DESENUL SI PICTURA LA COPII

DESENUL SI PICTURA LA COPII

In anul 1985, la Editura R. Laffont, iesea de sub tipar lucrarea intitulata "La cause des enfants", in paginile careia, autoarea Fr. Dolto preciza: "este inscris in conditia omului de a nu-si putea dezvolta personalitatea decat in contextul unei << a doua nasteri >>". "Oamenii, in general, remarca psihanalista franceza, catalogheaza ca pe o simpla manifestare de misticism cea ce nu este, in fond, altceva decat procesul umanizarii pur si simplu". Trecerea de la un stadiu vegetativ la unul animal constituie nasterea mamifera, prima nastere, pe cand cea de-a doua nastere reprezinta trecerea de la stadiul de dependenta animala la libertatea umana, a DA-ului si NU-ului, fiind o "nastere la constiinta vietii simbolice", o existenta specifica, tocmai in aceasta consta mutatia care face dintr-un mamifer o fiinta omeneasca.

Mircea Eliade, referindu-se la acelasi fenomen, reliefa ideea ca nu devii om intreg decat dupa ce ai depasit si abolit, intr-o anumita masura, umanitatea "naturala" nascandu-te a doua oara. In aceasta perspectiva filozoful Socrate, nu intamplator se compara cu o moasa. El il ajuta pe om sa se "nasca la constiinta de sine", eliberandul din starea de ignoranta si confuzie. In consecintele ei ultime, maieutica socratica, nu este nimic altceva decat o priza de constiinta, o trezire a individului si a capacitatilor sale aflate inca in stare latenta.

Daca adaugam si afirmatia celor spuse pana in prezent, potrivit careia "omul nu poate deveni om decat prin educatie" (Kant), consider ca avem destule argumente in spijinul ideii ca dincolo de determinantele genetice, educatia are rolul important in structurarea personalitatii individului, in configurarea unui anumit tip de relatii intre sine si semenii sai. Numai ca si aici se realizeaza intalnirea dintre conceptia socratica si cea a lui Steiner asupra educatiei ca maieutica a personalitatii; a educa nu inseamna a prefabrica oamenii dupa un model mai mult sau mai putin utopic, ci a elibera in fiecare calitatile existente in stare latenta, permitandu-i astfel sa-si puna in valoare tot ceea ce inseamna talent, abilitate si imaginatie creatoare.

Sistemul formativ-educational trebuie sa fie complet independent, cel putin in primele sale etape, de cerintele economice si politice ale societatii. Considerand ca societatea se structureaza in trei domenii distincte, ca si Steiner optam pentru delimitarea clara a celui dintai (cel spiritual-cultural), de celelate doua (economic si politico-juridic). Sansa fiecarui individ, de a-si elibera si de a-si pune in valoare insusirile, depinde, cel putin in prima parte a existentei lui, de parinti si de educatori. Rolul acestora este de a incuraja talentele copilului si de a le lasa sa se fructifice in cadrul societatii si nu de a mutila personalitatea copilului in beneficiul lor propriu sau in beneficiul unor imperative tehnico-economice sau politico-ideologice.

Din pacate, sistemul educational clasic se transforma tot mai mult intr-o adevarata institutie de alienare a individului, de depersonalizare a acestuia, de sablonizare si tipizare a cea ce, in mod logic, ar trebui sa fie unic si irepetabil.

Incercarea de a organiza sistemul educational dupa modelul procesului de productie si exclusiv in functie de cerintele acestuia reprezinta, probabil, una din cauzele (daca nu cumva cea mai importanta) crizei morale, ce confrunta aproape toate societatile contemporane. Caci, in loc sa formeze personalitati mature si responsabile, capabile de empatie, deschidere si toleranta, un sistem educational subordonat excesiv intereselor economice nu stimuleaza, adeseori, decat un pragmatism reductionist. Achizitionarea unor cunostinte si cultivarea unor deprinderi pur utilitariste se realizeaza, adeseori, in detrimentul componentei artistice, bazate pe creativitate si originalitate.

Atentia cu totul remarcabila pe care Steiner a acordat-o preocuparilor din sfera artelor (desen, pictura, teatru, muzica, euritmie) nu exprima atat dorinta unor viitori artisti, cat mai ales vointa stimularii si dezvoltarii, in toate directiile, a capacitatilor creatoare cu care este inzestrata fiinta umana. Pe de alta parte, nu trebuie pierdut din vedere faptul ca activitatile de ordin artistic au o finalitate si o eficacitate cu mult mai cuprinzatoare decat este dispus sa accepte simtul comun.

Daca ar fi sa ne referim numai la desen, pictura si euritmie, in conceptia lui Steiner se pot face urmatoarele precizari:

desenul si pictura constituie domenii de mare finete, cu ajutorul carora educatorii pot realiza o profunda cunoastere a temperamentelor si problemelor emotionale ale copiilor;

cand privim desenul unui copil, ne interesam de desen, in masura in care ne interesam de copil (nu ne amuzam fara sa ne gandim la munca desenatorului, asa cum am face in cazul cand privim desenul unui adult).

Desigur, putem studia desenele unor copii chiar necunoscuti, dar desenul copilului are o slaba valoare informativa, este necesar sa interogam copilul asupra intentiilor sale, sa-l punem sa ne explice desenul.

Prin marturia sa copilul dezvaluie nu numai certe aptitudini practice (abilitate manuala, calitati perceptive, buna orientare in spatiu etc.), dar mai ales trasaturi ale personalitatii sale (reactiile sale emotionale de moment, atitudinile sale afective in situatii determinante, preferintele, cerintele sale de interes, viziunea supra lumii etc.).

Dintre planurile multiple, in care se manifesta personalitatea copilului in desen (asa cum au fost conturate prin studiile psihometrice, clinice si de generalizarile statistice), se prezinta in continuare trei:

A. Valoarea expresiva a desenului

Gestul grafic, maniera in care copilul trateaza suprafata alba, alegerea formelor si locurilor, sunt elemente ce exprima starea sa emotionala, temperamentul sau cea ce este cunoscut sub numele de valoarea expresiva a desenului:

Cu privire la gestul grafic, se distinge linia furioasa, agresiva (care poate, la limita, sa antreneze o ruptura, o sfasiere a hartiei), de linia ezitanta, abia subliniata.

In acest sens, unii autori considera ca studiul desenului nu difera fundamental de grafologie, el putand sa constituie un simplu caz particular. S-a realizat o clasificare a diferitelor tipuri de trasaturi si s-a incercat o corespondenta grafica intr-un anumit tip de emotii. S-a putut, de exemplu, verifica existenta unei mari concordante intre expresia grafica, umor si caracter.

O analogie ar exista, de asemenea, intre cadrul spatio-temporal in care se situeaza copilul si spatiul grafic sau, altfel spus, un paralelism intre pulsiunile sale si miscarile grafice.

Copilul ambitios, care cauta sa-si afirme prezenta sa in tot locul si in orice moment, va avea un desen care va acoperi, pe cat posibil, spatiul foii. Deseori, insa, umplerea sistematica a intregii foi poate fi in egala masura un semn de imaturitate, dupa cum utilizarea unui spatiu exagerat de mic poate fi un semn de dezechilibru.

Conceptia simbolica asupra spatiului (Pulver) propune o divizare a foii de desen in trei zone orizontale si doua zone verticale. Zona orizontala superioara ar simboliza idealul, zona mediana - centrul de interes cotidian al copilului, zona orizontala inferioara - pulsiunile sale primitive; banda verticala dreapta ar prezenta viitorul, iar cea stanga trecutul.

Aceasta conceptie este mult discutabila. Tendinta spre zona superioara a paginii ar indica si propensiunile spre orgoliu, pe cand zona inferioara, de la baza foii, ar ilustra stabilitate si puternica inradacinare.

Studiul formelor (Rose Alschuler si B.Weiss Hattwick) a urmarit realizarea unei comparatii intre stilul grafic si viata afectiva a copilului.

Astfel, copiii care manifesta interes mai ales pentru liniile drepte si pentru unghiuri sunt copii realisti, deseori cu o buna capacitate de organizare si initiativa.

Dimpotriva, cei care prefera liniile curbe sunt sensibili, foarte imaginativi, dar fara incredere in ei, cautand aprobarea adultilor.

De asemenea, predominarea formelor circulare ar fi un semn de imaturitate si feminitate, echilibrul dintre formele circulare si liniile verticale ar indica un echilibru si control al impulsivitatii; predominarea verticalelor ar fi proprie temperamentelor active, energice, barbatesti orientate spre exterior. Mai rara predominare a liniilor orizontale ar fi adesea un indicator al conflictelor psihologice.

Cercetatorii s-au preocupat si de studiul dispunerii, al orientarii liniilor in spatiu. Astfel, a fost opus spiritul de decizie al celor ce-si orienteaza liniile in directii coerente, celui impulsiv, al celor ce-si orienteaza liniile in toate directiile.

Predominarea formelor unghiulare ar reflecta maniera regresiva, dispunerile in zig-zag si liniile sparte, din bucati, ar fi semne ale instabilitatii, iar preferinta pentru puncte sau mici pete ar exprima ordinea si meticulozitatea.

Fata de cele mentionate mai sus, se impune si precizarea urmatoarelor aspecte:

Pana la 7 ani, prezenta unor elemente grafomotorii (linii, forme, directii, etc.) si repetarea acestora sunt in sine putin relevante, deoarece copilul are nevoie sa-si exerseze mana, sa-si insuseasca aceste elemente; unele perseverari stereotipe, coroborate cu raspunsurile copilului la alte probe, pot indica fenomene de rigiditate mintala, chiar de retard, dupa cum nu orice curba inseamna imaturitate, dimpotriva, precocitatea in realizarea liniei curbe si a personajelor in miscare poate fi un semn al flexibilitatii mintale, al creativitatii. Dupa intrarea copilului in scoala, aceleasi elemente dobandesc semnificatii psihologice noi.

Culoarea are, de asemenea, o valoare expresiva. Fiecare culoare are efecte proprii.

Culorile reci, in particular tonurile albastre, au tendinta sa se concentreze, sa "fuga" din fata privirii noastre, pe cand tonurile de rosu iradiaza, tind sa "avanseze" spre noi.

Exista culori care se completeaza sau se opun. Anumite combinatii dau impresie de armonie, de coerenta, altele, din contra, provoaca efecte contrastante. Notiunea insasi de ton cald sau ton rece este semnificativa si pare sa fie legata de proprietatile fizice elementare ale culorii.

Aceste efecte ale culorilor sunt induse si de corespondentele naturale dintre culori si anumite elemente naturale. De exemplu, intre rosu si sange, simbol al vietii, dar si al ranirii, al ferocitatii; intre bleu si cer sau apa; intre verde si vegetatie; intre galben si foc sau lumina.

Corespondentele dintre culori si natura vizeaza nu numai lucrurile, ci si diferitele stari ale substantei. De exemplu, tonurile opace si terne evoca o substanta materiala rezistenta, in timp ce tonurile vii au o calitate aeriana, care evoca jocul luminii traversand lucrurile.

Impresiile de tristete sau de bucurie, de armonie sau de tensiune pot fi citite din desenele copiilor. In ansamblu, culorile calde sunt apanajul copiilor deschisi, bine adaptati grupului, in timp ce culorile neutre caracterizeaza copiii inchisi in ei insisi, independenti si adesea agresivi.

Rosul, culoarea preferata de copii mici, mai tarziu va exprima manifestari de ostilitate si dispozitii agresive.

Printre copiii care utilizeaza albastru se pot distinge doua grupe: cei care cauta sa se conformeze regulilor exterioare, dar care in profunzime nu le accepta, si cei care se conformeaza de asemenea, regulilor grupului, dar sunt suficient de evoluati ca sa le accepte.

Negrul ar exprima inhibitie, teama si s-ar asocia unui comportament depresiv; portocaliul o stare de fericire de relaxare, verdele o reactie fata de discplina prea riguroasa; violetul tensiuni conflictuale.

Prezinta, de asemenea, interes alegerea nuantelor si reprezentarea acestora; suprapunerea exprima conflictul dintre diverse tendinte; izolarea acestora exprima rigiditate si teama; amestecul fara discriminare ar exprima imaturitate si impulsivitate.

B. Valoarea proiectiva a desenului

Stilul general de reprezentare exprima dispozitiile fundamentale ale viziunii copilului asupra lumii si constituie valoarea proiectiva a desenului.

Valoarea proiectiva a desenului copilului se refera la efectul provocat de acesta, stilul sau personalitatea ca tonalitate (in psihanaliza proiectia are un sens bine determinat, sensul de "proiectiv" utilizat aici este diferit de cel psihanalitic).

Astfel, in desenele unor copii domina miscarea si culoarea, miscari ascendente si miscari descendente ale personajelor, arborilor, etc, preferinta pentru anumite culori, in timp ce la altii domina un echilibru, personajele au atitudini rigide, parca sunt inchegate, linia este riguros uniforma, iar juxtapunerea culorilor da ansamblului un aspect armonios.

Franoise Minkowska distinge, in acest sens, doua tipuri de temperament "rationalul" care se complace in abstract, in imobil, solid si rigid caruia ii scapa miscarea si "intuitivul", care mai mult gandeste decat simte, care separa si discerne obiectele prin contururi precise; "senzorialul", din contra, aplecat spre concret, mai mult simte decat gandeste, vede lumea in miscare, in imagini totdeauna vii, departe de orice abstractie.

In desenul copilului se regaseste aceasta opozitie, atat in desenele libere, cat si in desenele cu tema.

Copilul senzorial se intereseaza de obiectele familiare, ii place sa le acumuleze, ceea ce da desenului sau impresia de bogatie extrema. In peisaje apar case, arbori, personaje. In detaliu, fiecare obiect este reprezentat cu o grija deosebita, totul este viu, totul se misca, totul este in curbe si sinusoide. Alegerea culorilor este, de asemenea, caracteristica profilului sau psihologic.

Tipul senzorial iubeste tonurile vii, realiste, culoarea domina forma si da ansamblului o impresie de lumina si viata.

Copilul "rational" este exact opus; costructia este precisa, echilibrata, statica, trasaturile sunt nete, domina simetria, obiectele lasand intre ele suprafete vide.

Merita sa se considere ca, aceasta opozitie nu defineste doua grupuri de copii, ci mai curand doi poli in particularitatile formale ale desenelor copiilor.

In general, ambele tendinte se regasesc doar in modalitati schimbatoare.

C. Valoarea narativa a desenului

Desenul copilului reflecta, de asemenea, centrele sale de interes, gusturile, preferintele. Aceste mobiluri determina copilul sa faca un anumit desen si nu altul. Rareori copilul alege tema desenului pe baza sugestiei altei persoane. Cel mai adesea alegerea obiectului este determinata de situatie: un sejur pe malul marii, la munte, o vizita la gradina zoologica sau la circ.

Sunt apoi evenimentele de sezon: Anul Nou cu peisaje de iarna, cadouri, Pastele cu oua colorate si/sau incondeiate etc.

Vederea unui obiect, care marcheaza constient sau nu imaginatia copilului constituie, de asemenea, o ocazie pentru alegerea temei. De exemplu, noutatea obiectului: un avion, fructe de sezon etc. Deseori nu obiectul insusi va stimula optiunea, ci o imagine, o fotografie care il reprezinta. Nu atat obiectul il fascineaza, cat reproducerea sa, mai ales cand copilul descopera mijloacele pentru a-l reprezenta in imagine.

Tot astfel, desenele anterioare exercita o atractie puternica si favorizeaza repetarea acelorasi teme.

Uneori, cu ocazia unor erori, a unei improvizatii, copilul gaseste in schema sa obisnuita un sens nou sau descopera posibilitatea de a prezenta un nou tip de obiect.

Alegerea temei este deci, in general, determinata de doua serii de motive: dorinta de reprezentare a unui anumit obiect, placerea de a reproduce anumite scheme grafice obisnuite si de ocazia transformarilor deliberate sau inopinate prin care incearca sa le aplice in reprezentarea altor obiecte care nu erau alese anterior.

Imitarea directa a unui obiect perceput nu joaca aici (cadrul valorii narative a desenului) decat un rol secundar. Ceea ce-i place lui nu este sa dea iluzia prezentei unui obiect absent, ci sa se asigure de puterea sa de a semnifica prin imagini. Copilul copiaza putin obiectele reale pentru ca acest exercitiu il ajuta sa-si perfectioneze schemele sale obisnuite.

Daca alegerea obiectelor este legata adesea de circumstante, ea depinde, de asemenea, de preferintele sale obisnuite, de lumea cotidiana, de cartile al caror continut il impresioneaza, de visurile lui etc.

Alegerea obiectelor si temelor este de altfel, in intregime imprevizibila. Un anumit copil va reproduce scene domestice, cu animale sau scene de explorare , etc. Un altul, scene de razboi, de agresiune sau scene din sporturi, etc. In spatele acestor teme se afla preocuparile cotidiene, dorintele, visurile copilului.

Repetarea unor teme are o mare valoare diagnostica. De exemplu, in desenul satului/orasului la copiii instabili emotional, apar cu mare frecventa strazi mai lungi si mai sinuoase.

In acest sens, nu trebuie uitata valoarea simbolica a temelor. Unele obiecte, scene sau particularitati de reprezentare a acestora trimit la experienta trecuta la interesele actuale sau de viitor, dar ele au in plus o valoare simbolica. "universul nostru este o lume de forte si raporturi", conform afirmatiilor facute de Elena Badea (1995). Astfel soarele simbolizeaza caldura, viata. Lumea obiectelor este o lume de simboluri. Copilul poate desena un leu pentru ca a vazut unul, dar pentru el leul este purtatorul unui sens, care-l distinge de alte animale. Acest domeniu al imaginarului, care ocupa un spatiu larg in viata copilului, se exprima in mod natural in desenele lui.

In concluzie, desenul copilului si dialogul adultului cu acesta dezvaluie structura si dinamica personalitatii copilului, relatiile lui afective cu lumea, miscarile de apropiere sau de retragere, care marcheaza raporturile sale cu fiintele sau lucrurile. Desenul si pictura dau posibilitatea copiilor, asa cum am vazut de altfel, de exprimare, de structurare si de dezvoltare a propriei personalitati si au valente psihoterapeutice general recunoscute.

Euritmia, care este, in fond, o "vizualizare a limbajului", face conexiunea dintre sunet, simbolul grafic si gest, dintre concret si abstract dintre minte si corp, valorizandu-l pe acesta din urma, euritmia asigura nu doar o armonizare a miscarilor proprii, ci si o armonizare cu miscarile celorlalti. Scopul ei ultim este integrarea organica in miscarea unei comunitati Carlgren F.(1994).

R. Steiner, dupa Carlgren F.(1994) a subliniat ideea ca activitatile artistice sunt menite sa elibereze, sa dezinhibe imaginatia si creativitatea copilului, sa-i dea sansa de a se construi pe sine insusi ca pe un intreg, de a-si coordona abilitatile intelectuale si cele practice, definindu-se ca intalnire fericita a celor trei dimensiuni fundamentale ale fiintei umane.

In contrast cu psihopedagogia clasica, cu solutiile si metodele acesteia, demersul lui Steiner pune accentul nu pe memorie ci pe intelegere, nu pe actul invatarii in sine ci pe apropierea artei de a invata, de a cauta si a propune solutii proprii la probleme venind din diverse domenii de activitate. In acest fel, suficienta bazata pe siguranta, adeseori falsa, decurgand din detinerea unui bagaj informational bogat, dar achizitionat in mod formal si mecanic (si care duce la atitudini conservatoare si negative fata de tot ce nu corespunde achizitiilor deja existente) este inlocuita cu o atitudine de deschidere, de curiozitate intelectuala, de toleranta fata de inedit si fata de personalitatea si ideile altora.In concluzie, asa cum remarca subtil Nietzche, rolul educatorului nu este de a potoli ci de starni foamea intelectuala a copilului.

MELOTERAPIE

MELOTERAPIE  DEFICIENTI  MINTAL1.8 ELEMENTE DE MELOTERAPIE UTILIZATE IN ACTIVITATEA RECUPERATIV - TERAPEUTICA CU ELEVII CU DEFICIENTI MINTAL - aspecte teoretice si practice -

Programa actuala destinata recuperarii copiilor deficienti din tara noastra, din cadrul scolilor speciale si inclusive, acorda o importanta deosebita activitatilor de terapie ocupationala si psihoterapie de expresie. Popovici D. V.; Niculcea D. (1997)

Trebuie sa subliniem inca de la inceput ca aceasta categorie de activitati, cu efecte terapeutice deosebit de eficiente se pot organiza si in alte categorii de institutii de tip, centre de zi, precum si gradinite speciale si inclusive.

In perspectiva realizarii invatamantului integrat in tara noastra, ele vor trebui organizate in cadrul scolii obisnuite, care se va transforma intr-o scoala inclusiva ce va raspunde nevoilor tuturor copiilor.

Din cadrul activitatilor de expresie fac parte si activitatile de art-terapie, care se refera, in principal, la folosirea mijloacelor de expresie artistica in scopuri terapeutice.

Aceste mijloace isi dovedesc eficienta prin faptul ca ele fac apel la afectivitate, pentru a realiza o relatie optima intre educator si subiect.

Meloterapia se incadreaza in vasta arie a artterapiilor.

Valoarea terapeutica a muzicii rezulta din multiplele influente pe care le are asupra psihicului uman, datorate complexitatii fenomenului muzical insusi.

Muzica reprezinta "arta de a exprima sentimente si idei cu ajutorul sunetelor combinate intr-o maniera specifica" (Dictionarul explicativ al limbii romane, Edit. Academiei Romane, 1995).

Muzica declanseaza procese afective dintre cele mai variate si neasteptate, de la emotia muzicala cu o gama larga de manifestare - bucurie, traire interioara, sentimentul armoniei, inaltare spirituala - pana la descarcari explozive de exaltare colectiva.

Fiind cea mai complexa arta si in acelasi timp accesibila tuturor oamenilor, muzica dispune de cel mai fin si mai penetrant limbaj artistic - SUNETUL.

Rezultanta a vibratiei sonore periodice si regulate, sunetul muzical dispune de patru insusiri: inaltime, durata, intensitate si timbru. Organizarea si succesiunea acestora, cu sens expresiv, isi dovedesc eficiemta prin sensibilizarea subiectilor, cat si crearea unei stari psihice pozitive ce permite realizarea unei realatii corespunzatoare de comunicare dintre educator si subiect.

RITMUL in muzica se refera la succesiunea organizata a duratei sunetelor. Utilizarea sa judicioasa faciliteaza dezvoltarea facultatilor psihice superioare ale fiintei umane a valorilor sale estetice.

Ritmul se rezuma, in principal, la caracteristicile miscarii. El prezinta rezonante diferite la o persoana sau alta, in functie de varsta, stare de sanatate, dispozitie sufleteasca de moment sau nivel cultural.

ARMONIA se refera la imbinarea melodica a sunetelor si se bazeaza pe tehnica acordurilor, specifica compozitiei.

Ritmul si armonia sunt elementele esentiale ce compun o melodie sau cantec.

MELODIA, ca rezultat final al unei creatii muzicale reprezinta o succesiune de sunete imbinate dupa regulile ritmului si ale modulatiei pentru a alcatui o unitate cu sens expresiv, exprimata intr-o compozitie muzicala.

In cadrul muzicoterapiei, educatorul trebuie sa fie interesat, in special, de efectul pe care il are muzica utilizata sub diverse forme. Ca mijloc pentru recuperarea personalitatii individului normal sau deficient.

La normali s-a demonstrat ca muzica exercita o serie de efecte benefice, printre care enumeram:

determina o serie de stari afective tonice;

induce subiectului o stare de liniste, conducand la reducerea starilor de tensiune si anxietate;

permite evadarea si induce adesea o stare de securitate;

creste tonusul subiectului si rezistenta sa la efort, contribuind in acelasi timp la invingerea unor obstacole ale existentei, cum ar fi starile de boala sau handicap;

faciliteaza comunicarea intre persoane;

contribuie la dezvoltarea unor functii si procese psihice, incepand cu cele primare, senzatii, perceptii si reprezentari si terminand cu cele mai complexe, cum ar fi, de exemplu, afectivitatea si imaginatia;

amelioreaza comportamentul si socializeaza individul.

La copiii deficienti mintal meloterapia este folosita, in special, in stabilirea unui alt tip de comunicare, diferit de cea verbala, cu acesti subiecti.

Atunci cand se lucreaza cu acesti subiecti conteaza mai putin nivelul de dezvoltare al aptitudinilor muzicale pe care acestia le poseda, deoarece in aceasta situatie muzica nu este utilizata in terapie datorita calitatilor sale estetice.

Weigl introduce, in acest sens, termenul de muzica functionala, care desemneaza faptul ca muzica eficace in terapie este cea destinata obiectivelor practice, in functie de nevoile subiectilor.

,,Principalul obiectiv al meloterapiei este acela de a stabili contactul cu deficientul mintal si de a facilita comunicarea intre el si educatorul transformat in terapeut" (Ionescu S., 1987).

Deci, in cadrul activitatilor de meloterapie, muzica este utilizata in scopul recuperarii pe cat mai mult posibil a personalitatii decompensate a acestor categorii de deficienti.

Pentru atingerea acestui scop, Ionescu S. (1987) sugereaza realizarea unei diferentieri transante intre utilizarea muzicii in sens terapeutic si utilizarea acesteia in diferite activitati recreative organizate cu copiii deficienti.

Cercetarile au demonstrat ca, instrumentele de percutie, cum ar fi castanietele, clopotele, tamburinele, tambalele, xilofoanele, faciliteaza comunicarea, mai ales in cazul copiilor cu deficienta mintala mai severa sau al celor timizi si anxiosi.

In cadrul unei asmenea activitati desfasurate, spre exemplu, in cadrul Centrului de recuperare Folke Bernadotte, din Suedia, se folosesc cu succes asocierea dintre doua instrumente, pianul si toba. Copilul este asezat comod intr-un fotoliu si asculta diverse melodii interpretate la pian de un meloterapeut calificat. Acesta urmareste reactiile sale cu atentie, in scopul stabilirii frecventelor preferate, inalte sau grave, cu ajutorul caruia stabileste, in continuare, gama de interpretare ce va determina la subiect o avalansa de reactii emotionale, cauzata de o vibratie afectiva autentica la muzica ascultata.

In continuare i se da copilului deficient mintal sever o toba in care i se cere sa bata in functie de ritmul melodiei ascultate. In acest mod copilul fixeaza ritmul si prin actiunea sa asupra tobei isi imbunatateste performantele in domeniul motricitatii.

Aceasta reprezinta, in fond, cheia unei adevarate terapii a succesului.

Pentru acompaniament se poate folosi, de exemplu, si o muzicuta cu clape, care forteaza subiectul sa-si foloseasca degetele.

Pentru calmarea subiectilor anxiosi si a celor hiperkinetici se foloseste, in general, un instrument pentatonic deosebit de armonios, care emite un fel de sunete prelungi de clopotei.

Rezultatele au demonstrat ca prin folosirea unui astfel tip de sedinta de meloterapie este influentat benefic intregul psihic al subiectilor.

In cadrul institutiilor de invatamant din tara noastra educatorii pot utiliza astfel de sedinte ca cea descrisa mai sus, cu ajutorul unei inregistrari pe banda magnetica si al unui sintetizator de sunete.

Cercetarile au evidentiat ca, atat la normali cat si la deficientii mintal, meloterapia are efecte deosebite asupra dezvoltarii comunicarii.

Atunci cand deficientul mintal este asociat cu alte tulburari psihice, cum ar fi hiperactivitatea sa instabilitatea emotiva, se impun cateve distinctii separate.

La copiii deficienti mintal hiperactivi, muzicoterapia poate fi utilizata pentru ameliorarea inhibitiei voluntare a actelor motorii si pentru realizarea unor performante de succes.

La cei cu instabilitate emotionala utilizarea muzicoterapiei, in viziunea lui Ionescu S. (1987), determina:

diminuarea tensiunilor;

reducerea agresivitatii;

imbunatateste cooperarea in interiorul grupului;

amelioreaza munca de echipa

Murphy a demonstrat ca meloterapia ii ajuta si pe cei cu tulburari relationale, deoarece favorizeaza participarea spontana la "activitati de grup" (Ionescu S., 1987).

Cercetarile efectuate de Humprey ne ofera indicatii metodice pretioase despre preferintele copiilor pentru diverse forme de activitati de meloterapie, in functie de nivelul lor de activism. "Subiectii cu un nivel de activitate globala aleg dansul, cei cu nivel mediu de activitate grupa de tobosari, iar cei cu nivel scazut de activism se orienteaza catre grupele de coruri sau acompaniament".(Ionescu S., 1987).

Asa cum a rezultat si din cele prezentate mai sus, terapia prin muzica se poate organiza in mod individual sau in grupuri.

In cadrul gradinitelor si scolilor speciale si inclusive este util sa se grupeze copiii in functie de performantele de care sunt capabili in domeniul muzicii si in functie de nivelul retardului lor intelectual.

Activitatile de meloterapie cu cei cu deficiente mintale severe sau asociate, este indicat sa se desfasoare prin sedinte individuale.

Meloterapia, din punct de vedere al activitatilor care se solicita copiilor, se mai poate imparti in doua forme: activa si receptiva.

Forma activa, denumita dupa unii autori si directa, consta in diverse activitati muzicale desfasurate de subiectii insisi, muzica instrumentala sau vocala, executata individual sau in grup.

Forma receptiva sau indirecta, este acea forma in care subiectii audiaza muzica. In cadrul acestei a doua variante, pasivitatea subiectilor nu este totala, deoarece activitatea de receptie solicita prin ea insasi un anumit grad de participare din partea acestora.

In cadrul activitatilor de meloterapie desfasurate in invatamant de catre educatori si logopezi, consideram ca este util sa se urmareasca urmatoarele obiective:

dezvoltarea interesului fata de activitatile muzicale;

formarea si dezvoltarea auzului muzical (cu elementel sale componente - simt melodic, ritmic, armonic-polifonic);

educare vocii ca principal mijloc de redare a muzicii;

formarea unor deprinderi practice muzicale (deprinderi de cant, ritmice, melodice, armonico-polifonice, de interpretare, de utilizarea instrumentelor, s.a.m.d.);

educarea deprinderilor de a asculta muzica;

integrarea in viata artistica a institutiei de invatamant;

cultivarea imaginatiei si creativitatii;

echilibrarea intregii personalitati a copilului prin cultivarea unor trasaturi de caracter pozitive;

dezvoltarea sociabilitatii copilului prin participarea la activitatile organizate pe grupuri de copii.

In afara obiectivelor enumerate mai sus, Programa scolara destinata educatorilor din scolile speciale si inclusive, mai prevede si o serie de alte obiective importante legate de:

-imbunatatirea orientarii spatio-temporale si coordonarii motrice;

-educarea expresivitatii mimico-gestuale;

-nuantarea exprimarii verbale;

-dezvoltarea sensibilitatii cromatice muzicale;

-determinarea unor stari de deconectare, bucurie, incantare, etc.

Declansarea procesului muzicoterapiei trebuie sa porneasca cu evaluarea generala a fiecarui copil, in functie de nevoile caruia se vor selecta obiectivele adecvate ce urmeaza sa fie atinse.

Aceasta se face prin studierea dosarului copilului, informatii dobandite de la familie si ceilalti membri ai corpului didactic, observarea si studierea atenta a preferintelor sale muzicale si cunoasterea experientelor anterioare din domeniul muzicii.

Se pot folosi, de asemenea diverse categorii de teste, care, este util, sa se aplice cat mai devreme posibil, deoarece, cu cat se declanseaza mai de timpuriu activarea terapeutica, cu atat cresc sansele de a se obtine efecte mai substantiale in planul recuperarii. In acest sens, Graham a constituit o scala a nivelului de dezvoltare pentru performantele muzicale, coreland aceste nivele cu varsta mintala. Autorul justifica utilitatea testului sau prin faptul ca "fiecare individ urca scala de dezvoltare in modul sau propriu in diferite intervale de timp, aceasta depinzand de gradul de profunzime al handicapului sau. "Scala sa de dezvoltare face legatura intre varsta mintala si performantele muzicale posibile, fixand totodata si limitele ce pot fi atinse in cadrul invatarii, in functie de decalajul dintre etatea mintala si cea cronoogica, specifica deficientei mintale, dupa cum urmeaza:

VARSTA MINTALA- Descrierea Performantelor Muzicale

2- 6 luni - arata nediferentiat prin miscari ale bratului sau piciorului, cand canta muzica;

4- 8 luni - misca capul sau fata in directia stimulului muzical;

8-16 luni - aluneca usor sau se taraste in directia stimulului muzical;

16- 36 luni - asculta atent pentru un minut sau mai mult;

37- 48 luni - bate din palme sau bate din picior, stand jos;

48- 54 luni - canta stand jos sau in picioare, bate din palme sau din picioare;

54- 56 luni - bate din palme si picioare;

56- 62 luni - bate din maini si picioare in ritmul muzicii;

62-72 luni - canta la un instrument stand jos sau in picioare;

72- 84 luni - bate in ritm din picior, canta la un instrument si vocal;

peste 84 luni - bate ritmul din picior, canta pe tonuri inalte si din instrument in acelasi timp.

Scala mai are avantajul ca nu utilizeaza elemente verbale influentate de factori culturali, fapt care o face usor aplicabila.

In functie de nivelul de retard mintal al copilului si obiectivele stabilite in recuperare, se pune problema alegerii celor mai potrivite activitati in care acesta sa fie inclus.

Se recomanda introducerea diverselor categorii de activitati, intr-o succesiune graduala, in functie de tipul si compatibilitatea acestora.

Toate aceste activitati executate gradat, de la simplul complex, determina, prin combinarea lor, structurarea aptitudinii muzicale complexe la persoanele deficiente, asigurandu-se in final compensarea unor tulburari din sfera proceselor psihice, in special a celor legate de psihomotricitate.

A. Educarea ritmului se face prin urmatoarele tipuri de exercitii gradate, in functie de gradul de dificultate si nivelul de devoltare al copilului deficient mintal:

-aplaudarea sau baterea intr-un instrument de percutie, la un anumit cuvant dintr-un cantec;

-baterea ritmica la auzul unor cuvinte din vocabularul activ al copilului, de exemplu la auzul numelor prietenilor, profesorilor, a unor flori, pasari sau mancaruri preferate;

-aplaudarea sau baterea intr-un instrument de percutie in ritmul metronomului, in mai multe variante:

a) cu cate o bataie la fiecare sunet de metronom;

b) cu cate o bataie la fiecare al doilea sunet de metronom;

c) cu cate o bataie la fiecarea al treilea sunet;

d) cu cate o bataie la fiecare al patrulea sunet.

Astfel, spre exemplu, cercetarile recente au relevat faptul ca activitatile ritmice, care se bazeaza pe folosirea cu precadere a unor instrumente de percutie, este util sa fie introduse inaintea altor categorii de activitati. Aceasta deoarece s-a demonstrat ca "introducerea ritmului este mai putin anxioasa pentru subiecti" Ionescu S. (1987).

Dupa diagnosticarea nivelului achizitiilor muzicale pe care le are un copil la un moment dat, se poate trece, cu succes, la elaborarea unor programe specifice, recuperatorii, care constau in executarea unei largi game de exercitii specifice, organizate pe domenii distincte de manifestare a aptitudinii muzicale.

Scopul acestor esercitii este de a slefui aptitudinile muzicale ale deficientului, atatea cate exista, pentru a le imbunatati competenta si placerea de a exersa, cu efect benefic asupra personalitatii sale, in general.

Pentru dezvoltarea aptitudinilor muzicale complexe, este necesar sa se actioneze in urmatoarele segmente distincte, din structura acestei aptitudini:

-educarea ritmului;

-formarea abilitatilor in folosirea instrumentelor;

-stimularea deprinderii de cant;

-asigurarea unei legaturi corespunzatoare intre cant si miscare;

-redarea ritmului de baza dintr-o melodie, batand din palme sau intr-un instrument de percutie dupa urmatoarele masuri 2/4, 3/4, 4/4, 6/8.

In cel din urma caz, cel al categoriilor de exercitii destinate in special deficientilor mintal usori, s-a constatat in practica ca foarte putini dintre acestia sunt capabili de un progres suplimentar, avand ca punct de plecare insusirea ritmurilor de baza. Pentru acest ultim grup restrans, se recomanda insusirea bataii in instrumente de percutie, in ritm sincopat, spre exemplu de tango, rumba, boss-a-nova sau cha-cha, ajungandu-se in felul acesta, la cultivarea unei aptitudini muzicale autentice.

B. Folosirea instrumentelor

-instrumente de percutie (tamburina, toba, tambalul, shakerul), sunt folosite in activitatea cu deficientul mintal nu numai pentru deprinderea ritmului, ci si permite diferite activitati care sa le formeze perceptia sunetului fiecarui instrument in parte. Studiile metodice recomanda, in acest sens, folosirea unor instrumente in timpul unei povestiri, prin asocierea lor cu diverse personaje sau evenimente ale naratiunii. (Word si Dobbs)

-Instrumentele cu corzi sunt folosite in diferite exercitii dupa cum urmeaza:

1. la auzul sunetului emis de vibrarea unei corzi, emis de terapeut, se cere copilului sa-l reproduca prin atingerea corzii, fara emiterea sunetului;

2. ciupirea unei corzi indicata de adult, sub directa sa supraveghere sau sprijin;

3. alegerea dintr-un grup de corzi a celei cerute de adult sau indicarea lor cu ajutorul unor instrumente specifice;

4. folosirea unor instrumente care emit sunete pe cinci note muzicale (pentatonice);

5. utilizarea in exercitii similare a harpei, pianului, orgii electronice, la cele cu claviatura, copilul trebuie sa indice, cu ajutorul unor litere sau semne, o clapa anume;

6. interpretarea solistica la un instrument se dovedeste a fi dificila chiar si pentru debil mintal, dar executarea acompaniamentului este accesibila pentru cei cu debilitate mintala usoara, avand in fata scheme grafice ale acordurilor sau invatand numele notelor si urmarind degetul aratator al profesorului pe portativ;

7. exercitiile de invatare a chitarei sunt posibile atunci cand se urmareste redarea unei singure note muzicale, schimbarea corzilor, corespunzatoare realizarii acordurilor de chitara, este dificil de realizat in cazul deficientilor mintal.

C. Invatarea cantecelor incepe cu exersarea silabelor, ca la varsta de 6 luni, vocalizarea primitiva pe care Moog o definea ca pe un fel de balbaiala muzicala:

-prelungirea cantata a cuvantului final din propozitie;

-cantarea a doua cuvinte impreuna;

-cantarea unor strofe ritmate dintr-un cantec, de preferinta de nivel de gradinita si accesibil varstei mintale a copilului;

-cantarea altor cantece apropiate nivelului de dezvoltare mintala a copilului si intereselor sale, selectandu-le pe cele mai clare.

D. Contributia muzicii la imbunatatirea motricitatii voluntare este deosebit de importanta, mai cu seama la retardatii mintal unde, cu cat profunzimea deficientei este mai mare, tulburarea de motricitate este mai severa. In aceasta ultima situatie se poate afirma cu certitudine ca, muzica exercita un rol terapeutic corespunzator, major.

Se poate conchide, pe o baza experimentala solida, ca retardatii mintal trebuie, in permanenta, sa raspunda la muzica in vederea ameliorarii psihomotricitatii lor, prin simple miscari al membrelor corpului sau alergare.

Miscarea pe fond muzical este bine sa se desfasoare in urmatoarele etape:

-ascultarea batailor intr-o toba, punerea in miscare la zgomotul produs de aceasta si oprirea la incetarea sa;

-executarea de miscari pe ritmuri de toba, acestea pot porni de la pasi mici si pe masura accelerarii ritmului se poate trece la sarituri si chiar alergari;

-desfasurarea de miscari pe anumite melodii, folosind modelul anterior;

-executarea de jocuri de miscare pe acompaniament muzical;

-executarea de dansuri simple cu miscari ample;

-interpretarea unor dansuri in mod creativ, cu alegerea libera a ritmului si tipului de miscare, cu interventia minima din partea profesorului.

Terapia prin dans a fost utilizata cu succes in cazurile cand comunicarea era blocata sau limitata, la copii cu deficienta mintala severa sau la autisti. Se afirma aceasta deoarece ,,dansul amelioreaza in special imaginea corporala a subiectilor, fiecare identificandu-si prin dans propriul ritm corporal, ca individ si ca membru al grupului de apartenenta" Ionescu S. (1987).

Evaluarea progreselor facute de copil se poate face cu ajutorul unor scari de evaluare standardizate sau prin intermediul unor fise in care se noteaza stadiul dezvoltarii deprinderilor copilului inainte si dupa parcurgerea diferitelor categorii de exercitii muzicale.

Din succinta trecere in revista a procedeelor folosite in invatarea muzicii la deficientii mintal, rezulta ca, intre activitatea de formare a deprinderilor muzicale si meloterapie, diferentele pot exista mai ales in plan teoretic, in plan practic-metodologic ele se intrepatrund.

Meloterapeutii cu experienta sunt de parere ca, ,,grupul de terapie muzicala, prin puterea sa de a aduna toti copiii intr-o singura experienta, pentru a uni eforturile lor intr-o activitate comuna, cu rezultate care tind spre egalizare, inlatura izolarea si, prin aceasta, multe dintre impedimentele patologice ale dezvoltarii". (Staff of Rectory School - In Search of a curriculum, 1983).

In concluzie, afirmam ca, folosirea muzicii in munca cu copilul deficient mintal necesita cunoasterea structurilor de activitate specifice diverselor domenii ale acesteia, indiferent daca cel chemat sa le aplice este educator, profesor sau terapeut.

18.9. ALTE TEHNICI DE MELOTERAPIE CE POT FI UTILIZATE IN ACTIVITATE A CU ELEVII DEFICIENTI MINTAL

Rolul muzicii ca terapie in activitatea cu elevii deficienti mintal

Oameni de stiinta, cercetatori, filozofi, psihologi, psihopedagogi, educatori, toti deopotriva vorbesc despre rolul benefic si influenta curativa, pe care o poate avea muzica atat asupra oamenilor, considerati normali, cat si asupra persoanelor cu deficiente.

Meloterapia implica un ansamblu de metode psihoterapeutice, in care participarea subiectului este activa, bazandu-se pe lumea interioara a sunetelor acestuia in scopul de a diagnostica si trata.

Meloterapia este privita si ca o experienta curativa, de participarea activa la creatie si ascultarea sunetului si a muzicii.

In domeniul terapeutic propriu-zis muzica serveste drept suport pentru diferite tehnici de psihoterapie. Originalitatea acestor tehnci in comparatie cu alte metode psihoterapeutice, implica participarea activa atat a terapeutului, cat si a subiectului la aceeasi experienta muzicala.

Pentru copiii cu deficiente - tulburari de invatare, deficienta mintala si senzoriala etc, muzica ocupa un loc central in joc si in procesul de invatare prin unitatea:

q               sunetului;

q               miscarii;

q               limbajului.

In cadrul meloterapiei pentru copiii cu deficiente (in special pentru deficientul mintal), acestia sunt indrumati, prin diferirite activitati muzicale sa exploreze/cerceteze cate sunete poate scoate un instrument, schimband instrumentele muzicale intre ele. Aceasta cercetare, investigare se realizeaza prin folosirea corpului, a sunetelor vocale, vocii si mediului. Astfel, copiii vor fi motivati in exprimarea si invatarea unor lucruri noi.

Meloterapia urmareste prin diferite activitati specifice deficientului mintal, urmatoarele aspecte:

Ø              imbogatirea vietii personale;

Ø              dezvoltarea sensibilitatii;

Ø              comunicarea cu cei din jur;

Ø              facilitarea integrarii /contactelor sociale;

Ø              prevenirea/reducerea tulburarilor de comportament;

Ø              reducerea starilor de neliniste.

TERAPIA NON-VERBALA PRIN MUNCA-FOLOSITA IN ACTIVITATEA CU ELEVII CU DEFICIENTE

Pentru anumite categorii de deficienti limbajul este greoi, reprezentand chiar o amenintare pentru situatiile in care trebuie folosit in meloterapie insa, se poate apela la mediul non-verbal, in care limbajul si cuvintele nu sunt necesare, fapt ce determina o experienta mai accesibila pentru o persoana cu dificultati in vorbire si exprimare.

Terapeutului ii revine sarcina de a-i determina pe copii sa inteleaga abilitatea de a folosi sunetele corpului, iar ulterior un instrument ii ofera copilului un sens pozitiv in interactiunea cu el insusi, iar apoi cu ceilalti prin cantatul la instrumente sau crearea propriei muzici.

Relatia dintre copiii cu deficiente si un instrument muzical poate avea un rol benefic.

Pentru cazuri specifice se folosesc anumite metode.

Spre exemplu: disonanta poate fi folosita pentru a reflecta disconfortul resimtit de un schizofrenic sau terapeutul poate sa acompanieze copilul cand acesta tipa.

In meloterapia non-verbala, lucrul cu copiii presupune pentru terapeut comunicarea cu propriile emotii ale subiectului, care se exteriorizeaza prin folosirea sunetului sau linistii in exprimare.

Prin muzica, cantand sau nu, subiectii pot exprima sentimente de: furie, tristete, retinere sau chiar o lume interioara haotica. Atunci cand o persoana nu reuseste sa experimenteze emotiile sau nu stie ce sunt acestea, putem spune despre acea persoana ca este ,,Paralizata emotional". Paralizia emotionala insa, poate fi comunicata prin meloterapie.

Terapeutul trebuie sa creeze un mediu securizant pentru subiect si sa raspunda doar la participarea sau neparticiparea clientului.

Planificarea lucrului individual sau in grup:

- in formarea grupurilor de copii care sunt inclusi in programul de meloterapie trebuie sa se tina cont de anumite criterii:

Ø          Comportamentul;

Ø          Dizabilitatile;

Ø          Particularitatile subiectului.

- este indicat ca in grup sa avem subiecti cu aceleasi caracteristici comportamentale;

- terapia individuala se realizeaza pentru acea categorie de subiecti care pot prezenta dificultati emotionale: care nu vorbesc sau au intarzieri mari in dezvoltarea fizica si psihica;

- in aceasta categorie de subiecti se lucreaza in diade sau triade- in grupuri de 2-3 copii cu probleme similare de comunicare, socializare etc;

- terapeutul are obligatia de a colabora si cu educatorul sau instructorul, care petrece cel mai mult timp cu subiectul; discutia dintre cei doi, axandu-se in principal pe comportamentul zilnic al subiectului;

- rolul terapeutului in cadrul meloterapiei individuale este mai important decat in meloterapia de grup.

El observa cu mare atentie clientul stimulandu-l si incurajandu-l, in special in primele sedinte.

In continuare, prezentam anumite tipuri de exercitii ce pot fi folosite atat ca tehnici de terapie prin muzica individuala, cat si in grup, pentru activitatea cu elevii deficienti mintal.

1.3.1. Exercitii de grup pentru miscare dupa muzica:

Exercitiul se realizeaza pentru un grup format din 3-6 clienti;

Combina muzica, miscarea si ascultatul, pe fond de constienta generala;

Se efectueaza intr-un loc unde spatiul este suficient de mare pentru miscarile fiecaruia;

Trebuie sa se creeze un sentiment de sensibilizare si incredere reciproca intre terapeut si clienti;

In prima etapa a exercitiului-fiecare client interpreteaza o piesa la alegere, dupa care vor canta toti odata, mentinand volumul vocii in cadrul unor limite stabilite in prealabil. Acesta il va ajuta pe fiecare client sa-si mentina identitatea personala in fata unor posibile distrageri;

In a II-a etapa se continua cantarea, fiind insotita si de miscari improvizate, folosind tot spatiul disponibil, astfel incat spatiul personal sa fie respectat.

Aceasta etapa implica o adaptabilitate fizica, mentala si agilitate;

In etapa a III-a subiectii au sarcina de a cauta si de a se misca    intr-un ritm mai lent, cu ochii inchisi, fapt ce implica o concentrare din partea subiectului asupra miscarilor si sunetelor din viata cotidiana.

1.3.2. Exercitiul cu propriul nume: Instructaj:

v         rostiti-va numele de mai multe ori, incet si cu atentie;

v         fiti atenti la miscarile implicate, la respiratie, la forma si flexibilitatea limbii si buzelor;

v         repetati numele vostru intr-un ritm natural (pe silabe, de exemplu: Maria Elizabeta Popa);

v         observati cum accentele (silabele) alcatuiesc modelul unui ritm: Ma-ri-a-E-li-za-be-ta-Po-pa;

v         exprimati numele prin bataia palmelor, prin mers; prin lovituri cu degetele mainilor si picioarelor;

v         transformati-va numele intr-o fraza muzicala, cantandu-l ca pe un cantec;

v         exercitiul indica ceea ce subiectul simte in legatura cu propria persoana la un moment dat. In final, subiectul este indrumat sa-si rosteasca numele in cea mai inteleapta si blanda tonalitate pe care o cunoaste, pentru a stabili sunetul cel mai potrivit al Sinelui propriu.

S-a constatat (in ,,Terapia prin sunete"- Olivea Dewhurst-Maddack) ca exista o relatie intre notele muzicale-simturile-sistemele corpului. In lucrul meloterapeutic se recomanda subiectilor sa cante cantece corespunzatoare si sa asculte sunetele si muzica bazate pe diferite note muzicale, pentru a-si imbunatati functiile diferitelor parti ale trupului, conform diagramei prezentate in ANEXA A.