Obiectul si problemele Psihologiei scolare

Obiectul Psihologiei scolare

Psihologia scolara este o ramura aplicativa a psihologiei generale, stiinta, care, asa cum desprindem din analiza etimologica a cuvantului psihologie (psyche = psihic, suflet, spirit si logos =cuvant, cunoastere), este centrata pe studierea activitatii psihice (regasita in procese, insusiri, mecanisme si capacitati) in scopul explicarii si optimizarii existentei umane. Psihologia scolara studiaza legile aparitiei si dezvoltarii proceselor si insusirilor psihice ale personalitatii umane aflate in interactiune activa cu sistemul cerintelor externe si in conditiile exercitarii influientelor instructiv -educative. Psihologia scolara studiaza procesul instructiv-educativ din punct de vedere psihologic, in perspectiva imbunatatirii activitatii profesionale a cadrului didactic si favorizarii autorealizarii personalitatii elevului.

Principalele probleme care configureaza obiectul psihologiei scolare sunt:

-legile activitatii psihice si psihosociale ale elevilor, caracteristicile dezvoltarii acestora de-a-lungul varstelor scolare;

-formele specifice de manifestare a proceselor, functiilor, insusirilor, trairilor psihice, in raport cu continuturile invatarii si cu particularitatile influentelor educationale;

-studierea teoretico-aplicativa a metodelor de studiere a fenomenelor psiho-pedagogice, a personalitatii elevilor, precum si valorificarea generalizarilor validate in activitatea didactica;

-analiza psihologica a metodelor de predare-invatare, de educatie;

-evolutia comportamentelor si a variabilelor educationale in relatia profesor-elev, in grupul scolar si la nivelul activitatilor cu caracter integrativ (sociale, cultural-artistice, profesionale);

-dinamica si importanta conduitei didactice ca modalitate specifica de autoprezentare si totodata de influentare a altora in raport cu competenta profesionala;

Oricat de complete si actuale sunt pregatirea de specialitate si cea metodologica, in mod curent, conduita didactica apeleaza atat la dimensiunea intrapersonala, de interioritate psihica a personalitatii (dispozitii, inteligenta, etc.) cat si la cea interpersonala (elev-cadru didactic, grup, clasa-cadru didactic).

O pregatire psihopedagogica institutionalizata devine un argument profitabil in favoarea tezei de evidenta actualitate ca profesorul trebuie sa fie, prin definitie, o personalitate eficienta.

Sarcinile Psihologiei scolare

Pe fondul obiectivelor enuntate, Psihologia scolara are de urmarit un ansamblu de sarcini, dintre care cele mai semnificative sunt:

-dezvaluirea complexitatii si dificultatii activitatii instructiv-educative, nuantarea acesteia in functie de factori, situatii, nivele de varsta, particularitati individuale ;

-delimitarea influentelor favorabile activitatii scolare, ordonarea si asigurarea succesiunii acestora, in raport cu rolul lor pentru evolutia personalitatii elevilor;

-cunoasterea, de catre fiecare cadru didactic, a avantajelor si riscurilor oricarui tip de influenta asupra devenirii in plan psihologic a elevilor, de la incarcatura privind programul zilnic, continuturile pe discipline, la metoda, cuvant, atitudine;

-structurarea unor modele de influenta constructiva, lansarea lor in fluxul dezvoltarii psihice a scolarului prin unitati de invatamant pilot si valorificarea consecintelor in dinamica aplicarii lor;

-anticiparea efectelor interventiilor scolii asupra activizarii potentialului psiho-somatic al elevilor si rezistenta acestora la factori solicitanti (echilibru, stress, oboseala, esec scolar);

-promovarea reusitelor de natura sa sporeasca forta mobilizatoare a argumentului potrivit caruia, activitatea didactica din punct de vedere psihologic este un echilibru continuu intre pregatirea, educatia altora si autopregatire, autoeducatie.

Locul Psihologiei scolare in cadrul stiintelor psihologice

Orientarea interdisciplinara a deschis largi perspective cercetarii stiintifice pentru aprofundarea studiilor comparative si, treptat, a contribuit la conturarea unor stiinte de granita.

Astfel, din analiza interactiunilor psihologiei generale cu stiintele pedagogice s-a constituit un ansamblu de stiinte reprezentat de: psihologia educatiei, psihologia scolara, psihopedagogia speciala psihologia orientarii scolare si profesionale etc.

Psihologia scolara isi dezvolta problematica apeland la o serie de concepte, constatari, norme din psihologia generala, psihologia copilului, psihologia sociala, ergonomie scolara, psihosomatica, psihologia clinica si medicala, psihoterapie.

Psihologia scolara se anunta ca o stiinta cu identitate bine delimitata, ce porneste de la psihologia generala, interactioneaza cu stiintele mai sus mentionate, este deschisa noilor elaborari din teoria informatiei, teoria sistemelor, teoria deciziei, in sensul unificarii sale si consolidarii statutului propriu.

Studiind un segment distinct al realitatii sociale si anume modul de manifestare a activitatii psihice in conditiile procesului instructiv-educativ scolar, psihologia scolara promoveaza concepte, argumente si norme teoretice specifice.

Necesitatea formatiei psihologice a viitoarelor cadre didactice

Necesitatea studierii Psihologiei scolare se impune din mai multe considerente:

-activitatea de instruire si educare a elevilor nu are o evolutie unidirectionala, ci trebuie sa se adapteze la o infinitate de reactii, manifestari, trairi, relatii interpersonale, generate de unicitatea sistemului psihic uman al protagonistilor implicati si de specificul situatiei concrete in care are loc;

-importanta actiunii in constituirea si activarea mecanismelor tuturor proceselor, insusirilor, starilor psihice ale elevilor.

Numerosi psihologi au ajuns la concluzia ca obiectul psihologiei il constituie activitatea cu elementul ei de baza, actiunea, ceea ce a condus la aparitia unei orientari distincte, cunoscuta sub denumirea de psihologia actiunii reprezentata de Pierre Janet, Daniel Lagache, Valeriu Ceausu , Henry Gleitman .

In acest sens, Paul Popescu- Neveanu arata ca, asa cum in fizica unitatea de baza este atomul sau cuanta, in chimie molecula, in biologie celula, in ordinea psihocomportamentala, unitatea reprezentativa este actiunea. Autorul se refera nu numai la actiunile efective, externe, ci si la cele mintale, intelectuale.

La nivelul stiintelor educatiei, pedagogia actiunii este o orientare cu o indelungata istorie (J.H.Pestalozzi, O.Decroly, I.C.Petrescu, etc).

Dupa aparitia unei discipline noi, praxiologia, stiinta a eficientei actiunii, al carui fondator este T. Kotarbinski, pentru realizarea si desavarsirea personalitatii, educatia in si prin stiinta actiunilor bine facute, eficiente este considerata de reprezentantii contemporani ai orientarii amintite, principalul factor.

Pentru ca intelegerea principiilor implicate in situatia concreta reprezinta o garantie in solutionarea punctelor nodale dar si a celor modificabile le vom analiza pe cele care genereaza sistemul psihic uman si actiunea eficienta:

-principiul ambilateralitatii sustinut de faptul ca sistemul psihic uman dezvolta concomitent si continuu relatii informationale cu lumea externa si cu propria fiinta, intretinand la nivelul normalului, un echilibru intre cunoasterea de sine si cunoasterea realitatii;

-principiul antiredundantei in baza caruia informatia inutila, de prisos, redundanta, este selectata, filtrata, ceea ce usureaza stabilirea indicatorilor de identitate, de clasificare, de surprindere a relatiilor esentiale. Antiredundanta contribuie la selectia trairilor launtrice, a motivelor, intereselor, la anticiparea si realizarea scopurilor.

-principiul activismului antialeatoriu, orientat impotriva intamplarii. Apeland la ratiune, forma de organizare intelectuala superioara, subiectul devine un factor determinant pentru evolutia sa si chiar de autodeterminare.

Din punct de vedere al activitatilor educationale eficiente se impun cu precadere:

-principiul actiunii pozitive care promoveaza necesitatea precautiei, prudentei, in cazul situatiilor care pot evolua spre imprevizibilul negativ si al optimismului pedagogic;

-principiul actiunii complementare identificabil atat in cazul sistemului psihic uman, cat si al situatiilor concrete, educationale este prezent atunci cind se semnaleaza intarzieri, restante, absente intre componentele ansamblului, prin mobilizarea, energizarea celorlalte in scopul acoperirii deficitului si stabilirii echilibrului;

-principiul utilizarii prioritatilor exprima cerinta valorificarii criteriilor ce stau la baza ierarhizarilor, ordonarilor actiunilor in functie de insemnatatea lor; sunt situatii in care se impune evidentierea unui detaliu, a unui eveniment particular, pentru situatia de ansamblu, acestea fiind prioritare.

-principiul optimalitatii sau a efortului proportional cu efectele atentioneaza asupra necesitatii urmaririi raportarii eforturilor la natura rezultatelor obtinute. In psihologie, acest principiu se regaseste in optimum perceptiv, optimum afectiv, volitiv, motivational, atitudinal.

Metodele Psihologiei scolare

Cercetarea psihologica stiintifica

Complexitatea cerintelor sociale fata de scoala impun cadrului didactic ca profilul sau, centrat pe transmiterea de informatii sa se completeze cu cel de investigator, cercetator al fenomenelor psiho-educationale, conditie a optimizarii rezultatelor din invatamant si a competentei profesionale.

Fenomenele psiho-educationale au atat o determinare obiectiva (ideal, scop, obiective educationale) cat si una subiectiva prin fortele care actioneaza in cadrul lor (cadru didactic, elev, grup, clasa), motiv pentru care patrunderea in universul psihic al elevului trebuie realizata stiintific.

Cea mai mare dificultate intampinata de profesorul-cercetator provine din necunoasterea metodologiei cercetarii.

Orice cercetare stiintifica in psihologie presupune parcurgerea urmatoarelor etape:

-precizarea scopului cercetarii in functie de care se alege tema;

Principalele criterii in baza carora se alege tema sunt: dobandirea unei experiente personale care este considerata de catre cel in cauza ca prezinta larg interes; dinamica evolutiei unui fenomen, proces, insusire psihica; remedierea unor deficiente comportamentale;

-informarea bibliografica: tehnica documentarii;

Succesul depinde de calitatea listei bibliografice care trebuie sa cuprinda lucrari reprezentative pentru domeniul investigat: studii, monografii, articole din reviste de specialitate.

Tehnica documentarii este complexa, in cadrul acesteia doua operatii fiind indispensabile: citirea si consemnarea celor citite in fise (analitice - citate, comentariile noastre si sintetice - contin cate o idee din lucrarea citita);

-formularea ipotezei (de la grecescul hypo-sub, thetis-asezare, pozitie: supozitie, presupunere)-este un enunt care cuprinde concomitent intrebarea si raspunsul probabil, cercetarea urmand sa se pronunte asupra corectitudinii lor si daca se valideaza sa fie transformate in idee generalizatoare.

Avansarea ipotezei este un moment creator care depinde atat de pregatirea teoretica cat si de o serie de factori psihologici ai personalitatii cercetatorului: creativitate, spontaneitate, tenacitate.

-metodologia cercetarii cuprinde: metodele pentru recoltarea faptelor, demersul logic (inductiv, deductiv), esantionul (clasele, numarul de elevi, sexul, varsta, mediul de provenienta) si, in unele cazuri, esantionul de control (martor).

Tendinta utilizarii unilaterale a unei singure metode ca si convingerea ca unele sunt infailibile trebuie evitate. Cu toate ca observatia si experiementul sunt modalitati fundamentale de investigare a personalitatii, cercetarea ramane incompleta daca nu se apeleaza si la convorbire, chestionar, studiul produselor activitatii, al documentelor scolare, anamneza, fiecare furnizand date specifice asupra unor aspecte ale evenimentului cercetat.

-prelucrarea, analiza si interpretarea datelor se poate face atat prin operatii de analiza, sinteza, comparatii, rationamente cat si prin metode statistice pentru calcularea valorilor centrale (media aritmetica, mediana), valori care exprima abateri fata de tendinta centrala (abaterea centrala, abaterea standard).

-redactarea lucrarii: structura si dimensiunea sunt in functie de subiect; de regula se porneste de la motivarea alegerii temei, rezumarea cercetarilor precedente asupra problemei. Urmeaza partea experimentala in care se avanseaza ipoteze, se prezinta metodologia cercetarii, interpretarea faptelor, formularea concluziilor. Se anexeaza materiale ilustrative, listele bibliografice utilizate;

-valorificarea cercetarii: in plan subiectiv cercetatorul este mult mai edificat, iar in plan socioprofesional, lucrarea poate intruni calitatile unei surse de referinta.

Conceptul de metoda. Specificul metodelor Psihologiei scolare

Provenind din grecescul methodos (care inseamna cale, drum catre ceva), metoda este definita in psihologia romaneasca de P.Golu ca reprezentand acea imbinare si organizare de concepte, modele, ipoteze, strategii, instrumente si tehnici de lucru care dau corporalitate unui proiect metodologic. Ea este operatorul care mijloceste trecerea, ridicarea treptata de la problema de cercetare, enuntata in plan teoretic la reconstructia ei -observationala, experimentala, actionala - in vederea corectarii, optimizarii, potentarii, restructurarii unui sector sau altul al practicii sociale.

Psihologia scolara utilizeaza un ansamblu de metode de cercetare si investigare comune si altor discipline psihopedagogice, dar, in cadrul acestora distingandu-se prin anumite particularitati si modalitati de aplicare si utilizare a lor, in scopul cunoasterii personalitatii elevilor. Faptul ca subiectul cercetat il reprezinta copilul, elevul si nu adultul, ca activitatile studiate sunt cele de invatare didactica sau sociala si nu activitati de munca productiva atrage dupa sine individualizarea metodelor. Astfel, observatia din psihologia generala devine observatie psihopedagogica in psihologia scolara. Alaturi de metodele imprumutate si adaptate necesitatilor specifice, psihologia scolara isi elaboreaza insa si propriile ei metode cu o fizionomie distincta si aplicabile doar in investigarea si cunoasterea elevilor.

Clasificarea metodelor

Metodele psihologiei au un caracter instrumental, de interventie, informare, interpretare si actiune. Ele pot fi clasificate dupa mai multe criterii:

-caracterul lor: obiective si subiective;

- specificul realitatilor investigate: calitative si cantitative;

- natura relatiei cercetator-subiect: directe si indirecte;

-scopul lor: metode de recoltare a informatiilor, metode de prelucrare si interpretare a acestora, metode de investigatie intensiva si extensiva, metode de diagnoza si prognoza, metode de cercetare si metode alicative (psihoeducationale, psihoterapeutice);

- caracterul stiintific: metode intuitive, empirice si metode stiintifice.

Metodele sunt ghidate de conceptia generala a cercetatorului, de principiile teoretico-stiintifice de la care acesta porneste, reunite sub denumirea de metodologia cercetarii.

Principalele metode ale Psihologiei scolare sunt:

- Observatia

- Experimentul

- Convorbirea

- Ancheta psihologica

- Metoda biografica

- Metoda analizei produselor activitatii

- Metodele psihometrice

Observatia

Observatia ca metoda de cercetare psihologica, consta in urmarirea intentionata si inregistrarea exacta, sistematica a diferitelor manifestari comportamentale ale individului (sau ale grupului) ca si al contextului situational al comportamentului fara nici o interventie din afara.

Principalele probleme pe care le ridica observatia in fata psihologului sunt:

- ce observam (continutul observatiei);

- care sunt formele observatiei;

- de ce anume depinde calitatea observatiei;

- care sunt conditiile unei bune observatii;

- cum pot fi combatute unele obstacole ce apar in calea observatiei;

-care sunt limitele si avantajele observatiei.

Continuturile observatiei sunt reprezentate de simptomatica stabila, adica trasaturile bio-constitutionale ale individului ca si trasaturile fizionomice, precum si de simptomatica labila, adica multitudinea comportamentelor si conduitelor flexibile, mobile ale individului, cum ar fi conduita verbala, cea motorie, mnezica, inteligenta ca si varietatea expresiilor afectiv-atitudinale.

Formele observatiei pot fi clasificate dupa urmatoarele criterii:

-orientarea actului observational: observatia si autoobservatia;

-prezenta sau absenta intentiei de a observa: observatia ocazionala, observatia sistematica;

-prezenta sau absenta observatorului: observatia directa, observatia indirecta sau mediata, cu observator uitat, ignorat, cu observator ascuns;

-implicarea sau nonimplicarea observatorului: observatia pasiva,observatia participativa;

-durata observarii: continua sau discontinua;

-obiectivele urmarite: integrala sau selectiva.

Calitatea observatiei depinde de o serie de particularitati psihoindividuale ale observatorului: capacitea de a-si concentra atentia, de a sesiza esentialul, de gradul sau de sugestibilitate precum si de anumite caracteristici ale perceptiei umane: selectivitatea ei, categorizarea spontana si structuranta a campului de observatie sau, pur si simplu, factorii sociali ai perceptiei care o modeleaza si o deformeaza.

Conditiile unei bune observatii sunt:

-stabilirea clara, precisa a scopului, a obiectivului urmarit;

-selectarea formelor celor mai potrivite care vor fi utilizate, a    conditiilor si mijloacelor necesare;

-elaborarea unui plan riguros de observatie,

-consemnarea imediata a celor observate intr-un protocol de observatie;

-efectuarea unui numar optim de observatii;

-utilizarea grilelor de observatie.

Combaterea obstacolelor aparute in calea observatiei vizeaza observarea unuia si aceluiasi fapt de catre mai multi observatori si apoi analiza comparativa a protocoalelor de observatie elaborate, realizarea cat mai multor observatii de catre unul si acelasi observator pe baza unor grile de observatie.Unul dintre avantajele observatiei este ca permite surprinderea manifestarilor spontane comportamentale ale individului, in conditiile lui obisnuite de viata si activitate, oferind, mai ales, date de ordin calitativ. In schimb, un dezavantaj al ei il constituie faptul ca observatorul trebuie sa astepte intrarea in functiune a fenomenului studiat; in acelasi timp se poate inregistra numai aspectul global, fenomenologic al comportamentului, fara discrimnari analitice si fara determinari cauzale.

Experimentul

Dupa Greenwood, (1945) experimentul consta in verificarea ipotezelor cauzale prin integrarea unor situatii contrastante, controlabile.

Leon Festinger arata ca experimentul consta in masurarea efectelor manipularii unei variabile independente asupra variabilei dependente intr-o situatie in care actiunea altor factori este redusa la minimum.

Variabilele dependente sunt cele care fac obiectul observatiei, cele carora cercetatorul le va studia variatia in cursul experimentului. De exemplu, numarul de cuvinte reamintite dupa citirea unei liste de cuvinte, timpul in care se parcurge un text, numarul de erori intr-o proba reprezinta variabile dependente.

Variabilele independente nu depind de nici o alta variabila, ele fiind legate de decizia experiemntatorului, care in mod deliberat le-a introdus in experiment.

Cele mai raspandite tipuri de experimente sunt:

- Experimentul de laborator

- Experimentul natural

- Experimentul psiho-pedagogic

Experimentul de laborator presupune scoaterea subiectului din atmosfera lui obisnuita de viata si activitate si introducerea intr-o ambianta artificiala, anume creata in camere special amenajate, dotare cu aparatura de laborator, conditii si programe de desfasurare a experiementelor bine determinate, deseori obligatorii.

Experimentul natural presupune aplicarea probei sau a sarcinii declansatoare intr-un cadru obisnuit, familiar de existenta si activitate a individului.

Experimentul psiho-pedagogic poate fi de doua feluri:

-constatativ: urmareste fotografierea, consemnarea situatiei existente la un anumit moment dat;

-formativ: tinteste introducerea in grupul cercetat a unor factori de progres, in vederea schimbarii comportamentului, schimbare constatata prin compararea situatiei initiale cu cea finala. De exemplu, daca intentionam sa verificam superioritatea unui procedeu didactic, predam la o clasa folosind noul procedeu iar la o alta modelul traditional; comparand performantele elevilor inainte de introducerea noului procedeu cu cele obtinute dupa folosirea lui si, mai ales, cu cele de la o alta clasa (martor) la care s-a predat in mod traditional, vom sti daca noul procedeu este eficient sau nu.

Convorbirea

Convorbirea este un dialog angajat intre cercetator si subiectul investigat care presupune: relatia directa de tipul 'fata in fata', abilitatea cercetatorului pentru a obtine angajarea autentica a subiectilor in convorbire; empatia cercetatorului.

Spre deosebire de observatie si experiment prin intermediul carora investigam conduitele, reactiile exterioare ale subiectului, convorbirea permite sondarea mai directa a vietii interioare a acestuia, a intentiilor ce stau la baza comportamentului, a opiniilor, atitudinilor, intereselor, convingerilor, aspiratiilor, conflictelor, prejudecatilor si mentalitatilor, sentimentelor si valorilor subiectului.

Formele convorbirii sunt:

-convorbirea standardizata, dirijata, structurata, bazata pe formularea acelorasi intrebari, in aceeasi forma si ordine tuturor subiectilor, indiferent de particularitatile lor individuale;

-convorbirea semistandardizata sau semidirijata cu adresarea unor intrebari suplimentare, cu reformularea altora, cu schimbarea succesiunii lor;

-convorbirea libera, spontana, asociata, in functie de particularitatile situatiei in care se desfasoara, de cele psihoindividuale ale subiectului, chiar si de particularitatile momentului cand se face.

Aceasta metoda se particularizeaza in psihologia scolara dupa cum urmeaza: la varstele mici este recomandabila folosirea ei nu ca metoda de sine statatoare, ci integrata altor metode (indeosebi observatiei) sau subordonata unei activitati pe care subiectul o are de indeplinit (in timp ce el solutioneaza o problema, sau face, executa ceva si se pot pune tot felul de intrebari). J.Piaget care a folosit mult aceasta metoda in cercetarile sale, insista asupra necesitatii neutralitatii cercetatorului, acesta netrebuind sa dirijeze sau sa corecteze in vre-un fel mersul gandirii copilului, sa-l distreze sau sa-l amuze.

Convorbirea trebuie sa se desfasoare in conditii absolut normale pentru ca numai asa vor putea fi surprinse mecanismele psihice in desfasurarea lor fireasca. La varstele mai mari (pubertate, adolescenta) atat modalitatea de desfasurare a convorbirii cat si tematica ei se diversifica mult, putand fi folosite toate formele enumerate anterior.

Ancheta psihologica

Ancheta, ca metoda de cercetare psihologica presupune recoltarea sistematica a unor informatii despre viata psihica a unui individ sau a unui grup social, ca si interpretarea acestora in vederea desprinderii semnificatiei lor psihocomportamentale. In cercetarea psihologica sunt utilizate doua forme ale acestei metode.

Ancheta pe baza de chestionar este una dintre cele mai laborioase metode ale psihologiei, folosirea ei stiintifica implicand parcurgerea mai multor etape:

- stabilirea obiectului anchetei;

- documentarea;

- formularea ipotezei,

- determinarea populatiei (a universului anchetei);

- esantionarea;

- alegerea tehnicilor si redactarea chestionarului;

- pretestul (pentru a vedea daca chestionarul a fost bine elaborat);

- redactarea definitiva a chestionarului;

- alegerea metodelor de administrare a chestionarului (prin persoane special destinate acestei operatii sau prin autoadministrare);

- defalcarea (depuierea) rezultatelor;

- analiza rezultatelor obtinute in raport cu obiectivele formulate;

- redactarea raportului final de ancheta.

Cercetatorul trebuie sa stabileasca:

-continutul intrebarilor, de regula acestea putand fi:

-factuale sau de identificare care cer date obiective despre subiect (cum ar fi varsta, sexul, studiile);

-de cunostinte;

-de opinii si atitudini;

-de motivatie;

-tipul intrebarilor: cu raspunsuri dihotomice, inchise (da-nu); cu raspunsuri libere, lasate la initiativa subiectului; cu raspunsuri in evantai-mai multe raspunsuri din care subiectul alege una, doua care i se potrivesc modului de a fi sau de a gandi sau pe care le ierarhizeaza in functie de valoarea ce le-o acorda.

Cercetatorul trebuie sa evite o serie de greseli in formularea intrebarilor, ca de pilda intrebari prea generale, limbaj    greoi, artificializat, tehnicist, specializat, cuvinte ambigui, cu dublu inteles, cuvinte vagi (,,cam asa'', ,,de regula''); intrebari tendentioase, care sugereaza raspunsul, intrebari prezumtive care presupun cunosterea dinainte a ceva despre cel investigat, intrebari ipotetice care atrag dupa ele un anumit tip de raspuns, de obicei afirmativ.

Ancheta pe baza de interviu presupune raporturi verbale intre participantii aflati fata in fata, centrarea asupra temei cercetate, directia unilaterala de actiune, fiecare participant pastrandu-si locul de emitator sau receptor (prin acesta se deosebeste de convorbire).

Exista interviuri individuale si de grup, clinice, (centrate pe persoana) si focalizate (centrate pe tema investigata).

In practica psihologica, la copiii mici se foloseste mai mult interviul, iar la elevi ancheta pe baza de chestionar, chiar prin autoadministrare. Prin intermediul ei sunt sondate de obicei opiniile, atitudinile, dorintele, aspiratiile, interesele vocationale ale elevilor in vederea realizarii orientarii lor scolare si profesionale. Important este ca paleta intrebarilor dintr-un chestionar sa fie cat mai diversificata pentru a da posibilitatea realizarii unor investigatii, atat extensive cat si intensive. Intrebarile trebuie sa surprinda mai multe modalitati de raportare la realitatea sondata:

-perceptiv: "Ce impresie ti-a facut profesorul de limba romana

-proiectiv-prezumtiv: "Intentionezi sa-ti schimbi optiunea profesionala facuta?"

-apreciativ-evaluativ: "Consideri ca angajarea ta in activitatea scoalara este satisfacatoare? "

-motivator-explicativ: "Care crezi ca sunt motivele care uneori te fac sa nu inveti ?" "De ce te pasioneaza electronica

Pe baza datelor recoltate putem surprinde mai bine planul real si aspirational al unui elev, gradul de constientizare a unor probleme, capacitatea sa de intelegere. De asemenea, creste posibilitatea realizarii unor cercetari de tip comparativ.

Metoda biografica

Aceasta metoda vizeaza strangerea cat mai multor informatii despre principalele evenimente parcurse de individ in existenta sa, despre relatiile prezente intre ele ca si despre semnificatia lor in vederea cunoasterii istoriei personale a fiecarui individ, atat de necesara in stabilirea profilului personalitatii sale. Este prin excelenta evenimentiala, concentrandu-se asupra succesiunii diferitelor evenimente din viata individului, a relatiilor dintre evenimentele cauza si evenimentele efect, dintre evenimentele scop si evenimentele mijloc. Variantele mai noi ale metodei biografice-cunoscute sub denumirea de cauzometrie si cauzograma - isi propun tocmai surprinderea relatiilor dintre aceste tipuri de evenimente.

Metoda biografica este mai putin folosita de psihologia scolara datorita faptului ca cei investigati-elevii- nu au inca o biografie ampla care ar putea furniza cercetatorului date semnificative. Importanta ei creste in investigarea adolescentilor si tinerilor, deoarece ei au o biografie mai ampla. Justificarea teoretico-stiintifica a metodei este data de teza potrivit careia personalitatea copilului, constiinta si comportamentul sau se formeaza ca urmare a factorilor si evenimentelor care actioneaza asupra sa. Diferite evenimente neasteptate, incarcate emotional, frustrante sau stressante (divortul parintilor, moartea unuia dintre parinti, boli, accidente, schimbari de domiciliu, imprejurarea de a fi copil unic sau de a trai intr-o familie cu mai multi copii, incadrarea intr-o casa de copii, etc.), lasa urme asupra personalitatii copilului.

Cel mai adeseori biografia ia, fie forma jurnalelor de insemnari, fie forma anamnezei, ca o discutie ampla purtata de psiholog cu copilul sau cu parintii acestuia, focalizata pe depistarea unor situatii sau factori patogeni (somatici sau psihici).

Metoda analizei produselor activitatii

Este una dintre cele mai folosite metode in psihologia copilului    si psihologia scolara. Orice produs realizat de copil sau elev poate deveni obiect de investigatie psihologica. Prin aplicarea acestei metode obtinem date cu privire la: capacitatile psihice de care dispun copiii (coerenta planului mental, forta imaginatiei, amploarea intereselor, calitatea cunostintelor, deprinderilor, priceperilor si aptitudinilor, etc), stilul realizarii (personal sau comun, obisnuit), nivelul dotarii (inalt, mediu, slab), progresele realizate in invatare (prin realizarea repetata a unor produse ale activitatii). Pentru cercetatori o mare importanta o are fixarea unor criterii dupa care sa evalueze produsele activitatii. Printre acestea mai semnificative sunt: corectitudinea - incorectitudinea, originalitatea - banalitatea, complexitatea - simplitatea, expresivitatea - nonexpresivitatea produselor realizate.

Metodele psihometrice

Aceasta grupa de metode vizeaza, cum reiese si din denumirea lor, masurarea capacitatilor psihice ale individului in vederea stabilirii nivelului lor de dezvoltare. Cea mai cunoscuta si raspandita este metoda testelor psihologice.

Testul psihologic este o proba relativ scurta care premite cercetatorului stangerea unor informatii obiective despre subiect, pe baza carora sa poata diagnostica nivelul dezvoltarii capacitatilor masurate si formula un prognostic asupra evolutiei lor ulterioare. Pentru a satisface aceste deziderate, testul trebuie sa indeplineasca anumite conditii:

-validitatea: sa masoare exact ceea ce isi propune;

-fidelitatea: sa permita obtinerea unor performante relativ asemanatoare la o noua aplicare;

-standardizarea: sa creeze aceleasi conditii pentru toti subiectii supusi testarii. De regula, se standardizeaza: continutul probei (acelasi test cu acelasi continut distribuit tuturor subiectilor); modul de conduita a cercetatorului fata de subiect (se recomanda utilizarea aceluiasi instructaj verbal, a acelorasi conduite fata de toti subiectii), timpul de aplicare al probei (care trebuie sa fie acelasi pentru toti subiectii, aceasta in cazul testelor cu timp determinat);

-etalonarea: stabilirea unui etalon, a unei unitati de masura pentru rezultatele obtinute in vederea cunoasterii valoarii lor.

Testele psihologice se clasifica dupa mai multe criterii:

-dupa modul de aplicare: individuale, colective;

-dupa materialul folosit: verbale, neverbale;

-dupa durata lor: cu timp strict determinat, cu timp la alegerea subiectului;

-dupa continutul masurat;

-dupa scopul urmarit: teste de performanta, teste de personalitate, teste de comportament.

Pentru a spori utilitatea si eficienta testelor este necesara respectarea urmatoarelor recomandari:

-crearea unor teste in concordanta cu specificul sociocultural al populatiei pe care urmeaza a fi aplicate sau, cel putin, adaptarea celor elaborate pe specificul altor culturi;

-utilizarea nu doar a unui singur test in masurarea unei insusiri psihice, ci a unei baterii de teste;

-corelarea rezultelor obtinute prin aplicarea testelor cu rezultatele obtinute prin aplicarea altor metode;

-corelarea rezultelor testelor cu rezultatele obtinute in activitatea practica.