DESENUL LA COPII - DIAGNOSTIC SI TRATAMENT

DESENUL LA COPII - DIAGNOSTIC SI TRATAMENT

Rezumat:
Dintre toate mijloacele de care dispune un psihiatru sau un psiholog pentru a-l cunoaste mai bine pe copil si pentru a-i sonda personalitatea, desenul constituie un limbaj privilegiat. Interesul pentru desenele copiilor este recent. Primul studiu bazat exclusiv pe desenele copiilor ii este asociat lui Luquet acum aproximativ 70 de ani. Informatiile ce pot fi obtinute cu ajutorul desenului acopera intreaga sfera a personalitatii, de la comportamentul direct observabil pana la conflictele si traumele infantile, oferind o imagine complexa a dinamicii intregului sistem psihic. In ultima parte a acestui articol vom prezenta cazul Corinei, o fetita de 10 ani, care s-a prezentat la Clinica de Psihiatrie a Copililui si Adolescentului, Spitalul Clinic de Psihiatrie ' Prof. Dr. Dr. Al. Obregia' cu diagnosticul de Encoprezis.
Cuvinte cheie: desenele copiilor, testul de desen, tehnici proiective

Abstract:
Of all the means a psychiatrist or a psychologist has available to help him/her know more about a child and his personality, drawing has always had a special role. The interest in children's drawings is quite recent. The first study based exclusively on children's drawings belongs to Luquet and was been written approximately 70 years ago. The information that can be obtained by analyzing a drawn picture cover the whole area of the personality, from directly observable behavior to conflicts and early traumas, thus rendering a complex image of the dynamics of the psychic system. In the final part of this article, we present the case of Corina, a 10 years old girl, who came to the Child and Adolescent Psychiatry Clinic of the 'Prof. Al. Obregia' Psychiatric Hospital with a diagnosis of Encopresis.
Key words: children's drawings, the drawing test, projective techniques.

Clinica de Psihiatrie a Copilului si Adolescentului, Spitalul Clinic de Psihiatrie ' Prof. Dr. Al. Obregia', UMF 'Carol Davila' Bucuresti

In anul 1928 Adolphe Ferriere scria: 'Parintii nostri au descoperit Alpii, generatia noastra a descoperit desenele copiilor'. Aceasta viziune optimista s-a verificat si s-a imbogatit in urmatorii ani, gratie muncii unor eminenti psihiatrii, neurologi, psihologi si pedagogi care aduc in fiecare zi elemente noi in serviciul cunoasterii copilului prin intermediul desenului. Dintre toate mijloacele de care dispune un psihiatru sau un psiholog pentru a-l cunoaste mai bine pe copil si pentru a-i sonda personalitatea, desenul constituie un limbaj privilegiat. Desenul este o activitate grafica spontana la copil si care subzista la unii adulti si este un ansamblu de linii si contururi ale unei figuri. In acest caz, termenul de desen depaseste simpla imagine in creion sau in penita insemnand si desenul in culori, inclusiv acuarela.

Interesul pentru desenele copiilor este recent. Primul studiu bazat exclusiv pe desenele copiilor ii este asociat lui Luquet acum aproximativ 70 de ani.

Utilizarea desenului pentru a studia si trata problemele emotionale ale adultului si copilului a fost introdusa de C.G. Jung, autorul a numeroase prezentari de cazuri si a unui cadru interpretativ bine documentat empiric. De-a lungul vietii si a practicii sale terapeutice, Jung a continuat sa deseneze si sa ceara subiectilor sa deseneze, uneori pentru a-si exprima visele, alteori pentru a exprima ceea ce era dificil de surprins prin descrierea in cuvinte, lumea interioara de imagini puternic incarcata afectiv. Metoda sa nu era reductiva, nu reducea prezentul la trecutul persoanei, Jung, diagnostica, prin aceasta abordare sintetica, simbolica a desenului, spre ce conducea aceasta viata interioara, continuturile ei, problematica specifica prezentului si viitorului persoanei. Pentru Jung, ca psihoterapeut, nu analiza imaginilor in sine este importanta, ci incurajarea persoanei sa se exprime prin aceste imagini si sa le urmeze pe masura ce acestea i se releva, se desfac din propria interioritate. Intr-o anumita masura, Eul se da la o parte pentru o scurta perioada pentru a permite miscarilor si imaginilor inconstientului sa emearga (M. Minulescu).

Din moment ce inconstientul se exprima prin imagini limbajul desenului este un mod mult mai direct si mai autentic pentru exprimarea problemelor de la acest nivel (Wildoecher). Elaborarea desenului apare ca un compromis intre doua tendinte, una favorizand schema grafica initial gandita, cealalta transformarile, schimbarea, adaugirile. Dominarea primei tendinte si a gandirii conduce la un desen schematic, prea putin expresiv. Daca domina cealalta tendinta, desenul va purta incarcatura proceselor inconstiente. Astfel au fost realizate mai multe teste care au la baza desenul ca tehnica proiectiva: testul familiei, testul 'Desenati o persoana', testul Arborelui, testul H.T.P. (house, tree, person).

In 1926 Florence Goodenough a publicat testul: 'Desenati un om pentru diagnoza capacitatii de gandire conceptuala si a capacitatii de observatie a copiilor'. Ceea ce a inceput la F. Goodenough printr-o proba de dezvoltare a condus la numeroase observatii privind comportamentul copiilor de diferite varste si valentele testului pentru a obtine informati asupra factorilor de personalitate. Acest lucru a determinat in parte evolutia ideii desenarii unui om spre structurarea unui test proiectiv. Ideea a fost utilizata si de alti autori in diagnoza si terapie precum: Bandoin, A. Berge, M. Rambert, F. Dolto-Marette.

In 1949 Karan Machover publica: 'Proiectia personalitatii in desenarea figurii umane' sistematizand observatiile proprii si ale altor autori si standardizand in buna masura modul de administrare pentru copii si pentru adulti, precum si ipotezele interpretative.

Mai tarziu se propune o abordare combinata Casa - Copac - Persoana (testul H.T.P). Initiatorul acestui test, J. Buck, discipolul lui F. Goodenough introduce ideea desenarii succesive a unei case, a unui copac si a unei persoane.

Tot in 1949 elvetianul Carl Koch in urma unui studiu sistematic introduce: 'Testul Arborelui' standardizat ca administrare, cotare si interpretare. Stora, aprofundeaza cercetarile lui KOCK mai ales in ceea ce priveste aplicarea testului pentru copii, realizand un studiu comparativ, precum si note de interpretare. De asemenea, cercetatori si practicieni precum: F. Dolto-Marette., A. Canard si R. Davido desfasoara studii cu privire la semnificatiile desenului arborelui la copii.

Luis Corman publica in 1967 'Testul desenului familiei in practica medico-pedagogica'. Testul exprima activitatea imaginativa a copilului in registrul ei constient dar si in cel al fantazarii pasive. Se pot explora astfel conflictele fraternale, infantile, reactiile agresive, reactiile depresive, precum si complexul oedipian. In planul dezvoltarii psihice, testul poate, alaturi de celalate tehnici de desen sa studieze maturizarea psihomotorie si intelectuala precum si caracteristicile diferentiale dintre cele doua sexe. Desenul ca tehnica proiectiva se adreseaza esentei creatoare a omului, indiferent daca este construit de copil sau de adult. Desenul apeleaza la spontaneitate, provoaca exprimarea sentimentelor si dinamica interioara fara a recurge la cuvinte, restrangand actiunea constrangatoare a intentionalitatii constiente.

Proiectia este un mecanism de aparare al Eului, constand in a-i atribui in mod inconstient altcuiva, si, cel mai adesea, de a percepe in lumea exterioara propriile impulsii, idei, intentii, conflicte interioare. Este un mecanism extrem de raspandit la indivizi normali si poate fi cauza unor erori de judecata care pot fi corectate printr-o autocritica sanatoasa. Metoda proiectiva este tehnica de studiere a personalitatii bazata pe notiunea de proiectie. Orice perceptie include doua elemente: obiectul perceput si subiectul care percepe. Cu cat un obiect este mai clar si mai precis, adica nivelul de informatie este maximal, cu atat mai putin este persoana (subiectul care percepe) implicat in perceptie, si invers.

Metoda proiectiva il determina pe subiect sa se angajeze la maximum intr-un test, prezentandu-i stimuli vagi sau ambigui, adica un nivel de informatie minimal.

Astfel, dand sens indemnului de a desena, individul exprima insasi structura personalitatii sale. Exprimarea este exteriorizarea a ceva care exista insa nu apare direct. Desenul este intr-adevar un mijloc de exprimare care poate raspunde la trebuinte foarte diverse, atat in ceea ce priveste nivelul de dezvoltare al copiilor cat si in ceea ce priveste modul de exprimare ales. Cand se propune copiilor un desen cu tema libera, ei pot deci sa produca exact ceea ce raspunde posibilitatilor lor si trebuintelor lor. ( Juliette Favez-Boutonier) Exista aproximativ 230 de tehnici psihoterapeutice care pot fi aplicate la copii si adolescenti. Dintre aceste tehnici trebuie selectionate acele forme care se potrivesc cel mai bine cu cazurile concrete din practica curenta. Totusi metodele proiective sunt o modalitate predilecta de investigatie pentru copii (mai ales cu varste de pana la 11-12 ani) data fiind capacitatea redusa de simulare la aceste probe. Inconstientul copilului este la suprafata, este 'foarte aproape' astfel incat in desene, in vise sau alte teste proiective (exemplu T.A.T) trairile lui: afecte, sentimente, emotii apar in 'status nascendi'.

Pe cealalta parte metodele proiective pot surprinde exact, chiar nuantat, dinamica interioara a copilului, si pot oferi informatii despre relatia dintre conflictul pe care il traieste copilul si simptomul pe care il afiseaza.

Testul de desen se numara printre cele mai raspandite si acceptate tehnici proiective, prezentand o serie de avantaje indiscutabile: economia de timp si mijloace materiale, diversitatea informatiilor obtinute (oferite) si rezistenta aproape nula a celor testati. Informatiile ce pot fi obtinute acopera intreaga sfera a personalitatii, de la comportament direct observabil pana la conflictele si traumele infantile, oferind o imagine complexa a dinamicii intregului sistem psihic.

Psihoterapeutii care se ocupa de aceasta perioada de varsta trebuie sa cunoasca foarte bine sociologia copilariei, psihologia developmentala, normele de conduita si procesele familiale inainte de a intra in psihopatologia copilului si in deprinderea tehnicilor psihoterapeutice. Psihoterapia copilului este comparata cu abilitatea de a combina mai multe piese ale unui puzzle urias, fiind in acelasi timp stiinta si arta si necesitand talent innascut, disponibilitate si creativitate din partea psihoterapeutului in comunicarea cu copiii Interpretarea desenelor de copii este complexa si nu poate fi facuta la intamplare.

De cele mai multe ori nu exista o 'cheie a desenului' ci doar interpretari care pot fi adevarate, si, din toate aceste ipoteze psihologul o va alege pe cea care i se va parea cea mai adecvata 'cazului' copilului (R. Davido). Interpretarea va fi facuta numai de specialist, deoarece o munca de acest gen solicita nu doar intuitie si sensibilitate, ci si cunostinte aprofundate. Un simplu desen nu ajunge pentru stabilirea unui diagnostic, desenul trebuie situat in contextul socio-cultural al copilului.

Aceste tehnici de investigatie sunt foarte frecvente si relativ usor de realizat, dar ele se lovesc de diverse piedici: pe de o parte adultul care analizeaza desenele copiilor o face in calitate de om matur.

Pe de alta parte, acest adult isi are propriile probleme. Cel care analizeaza un desen de copil trebuie deci sa-si dea silinta sa uite ca este adult si sa nu vada in desen propriile proiectii. Iata de ce, acest gen de analiza reclama competenta unui specialist iar interpretarea se bazeaza doar pe experienta si competenta acestuia. In procesul de crestere si maturizare, multe din problemele copiilor sunt determinate de inabilitatea adultilor de a intelege sau de a raspunde efectiv la ceea ce simte sau incearca sa comunice copilul.

Eforturile de comunicare cu copiii la un nivel exclusiv verbal presupun existenta unei facilitati destul de dezvoltate de exprimare prin vorbire, limitand astfel copiii la un mediu ce este deseori incomod si restrictiv. Deoarece dezvoltarea limbajului copiilor ramane in urma dezvoltarii lor cognitive, ei comunica prin desen discernamantul asupra a ceea ce se intampla in lumea lor.

Procesul de terapie prin desen poate fi vazut ca o relatie intre terapeut si copil, relatie in care copilul utilizeaza desenul pentru a explora lumea sa personala si pentru a realiza contactul cu terapeutul intr-un mod care asigura siguranta copilului (R. Davido).

Desenul este un mod de exprimare a sentimentelor, un mediu de explorare a relatiilor, descrierea experientelor, marturisirea dorintelor si implinirea de sine. In terapia prin desen, imaginile produse de copil sunt percepute ca si cuvintele copilului, iar desenul ca si limbaj al acestuia. Functia simbolica a desenului este cel mai important aspect, asigurand copiilor posibilitatea de a-si evalua exprimarea simtamintelor interioare.

Experientele semnificative din punct de vedere emotional pot fi exprimate intr-un mod mai confortabil si mai sigur, prin reprezentarea simbolica pe care o asigura desenele. Folosirea desenelor permite copiilor sa isi transfere anxietatile, fricile, fanteziile si vinile asupra obiectelor desenate mai repede decat asupra altor persone. In acest proces copiii sunt in siguranta fata de propriile lor sentimente si reactii deoarece desenul le permite sa se distanteze de evenimentele si experientele traumatizante pe care le-au trait. Intr-o relationare caracterizata prin intelegere si acceptare, desenul permite de asemenea copiilor sa ia in considerare noi posibilitati, imposibile in realitate, astfel largindu-si in mod exceptional exprimarea de sine. In siguranta terapiei prin desen copii exploreaza ceea ce nu le este familial si dezvolta o cunoastere care este atat senzitiva cat si cognitiva. Se poate spune deci, ca prin procesul de terapie prin desen nefamiliarul devine familial iar copiii exprima in exterior ceea ce a avut loc in interior.

O functie importanta a desenului in ceea ce priveste terapia, o reprezinta transformarea a ceea ce nu poate fi controlat in realitate in situatii controlabile, folosind reprezentari simbolice, ceea ce ofera copiilor oportunitatea de a invata sa isi rezolve problemele. Oferindu-le oportunitatea, copiii isi vor exterioriza sentimentele si nevoile intr-o maniera similara adultilor. Desi dinamica expresiei si modalitatea de comunicare sunt diferite pentru copiii, exprimarile (teama, satisfactia, mania, frica, frustrarea, multumirea) sunt similare cu cele ale adultilor Problemele sunt exprimate simbolic prin proiectia care are loc in desen, si, poate apare o rezolvare a conflictelor interioare si un proces de vindecare.

Exprimarea prin desen activeaza potentialul de vindecare interioara, natural, blocat pana in acel moment, si da posibilitatea unei dinamici transformative in care conflictele sunt exprimate si rezolvate iar terapeutul isi poate forma o imagine din ce in ce mai clara asupra activitatii inconstiente. Caracteristica pentru aceasta tehnica este dinamica intre proiectie ca atare si transfer si contratransfer, pe de alta parte. Conditia de incredere, da alianta intre cei doi protagonisti sprijina cresterea psihologica si procesele transformative; sunt produse imagini si fantezii care, exprimate in concretul material al desenului, faciliteaza procesul de crestere psihologica.

John A. B. Allan care a studiat desenul insistand asupra efectului sau terapeutic a aratat existenta unor modele generale ale acestor procese transformative. In stadiul initial, desenele copiilor pot sa dea o imagine asupra lumii interioare a copilului si prezinta de cele mai multe ori imagini care exprima o cauza a problemelor copilului, sau reflecta pierderea controlului intern si starea de disperare si lipsa de speranta traita de copil. In acelasi timp ele ofera materialul prin care se poate crea o punte, o legatura intre terapeut si copil. In stadiul median, desenele incep sa reflecte emotia in forma ei pura, nedisimulata, lupta directa dintre bine si rau, starea de ambivalenta si indici ai formarii unei aliante mai profunde intre copil si terapeut. Spre finalul acestei perioade, copilul incepe sa foloseasca relativ constient desenul ca o punte pentru abordarea directa a unei probleme dureroase sau pentru dezvaluirea unui secret. In ultima parte, copilul incepe sa exprime in desen faptul ca se simte capabil de autocontrol, ca isi recapata increderea in valoarea proprie, scenele reflectand o imagine pozitiva prin absenta violentei, a distructivitatii si agresivitatii.

Acum apar in desen forme de mandala ca indice pentru intrarea in joc a functiei de vindecare a sinelui. Poate apare umorul si nu in ultima instanta, semne ale desfacerii dependentei de terapeut. Chiar daca copilul se decide sa nu spuna mare lucru pe marginea desenului, desenul ramane pentru el un incomparabil mijloc de a se pozitiona mai bine in derularea tratamentului si de a concepe mai bine directia acestuia, nici un alt mediator nu este comparabil sau de preferat. In terapia prin desen, analiza corect condusa a desenului copilului face sa scada sarcina imaginara, iluzorie si obiectala inlesnind calea spre comunicare si vindecare. In continuare, vom prezenta cazul Corinei, o fetita de 10 ani, cu diagnosticul de encoprezis, simptom aparut in urma cu aproximativ 10 luni. Diagnosticul de encoprezis este unul dintre cele mai stigmatizante pentru un copil. Aceasta cu atat mai mult cu cat structura labila asociata cu un pattern general anxios si posibila tendinta latenta la opozitie nu tine cont de nivelul social, cultural sau educational al familiei si cu atat mai putin de Q.I.-ul, inteligenta sau rezultatele academice ale micutului in cauza.

Rusinea, acel 'a fi in dificultate', teama de repetabilitate ce genereaza angoasa de abandon induc sentimentul simptomului ce invinge intrucatva Eul, deoarece, destul de repede, 'mrejele' inconstientului acapareaza si anihileaza controlul voluntar, dand impresia unei regresii atitudinal-afective. Indignarea, rejectia, pedeapsa - reale sau proiectate fantasmatic asupra parintilor- accentueaza 'inchiderea in sine', intr-o lume muta lipsita de explicatii, unde singura lege ce functioneaza nescris este aceea a schimbului primar de emotii, afecte, iubire - mergand dela echivalente concrete (a darui - a cere) la cel mai abstract sens al termenului. Acesta ar fi si cazul Corinei, in varsta de 10 ani, caracterizata de o labilitate emotionala structurala, timiditate si introversie, care prezinta encoprezis de aproximativ zece luni. Este ingrijita, frumoasa, retinuta, linistita, cooperanta - zambeste si raspunde la intrebari, cu mai mult 'curaj' in prezenta sorei sale.

De mentionat ca fetita si-a interiorizat un Supra-Eu puternic, prezentand imaginea unor parinti 'duri' si a unei atmosfere rigide in ceea ce priveste curatenia si ordinea. Simptomul a aparut pentru prima data consecutiv unui joc cu valente agresive cu sora mai mica (de 8 ani), in urma caruia au fost certate amandoua de catre mama, dar Corina evidentiaza o anumita vulnerabilitate la evenimente stresante si cu potential minim traumatizant. Ulterior, 'incidentul' s-a repetat in zilele urmatoare, frecventa crescand treptat astfel incat in prezent se intampla de circa doua ori pe zi - predominant la emotii, suparare, atitudini rejective ('am suferit ca Stefana - eleva premianta a clasei - nu a vrut sa stea cu mine in banca'), de obicei acasa, mai rar la scoala, niciodata la bunicii care au crescut-o ('acolo sunt linistita', iar mamica adauga - 'acolo nimeni nu i-a impus nici o restrictie'). Climatul familial este suportiv, dar se resimt 'radacini' autoritare - un tata hiperprotectiv preocupat ca fiicele sa spuna 'adevarul' si o mama dominata de ideea ca fetitele ar putea murdarii hainutele sau peretii camerelor ('nu avem voie in sufragerie ca facem mizerie').

Corina a crescut cu parintii pana la un an si jumatate, cand cu trei luni inainte de nasterea surorii a fost dusa la bunicii materni.

Andreea a fost crescuta ulterior de ceilalti bunici, fetitele fiind impreuna de la varsta de sase, respectiv patru ani - 'pana atunci se vedeau cam la doua saptamani sau ne petreceam cu totii vacantele, Corina plangea mult dupa fiecare despartire de sora, bunicii au recunoscut foarte tarziu acest lucru, de frica sa nu o luam, o iubeau foarte tare! Acum impart camera - 'dormim in acelasi pat, amandoua vrem sa stam la margine, asa ca facem schimb in fiecare noapte'.

Mediul scolar este competitiv. Corina este eleva in clasa a III-a, fiind mereu in anii precedenti pe locul doi - 'nu a luat diploma de merit si a suferit'. Isi doreste foarte mult o relatie de prietenie cu colega premianta, ca si cum inconstient ar cauta valorizarea si acceptul celor investiti cu prestigiu si autoritate - atribute atat de mult admirate si 'cerute' fara echivoc de mama. Are rezultate deosebite la matematica, la serbari 'se pierde toata', printre ultimile dati simptomul aparand cand 'nu a stiut' poezia in limba engleza la festivitatea de terminare a anului, situatie in care ea - fire perfectionista, constiincioasa si dominata de o motivatie de tip intrinsec - s-a simtit prinsa 'in off-side'! In prezent este coplesita de tristete si sentimente de vinovatie induse de simptom, prezinta irascibilitate si descarcari bruste de afecte la frustrari de mica intensitate - plans facil, opozitie deschisa ('se ascunde sub birou, daca ceva nu-i convine'), interpretata mai degraba ca refugiu pentru o fetita supusa ce vrea sa se conformeze si incearca sa se autopedepseasca - isi respinge mama in real si o cauta prin comportamente regresive de genul encoprezisului ('dupa aia sta asa, nu vrea nici sa se schimbe singura, nici sa o schimb eu'). Simptomul este mai degraba original in nevoia de afectiune 'implinita' in maniera fantasmatica de a redeveni bebelus, decat dorinta de a-si pedepsi mama.

Este interesata de pictura, culori, acuarele, carioci, plastilina ('mama nu ne-a lasat, ca ne stricam bluzitele'). Se alimenteaza si doarme bine, simptomul neaparand in timpul somnului - 'mama e intotdeauna preocupata de cat mancam', 'nu ma duc noaptea in camera parintilor, Andreea se duce, eu dau drumul la televizor si stau singura'. 'Corina se inchide in ea, daca ma duc sa o iubesc nu ma lasa, si pe tata il respinge, e foarte deschisa fata de bunici, Andreea e mai lipicioasa, mai calda'. Si mamica isi continua in scris caracterizarea celor doua fiice Cea mare este o fire mai inchisa, mai rece. Orice suparare o face sa se retraga in ea. E sensibila si miloasa. Colega ei de banca are un handicap fizic, iar Corina are rabdare sa o ajute la mers sau la scris. La scoala este ambitioasa, vrea sa fie prima, motiv pentru care incearca sa-si termine repede exercitiile si mai greseste. E constiincioasa - daca stie ca are teme de facut nu e nevoie sa-i aduca cineva aminte. Este perfectionista, ii place sa faca lucrurile bine. Este mai comoda decat Andreea - prefera sa se uite la televizor sau sa citeasca, decat sa iasa la plimbare. Nu ii place la tara, dar la bunici se simte in elementul ei. Este sociabila, ii place sa se joace cu copiii si sa mearga la zile de nastere. Are rabdare si face treburi migaloase - lucreaza pe etamina sau covorase din hartie. Ii place matematica, dar si sa citeasca. Cea mica are o fire mai vesela, chiar daca e suparata, vrea sa se impace imediat. Este mai baietoasa, mai iute si mai vioaie. Ii place foarte mult la tara - la ora sapte, cand ar putea dormi mai mult, e in picioare prin curte dupa animale. Invata bine, dar scoala nu o streseaza. Nu are ambitia sa fie cea mai buna, desi este in primii trei din clasa. Este mai 'hoata', se da pe langa cel de la care trebuie sa obtina ceea ce-si doreste. Face asta si pentru sora ei. Nu este la fel de sociabila precum Corina.

In primul an de gradinita a avut probleme de adaptare (voma in fiecare dimineata inainte de plecare). Nu i-a placut si ne-am temut ca si cu scoala va fi la fel, dar aici merge ca la o distractie. Este foarte orgolioasa. Povestea vietii Corinei incepe cu gradinita facuta la Buzau. Am facut gimnastica acolo. M-am lasat dupa clasa I-a. La bunici nu am avut probleme. In clasa a II-a am inceput sa am. Imi place sa stau in baie pe masina de spalat si sa citesc. Nu imi place sa ma deranjeje nimeni. In clasa a III-a iar am avut probleme. Mi se pare ca traiesc doar pentru lectii. De la un timp imi place sa lenevesc. Credeam ca sunt desteapta, dar nu sunt indeajuns. Impresionant pentru o fetita de zece ani, mai ales daca tinem cont si de scrisoarea adresata lui Mos Craciun (despre care bineinteles ca stie demult ca reuneste imaginile parintilor), pe care il roaga din tot sufletul - reamintindu-i ca nu-i trebuie nici un cadou - sa-i spuna sincer parerea despre ea si mai ales daca crede ca e suficient de buna! Incercand sa coroboram informatiile obtinute din multitudinea testelor psihologice aplicate retinem: absenta Eu-lui fizic din testul familiei, in timp ce surioara este 'printesa' asupra careia sunt indreptati ochii parintilor cei din desen zambesc, in timp ce noi ne intrebam daca avem in fata un copil deprimat sau, mai degraba suparat pe ceilalti Dupa cateva zile de terapie, Corina isi 'ajusteaza' autoperceptia, odata cu atitudinea fata de cei din jur se modifica si proiectia, ceea ce ne face sa vedem in testul persoanei - chipul ideal - la fel de frumos, poate chiar mai frumos, decat al surioarei Desi mai sociabila - dupa cum reiese din descrierea mamicii - picteaza un singur copac - armonios, solid, bine 'pazit', 'vegheat' deopotriva de bine si rau, ca propriul Eu ce pastreaza urmele unei usoare nesigurante in relatia cu mama pere aurii poate mai multa inocenta, puritate si candoare atat de perfecte si totusi, indraznesc parca sa priveasca spre viitor Andreea pare mai matura, fara nevoie de fructe sau iluzii, dar cu atata dorinta de ceilalti numarati numai pomisorii pasiune si confuzie ce se clarifica treptat probabil cu trecerea anilor Aspectul functional al simptomului Corinei este regasit in prim-plan, alaturi de un senzitivism cuplat cu o agresivitate 'cizelata', disimulata in iritabilitatea survenita pe fondul obsesional. In lipsa unei terapii suportive cu vadite valente emotional-empatice, refularile, implinirile ireale si rezolvarea afectiva a confruntarilor risca acumularea asteno-depresiei. Tendinta la sacrificarea intereselor proprii poate da vietii de mai tarziu o organizare cu note masochiste. Permanenta si nesatisfacuta cautare a iubirii neconditionate este evidenta si numai superficial privita ar putea fi interpretata drept interes instabil, fire rece, distanta.



Elemente ale programului terapeutic.

Pentru primele zile s-a recomandat:

• Regim de igiena intima - acordarea atentiei ceruta inconstient de simptom (mama trebuie sa aiba grija de orarul pentru toilleta)
• Autoresponsabilizare (se spala si se schimba singura)
• Separarea de sora (camere distincte)
• Satisfacerea in plan real a nevoii de a se murdari (dactilo-pictura, plastilina) activitate ce i-a produs mare bucurie - deplasarea acestei 'trebuinte' primare de pe sine pe diverse substitute
• Cele doua surori alcatuiesc o diada in care se 'completeaza' reciproc, motiv pentru care se lucreaza cu ele impreuna
• Li se explica parintilor mecanismele ascunse ale simptomului - regresia emotional-comportamentala, nevoia de a fi bebe si de a primi atentie, masura in care structura mamei i-a indus fetitei standarde ridicate si trasaturi perfectioniste, necesitatea satisfacerii concrete, dar in maniera deghizata a jocului a 'nevoii de murdar'. Mama este ajutata sa inteleaga cum prin simptom Corina ii cere afectiune si prezenta, dar si faptul ca logica ascunsa este de 'a oferi', nu doar de 'a pedepsi'.

In zilele urmatoare fetitele au facut dactilo-pictura si figurine din plastilina. Si-au separat camerele. Corina i-a 'daruit' televizorul surorii mai mici, cerand 'la schimb' sa doarma cu veioza si a pus pe usa un anunt: 'Nu intrati fara sa ciocaniti'. Desi se constata cum surioara mai mica este dependenta de aceasta relatie simbiotica, amandoua sunt fericite de aceasta 'separare', 'cerandu-si permisiunea' de a se vizita.

In momentul actual mama relateaza 'o schimbare' semnificativa a Corinei - se simte protejata de simptom si de atmosfera permisiva a cadrului psihoterapeutic (mult visata in anii micii copilarii), ceea ce o face sa 'sfideze' interdictiile anterioare ale parintilor ('mananca ce vrea' si 'ne cere independenta', ignorand preocuparea excesiva a mamei pentru alimentatie). Simptomul nu s-a mai repetat din ziua precedenta primei intalniri. Fetita si mama sunt ingrijorate - 'mi-e frica sa nu treaca in extrema cealalta', in timp ce Corina afirma 'imi este frica sa ma duc la toillete', ca si cum autocontrolul dobandit ar putea fi efemer. Relaxarea Supra-Eului parenteral se 'loveste' de interiorizarea marcata a interdictiilor anterioare.

Pe de alta parte, 'independenta castigata' se traduce la nivel profund in termeni de tipul 'introiectie fara expulzie', care echivaleaza cu lipsa dorintei de 'a darui'. Terapeutic - limitare la sfaturi igienico-dietetice uzuale, fara accentuarea unei posibile importante a 'noului' simptom aparut. Cooperarea familiei este centrata, prin asigurarea, la maxima intensitate, a climatului securizator si protectiv cerut involuntar si deformat.

Dupa cateva 'tranzactii' necesare deplasarii simptomului asupra unor echivalente mai putin 'ascunse' - momente critice in care 'incidentul' nedorit se poate repeta (si fetitei i se comunica de la inceput acest lucru) vindecarea va surveni ca de la sine, readucand alaturi de pacea sufleteasca a parintilor reconsolidarea unui self extrem de fragil. Sa nu uitam ca dincolo de inhibare si introversie, moralitatea exemplara - ca trasatura cardinala a micii personalitati in formare ramane, totusi, filonul de aur al prognosticului favorabil!