Dezvoltarea psihoterapiei de grup

Dezvoltarea psihoterapiei de grup

Izvoare ale tratamentului psihologic in grup pot fi regasite in antichitate sub forma "somnului colectiv" din templul lui Esculap de la Epidaur.

De asemenea, efectul terapeutic al confesiunii a fost recunoscut si folosit multa vreme de catre religie, care a facut veritabile experiente cu metode de grup (in jurul anului 1000, calugarii benedicteni se adunau saptamanal in grup sub conducerea unui "superior" si erau invitati sa-si remarce reciproc abaterile de la conduita expectata, in vederea unui "spirit de perfectionare").

Odata cu trecerea sarcinilor terapeutice din domeniul religios in cel medical, utilizarea fortelor sanogenetice ale grupului a fost neglijata, fiind totodata "sanctificata" relatia medic-pacient. Mai mult, pana la inceputul secolului trecurt in cultura occidentala s-a conturat expectatia ca ajutorul medical sa fie oferit de catre o singura persoana, in context privat, intim si exclusiv (M.A. Lieberman, 1975). Aceasta conceptie a determinat intarzierea dezvoltarii terapiilor in grup, cu toate ca "inca de la inceputurile istoriei scrise, fortele grupului au fost folosite pentru a inspira speranta, a creste moralul, a oferi suport emotional, a induce un sentiment de serenitate si de incredere", ameliorand astfel suferinta psihica.

Spre deosebire de analogiile psihoterapiei de grup ce pot fi regasite pe o arie vasta a culturii, izvoarele stiintifice ale metodei provin din medicina interna si, in mod concret din domeniul fiziologiei. Astfel, primul grup de psihoterapie a fost descris la Boston, unde J.H. Pratt (1907), medic internist, a organizat un grup pentru educarea si ameliorarea moralului bolnavilor de tuberculoza. Grupurile lui Pratt aveau putine asemanari cu terapia de grup actuala, deoarece combinau conversatiile incurajatoare cu instructiuni legate de efectele bolii.

Un adevarat precursor insa, al psihoterapiei de grup moderne a fost J.L.Moreno, un roman care a lucrat in Viena si apoi a emigrat in SUA. Moreno a utilizat un mijloc terapeutic prin care pacientii "interpreteaza" situatii-problema intr-un cadru de grup numit psihodrama. Autorul, considerat ca pionier european al psihoterapiei de grup, cauta prin astfel de actiuni psihodramatice sa incurajeze exteriorizarea situatiilor problematice, pentru a realiza o constientizare mai inalta a "conflictului actual" intr-o incercare de a-i gasi posibila rezolvare.

Prima aplicare de amploare a psihoterapiei de grup a avut loc in timpul primului razboi mondial, cand E. Simmel trata in acest cadru tulburarile psihice intalnite in randul militarilor armatei germane. Dupa razboi, psihoterapia de grup isi extinde aria aplicarii de la pacientii nevrotici si comportamentali la cei psihotici, imbogatindu-si totodata continutul prin introducerea unor mijloace psihagogice.

Principiile didactice in psihoterapia de grup au fost promovate de L.C.Marsh (1919), folosind o metoda cunoscuta sub numele de "inspirationala" (cunoscuta si aplicata azi in intreaga lume ca "terapia de mediu").

Activitatea psihoterapeutica de grup desfasurata de Marsh, urmeaza directie educational-comportamentala ilustrata prin prelegeri la care pacientii iau note, sunt interogati si recompensati in functie de punctualitatea, cooperarea si conduita lor generala.

Orientarea didactica a psihoterapiei de grup a continuat in anii    '30 cu L. Wender, care a abordat probleme de psihopatologie si psihologie; autorul considera grupurile psihoterapeutice ca un pattern familial, ca o re-creatie a familiei, in timp ce terapeutul este vazut ca o figura parentala simbolica. Tot Wender este promotorul combinarii psihoterapiei de grup cu psihoterapia individuala.

Contributia psihanalizei la psihoterapia de grup

Cel care a aplicat principiile psihanalitice la psihoterapia de grup publicand primul studiu de referinta asupra acestui domeniu ("Psihanaliza in grup", 1949) a fost A.Wolf.

Exponent al unei experiente clinice remarcabile el recurge la asociatia libera, analiza viselor, elucidarea transferului, ca si la investigarea sedintelor de psihanaliza in grup. Totodata, Wolf este initiatorul "sedintelor alternante" desfasurate fara prezenta psihoterapeutului, fapt ce faciliteaza reactiile membrilor si activitatea lor in grup.

S.Freud considera ca psihologia grupului este de fapt psihologia insului ca membru al grupului. În lucrarea "Psihologia grupului si analiza Eului" (1921), S.Freud diferentiaza "grupul fara lider" si "grupul cu lider" care este susceptibil de reducere a anxietatii ce poate apare din diverse motive.

A.Adler, in analiza adaptarii socio-culturale a fost preocupat mai ales de relatiile dintre grup si ins, ca si dintre ins si grup. Cel putin in privinta opiniilor asupra psihologiei grupului si a relatiilor sale cu liderul, A.Adler "a fost influentat de conceptii marxiste si in special de teoria luptei de clasa" (B.J.Sadock, 1976). Într-adevar, referindu-se la psihoterapia de grup, A.Adler pune accent pe atmosfera de egalitate care se dezvolta, ca si pe suportul afectiv pe care membrii grupului si-l ofera reciproc.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, odata cu dezvoltarea sociologiei si psihologiei sociale, ca si influenta studiilor lui K. L. Lewin, se subliniaza importanta interactiunii membrilor grupului; apar notiunile de "presiune a grupului" (ce actioneaza asupra grupului modificandu-i comportamentul) si de "dinamica a grupului", Prin care actiunile membrilor grupului, cu o valoare superioara sumei interactiunilor individuale, influenteaza grupul, care, desi compus din elemente heterogene, formeaza un intreg si functioneaza ca o unitate.