Creativitatea relationala in grupul de psihodrama

1. Alegerea temei

Conceptul de creativitate relationala ma preocupa de mult si am sentimentul ca voi mai zabovi o vreme asupra lui. Pentru ca ne nastem ca urmare a unei relatii, ne dezvoltam intr-un sistem de relatii si suntem in permanenta in relatii, cred ca e important sa ne descoperim si sa ne cultivam resursele necesare unor relatii sanatoase.

Construirea si trairea unei relatii e o arta, adica stiinta si creativitate bine imbinate. Erich Fromm vorbeste despre "arta de a iubi".

In psihologia sociala, in psihologia relatiilor de cuplu si de familie, in sociologie si alte tipuri de abordari teoretice si practice ale relatiei se vorbeste mult despre comunicare, satisfacerea nevoilor, motivatie, satisfactie, coeziune, negociere, granite, sisteme, ierarhii, putere si foarte putin despre creativitate.

Depasirea unui impas relational sau optimizarea unei relatii presupune, desigur, o cat mai profunda cunoastere, capacitatea de a constientiza ce se intampla cu tine, cu celalalt, care e contextul in care se desfasoara o relatie. Dar dupa cunoastere, pasul urmator e schimbarea. Folosirea tuturor lucrurilor pe care le stii pentru a te re-inventa, pentru a trai altfel, mai in acord cu tine. Schimbarea este, deci, una personala si se bazeaza pe creativitate.

Sigur ca poti invata principiile unei comunicari eficiente si ca astfel relatiile tale se pot schimba in bine. Exista orientari terapeutice care accentueaza utilitatea unor "retete" de comunicare, de gestionare a relatiilor intre generatii etc. Ar fi nedrept sa nu observam ca ele functioneaza si ca dau rezultate absolut remarcabile de multe ori. E vorba aici de situatiile tipice (care apar in majoritatea relatiilor) si de principiile relationale care si-au dovedit valabilitatea, intr-o maniera statistica am putea spune. Stim cu totii ca atunci cand nu reusim sa ne ascultam partenerul apare un blocaj de comunicare si ca atunci cand reformulam sau oferim feed-back intr-o discutie, acest blocaj are sanse de a fi depasit.

Cantitatea de invatatura pe care o poate prelua cineva intr-un proces terapeutic e categoric limitata. Situatiile carora trebuie sa le facem fata in viata, chiar daca le grupam pe categorii, raman, practic, infinite. Ceea ce au observat mai ales terapiile de factura umanista este ca resursele personale si posibilitatile de a le combina sunt, de asemenea, inepuizabile. Cu toate astea, construirea unei atitudini de constientizare, a unei atitudini care te mentine in contact cu tine face parte din obiectivele tuturor orientarilor terapeutice, pe cand construirea unei atitudini creative fata de sine si fata de relatiile pe care le traiesti este un obiectiv mai putin privilegiat.

Este meritul unor "artisti" ai terapiei ca Moreno, Erickson, Zinker, Fromm, Jung acela de a fi sesizat ca oamenii au nevoie de aceasta resursa pentru a se baza pe ei insisi dupa incheierea unui proces terapeutic. Au nevoie sa se simta creativi, adica in stare sa faca fata oricarei situatii cu ceea ce sunt (si ar putea fi) in fiecare moment.

Cred ca atunci cand ai o atitudine creativa esti undeva intre acum si viitor, renasti pentru a creste si a merge mai departe. Pentru a te apropia de tine, asa cum spune Jung.

Psihodrama, asa cum am trait-o eu in timpul scolii si asa cum o vad acum, e un loc privilegiat pentru creativitate si pentru apropierea de tine cu resurse proprii. Un loc in care te cunosti in relatia cu tine si cu ceilalti si cu fiecare sesiune iti dai seama ca ai in tine tot ce-ti trebuie pentru a trai frumos.

Creativitatea relationala

Definirea conceptului

Inteleg prin creativitate relationala atitudinea si aptitudinea de a depasi impasurile relationale si de a-ti optimiza relatiile in acord cu ceea ce esti in fiecare moment. Aceasta presupune renuntarea la retete sau la repetarea unor scenarii care s-au dovedit functionale la un moment dat, dar care in prezent nu mai sunt eficiente sau chiar produc suferinta.

E vorba, asadar, despre o aplicatie in relatii a creativitatii. In subsidiar am formulat ipoteza ca dezvoltarea relationala se bazeaza pe creativitate.

Legatura creativitate-relatie

Cele doua concepte - relatie si creativitate - sunt oricum legate intrinsec, daca ne gandim ca a fi creativ presupune o anume relatie cu sine si cu lumea, anumite relatii intre datele de care dispui s.a.m.d.

In literatura din domeniu se vorbeste despre creativitate individuala si creativitate grupala, despre validarea sociala a produsului creator.

Despre legatura creativitate-relatie vorbesc si urmatoarele definitii:

"Creativitatea este capacitatea de a modela experienta in forme noi si diferite, capacitatea de a percepe mediul in mod plastic si de a comunica altora experienta unica rezultata." (I. Taylor, 1959)

"Creativitatea este dispozitia de a crea, care exista in stare potentiala la toti indivizii si la toate varstele, in stransa legatura cu mediul socio-cultural" (N. Sillamy, 1965)

" Creativitatea este o acomodare cu depasire." (J. Piaget, 1978)

"Creativitatea este o formatiune hipercomplexa de personalitate si de grup generatoare de valori noi." (M. Roco, 1979)

Margaret Boden afirma in "Dimensions of Creativity" (1994, pag. 2) ca dimensiunea sociala (istorica) si cea psihologica (individuala) sunt complementare in cazul creativitatii.

Cele mai cunoscute metode de stimulare a creativitatii (brainstormingul lui Osborn si sinectica lui Gordon) au de asemenea o baza relationala.

Energia vitala (puterea creatoare) este un concept relational si in teoria lui Moreno. Biografic vorbind, relatia cu tatal absent l-a impulsionat sa-si dezvolte aceasta conceptie asupra spontaneitatii si creativitatii. A devenit propriul lui tata si Dumnezeu pentru a se putea afirma si pentru a se valorifica impulsionat din interior.

Argumente psihodramatice sau "De ce cred ca psihodrama stimuleaza creativitatea relationala?"

Cuvantul lui Moreno

Stim ca Moreno a vorbit mai mult prin actiune dacat prin scrierile sale. "Psihodrama vietii mele a precedat psihodrama ca metoda." spunea el, asa ca am ales sa-i dau cuvantul prin cateva episoade din viata lui care sustin ideea ca psihodrama permite depasirea unor dificultati relationale intr-o maniera creativa.

Asa cum spuneam putin mai inainte, relatia pe care Moreno a avut-o cu tatal a fost una dificila. Faptul ca si-a asumat anumite roluri in mod repetat (Dumnezeu, anonim), pana la descoperirea semnificatiei lor si pana la gasirea unei solutii in sine insusi pentru aceasta problema, i-a permis sa depaseasca aceasta ruptura si s-o integreze treptat si constructiv in felul lui de a fi. Poate ca e un argument potrivit pentru a spune ca nu intotdeauna creativitatea relationala presupune, in acceptiunea mea, continuarea relatiei. In acele situatii in care o relatie nu mai poate continua dintr-un motiv sau altul, a fi creativ inseamna a sti ca pana in momentul despartirii ai pus in joc toate resursele tale si ca dupa aceea iti continui viata integrand aceasta pierdere si facand din ea o resursa personala (in sensul de a invata din fiecare moment dificil ceva despre tine, despre ceilalti, despre viata, asa incat sa nu repeti anumite scenarii.)

Cu Marianne, prima sa muza, a verificat puterea relatiei interpersonale empatice in facilitarea unei stari de spontaneitate si in stimularea creativitatii. Intalnirea autentica dintre ei, faptul ca se acceptau si se simteau acceptati le-a permis sa se exprime intr-o maniera profunda si totala si sa dezvolte o relatie stimulatoare pentru amandoi. Moreno a vorbit de aceasta experienta ca de o a doua nastere.

Episodul Barbarei este de asemenea graitor in acest sens. Relatia dintre tanara actrita si sotul ei era una foarte dificila inainte ca Moreno sa aiba intuitia de a o implica in roluri de depravata si agresiva. Concretizarea de pe scena i-a permis sa-si cunoasca si sa-si exploreze latura intunecata si astfel i-a dat posibilitatea de a se re-inventa tinand cont de faptul ca poate fi si in acest mod, fara sa-si piarda astfel din valoarea umana. In 1985, vorbind despre acest episod, Moreno spunea ca "fiecare se descoperise pe sine si pe celalalt pentru prima oara".

Cuvantul Zerkai Moreno

In introducerea pe care a scris-o pentru lucrarea lui Chris Farmer, "Psychodrama and Systemic Therapy", Zerka Moreno afirma:

" Ma gandesc ca insusi termenul de psihoterapie ar trebui revizuit. Suntem siguri ca ingrijim psihicul? Moreno era de parere ca psihicul e foarte greu de influentat. El simtea ca relatiile sunt cele care influenteaza psihicul si ca numai prin intermediul lor vindecarea poate avea loc. Ar trebui sa incepem sa ne numim terapeuti ai relatiilor ?"

Psihodrama vindeca deci, in primul rand, relatiile.

Spontaneitate, creativitate si stimularea creativitatii

Spontaneitatea, inteleasa ca tendinta naturala a continuturilor noastre mentale de a se organiza in forme bune, adica adaptate atat nevoilor interioare, cat si cerintelor realitatii, are nevoie, pentru a se actualiza de un mediu facilitator. E vorba mai ales de relatii empatice cu altii capabili sa transmita un sentiment de incredere in sine si in ceilalti. Un exemplu in acest sens il constituie parintele care isi indeamna copilul sa se increada in propria energie vitala si sa actioneze impreuna cu mediul. La celalalt pol, "congelarea" spontaneitatii e provocata de nelinistea transmisa copilului de parintele negativist. Moreno atribuie directorului de psihodrama o functie analoga aceleia a unui parinte adecvat. (G Boria, "Spontaneita e Incontro", trad. Fermeta Jude)

In volumul "Who Shall Survive?" Moreno face o distinctie intre spontaneitate si creativitate: "spontaneitatea este o stare interioara (prezenta in mod variabil si care oricum se schimba incontinuu", care pune individul in conditia de a-si folosi propriile inzestrari de creativitate. Creativitatea e o potentialitate legata de genotip; nu toti in stare de spontaneitate identica pot sa fie la fel de creativi. Spontaneitatea poate sa fie indusa, in timp ce creativitatea poate sa fie numai verificata. Noi focalizam interesul asupra dinamicii spontaneitatii, pentru ca numai starea de spontaneitate poate sa fie stimulata sau usurata in mod constient si numai datorita ei putem ajunge la creativitate."

In "Psychodrama vol. I" (1946) una din ipotezele de baza ale modelului morenian este aceea a spontaneitatii/creativitatii ca forta propulsiva a progresului uman, independenta de libido sau de factori economici, pe baza careia se fondeaza teza increderii, a iubirii si a participarii reciproce ca puternic principiu activ al vietii grupului. Grupul de psihodrama (care s-a nascut din teatrul spontaneitatii) permite dezvoltarea spontaneitatii/creativitatii actorilor si spectatorilor deopotriva si constituie chiar un cadru in care se poate masura "coeficientul individual de spontaneitate".

Moreno vorbeste la un moment dat despre "stiinta raporturilor interpersonale" fondata pe dezvoltarea unui "altruism spontan", accesibil printr-o "spontaneitate planificata".

Interventia psihologica pe care a avut ocazia sa o faca in grupul de la Hudson l-a condus la ideea ca e necesara nu numai invatarea (antrenarea) unor roluri sociale articulate si diferentiate, ci si de o instruire afectiva, capabila sa regleze raporturile interpersonale. Stiind ca "omul poseda suficiente resurse pentru a atinge un nivel tot mai inalt de diferentiere si flexibilitate", Moreno era convins ca jocul de rol e un instrument valoros pentru instruirea spontaneitatii, a abilitatilor sociale si afectivitatii.

El a dezvoltat chiar o "teorie a spontaneitatii invatarii", argumentand ca starea de spontaneitate predispune la invatare deoarece confera o plasticitate speciala functiilor cognitive. In aceasta teorie a spontaneitatii invatarii se integreaza teza gestaltista si cea asociationista, prin alaturarea structurii si a functiei psihice intr-un sistem: actorul in situatie. (Moreno, 1980, pag 515-517).

Ceea ce diferentiaza invatarea din psihodrama de alte forme de invatare este gradul foarte mare de implicare si autonomie a subiectului, mobilizarea unei arii vaste a personalitatii sale.

Structura unei sesiuni de psihodrama

Organizarea unei sesiuni de psihodrama este prin ea insasi un argument pentru stimularea creativitatii relationale. Exista intotdeauna o secventa de incalzire, cu rolul de a elibera spontaneitatea si creativitatea precum exista si jocul de rol, care permite punerea in relatie cu sine insuti si cu ceilalti (rolul se leaga intotdeauna de un contrarol, e o structura relationala). Se creeaza, deci, conditiile optime pentru a invata despre relatii intr-o maniera spontana.

Prezint in continuare in linii mari structura unei sesiuni, pentru a avea ocazia de a sublinia din loc in loc elementele care contribuie, dupa pererea mea, la optimizarea relatiilor celor implicati:

Sesiunea psihodramatica este unitatea de timp in interiorul careia se desfasoara o activitate psihodramatica unitara si completa. Cu un grup de adulti, timpul mediu este de 2 ore (in cazul copiilor sau adultilor cu tulburari psihice acesta se reduce).

In cadrul unei sesiuni accentul se poate pune pe grup sau pe lucrul cu un protagonist. In primul caz e ca si cum s-ar lucra succesiv cu mai multi protagonisti, fiecare avand un timp propriu de exprimare. Acest timp trebuie sa fie acelasi pentru toti membrii grupului, astfel incat nici unul nu e privilegiat. Fiecare are dreptul sa existe cu adevarul lui subiectiv in aceeasi masura ca si ceilalti si acest aspect constituie conditia de baza a unei relatii, pe care participantii au astfel ocazia de a o experimenta si de a o interioriza.

Atunci cand se lucreaza cu un protagonist, secventele sunt urmatoarele:

Timpul grupului (activitatea de incalzire) - aprox. 30 minute

Timpul protagonistului - aprox. 1 ora si 15 minute

Timpul participarii auditoriului (sharing) - aprox. 15 minute

1. Timpul grupului (activitatea de incalzire)

Pentru a-si putea explora lumea interioara si pentru a putea gasi solutii la problemele cu care se confrunta, membrii grupului trebuie sa aiba acces la toate resursele lor. Moreno considera ca o conditie esentiala pentru accesarea resurselor este reducerea anxietatii, care se asociaza cu cresterea nivelului de spontaneitate.

Directorul le propune membrilor grupului roluri si contraroluri care ii mobilizeaza integral: corporal, afectiv si rational. Acest lucru stimuleaza capacitatea de a percepe realitatea cu toata fiinta, descurajand totodata tendinta de intelectualizare. Am putea spune, in spiritul noilor descoperiri din creatologie ca se realizeaza o activare a ambelor emisfere si mai mult, e stimulata functionarea lor integrata prin alternanta tipurilor de activitati si chiar prin restrictiile care impun la un moment dat apelul la resurse mai putin solicitate (comunicarea exclusiv non-verbala in anumite secvente).

In cadrul incalzirii se propun activitati care creeaza o atmosfera securizanta si calda in grup, astfel incat decizia de a lucra cu sine sa apara cu usurinta. Despre cat de important e acest sentiment de siguranta vorbeste foarte bine conceptul de fuziune. O persoana aflata in fuziune este o persoana care se simte continuta (nou-nascutul in bratele mamei, indragostitii, prietenii care se simt foarte deschisi unul langa altul). O conditie a fuziunii este increderea totala in celalalt, care permite abandonul sau, altfel spus, o relatie de tele pozitiv prin care apropierea poate exista pana la contopire. "In relatia fuzionala e posibil sa te accepti, in timp ce te simti cu aceeasi masura acceptat si capabil de a accepta." (G. Boria, Spontaneita e Incontro, trad. Fermeta Jude, 1996, pag.37)

Ceea ce se castiga in momentele de fuziune constituie un punct de plecare pentru trairea separarii, a autonomiei. Separarea este starea care permite exprimarea de sine, definirea granitelor eu-celalalt si capacitatea de gestionare a propriilor acte. Un copil porneste sa cucereasca lumea dupa ce mai intai a fost bine tinut in brate de mama. Altfel, daca mama nu e "suficient de buna" pentru a-i transmite incredere in starea de fuziune, copilul (si mai tarziu adultul) poate trai dificil atat apropierea, cat si separarea de ceilalti.

In cadrul incalzirii rolurile fuzionante si cele individuante sunt alternate, ceea ce creeaza premisele intrarii totale intr-o relatie (fuziune), dar si ale mentinerii unui sentiment clar si puternic de sine (individuare).

Directorul trebuie sa tina cont de nevoile pe care le are grupul in momentul incalzirii, de climatul emotional din grup si sa vina in intampinarea acestora. Daca, de exemplu, membrii grupului sunt usor somnorosi, e bine ca incalzirea sa-i invioreze si sa-i mobilizeze pentru actiune intr-un ritm prietenos. Ceea ce se intampla trebuie sa fie perceput ca placut de cei din grup. Altfel se naste o atmosfera de anxietate care "ingheata" spontaneitatea.

Pentru ca activitatea de incalzire sa fie eficace, e de dorit sa includa si elemente-surpriza care sa-i invite pe membrii grupului sa se abandoneze actiunii si nu sa pregateasca raspunsuri "corecte".

Pe parcursul incalzirii sunt favorizate (ca in general in psihodrama) relatiile intersubiective intre cei din grup. Aceste relatii permit autoexprimarea fiecaruia, fara sa urmeze o evaluare sau o contra-replica a celorlalti. Se acrediteza astfel ideea ca fiecare are dreptul la propria viziune asupra lumii si ca in contextul grupului e liber sa si-o prezinte si sa si-o exploreze. Relatiile interdependente, dimpotriva, sunt construite in contextul dialogului care se poate transforma intr-o lupta pentru impunerea propriului punct de vedere si pentru modificare perspectivei celuilalt. De aceea se utilizeaza in psihodrama "suspendarea raspunsului".

Putem face aici o analogie cu "etapa luminii verzi" din brainstorming in care se incurajeaza exprimarea libera, oricat de fantezista sau neobisnuita. "Etapa luminii rosii" care permite verificarea, proba realitatii se realizeaza in psihodrama atunci cand se trece din semirealitate in realitate, in care exista niste date ale problemei care se cer respectate. Cu alte cuvinte protagonistul accepta cerintele realitatii (tatal care-l rejecteaza, de pilda), dar vine din semirealitate cu noi resurse relationale care-i permit sa traiasca relatia mult mai confortabil. Catharsisul de integrare este indicatorul realizarii acestei noi sinteze intre cerintele realitatii si nevoile protagonistului.

2. Timpul protagonistului presupune parcurgerea urmatorilor pasi:

Luarea in sarcina

interactiuni intre director si protagonist (gestuale, mimice, motorii);

expresii verbale ale directorului;

semnul care marcheaza trecerea de la realitate la semirealitate;

As face aici precizarea ca primele momente din relatia protagonist-director sunt esentiale, asa incat se vorbeste si despre incalzirea directorului odata cu membrii grupului, astfel incat el si protagonistul sa fie apoi co-creatori ai relatiei terapeutice.

Definirea noului timp si interviul existential (intrebari despre aspect fizic, sanatate, relatii de familie, studii, munca, viata sentimentala, prieteni, timp liber);

Reprezentarea scenei si interviul in situ (intrebari referitoare la contextul in care are loc actiunea);

Chemarea si intervievarea personajelor scenei;

Reprezentarea evenimentului, cu evidentierea sentimentului central al protagonistului;

Reprezentarea modificata a evenimentului (integrarea);

Intoarcerea la realitate

semnalarea momentului final al reprezentarii;

concedierea eurilor auxiliare;

concedierea protagonistului.

In toate aceste secvente se lucreaza in planul relatiilor protagonistului. Uneori e vorba de relatia cu sine, cand e pus in scena un conflict interior, alteori relatiile cu ceilalti. Adesea, plecand de la relatia cu sine se ajunge la relatii cu altii semnificativi, care au imprimat un anume fel de a fi protagonistului.

Dupa Moreno, personalitatea se construieste dupa o matrice relationala. Din matricea originara de identitate se formeaza succesiv matricea familiala, apoi cea sociala si in final cea transpersonala. Complexitatea relatiilor creste de la un stadiu la altul si explorarea modului in care au fost parcurse matricile respective ofera protagonistului chei pentru optimizarea relatiilor actuale.

Ceea ce mai permite reprezentarea scenica este identificarea unor constrangeri de rol sau aspecte limitative ale unei relatii. Moreno spunea ca fiecare individ aspira la trairea cat mai multor roluri sau a cat mai multor variante ale unui rol. In opinia lui, rolurile "secrete" pot exercita o presiune activa asupra rolului manifest si oficial al individului, ceea ce genereaza stari de anxietate. Pentru a face fata anxietatii, apare adesea ca raspuns rigiditatea rolurilor sigure si admise, adica un fel de inertie afectiva in fata tendintelor de explorare a lumii. (Moreno, 1980, pag. 520-521) Ocazia pe care o ofera psihodrama este cea a iesirii din anxietate prin spontaneitate si creativitate, adica aceea a unor alegeri relationale.

Se spune ca psihodrama trebuie "sa schimbe scenariul protagonistului", adica sa intrerupa cercurile vicioase si manierele stereotipe in care a facut fata dificultatilor pana in acel moment.

Atunci cand protagonistul descopera ca poate alege in fiecare moment cum sa-si traiasca relatiile si ca nu e doar "trait" de ele sau de situatii, putem spune ca psihodrama si-a indeplinit menirea.

Eurile auxiliare care intervin pe parcurs au rolul unor obiecte intermediare care asista protagonistul in trecerea de la spatiul de conflict la spatiul spontaneitatii si creativitatii.

Alternanta Eu actor/Eu observator din timpul reprezentarii permite stabilirea unui optim motivational si emotional necesar aparitiei unei solutii pentru situatia explorata (v. starea necesara aparitiei insight-ului in teoriile creativitatii sau alternanta implicare totala/detasare care a asigurat cele mai mari descoperiri ale lumii).

Timpul participarii auditoriului (sharing)

Reprezinta un moment puternic integrativ pentru protagonist, care dupa ce si-a exprimat pe scena, in fata celorlalti, trairile, conflictele, dorintele, primeste de la fiecare dintre membrii grupului cate o marturisire personala, aspecte semnificative si poate intime ale lumii lor.

Directorul intervine in aceasta etapa doar pentru a asigura respectarea regulii conform careia nu se fac evaluari sau interpretari, ci doar impartasiri ale unor experiente personale similare cu cea reprezentata de protagonist sau pur si simplu evocate de ea.

Mecanismul terapeutic pe care-l observam pe parcursul acestor 3 etape este acela al analizei prin actiune a lumii interioare a protagonistului pentru a se realiza o noua sinteza a datelor subiective. Specialistii in creativitate ar spune ca fiecare sesiune de psihodrama ofera ocazia derularii unui proces creator, avand ca rezultat de fiecare data un alt protagonist decat acela care a pasit pe scena la inceput.

Si cum intotdeauna pe scena se joaca relatii ale protagonistului, ceea ce apare este o noua sinteza relationala. Si daca ar fi sa mergem mai departe in spiritul lui Moreno, considerand ca procesul creator e mai important decat produsul ("conserva culturala"), putem spune ca fiecare sesiune ii ofera protagonistului bucuria de a participa la creatia lumii lui de relatii si prin aceasta la propria creatie. Increderea in sine ca si creator e cea care se construieste astfel, avand ca puncte intermediare diverse stari de sinteza relationala.

4. Aplicatii ale psihodramei in terapia de cuplu si de familie

Moreno insusi a sesizat valentele psihodramei in planul relatiilor de cuplu si de familie, asa incat si-a dezvoltat metoda pentru a fi cat mai bine adaptata acestui context specific. Prezint in continuare cateva caracteristici (cerinte metodologice) ale acestei aplicatii, asa cum apar ele in articolul "Psychodramatic Treatment of Marriage Problems" din "Psychodrama, Vol. I" (1940):

Metodele psihodramatice sunt utile atat in pregatirea cuplurilor pentru viata de familie (formarea in rolul de sot sau sotie), cat si in rezolvarea diverselor probleme care apar in cuplu.

Procedura incepe cu interviuri independente ale fiecarui partener. Se urmareste identificarea aspectelor problematice, asa cum sunt percepute de cei cu care lucram. Aceste aspecte constituie punctul de plecare in terapie, chiar daca adesea ocolesc "punctul nevralgic", adevarata problema a cuplului. Acest adevar poate fi scos la iveala pe scena, indiferent din punctul din care pornim, datorita dinamicii psihodramatice care permite activarea si aducerea la suprafata a unor continuturi profunde, autentice.

E necesar sa fie intervievati ambii parteneri, chiar daca numai unul solicita o interventie terapeutica.

Uneori se dovedeste utila si intervievarea altor persoane implicate in viata cuplului respectiv (parinti, copii, prieteni, amanti), cu atat mai mult in situatiile conflictuale care au legatura cu acestea.

Atunci cand cuplurile sunt evazive in cadrul interviului, sunt rugate sa actioneze pe scena asa cum o fac intr-o secventa din viata lor, cu recomandarea de a lasa deoparte restrictiile pe care le simt de obicei (ex: Ne aud vecinii. sau Ce-o sa creada copiii?), de a fi cat mai liberi.

Moreno considera ca inaintea primei sedinte de psihodrama propriu-zisa e necesara explorarea atomului social al fiecarei persoane implicate.

Adesea conflictul apare datorita unei relatii extraconjugale si terapeutul trebuie sa fie atent sa nu influenteze cursul actiunii intr-o directie care i se pare lui dezirabila, indiferent care ar fi datele problemei.

Relatiile extraconjugale apar frecvent atunci cand un rol dorit de unul din parteneri nu-si gaseste un contra-rol corespunzator in celalalt (ex: rolul de mama sau rolul de poet). E important in acest sens ca in cursul terapiei sa fie evidentiate "rolurile ascunse".

Grupul de psihodrama va fi compus din cuplul respectiv si cateva euri auxiliare. Atunci cand unul din parteneri e protagonist, e de preferat ca celalalt sa ramana in auditoriu si sa urmareasca scena. El nu poate juca propriul lui rol pe scena (cel putin la inceputul terapiei).

Eurile auxiliare trebuie sa fie bine pregatite pentru a se putea detasa de propriile probleme si a putea prelua caracteristicile persoanelor pe care le interpreteaza. Eurile auxiliare si aceste persoane nu trebuie sa se cunoasca din alte contexte.

Atunci cand nu avem la dispozitie euri auxiliare, putem folosi tehnica intalnirii (o scena in care unul din parteneri e protagonist, iar celalalt e eu auxiliar, jucandu-si rolul din perspectiva celuilalt, fara a interveni cu propriul punct de vedere).

Pentru unele cupluri e nevoie de o etapa de pregatire, in care li se poate face o descriere a metodei, a efectelor pe care le-a avut in alte cazuri si a rezultatelor pe care le pot astepta la problema lor.

In cazul in care cei doi se simt stingheri pe scena, se poate incepe cu un moment fericit din viata cuplului sau cu un moment din viitor, in care ei arata si se poarta asa cum si-ar dori. Se poate reprezenta, de asemenea, o situatie simbolica.

5. Concluzii

Spatiul psihodramei permite insusirea intr-o maniera spontana, prin actiune a unor aspecte care faciliteaza trairea unei relatii si depasirea dificultatilor ( adevarul si nevoile proprii si ale celuilalt au dreptul sa existe in egala masura; atat momentele de fuziune, cat si cele de individuare construiesc o relatie; e bine sa te pui in pielea celuilalt pentru a te apropia cat mai mult de ce traieste el etc.);

In psihodrama se dezvolta mai ales o atitudine spontana, creativa, capacitatea de a te pune in starea adecvata pentru a gasi solutii;

Schimbarile relationale pe care un protagonist devine treptat capabil sa le faca ii cresc acestuia increderea in sine si in drumul de viata pe care il alege;

Uneori, dupa ce lucrezi mult in maniera psihodramatica, in interiorul tau se construieste o scena interioara. Adesea sesiunile interioare dureaza mai mult de 2 ore, dar rezultatele merita sa ai rabdare. Pentru ca regasesti intotdeauna spontaneitatea pe care ai trait-o de atatea ori impreuna cu grupul si cu directorul de psihodrama. Si pentru ca solutiile sunt atat de aproape.

Bibliografie

Chris Farmer - Psychodrama and Systemic Therapy, Londra, 1995

Fermeta Jude - Studii documentare in psihodrama, Timisoara, 1996

Givanni Boria (trad. Dana Dragoteanu) - Psihodrama clasica (suport de curs)

J.L. Moreno - Psychodrama, Vol. I , art. "Psychodramatic Treatment of Marriage Problems", 1940

Margaret Boden - Dimensions of Creativity, Massachusetts, 1994

Radu Vulcu - Dinamica schimbarii in psihodrama (suport de curs)

Revista Intalnirea a Asociatiei Romane de Psihodrama Clasica, numerele 6/1999 si 8-9/2001

Sharon Wegscheider-Cruse (coord.) - Family Reconstruction: The Living Theater Model, Los Altos, 1994