Etapele experimentului psihologic

Etapele experimentului psihologic

Experimentul psihologic este un proces care se desfasoara in etape. Acestea sunt: 1) observatia, precizarea problemei de studiat, 2) formularea ipotezei (ipotezelor) cercetarii, 3) verificarea ipotezei, sau experimentarea propriu-zisa si 4) prelucrarea, analiza si interpretarea datelor

1.Precizarea problemei (temei) cercetarii este o faza al carei continut este de obicei considerat ca fiind inteles de la sine. Cu toate acestea sunt necesare unele precizari. Indeobste nu orice poate fi experimentat. Sunt probleme pe care stadiul actual al stiintei nu ne instrumenteaza de ajuns pentru a le aborda pe cale experimentala. Este suficient sa enuntam problema constiintei care ramane in continuare domeniul demersurilor speculative, si de aceea, domeniul de predilectie al filosofiei. Cercetarea experimentala se apleaca asupra unor aspecte limitate ale fenomenului constiinta pe care prefera sa le inglobeze in notiunea de constienta. Pe de alta parte o serie de limitari ale libertatii de experimentare vin din directia deontologica, atunci cand avem subiecti umani. Manipularea unor variabile psihofiziologice sau de personalitate poate afecta grav echilibrul personei. Dar cele mai grave limitari provin din experimentatorul insusi, din capacitatea lui de a sesiza faptul stiintific.

Ca orice stiinta psihologia opereaza cu fapte stiintifice. Dupa Cl. Bernard un fapt capata valoare stiintifica doar im masura atasarii sale unei idei. Piaget (1970) distinge urmatoarele caracteristici ale faptului stiintific: 1) raspunde la o intrebare si presupune prin aceasta o intreaga elaborare solidara cu sistemul de informatii care a condus la acea intrebare; 2) reprezinta o constatare sau o ''lectura'' a experientei; 3) este intotdeauna solidar cu o interpretare.

Faptele stiintifice in psihologie sunt fapte psihice sau de conduita, se refera fie la comportamentul extern fie la continutul psihologic intern.

Cunoasterea psihologica pleaca de la date de observatie la ipoteze pe care le verifica pe baza faptelor stiintifice.

Sesizarea unui fapt demn de cercetat, care prezinta interes si valoare stiintifica se produce pe fondul unor cunostinte teoretice solide, bine structurate care ajuta cercetatorul sa sesizeze problema acolo unde simtul comun o trece neobsevata. Un fond larg de cunostinte echivaleaza cu un fond larg de ipoteze latente.

Observarea faptelor este indispensabila in tot cursul experimentarii. Situatia experimentala permite efectuarea unor observatii riguroase ale conduitei subiectului in conditiile controlarii factorilor influentabili. Observatia poate fi obisnuita, sistematica sau organizata. Observatia nu reprezinta o simpla lectura a faptului brut ci se prelungeste intr-un act de clasificare, de incadrare a informatiei in anumite concepte si de anticipare a unor relatii. Ca instrumente de observatie sunt utilizate grilele de observatie care reprezinta un cadru de clasificare format din categorii. Acestea trebuie sa nu fie mai numeroase de 10 , sa fie disjuncte si sa epuizeze aspectele principale ale fenomenului observat (exemplificare, in Radu, 1993, p.17)

2.Formularea ipotezei este a doua etapa a demersului experimental. Ipoteza reprezinda un raspuns anticipat pe care cercetatorul il da problemei puse. El realizeaza, astfel, un contur coerent al unui model sau al unei teorii stiintifice care urmeaza a fi verificata odata cu ipoteza enuntata. Sursele ipotezelor sunt variate. Una dintre ele este de natura inductiva si consta in observarea unui fapt inedit in cursul unui experiment. Desi se naste din observarea faptelor, ipoteza se reformuleaza in termenii proprii stadiului atins de stiinta. Un exemplu va fi edificator: Piaget emite ipoteza obiectului permanent pe baza observarii comportamentului unui copil de 13 luni care are tendinta de a cauta o minge in locul unde altadata a reusit sa o recupereze si nu din locul unde mai recent nu reusise sa o gaseasca.

Ipotezele sunt, in alte cazuri, deduse dintr-o serie de legi sau regularitati deja stabilite intre anumite fenomene. Fraisse exemplica enuntand doua legi privitoare la recunoasterea unui cuvant: 1) pragul de recunoastere a unui cuvant (timpul minim de expunere necesar) este cu atat mai mic cu cat frecventa cuvantului in limba este mai mare; 2) pragul de recunoastere pentru orice stimul este mai scurt daca subiectul are o atitudine perceptiva adecvata (informatii asupra naturii stimulului). Din cele doua legi s-a dedus urmatoarea ipoteza: pragul de recunoastere a cuvintelor de frecventa egala este mai mic daca subiectul are elaborata o atitudine preperceptiva adecvata.

Etapa formularii ipotezei este faza cea mai creativa a experimentului. Confruntat cu o serie de fapte si cunostinte cercetatorul presupune existenta unei relatii pe care cauta sa o verifice.

Conditii cerute ipotezelor: sa fie verificabile (testabile) si cuantificabile (detalii in Anitei, 2000)

3. Verificarea ipotezei constituie faza travaliului experimental. Daca primele doua etape pot fi intalnite si in activitatea scriitorului sau filosofului ultima este puternic specifica cercetatatorului care trebuie sa demonstreze temeinicia ipotezei reproducand in conditii de laborator relatia dintre faptele observate. Principiul metodei experimentale este capacitatea ei de a produce si reproduce un fapt.

Experimentul stiintific poate fi : a) provocat (variabilele independente sunt modificate de catre experimentator.

b) invocat= experimentatorul foloseste in comparatii o serie de fapte naturale :varsta, sex, aptitudini, accidente, etc. (modificarile in variabila independenta au fost produse de conditiile naturale si sociale.) sau sociale : nivel de instructie, cultura, venit, etc.

Odata formulata, ipoteza este verificata printr-un demers experimental care constituie continutul experimentului insusi. Asupra desfasurarii experimentului vom reveni in paragraful 6.

4. Prelucrarea, analiza si interpretarea datelor. Desfasurarea experimentului permite experimentatorului sa culeaga o serie de date care sunt prelucrate statistic prin procedeul ipotezei de nul. Trebuie facuta deosebirea intre ipoteza de cercetare si ipoteza statistica (ipoteza de nul. ). Urmatorul exemplu (reprodus din Radu, op.cit.) ne va ajuta sa intelegem aceasta distinctie:

Ipoteza de cercetare afirma ca alcoolul modifica in sens negativ performantele atentiei. Se constituie doua grupe de subiecti. Subiectilor din grupa experimentala li se da sa consume o anumita cantitate de alcool iar celor din grupul de control nu li se da nici un fel de bautura alcoolica. Ambelor grupuri li se administreaza un test de concentrare a atentiei. Mediile aritmetice ale performantelor celor doua grupe pot fi diferite, mai precis media grupului experimental poate fi mai mica decat aceea a grupului de control. Ne punem intrebarea daca diferenta constatata este sufcient de pregnanta pentru a confirma ipoteza noastra de lucru. Apelam la metoda ipotezei de nul. Aceasta ipoteza de nul afirma ca diferenta gasita este intamplatoare si ca ea se datoreaza greselilor de esantionare adica de constituire a grupelor. Prin procedeul testului de semnificatie '' t '' sau ''c2'' sau F ( denumit si testul lui Levene pentru egalitatea variantelor) se confirma sau se infirma ipoteza de nul. Prin respingerea ipotezei de nul se obtine confirmarea ipotezei de lucru. Adaugam ca unei anumite marimi a lui t rezultate din calcul ii corespunde in tabele speciale (Fischer-Student) o anumita valoare care semnifica probabilitatea ca diferenta constatata sa nu fie intamplatoare. De obicei in comunitatea stiintifica respingerea ipotezei de nul se face pentru o probabilitate de cel putin P=0.05. Ceea ce inseamna ca daca am avansa in 100 de cazuri similare aceesi ipoteza de lucru, privitoare la efectele alcoolului, pe baza datelor obtinute pe alte 100 perechi de grupuri, am risca sa gresim in cinci cazuri si sa avem dreptate in 95.

5. Tipurile de variabile experimentale

Variabilele sunt proprietati reale ale fenomenelor psihice studiate care pot fi schimbate sau modificate in cursul experimentului. Prin operationalizarea conceptelor teoriei care urmeaza sa fie verificata pe cale experimentala, cercetatorul reduce complexitatea fenomenului la aceste proprietati care pot fi cumva cuantificate. Conceptele, cupa cum stim, sunt rezultatul travaliului teoretic, sunt rezultatul unor generalizari care sunt detasate de aspectele intuitiv concrete ale realitatii pe cand variabilele, cum sunt de exemplu, durata, frecventa, sau intensitatea stimularii au caracter real, intuitiv concret (D. Mc. Burney, 1983).

In general in orice experiment psihologic sunt studiate efectele pe care varierea unor conditii sau factori interni le are asupra unor aspecte ale conduitei. Astfel, de-a lungul a trei esantioane modificam metoda de invatare si inregistram efectele acestor conditii asupra performantelor invatarii unei liste de cuvinte fara sens.. In acest caz metoda de invatare pe care o manipulam in conditii experimentale este numita variabila independenta iar performanta invatarii o numim variabila dependenta. In limbaj behaviorist, variabila dependenta reprezinta o masura a comportamnetului.

Intr-un alt experiment putem utiliza ca variabila independenta un proces psihic, sa spunem nivelul de cunoastere preexperimentala a unei sarcini intelectuale iar ca variabila dependenta nivelul de anxietate al subiectilor. Prin urmare prin variabila independenta desemnam factorii de mediu sau cei legati de subiect (organism sau personalitate) care sunt manipulati in cursul experimentului pentru a putea inregistra influenta lor asupra diferitelor aspecte ale vietii psiho-comportamentale. Variabila independenta cauzeza schimbari in valoarea variabilei dependente.

Variabila dependenta este acel factor comportamental sau intern despre care ipoteza afirma ca se va modifica intru-un anume fel datorita modificarilor variabilei independente.

Sunt situatii experimentale in care nu este clar care dintre variabile este independenta (cauza) si care este variabila dependenta (efect). De exemplu relatia dintre violenta si vizionarea la televizor a filmelor despre violenta trebuie abia sa fie clarificata. In astfel de investigatii nimite  nonexperimentale  identificarea variabilei independente constituie scopul cercetarii (D. Mc. Burney, 1983).

- Variabilele, independente si dependente pot fi atat cantitative (inaltimea unui sunet, timpul de reactie in sutimi de secunda, numarul de cuvinte memorate, etc) cat si calitative (barbati-femei, bun-slab). Stimulul (variabila independenta) poate fi acustic, vizual, tactil; variabila dependenta poate fi o senzatie vizuala, gustativa, olfactiva,etc).

-Variabila independenta este de fapt o variabila stimul, o conditie stimulatoare, dupa cum variabila dependenta este o variabila raspuns.

Variabila independenta trebuie izolata de celelalte conditii stimulatoare ale mediului si modificata dupa un plan (dizain) experimental. Unui stimul sau unei conditii stimulatoare ii pot corespunde mai multe reactii de raspuns, insa cercetatorul va selecta pentru masurare un numar limitat si anume pe acelea cuprinse in ipoteza.

- Variabile straine sau perturbatoare pot influenta raspunsurile, (variabilele dependente). De aceea efectul lor trebuie controlat, prin mentinerea lor constanta pe toata durata experimentului, sau prin eliminarea acestor variabile, acolo unde este posibil. Experimentatorul poate introduce distorsiuni nedorite care pot fi limitate prin standardizarea instructajului si comportamentului sau.

- Variabile invocate: (de obicei variabile independente) nu sunt modificate de catre experimentator si exista in forma unor modalitati care le sunt specifice sau care sunt alese de experimentator dintr-o multime (sexul: b-f; nivelul de pregatire, nivelul de inteligenta, etc). Aceste variabile se numesc invocate iar cercetarea care le intrebuinteaza este calificata ex post facto.

6. Controlul variabilelor

Controlul variabilei independente (demersul experimental)

Varierea variabilei independente pentru a genera modificari la nivelul variabilei dependente are loc pe doua cai:

a) Se modifica intentionat variabila independenta de-a lungul unor valori precizate prin planul experimental. Putem modifica intensitatea unui stimul sonor (variabila independenta) si inregistram timpul de raspuns al subiectilor in sutimi de secunda (variabila dependenta). Ipoteza avansata intr-un astfel de experiment este ca intensitatea mai mare a stimului va determina timpi mai mici de raspuns. Pentru aceasta, in planul experimental fixam de ex. 3 valori: 40, 60 si 80 dB. Constituim trei grupuri de subiecti carora le, aplicam una din cele trei valori. Se compara mediile timpilor de raspuns la cele trei grupuri. Se efectueaza testul de semnificatie prin metoda ipotezei nule.

b) Se adopta strategia experimentului ex post facto. Alegem o serie de valori ale variabilei independente dintr-un numar preeexistent. De exemplu alegem un grup de subiecti cu varsta de 25 de ani si un altul cu varsta de 60 de ani (varsta este variabila independenta invocata). Formulam ipoteza descresterii performantei la un test de inteligenta, odata cu varsta. Administram celor doua grupuri acelasi test in conditii asemanatoare. In acest caz experimentatorul nu modica variabila independenta ci alege din populatia de subiecti persoane cu varstele mentionate. Variatia acestei variabile este deci naturala.

Controlul variabilelor straine cu caracter perturbator. Efectul variatiei unei variabile independente poate fi inregistrat corect numai daca alte variabile care pot produce modificari in variabila dependenta sunt tinute sub control, astfel:

-eliminarea influentei variabilelor straine: zgomotul-camere izolate fonic, oboseala-pauze, conduita experimentatorului- standardizare.

- mentinerea constanta a variabilelor straine care nu pot fi eliminate prin asigurarea actiunii lor egala asupra tuturor subiectilor: examinarea sub. in acelasi timp si in acelasi loc; sa nu comunice urmatorilor continutul probelor;

Metoda balansarii efectelor variabilelor straine = distribuirea aceluiasi numar de subiecti in ambele esantioane, de control si experimental cu aceeasi caracteristica perturbatoare (varsta, nivel de pregatire, sex).

Balansarea simultana a doua variabile, de ex. sexul si experimentatorul presupune urmatorul dizain:

Grup I    Grup II

15 baieti - experimentatorul 1 15 baieti - exp. 1

15 b e xp. 2 15 b exp 2

15 fete - exp. 1 15 f exp. 1

15 f exp 2 15 f exp.2

Metoda contrabalansarii sau a rotatiei - se utilizeaza cand subiectii sunt supusi la mai multe probe succesive sau conditii succesive si trebuie sa controlam efectul de facilitare sau al oboselii pe care il produce ordinea de prezentare. Urmatorul exemplu este, speram, edificator:

Sunt situatii cind trebuie sa contrabalansam efectul de ordine generat de administrarea succesiva aceluiasi lot de subiecti a trei probe sau conditii: ex. memorarea a trei liste diferite de cuvinte A - cuv. cu sens, B - cuv.fara sens, C- neologisme. Avem nevoie de 6 grupe de subiecti egale ca numar. Avand 60 de subiecti dizainul este urmatorul :

10 subiecti ordinea A,B,C

10 subiecti ordinea A,C,B

10 subiecti ordinea B,C,A

10 subiecti ordinea B,A,C

10 subiecti ordinea C,A,B

10 subiecti ordinea C,B,A

Generalizand, pentru contrabalansarea efectului a N variabile sunt necesari N! (factorial) subiecti. Daca pentru fiecare variabila se repartizeaza 10 subiecti atunci vor fi necesari 10xN!

Metoda contrabalansarii este recomandata cand experimentam pe un numar relativ redus de subiecti in conditii diferite.

Ca principu, este necesar ca experimentatorul sa realizeze o echivalenta cat mai buna a grupului experimental si de control pentru cat mai multe variabile care ar putea afecta rezultatele. Selectia intamplatoare a subiectilor face ca efectele variabilelor perturbatoare sa fie echivalente in grupul experimental si de control. De asemenea cu cat numarul subiectilor este mai mare cu atat este mai eficienta neutralizarea efectelor variabilelor straine.