DEZVOLTAREA UMANA - INTRODUCERE

DEZVOLTAREA    UMANA - Introducere

CONCEPTUL DE DEZVOLTARE

Psihologia dezvoltarii a aparut recent ca o ramura separata a psihologiei generale. La fel ca si despre psihologia insasi, se poate spune ca ea are o istorie lunga dar un trecut scurt. Psihologia generala a aparut in Germania sfarsitului secolului XIX, avand drept scop studiul comportamentul normal - in principal al adultilor -descoperind ce procese mintale insotesc sau determina comportamentul.

In decursul primelor decenii ale secolului nostru, psihologia si-a largit scopurile, metodele si tehnicile. Pe masura ce psihologii au inceput sa investigheze alte aspecte ale comportamentului uman si animal, cantitatea si diversitatea informatiilor a crescut, impreuna cu dezvoltarea unor noi metode de cercetare. Specializarea a devenit inevitabila iar campul psihologiei a fost finalmente divizat in diverse ramuri. Unele dintre primele care s-au separat au fost psihofiziologia, psihologia clinica, psihologia experimentala, psihologia sociala, si psihologia copilului. Altele sunt mai recente.

Psihologia dezvoltarii isi are originea in domeniul psihologiei copilului, incluzand insa materiale si din alte ramuri.

Pe masura ce informatiile despre dezvoltarea copiilor s-au adunat, alti cercetatori s-au interesat de anii tarzii ai vietii. Descoperirea faptului ca dezvoltarea continua si dupa 18-21 de ani, precum si cresterea populatiei de peste 65 de ani a dus la crearea unor centre pentru studiul efectelor imbatranirii si a problemelor de dezvoltare intalnite de batrani. Astfel, Bernice Neugarten a condus un studiu pe adulti varstnici, studiu care a urrnarit peste 2000 de adulti incepand din anii 1950. Cercetarea ei a ajutat la detronarea stereotipului batranului nefericit care isi asteapta moartea intr-un balansoar.

Astazi, psihologia dezvoltarii seamana foarte mult cu psihologia generala anterior separarii in ramuri. Ea acopera aspecte motivationale, intelectuale si neuropsihologice, folosind metode variate pentru a le studia.

Au aparut noi domenii ale cunoasterii, dand o noua imagine psihologiei dezvoltarii si largindu-i baza. In ultimii ani a avut loc o anumita schimbare de optica. Astfel accentul nu mai este pus pe ceea ce fac oamenii la o anumita varsta ci mai mult pe modul in care circumstantele afecteaza ceea ce ei fac si ce fel de ordine urmeaza dezvoltarea. Odata cu acestea a aparut un interes mai mare privind aspectele intelectuale ale dezvoltarii si o mai mare valorizare a diferentelor intre indivizi.

STUDIUL PSIHOLOGIEI DEZVOLTARE

Psihologia dezvoltarii urmareste sa descrie si sa explice multidisciplinar modul in care variaza comportamentul uman de-a lungul existentei si primul pas in acest sens trebuie sa fie constituit de o descriere precisa si detaliata a acestor schimbari. Al doilea pas (sau serie de pasi) se refera la explicarea schimbarilor observate.

Un comportament este un act observabil care poate fi descris si masurat in mod fidel. Fidelitatea se refera la faptul ca doi sau mai multi cercetatori pusi in fata aceleiasi situatii ajung la acelasi rezultat. Comportamentele pot fi masurate in mai multe moduri, unele prin simpla observare iar altele prin metode foarte diverse cum ar fi inregistrarea batailor inimii, chestionare, sau inregistrari video ale interactiunilor copiilor. Psihologia dezvoltarii nu alege la intamplare comportamentele pe care le observa si nici nu incearca sa observe toate comportamentele umane posibile intrucat aceasta ar fi o sarcina imposibila. Ea isi alege pentru studiu acele comportamente care au o importanta teoretica sau practica.

Utilitatea teoriilor

Pentru a explica de ce si cum se produc comportamentele, psihologii au elaborat seturi de afirmatii legate intre ele din punct de vedere logic numite teorii. O afirmatie teoretica este de obicei abstracta si nu se refera direct la fapte observabile. De exemplu, teoria dezvoltarii psihosociale a lui Erik Erikson (1963) afirma ca la varsta de circa 2 - 4 ani copilul trebuie sa-si dezvolte autonomia, o stare de auto-control si auto-determinare. Autonomia nu poate fi observata in mod direct, dar daca Erikson are dreptate in legatura cu nevoia copilului de a-si conduce propriul comportament, ar trebui sa putem observa dovezi comportamentale ca de exemplu raspunsul 'Nu' dat la cererile parintilor la circa 2 ani, raspunsul verbal 'fac eu' la ofertele de ajutor, si asa mai departe. Afirmatia teoretica a lui Erikson despre autonomie prezice astfel de comportamente.

Teoriile trebuie sa conduca la ipoteze verificabile referitoare la comportamentul observabil. Daca afirmatiile unei teorii prezic o mare parte din comportamentul uman, atunci putem spune ca aceasta teorie reprezinta o explicatie utila a dezvoltarii umane. Pana acum insa, nici o teorie nu a explicat satisfacator toate aspectele dezvoltarii umane. Mai mult chiar, teoriile au tendinta de a fi restranse la anumite segmente ale dezvoltarii, cum ar fi comportamentul social, dezvoltarea intelectuala sau achizitia limbajului.

La fel ca si restul psihologiei, psihologia dezvoltarii utilizeaza metode si procedee stiintifice pentru a studia comportamentul uman. Cercetatorii pun accentul pe verificarea ipotezelor derivate din teorii, folosind metode care sa poata fi descrise astfel incat alti cercetatori sa le poata utiliza. Daca studiile sunt utile, ele trebuie sa conduca la rezultate pe care altii le pot repeta sau confirma. Oricat de atractivi ar fi acopii si adolescentii, o descriere anecdotica a actiunilor lor nu le poate explica in mod adecvat comportamentul.

Predictia si explicatia sunt doua dintre scopurile importante ale psihologiei. Un alt scop este controlul. De exemplu, controlul comportamentului prin recompensa si pedeapsa are o importanta teoretica pentru psihologi si una practica pentru parinti, profesori si alti adulti responsabil de cresterea copiilor.

Intrucat psihologia dezvoltarii se intereseaza de dezvoltare pe toata durata vietii, informatiile privind schimbarile comportamentale in toate perioadele sunt importante. Totusi, cercetatorii au colectat in general, mai multe informatii despre copiii de varsta scolara si nou nascuti, si mai putine informatii despre prescolari si adulti. Aceasta s-a intamplat din cauza dificultatii de a organiza experimente atunci cand subiectii sunt imprastiati geografic si traiesc in conditii variate, intrucat in maternitati si scoli pot fi gasiti copii de varste similare impreuna, ele ofera un cadru excelent pentru investigatii. Exista insa si alte motive. De exemplu, in primii ani de viata dezvoltarea este rapida, iar schimbarile pot fi masurate intr-o perioada scurta de timp. La varsta adulta schimbarile sunt lente si adesea dificil de masurat. Teoriile urmaresc de asemeni sa ghideze cercetarile, iar multe teorii ale dezvoltari se refera la evolutia pana la adolescenta, fara a mai acorda atentie fazelor adulte.

Contributii ale altor discipline

Mai multe alte domenii stiintifice sunt de asemenea interesate de dezvoltarea umana: biologia, sociologia si antropologia. Psihologii din domeniul dezvoltarii depind de informatiile despre istoria biologica a individului, despre organizarea sociala si alte influente culturale, informatii provenite din aceste alte discipline. Ei necesita astfel de informatii pentru a explica unele comportamente, psihologii vazand persoana in dezvoltare ca un sistem in schimbare care integreaza factori biologici si experiente individuale. Tipurile de experiente pe care un om le are depind in mare masura de tipul de familie sau societate in care traieste (de exemplu, cati frati sau surori are, cat de severi sunt parintii, ce tipuri de institutii exista) si de valorile culturale care disting binele de rau, corect de incorect. Ceea ce invatam intr-un context sociocultural depinde atat de disponibilitatea noastra de a invata cat si de disponibilitatea materialelor si ideilor ce trebuiesc invatate. In cazul copiilor, nivelul de maturizare are o influenta profunda asupra a ceea ce ei selecteaza din lumea inconjuratoare; mediul unui copil stabileste ce anume ii este acestuia dispponibil.

Sa luam ca exemplu limbajul. Abilitatea de a invata limbajul este caracteristica a umanitatii. Toti membrii normali ai speciei invata sa vorbeasca. Cercetatorii din domeniul dezvoltarii stiu insa ca un copil nu poate invata limbajul pana cand nu atinge un anumit nivel de dezvoltare neurologica (Lenneberg, 1967). Un bebelus nu vorbeste in fraze, in acelasi timp, un copil care traieste intr-un mediu nestimulativ, incepe sa vorbeasca mai tarziu decat unul crescut intr-un mediu stimulativ, in primul caz, copilul nu este gata din punct de vedere biologic sa vorbeasca; in al doilea, lumea inconjuratoare nu-i ofera modele de vorbire adecvate. Timpul si viteza cu care se dezvolta limbajul la un anumit copil sunt rezultatul atat al nivelului sau de maturizare biologica, dar si al experientei sale anterioare in materie de vocalize, de ascultare a limbajului, de recompense pentru folosirea limbajului. Limba pe care un copil o va vorbi in mod fluent va fi cea a propriului sau grup.

Evolutionistii au oferit date pline de semnificatii privind istoria evolutiei omenirii, care au pregatit terenul pentru intelegerea dezvoltarii individuale. La urma urmei, copii se transforma In adulti umani si nu in cimpanzei.Toti copiii se aseamana mai mult unul cu altul decat se aseamana un copil cu un pui al altei specii, in ciuda diferentelor individuale, fiintele umane au numeroase lucruri in comun.

Biologii si embriologii au oferit descrieri detaliate privind dezvoltarea embrionului, ce pot servi ca un model pentru intelegerea intregii dezvoltari, intrepatrunderea complexa a influentelor genetice si ue mediu in decursul vietii intrauterine, de la nivelul unicelular pana la cel de organism intreg i-au facut pe psihologi sa-si dea seama de importanta ambelor categorii de influente asupra dezvoltarii comportamentului.

Sociologii si antropologii culturali au pus accentul pe importanta intelegerii dezvoltarii intr-un anumit context sociocultural. Un copil este intotdeauna un membru al unui grup uman: familie, vecinatate, o clasa scolara, s.a.m.d. O mare parte dintre comportamentele copiilor sunt influentate de acest cadru, atat de circumstantele imediate cat si de faptul de a fi membri ai unor grupuri diferite. Dupa cum am aratat in perspectiva istorica, modul in care o cultura interpreteaza dezvoltarea poate avea influente profunde asupra asteptarilor pe care ceilalti le au despre comportamentul unei persoane in diferite momente.

CONTINUITATE SI SCHIMBARE

Pentru a putea intelege dezvoltarea umana, trebuiesc studiate in acelasi timp schimbarile si continuitatile care se manifesta de la nastere la moarte.Trebuie, de asemenea, cunoscute originile modelelor de dezvoltare, fie ele individuale sau comune. Aceasta discutie se articuleaza in general in jurul dihotomiei intre biologic / mediu sau natura / cultura, desi se stie astazi ca atat natura cat si cultura intervin in aproape toate procesele de dezvoltare pe care le putem observa. Persoanele varstnice sufera o incetinire a proceselor cognitive datorita unor schimbari biologice la nivelul sistemului nervos, dar poate si din cauza lipsei exersarii. Probabil ca ambii factori intervin in doze diferite la fiecare individ. Desi toata lumea sufera un declin fiziologic natural la o anumita varsta, este posibil ca adultii care au ramas activi sa fie mai putin afectati decat ceilalti.

Se pare ca factorul cel mai important in determinarea schimbarilor legate de varsta este un proces biologic fundamental, comun tuturor fiintelor umane. Bebelusul care incepe sa mearga, adolescenta la pubertate, varstnicul a carui piele capata din ce in ce mai multe riduri sunt tot atatea exemple ale unui proces care pare sa urmeze un plan inscris in corpul uman, probabil chiar la nivelul codului genetic. Pentru a descrie acest tip de schimbari se utilizeaza in general termenul de maturare. Arnold Gesell, cel care a elaborat acest concept in 1925, defineste maturarea drept un proces secvential de schimbari programate genetic. Modificarile fizice, schimbarile hormonale la pubertate, schimbarile musculare si osoase, ale circulatiei sangvine la varsta adulta avansata par a fi reglate astfel, ca si cum un ceas biologic ar marca timpul in fundal.

Trebuie semnalat faptul ca termenul maturare nu este sinonim cu cel de crestere, desi cele doua expresii sunt utilizate uneori una in locul celeilalte. Cresterea defineste o schimbare cantitativa gradata , de exemplu a taliei. Cand vorbim despre crestere, ne referim de exemplu la imbogatirea vocabularului unui copil sau la transformarile sale corporale. Ori, aceste schimbari cantitative nu sunt neaparat atribuibile maturarii. Un copil poate creste in talie pentru ca are o alimentatie mai buna, ceea ce constituie un efect al mediului, sau datorita unei dezvoltari osoase si musculare, ce tine probabil de maturare. Altfel spus, cresterea se refera la o descriere a schimbarilor in timp ce maturarea constituie o explicare a acestor schimbari.

Modificari comune asociate culturii si cohortei.

Unele variatii ale experientei de viata tin de forte istorice, care au influentat in mod diferit fiecare generatie. Sociologii folosesc termenul de cohorta pentru a desemna un grup de indivizi de varsta echivalenta, care au cunoscut aproximativ aceleasi experiente in acelasi moment al vietii lor. Intr-o cultura data, cohortele succesive pot cunoaste experiente de viata foarte diferite. Adolescentul american care a trecut prin perioada de criza economica a anilor 30 a fost, la fel ca si ceilalti din aceeasi cohorta, profund marcat de aceasta experienta.

Notiunea de cohorta este deosebit de utila in interpretarea studiilor asupra adultilor. Un mare numar de cercetari asupra varstei adulte stabilesc comparatii intre grupe de subiecti situate la varste diferite, demers ce este denumit transversal. Se evalueaza la aceste grupe o anumita variabila cum ar fi satisfactia, singuratatea, depresia sau aptitudinile cognitive, putandu-se compara rezultatele fiecarui grup de varsta. Aceste medii sunt insa influentate si de cohorta, nu numai de grupul de varsta, ceea ce complica mult rezultatele.

Momentul in care survine experienta. Dupa parerea a numerosi psihologi, momentul precis in care survine experienta constituie un factor cheie. Studiile conduse asupra copiilor si adultilor acorda un loc central efectelor momentului, dar problematica este formulata diferit in functie de grupul studiat.

In teoriile dezvoltarii copilului conceptul de perioada critica ocupa un loc central. Ar exista in dezvoltare anumite perioade precise cand organismul este deosebit de sensibil la prezenta sau absenta anumitor tipuri de experiente. De exemplu, pentru ratuste, saptamanile care urmeaza iesirea din gaoace sunt cruciale pentru dezvoltare atasamentului si a comportamentul de escorta. Ei vor urma orice rata sau orice obiect mobil care se misca in jurul lor facand "mac-mac" in acest moment critic. Daca insa nimic nu se deplaseaza in jurul lor scotand sunetele caracteristice, puii nu vor mai prezenta comportament de atasament sau de escorta (Hess, 1972).

Se observa perioade similare si in actiunea mai multor agenti teratogeni asupra dezvoltarii prenatale. Un agent teratogen este un agent exterior, de tipul unei bacterii, a unui virus sau o substanta chimica, ce perturba procesul de dezvoltare. Efectul majoritatii agentilor teratogeni este nefast numai daca actioneaza in aceste perioade critice. De exemplu o gravida care se imbolnaveste de rubeola in primele trei luni de sarcina prezinta un risc marit e a avea un copil cu malformatii. Infectia cu acelasi virus este cu mult mai putin periculoasa daca se produce mai tarziu.

In decursul lunilor care urmeaza nasterea se pare ca exista de asemenea perioade critice ale dezvoltarii cerebrale - saptamani sau luni precise in timpul carora bebelusul are nevoie sa cunoasca anumite tipuri de experiente sau de stimulari pentru ca sistemul lor nervos sa se dezvolte normal si complet.

S-a recurs de asemeni la un concept mai larg si mai suplu, acela de perioada sensibila. O perioada sensibila este un interval de luni sau ani in cursul caruia un copil se poate dovedi deosebit de receptiv la anumite tipuri de experiente sau influentat de absenta lor. De exemplu perioada dintre 6-12 luni de viata reprezinta probabil o perioada sensibila pentru formarea unei legaturi de atasament fundamental fata de parinti.

In studiile asupra adultilor, conceptul de oportunitate ocupa locul central; acest concept se sprijina pe contrastul dintre evenimentele oportune si inoportune (Neugarten, 1979). Dupa Neugarten, orice experienta care se produce la un moment normal si previzibil (moment oportun) in interiorul unui culturi va antrena dificultati de adaptare mai putin importante decat o experienta inoportuna. Astfel, vaduvia la 30 de ani sau pierderea locului de munca la 40 risca sa cauzeze probleme serioase, poate chiar patologice de tipul depresiei. Din contra, vaduvia la 70 de ani sau pensionarea la 65 vor avea consecinte mai putin grave.

La prima vedere, notiunile de perioada critica sau sensibila si conceptul oportunitatii sunt doua notiuni foarte diferite, dar ele au la baza totusi un element asemanator. In ambele cazuri, ideea directoare este aceea ca traiectoria normala a dezvoltarii se sprijina pe o baza de experiente comune survenind dupa o cronologie particulara, intr-un moment particular. Fiecare individ, copil sau adult, avand experiente de viata diferite de cronologia normala se poate indeparta de traiectoria normala.

Continuitatea conduitelor pe parcursul vietii

Continuitatea conduitelor datorata influentelor biologice.

Conceptul de maturare presupune ca toti indivizii unei aceleiasi specii poseda acelasi bagaj genetic, care ghideaza modelele de dezvoltare normala. Patrimoniul nostru genetic este insa in acelasi timp individual si colectiv. Fiecare dintre noi mosteneste o larga gama de caracteristici sau de tendinte unice. Dat fiind faptul ca aceste caracteristici sau tendinte sunt inscrise in genele noastre, ele au tendinta de a persista pe toata durata vietii noastre.

Se cunosc numeroase caracteristici care sufera, cel putin in parte, influenta ereditatii (Plomin, Rende si Rutter, 1991). Putem cita atat diferente fizice manifeste cum ar fi talia sau o tendinta spre slabiciune sau obezitate, cat si aptitudini cognitive cum ar fi inteligenta generala sau aptitudini cognitive specifice cum ar fi abilitatile spatiale. Numeroase aspecte ale temperamentului sau ale personalitatii sunt de asemeni ereditare, de exemplu introversiunea / extroversiunea, sensibilitatea emotionala sau receptivitatea la experiente (Plomin et al., 1988; Plomin si Rende, 1991; Loehlin, 1989). Cercetari recente arata ca anumite comportamente patologice tin in egala masura de ereditate, in special alcoolismul, schizofrenia, agresivitatea excesiva sau chiar anorexia (Plomin, Rende si Rutter, 1991).

Trebuie totusi precizat ca nici una dintre aceste caracteristici nu este in intregime determinata de patrimoniul genetic. In plus, ele nu vor fi nici invariabile pe tot parcursul vietii unei persoane. Comportamentul unui individ va fi intotdeauna rezultatul interactiunii modelului genetic si al mediului in care a crescut, copil fiind, sau in care evolueaza ca adult. Este clar totusi ca suntem dotati de la nastere cu anumite predispozitii sau modele de raspuns, care determina atitudinea noastra fata de mediu. Dat fiind faptul ca purtam in noi aceste predispozitii pe toata durata vietii, anumite aspecte ale comportamentului nostru tind sa ramana invariabile.

Continuitatea conduitelor datorata unor influente de mediu

Continuitatea conduitelor este de asemeni determinata de mediu si de propriul nostru comportament (Caspi, Bem si Elder, 1989). De exemplu, avem tendinta de a alege un mediu adaptat caracteristicilor noastre, creand o "situare" unica in cadrul familiei, intre colegi sau la locul de munca. In copilarie, vom intreprinde mai ales activitatile pe care credem ca le vom reusi, evitandu-le pe cele pe care nu ne consideram capabili sa le executam. La varsta adulta ne orientam spre meserii care corespund aptitudinilor si personalitatii noastre. Aceste alegeri de feresc de experiente care ne-ar obliga la schimbari profunde si ne permit sa mentinem o anumita continuitate in comportament. Aceasta continuitate este de asemenea influentata de faptul ca pe masura ce inaintam in varsta dobandim anumite tipuri de strategii eficace in rezolvarea de probleme. In fata unor situatii noi, vom incerca mai intai ceea ce stim. Acest fenomen se numeste continuitate cumulativa.

De asemeni, modul nostru de a reactiona, modelele noastre obisnuite, declanseaza la cel din fata noastra reactii susceptibile de a perpetua aceste modele. Astfel, un adult nevrozat si carcotas risca sa suscite critici sau reprosuri decat o persoana bine dispusa. Criticile celorlalti vor intari la randul lor comportamentul initial, antrenand continuitatea acestei conduite. Este vorba aici despre continuitate interactiva.

Mai jos este redata o periodizare surprinzand principalele varste ale omului cu repere cronologie aproximative.