FUNDAMENTAREA IDEOLOGICA A ABUZULUI POLITIC

FUNDAMENTAREA IDEOLOGICA A ABUZULUI POLITIC

IN PSIHIATRIE

Ideologia comunista, in perioada cat a dominat ca ideologie de stat, a afirmat in permanenta primordialitatea politicului in toate domeniile vietii sociale sau stiintifice. Acest lucru a fost mai pregnant in domeniul stiintelor psihologice, psihiatria fiind una dintre acestea, materialismul dialectic sustinand ca psihicul este doar un epifenomen al materiei, al creierului, ideologii partidului realizand aceasta ca si cand psihicul ar reprezenta doar o simpla "secretie" a acestuia. In contrast chiar cu conceptul general-filozofic de materie, elaborat de catre Marx, ideologii "socialismului real" practicau in fapt un materialism vulgar si "inteligibil", in sensul ca psihicul era considerat drept un subprodus al unor structuri biologice, la fel cum, de exemplu, bila este secretata de catre ficat.

Importanta pe care sistemul comunist o atribuia ideologiei a facut ca psihologia si psihiatria sa fie obiecte stiintifice controlate politic. Din aceste motive amestecul oamenilor politici in aceste domenii a atins cote greu de inchipuit, psihiatria fiind in atentia activistilor de partid si chiar a organelor de represiune ale partidului comunist.

Suferind insa de o adevarata amnezie, ideologii comunismului sunt indignati si astazi de orice idee de reforma a psihiatriei romanesti pe care ei insisi au distrus-o. Aceasta indrazneala este cu atat mai temerara cu cat in acest cadru ei invoca nici mai mult, nici mai putin decat pericolul "amestecului politicului" in psihiatrie, sustinand pur si simplu ca psihiatria comunista a fost o psihiatrie in care politicul nu era implicat.

Afirmand apolitismul psihiatriei comuniste, ei comit in fapt o noua mistificare, provocand in acest cadru o confuzie premeditata. Opunandu-se doar acum "imixtiunii" politicului in psihiatrie, ei se refera in mod tendentios la "marea politica" - la politica de partid - pe care doar comunismul a amestecat-o in toate sectoarele vietii sociale si stiintifice.

Dar lupta care se da astazi in psihiatrie nu priveste problematica politicii de partid, ci politica psihiatriei, participarea profesionistului la discutarea problemelor profesiei sale si, de ce nu, la modificarea unei institutii care a fost mult depasita de epoca sa. Propunand "apolitismul" psihiatrilor si afirmand "impuritatea" politicului, ei in fapt vor sa-si rezerve, ca si in trecut, conducerea disciplinei, pastrarea si conservarea "elitei" profesorilor comunisti.

De fapt, comunistii creeaza aici doar o confuzie de tip orwelian (minciuna este adevar si adevarul este minciuna), o confuzie terminologica intre politica psihiatriei si marea politica de partid.

In ciuda faptului ca ideologia comunista pleaca de la concepte filozofice aparute in urma cu peste 150 de ani, ideologii marxisti au afirmat intotdeauna ca pe aceasta baza ei pot formula toate legile sociale si stiintifice si acest lucru l-ar face pentru toate timpurile. Domeniul vietii psihice a constituit pentru ideologia marxista un adevarat domeniu privilegiat, motiv pentru care psihologia si psihiatria au devenit "discipline cu profunde implicatii ideologice si politice". Afirmarea materialitatii psihicului reprezenta una din dogmele fundamentale ale materialismului. Acesta a fost motivul pentru care psihiatria a fost coplesita de dogme ideologice, a fost supraincarcata cu activisti de partid si a fost indeaproape supravegheata de catre Securitate.

Dar asa cum am mai aratat, sfidand chiar conceptul marxist de materie, aparatciki din psihiatrie si psihologie au ajuns sa realizeze "materialitatea" psihicului sub forma sa cea mai vulgara, iar boala psihica drept un epifenomen, legat doar de modificarile fizicii, chimiei si anatomiei creierului, fara nici o conexiune cu societatea sau psihologia umana. O asemenea viziune "stiintifica" a ajuns sa realizeze normalitatea sau patologia psihica numai in termenii stiintelor pozitive (chimie, fizica, biologie) bineinteles si acestea doar pe baza interpretarilor ideologiei marxiste. Normalul, patologicul devin acum pentru activistul incult subiecte "pe intelesul lor" pe baza unor simple interpretari materialist-mecaniciste, la nivelul mecanic de intelegere. Acest punct de vedere a fost de fapt o transferare a masinii de mistificare sovietica pusa in scena de catre Stalin ca o constructie artificiala, ideologica si care in medicina a luat forma "conceptiei pavloviste" privind stiintele neurologice, o constructie ideologica zisa materialist-dialectica, ce a devenit in fapt conceptie obligatorie si oficiala, impusa de catre profesorii" marxisti. Cei veniti de la studii din U.R.S.S., si care automat au primit conducerea catedrelor de psihiatrie adulti si copii, au avut ca sarcina fundamentarea "conceptului materialist" denumit si conceptul clinico-nosologic o constructie simplista aplicata in medicina somatica de peste 100 de ani, realizata la nivelul cunostintelor biologice sau, daca vreti, la nivelul psihiatriei clasice germane din anii 1905 - 1920, dar cu o profunda prelucrare materialist-dialectica, in conformitate cu ideologia partidului comunist.

Sistemul a fost introdus in psihiatria noastra nu prin argumente stiintifice sau ca urmare a unor discutii dintre profesionisti, ci doar prin metode administrative de comanda, prin amenintarea cu mijloace punitive, prin exploatarea functiilor ierarhice obtinute de la partid de catre cei veniti din U.R.S.S. In acest fel cadrele formate in U.R.S.S. au devenit o adevarata "coloana a cincea" in psihiatria si psihologia romaneasca. Unii, pentru a-si arata atasamentul, si-au schimbat chiar si numele (Popescu-Neveanu de la Neva). Aceste cadre aveau misiunea ca, in mod neconditionat, sa adopte in psihiatrie "misiunea revolutionara" pe care le-o cereau organele de partid, dirijate la randul lor de catre KGB, pentru ca in sensul "luptei de clasa" sa distruga vechea psihiatrie romaneasca, asa-zisa psihiatrie burgheza, la fel cum s-a procedat in era comunista cu literatura, dreptul, conceptele economice sau filozofice ale Romaniei antebelice. Finalitea acestor actiuni trebuia sa o constituie "psihiatria socialista romaneasca".

Trecand la indeplinirea unei asemenea misiuni "istorice", catedra de psihiatrie din Bucuresti, de exemplu, a fost decimata in 24 de ore, iar un ofiter din Armata Rosie, de cetatenie romana (de fapt un spion), activistul, fost ilegalist, Ipolit Derevici, a luat in primire directiunea celui mai mare spital de psihiatrie din tara, umbland sfidator luni de zile in uniforma sa grotesca de ofiter rus.

Nu este de mirare ca in primii ani ai "democratiei populare" psihiatria sovietica subdezvoltata si deja comunizata, stilul "stiintific"rudimentar stalinist devin pentru psihiatria romaneasca norme obligatorii. Iata spre exemplificare, pe parcursul doar a catorva pagini, care erau indicatiile bibliografice ale lui V. Predescu (Cursul de psihiatrie, Bucuresti 1967: Molohov, Davidovski, Ganuskin, Vvedenski, Fedorov, Orbeli, Anohin, Baritasvili, Kupalov, Yubravili, Suhareva, Krasnuskin, Lisetokovski, Popov, Slucereski, Gurevici, Nicolaev).

Cine a mai auzit ceva despre aceste 'celebritati' sovietice? In capitolele respective, insa, cei instruiti in U.R.S.S., la scoala KGB, isi impartaseau zestrea "stiintifica" cu care venisera din marea Uniune Sovietica. Iata o mostra de afirmatii "universitare" la unul dintre capitole (psihogeniile): '.in domeniul psihogeniilor dainuiesc inca curente metapsihologice, ele fiind sustinute de adeptii freudismului, neofreudismului, de adeptii lui Adler si Jung", dar care, in mod evident, in Romania nu puteau fi citite, actiunea fiind un delict penal. Sau si mai departe: "Utilitatea ideilor de baza ale conceptiilor pavloviste, in mecanismul aparitiei bolilor, pune la baza intelegerii acestora, alaturi de teoria evolutionismului darwinist, complexul evolutionist-biologic in patologia medicala, in general, si in psihiatrie, in special". Sa inteleaga fiecare ce doreste, acesta era stilul unui 'universitar"comunist.

Crescut de la 18 ani in Uniunea Sovietica si in spiritul psihiatriei sale, recompensat pentru faptele sale nu numai cu postul de profesor, dar si cu cel de director in minister, deputat in M.A.N., secretar de partid al Universitatii de Medicina, prorector, seful problemelor de psihiatrie din minister, seful comisiei de supraexpertiza psihiatrica - ne oprim aici -, asadar, cu atata motivatie, ce i se putea cere unui asemenea om de catre partid sau KGB pentru ca el sa nu faca?

Stilul partinic a fost rapid impus in psihiatrie - nu cu argumente, care argumente?, ci prin mijloace administrative, intreaga psihiatrie purtand pecetea "maestrului" si apoi continuata, ieri si astazi, de catre fidelii lui - Ionescu G., Romila A., Milea St, Nica Udangiu etc.

ABUZUL PSIHIATRIC-    premize teoretice

Pentru intelegerea rolului jucat de catre psihiatrie in sistemul statului comunist totalitar este nevoie de a elucida doua probleme esentiale si anume: structura "moralei socialiste" si a relatiilor de drept in sistemul comunist-totalitar si in al doilea rand, postulatele teoretice pe care s-a bazat construirea "psihiatriei socialiste", care a devenit apoi o psihiatrie a abuzului si o aliata a statului totalitar.

Noua morala si relatiile de drept socialiste

Poate ca nimeni nu a explicat mai clar rolul psihiatriei in societatea romaneasca decat insusi Ceausescu. Astfel, in 1968, cu ocazia deschiderii anului uiversitar, el a afirmat in mod franc: "Exista oare unii care mai pot crede ca in Romania de astazi ar mai fi forte capabile sa ameninte sistemul socialist? Eu cred ca nu mai exista. Nici taranii colectivisti, nici muncitorii, nici intelectualii, nimeni nu-si mai poate permite sa se indoiasca de soliditatea si forta socialismului. Bineinteles, mai exista nebunii, si nebuni exista peste tot in lume, dar pentru acestia societatea noastra are la dispozitie toate mijloacele necesare, inclusiv camasa de forta".

Era clar din exprimarea dictatorului ca in socialism numai nebunii mai pot fi opozanti politici, dar pentru ei socialismul pregatise    -la propriu - camasa de forta.

Prima problema care s-a repercutat si asupra psihiatriei a constituit-o pretentia ideologiei comuniste de a construi o "noua societate" si pe aceasta baza o "noua morala', noi relatii de drept. Prin aceasta autoacreditare ei s-au considerat in drept sa bulverseze toate principiile moralei si normele de drept recunoscute de catre societatea civilizata si probate de istorie. Nu este vorba aici de ceea ce ei numeau "morala burgheza", ci de principiile universale ale dreptului si, mai ales, de acelea privind drepturile individului, principii la care s-a ajuns dupa un lung si anevoios drum al istoriei (de la dreptul roman, pana la principiile moralei crestine si ale miscarilor umaniste din ultimele secole).

Pornind de la conceptul marxist, conform caruia "proprietatea este un furt", ideologia comunista a lovit in dreptul sacru al omului la demnitate, pana la transformarea lui intr-o rotita nesemnificativa a colectivului, a masei, concepte abstracte de cabinet, in numele unui ideal utopic de fericire colectiva. Daca teologii realizau raiul dincolo de mormant, comunistii pretindeau ca acesta se afla neaparat "in viitor", dar nici din morti si nici din viitor nimeni nu s-a intors pentru a confirma utopia raiului comunist.

Pentru comunisti socialismul trebuia sa insemne insa o noua morala, adica principii noi in care trebuia sa se incadreze societatea viitorului. Aceste principii rezultau, dupa ideologia comunista, pe baza studierii filozofiei marxiste, ale carei concepte aveau peste 150 de ani. "Principiile morale" nu se realizau gratie unor transformari interioare ale individului in contact cu "cea mai dreapta societate", ci invers, individul, in mod artificial, trebuia "sa corespunda" principiilor filozofului de acum 150 de ani pana la stadiul cand el s-ar fi numit "om nou".

Pentru a trece in planul practicii sociale aceasta mistificare, regimul, care se asigurase prin Securitate de puterea perpetua, pusese in functiune nu doar mijloace de propaganda sau mijloace economice, ci mai ales inchisori, tortura, dominarea societatii de catre Securitate si activisti de partid si, spre nefericirea noastra, psihiatriei i se atribuise un rol important. Iata de ce utilizarea psihiatriei in scopuri politice in Romania nu trebuie privita doar ca un simplu exces de zel particular al catorva tortionari romani care si-au vandut constiinta. Acest fenomen reprezinta mai degraba o "metastaza" romaneasca a comunismului, caci din fosta U.R.S.S. pana in China, Cuba sau Vietnam problemele psihiatriei au ramas aceleasi in lagarul socialist. Insa, ca in orice constructie de cabinet, "noua morala" trebuia sa esueze, si ea a esuat lamentabil atunci cand sistemul represiv din care facea parte a intrat in colaps.

Astfel, respingand proprietatea privata si cladind pe aceasta baza noua morala colectivista, ideologia comunista considera in mod utopic socialismul ca beneficiind de scaderea treptata nu numai a criminalitatii, dar si a numarului de boli mintale, deoarece toate acestea isi aveau substratul in "proprietatea privata". De fapt, fenomenul nu a evoluat deloc dupa aceste premize teoretice, desi acest lucru nu-i oprea sa afirme ca nevrozele, de exemplu, scad in socialism, chiar daca pentru aceasta trucau statisticile.

"Cultul maselor", ca si masificarea individului au condus la principii de drept aberante, asa cum ar fi: aderenta principiala a intregului popor la socialism, superioritatea socialismului si mersul implacabil al oricarei societati spre socialism.

"Morala" socialista afirma in mod aberant inexistenta conflictelor antagoniste in socialism, motiv pentru care pluralismul si chiar simpla dizidenta erau straine socialismului, ele erau "imposibile" atat in teorie, cat si in practica. Din aceste motive in socialism nu era loc pentru opozitie, aceasta neputand fi introdusa decat fie din exterior - ca export de contrarevolutie -, fie din interior, caz in care putea fi acceptata doar ca epifenomen al patologiei mentale.

Aceste aberatii denumite cu termenul de "noi principii" ale societatii socialiste au pus stiinta dreptului in fata unor probleme pe care omenirea nu le mai cunoscuse, iar etica psihiatrica a trebuit sa se subordoneze acestei noi morale si sa considere opozitia politica sau religioasa ca facand parte din psihopatologie. Psihiatria, de fapt, o stiinta medicala, era fortata de ideologi sa argumenteze dogma inexistentei opozitiei politice la comanda organelor de represiune si sa acrediteze ideea ca acest fenomen nu este decat boala mentala.

Daca acest lucru era realizat din punct de vedere etic si legal, un psihiatru nu mai trebuia sa-si camufleze incalcarile de etica ale meseriei, caci daca acesta avea "constiinta politica", el era, in viziunea partidului, activist de partid in domeniul sau de activitate (psihiatria). Aceasta indoctrinare se incastra repede in constiinta psihiatrului pregatit sufleteste pentru a deveni colaborationist, caci iata ce declara un psihiatru care corespundea acestor criterii (M. Piticaru, Dimineata, 1992): ".dar de ce sa nu fie dizidentul politic sau religios un bolnav psihic", motiv pentru care ridicarea lor de pe strada cu ocazia diferitelor evenimente comuniste aparea acestui "psihiatru" ca logica, psihiatrul, asa cum afirma el, fiind in socialism "agentul    unei ordini sociale date".

Psihologia si psihiatria fiind dicipline cu implicatii ideologice, erau in fapt o expresie particulara a materialismului dialectic. Acum era clar ca partidul si securitatea se puteau comporta ca pe propriul lor domeniu, chiar si fara sa mai consulte pe specialist.

In acest cadru se inscriu relatiile dintre psihiatrie si dizidenta politica, precum si teoriile politizante ale psihiatrilor care au servit securitatea si partidul comunist. Aceste concepte in statul totalitar au devenit obligatorii, fiind impuse pe cale administrativa. Regimul a transferat astfel psihiatriei foarte multe comportamente privite ca acte politice (propaganda antisocialista sau religioasa pe care in anii 50 - '60 le condamnau pe baza codului penal comunist). Dar foarte frecvent aceste acte controversate puteau fi si pure inventii sau interpretari ale Securitatii.

Teoretizand o serie de conceptii marxiste si prin aplicarea lor in domeniu, ideologii partidului au ajuns la falsa afirmatie conform careia numai capitalismul si proprietatea privata ar fi cauza si motivatia comportamentului criminal, ca o reactie impotriva nedreptatilor sociale.

In societatea socialista din contra, crima si mai ales opozitia politica fata de comunism nu se puteau datora decat influentelor externe sau unui dezechilibru mintal. Acest lucru va explica permanenta "atentie" a politiei politice fata de psihiatrie, de la organizarea acesteia si pana la problemele care tineau de diagnostic sau de tratament. Din aceste motive psihiatria va fi supraincarcata de activisti de partid si de colaboratori ai Securitatii, astfel facandu-si aparitia acea nomenclatura care a dirijat ieri, dar si astazi, problemele psihiatriei romanesti.

Numai prin reeducarea delincventilor, in cadrul colectivelor de munca sau in unitatile de reeducare de tipul inchisorii din Pitesti, aceste deviatii politice puteau fi rezolvate. Daca nici dupa reeducare dizidentul nu se "linistea" si mai ales daca actiona din nou impotriva regimului, aceasta nu putea fi decat din doua motive: ori era agent al unei puteri straine, ori un nebun incurabil. Din aceste motive, psihiatria politica din Romania a incadrat foarte multi "recidivisti" cu activitate politica in spitalele de psihiatrie.

Daca in Uniunea Sovietica, sub influenta lui Snejnevski, se utiliza un diagnostic mai voalat - schizofrenia latenta, in Romania, elevii lui Snejnevski (Predescu, Milea) vor utiliza diagnostice mult mai medicalizate, cum ar fi schizofrenia paranoida sau paranoia. Se stie ca psihiatrii occidentali nu au recunoscut niciodata ca entitate stiintifica schizofrenia latenta. A avea idei contra regimului, a persista in acestea reprezenta pentru tortionarii psihiatriei romanesti un comportament patologic de tip paranoid. Rezulta in realitate ca in socialism numai conformistii puteau aspira la normalitate. Daca in multe tari comuniste Securitatea isi asigura singura, direct controlul asupra etapelor internarii, in Romania colaborarea dintre psihiatru si securist era asa de stransa, incat represiunea psihiatrica cadea cel mai frecvent doar in sarcina psihiatrului din ambulatoriu sau din spital.

Aceasta "incredere" a Securitatii din Romania in "colegii" psihiatri decurgea logic din evolutia legislativa de la Decretul 12/1965, in care rolul principal in internarea obligatorie o detinea organul de represiune, la Decretul 313/1980, in care aproape intreaga responsabilitate revenea psihiatrului, acesta cu voie sau fara voie devenind un instrument al organelor de represiune si nu ca particular, ci prin functia sa in cadrul statului comunist.

"Noua morala", cu afirmarea socialismului infailibil si invincibil, a facut sa se puna in practica asa-zisa represiune 'aseptica", adica o represiune pur medicala, pentru a camufla anumite fatete ale regimului de represiune, reusind astfel sa tarasca psihiatria romaneasca pe drumul celei mai mari    mistificari si incalcari de etica medicala.

Se pune intrebarea daca justifica chiar pentru psihiatrii subalterni nomenclaturii, caracterul fortat, represiv al abaterilor de la etica psihiatrica si, in definitiv, de la etica medicala? Oare pericolul care il pandea pe psihiatrul nonconformist era atat de nimicitor?

Personal, dupa aproape 40 de ani de experienta, nu cred acest lucru. Lipsa loialitatii dintre profesionisti, dorinta de parvenire sau de a capata o anumita pozitie in ierarhie, chiar nevoia de liniste si de a nu avea dificultati reprezentau mai degraba motivatiile cele mai plauzibile. Nici degrevarea de raspundere - pe motiv ca, in definitiv, seful care dirija actiunea raspundea - nu poate constitui un argument solid. Experienta proceselor nazistilor de la Nrenberg credem ca este edificatoare in acest domeniu. Se poate oare ierarhiza raspunderea pentru a afirma ca vinovati sunt doar Predescu, Milea, Ionescu, Romila sau Grecu si de ce, in ultima instanta, nu doar Ceausescu

Incercarea de a crea o noua morala si noi principii de drept, desi a esuat principial si in practica sociala dupa jumatate de secol de comunism, a fost realizata ca unica si dureroasa, ca experiment social.

Sa examinam deci nu artificii propagandistice privind "noua morala" socialista, ci adevaratele rezultate ale experimentului de inginerie sociala comunista. Trei probleme din acest domeniu ni se par mai importante, psihiatria fiind aici profund implicata:

a. ingineria sociala comunista;

b. institutionalizarea minciunii si a dublului standard;

c. transformarea psihiatriei intr-o servitoare a regimului si a sistemului represiv comunist

Ingineria sociala comunista

Intreaga epoca comunista, indiferent de aria sa geografica, a reprezentat un permanent experiment social, o permanenta tentativa de inginerie sociala, dar nu numai in psihiatrie. Prin acest proces s-au fortat limitele psihologice si biologice ale omului, s-a incercat permanenta sa modelare in conformitate cu niste principii ideologice anticristice specifice comunismului: ura de clasa, ateismul, crearea omului nou, exersarea urii permanernte.

Poate ca nimic nu apare mai pregnant pentru ingineria sociala comunista decat asa-zisul experiment de la Pitesti, un experiment-etalon, care in grade si intensitati deosebite se va aplica la scara intregii societati. Acesta a devenit in fapt un adevarat camp concentrational si, de ce nu, a devenit un adevarat univers al teroarei ce se aplica la nivelul intregului lagar socialist.

Fenomenul de inginerie sociala aplicat in mod brutal in inchisoarea de la Pitesti a fost extins in grade diferite la nivelul intregii tari, apelandu-se la metode coercitive permanente, generatoare de frica - insecuritate in proportie de masa, lipsa de loialitate a celor apropiati, a oricarui sprijin sau posibilitate de apel - prin actiuni dirijate "stiintific': frica de restructurare, de delatiune, permanenta fuga dupa alimente sau alte bunuri minime care asigura existenta, lipsa de sanse in competitie daca nu esti conformist etc. Chiar daca fenomenul Pitesti argumenteaza fragilitatea conditiei umane in contact cu raul (caci toti cei supusi reeducarii la Pitesti au cedat pana la urma), ambitia de a avea adeziunea totala la valorile ateist-comuniste a vizat in fond identificarea cu agresorul, transformarea victimei in calau (cel putin delator sau oportunist). O astfel de actiune pe o atat de mare durata de timp a dus la modificari profunde ale personalitatii omului.

Generalizarea saraciei, infometarea cronica ne apar astazi ca actiuni deliberate ale sistemului comunist, ca metode pentru aservire a persoanei umane, silita astfel ca si in conditia carcerala sa fie preocupata numai de existenta fizica. Totalitarismul, prin dependenta economica, educationala, controlul rezidentei si chiar al nasterilor (cu imaginea idilica a "statului parinte"), avea ca unic scop nu numai monopartidismul, dar si controlul vietii spirituale in scopul infantilizarii individului si prin aceasta a manevrarii sale.

Oare un asemenea mecanism nu putea sa explice multiplele cedari in fata opresorului, printre care si colaborarea psihiatrului cu puterea politica?

La Pitesti, ca si in marea societate, nu se urmarea doar o adeziune formala, superficiala si oportunista fata de comunism, ci se urmarea o adevarata mutatie psihica, o schimbare a personalitatii, adica tocmai ceea ce in mod curent se numeste inginerie sociala, o actiune de "spalare a creierului", o actiune criminala specifica regimurilor de dictatura existente in istoria omenirii. Aceasta actiune diabolica urmarea in fapt o transformare a fortelor adverse in sustinatori convinsi ai comunismului, de fapt o adevarata "mutatie" biologica. Din pacate, in comunism acest fenomen avea caracter de masa, iar la Pitesti toti cei supusi "reeducarii" au cedat pana la a deveni ei insisi tortionari.

Din punct de vedere moral, rezultatele reeducarii comuniste echivaleaza cu o degradare totala, iar deformarile caracteriale s-au mentinut si au aparut chiar in afara manevrelor de represiune si, de ce nu, chiar si in viata familiala sau personala. Acest lucru, subliniaza D. Bacu, dovedeste ca modificarile de caracter suferite in cadrul sistemului comunist totalitar au fost extrem de profunde si, din acest motiv, foarte durabile.

Nebunia colectiva aparuta ca rezultat al ingineriei sociale comuniste a fost intretinuta in anii comunismului in mod sistematic de catre adevarati maestri in arta dezumanizarii, iar victimele, in cazul psihiatriei, au fost atat pacientii, cat si psihiatrii. "Spaima indescriptibila", cum o numeste M. Popescu, cultul social al fricii si insecuritatii au determinat adesea ca victimele sa se identifice, de exemplu, cu politia politica si cu tortionarii regimului. Ca si in cazul experimentului Pitesti, subalimentatia cronica a populatiei, stresul permanent erau fondul pe care se petreceau acele manevre ideologice care trebuiau sa duca la crearea "omului nou". Victima si calaul erau la Pitesti tot timpul impreuna. In societate impreuna cu noi erau mereu activistul de partid, informatorul, metodele de ascultare si delatiunea, acestea putand aparea de oriunde si in orice moment. Atat la Pitesti, cat si in marea societate socialista individul putea fi oricand livrat fizic tortionarilor sai - cazul abuzului psihiatric fiind doar unul particular, individul fiind in toate cazurile lipsit de sprijin interior prin bulversarea valorilor morale si religioase, starea sa sufleteasca trebuind sa fie intr-o permanenta panica.

Iata de ce in inchisoare, ca si in marea societate credinta in Dumnezeu era una dintre tintele preferate ale distrugerii morale si care pentru psihiatria abuziva devenisera motive pentru a fi etichetate ca "paranoia". Daca individul avea o credinta religioasa sau un anumit crez politic, acest lucru nu numai ca nu era acceptat de catre societatea comunista, dar pentru psihiatria comunista ele trebuiau sa devina subiecte de diagnostic clinic. Coeziunea umana, prietenia, increderea in figuri protective, cum ar fi trebuit sa fie de exemplu medicul, trebuiau sa fie sistematic distruse. Nimic nu trebuia sa te sprijine in fata sistemului comunist. Pentru scopurile partidului, prietenul trebuia denigrat, lovit, psihiatrul trebuia sa-si denunte sau chiar sa-si tortureze pacientul, prin profesia sa sa ajute organele de represiune. Individul trebuia sa aiba astfel sentimentul "livrarii absolute", fenomen caracteristic doar conditiei infantile sau la animale (Zamfirescu).

Poate nimic nu a fost mai ucigator in regimul comunist decat distrugerea increderii si suportului interuman, adica exact inversul moralei crestine. Individul nu trebuia sa poata avea incredere in prieteni, in medic, nici chiar in preot. El nu se putea confesa, nu se putea asocia cu nimeni, trebuia sa apara singur in fata puterii, singura lui reactie urmand sa fie doar supunerea. Toate aceste actiuni atesta din plin afirmatia ca sub comunism am asistat in permanenta la o actiune de inginerie sociala, un atac brutal si agresiv de transformare a omului intr-o creatie anticristica supusa legilor materialismului si care trebuia sa populeze acest "imperiu al raului" pe care comunismul il pregatea pentru intreaga omenire.

Institutionalizarea minciunii si a vietii cu dublu standard

Sistemul comunist totalitar a inversat in fapt legile evolutiei sociale pornind de la constructii teoretice de cabinet, de la ideologie, pentru a manufactura pe aceasta baza o societate umana - societatea socialista si comunista.

Dar pentru a realiza acest lucru ar fi fost nevoie de puteri supranaturale, sacre, in timp ce comunistii alungasera de multa vreme pe Dumnezeu din cadrul lumii. Artificialitatea actiunii si pretentia satanica de a daltui, prin inginerie sociala, o alta lume - pe baza previziunilor unui filozof care traise cu peste 150 de ani inainte - a dus la crearea celui mai perfid sistem totalitar, sistem care avea la baza institutionalizarea minciunii, a unei realitati cu dublu standard. De la utopia socialista care a preocupat omenirea inca de pe timpul lui Campanela, s-a ajuns la Stalin si Brejnev, s-a ajuns la acel imperiu al raului si suferintei umane, la o societate a crimei si faradelegii.

Aceasta institutionalizare a raului se va face prin metode coercitive si va cuprinde toate sferele vietii sociale, toate fenomenele de comunicare. Asemenea societate, subliniaza Flonda, a existat si noi am trait in ea si, din pacate, mai traim.

Astfel, sistemul minciunii institutionalizate in comunism, prin asiduitatea lui urmareste infrangerea repulsiei firesti si, ca atare, inlaturarea principalului suport al respectului de sine, a constiintei libertatii si demnitatii persoanei. De ce nu, aceasta ar fi fost si situatia celor cativa psihiatri care s-au pus in slujba dictaturii.

Institutionalizarea minciunii incepea insa inca din frageda copilarie, cand parintii sau educatorii erau siliti sa spuna ca munca cinstita poate sa creeze o viata libera si fericita, dar in acelasi timp era evident, in viata iminenta, abisul dintre ceea ce se spunea si realitatea sociala, pe care treptat copilul o percepea. Din acest motiv, viata cu dublu standard, viata dubla apareau ca firesti. Se invata astfel ca trebuie sa spui adevarul, dar ca trebuie sa accepti si minciuna oficiala, adica acea irealitate sociala pe care oficialii regimului aveau pretentia sa o numesti realitate.

Intreaga existenta in societate comunista era supusa, deci, unui dublu standard, existand si fiind nevoie permanent sa accepti diferenta dintre perceperea realitatii si ceea ce trebuia sa se spuna. Sedintele, adunarile erau de fapt simple puneri in scena in care "actorii" - conducatori sau condusi - erau perfect constienti de mistificarea adevarului.

Este logic ca un asemenea sistem institutionalizat sa insensibilizeze individul pana la disparitia oricarei deosebiri dintre adevar si neadevar. Psihiatrul nomenclaturist, "programat" de catre partidul care ii asigura o existenta privilegiata, nu mai avea acum senzatia ca a gresit, iar permanenta duplicitate constituia elementul fundamental al "noii morale" socialiste, element imprimat gratie sistemului permanent de educatie aplicat unei mase enorme de indivizi pe toate caile, zi si noapte. Abaterea de la aceasta conduita era considerata ca o neintelegere a realitatii, ca o neintelegere a fenomenului social si, de ce nu, a liniei "juste" a partidului comunist.

Din aceste motive, foarte multi indivizi deveneau aproape involuntar dizidenti, venind in conflict cu oficialitatile, pentru ca in fata minciunii oficiale ei nu puteau sa nu recunoasca un adevar evident. Marea majoritate a indivizilor, in lupta lor permanenta cu nevoile existentei materiale, deveneau treptat tot mai mult fiinte duplicitare, realizand ca fara duplicitate nu se poate reusi, cel putin in sfera relatiilor publice, deoarece aici a-ti exprima deschis opiniile si convingerile insemna a te expune unei ciocniri nimicitoare cu autoritatile omniprezente. Dar aici, subliniaza Flonta, cele mai lovite vor fi persoanele inzestrate de la natura cu bune aptitudini si cu un caracter drept.

Pentru marea majoritate atenuarea suferintei nu se facea decat prin resemnare, prin acceptarea indiferenta a minciunii publice, institutionalizate, care va invalui treptat, complet individul si care de acum va trai intr-o lume despre care propaganda va spune ca este singura care ingaduie afirmarea deplina a demnitatii individului si dezvoltarea libera a personalitatii.

Daca pe cei sensibili o atare situatie era in stare sa-i deprime, pentru cei insensibili - si cum ar putea fi numit un medic care isi tortura pacientul - acest lucru devenea tot mai putin sesizabil pana la o totala insensibilizare fata de rau, mai ales ca prin aceasta ei puteau obtine avantaje materiale, adesea in dauna semenilor lor. Acesta era pasul hotarator in directia unei depline incadrari in sistem si nu este intamplator ca, cel putin in psihiatrie, cei care colaborau cu securitatea erau fie secretari de partid, fie sefi de sectie, profesori universitari, deputati M.A.N., rectori, directori de spitale sau policlinici.

In aceste cazuri, de fapt, o constiinta morala lucida nu putea decat sa incomodeze, singura lor consolare fiind ca ar exista altii si mai rai decat ei si ca de fapt nu fac altceva decat sa "traiasca asa cum merita".

Este de presupus ca si psihiatrul tortionar ducea cu el povara mistuitoare a minciunii institutionalizate. Cum s-o fi simtit psihiatrul care a fost facut peste noapte profesor universitar, iar in 1977, dupa greva minerilor din Valea Jiului, nu a fost socat de internarea a peste 100 de mineri in spitalul psihiatric din zona in care activa

Odata intrat in acest joc al compromisurilor, "profesorul" nu va mai denunta abuzul psihiatric si aceasta nu numai in timpul erei lui Ceausescu, ci si astazi caci, recunoscandu-si acum faptele, risca surparea intregii cariere. Din acest motiv, un asemenea individ devine campionul intretinerii minciunii, afirmand fara jena astazi ca in Romania nu a existat represiune psihiatrica, bazandu-se pe faptul ca intr-o mare minciuna, mica lui minciuna nu mai exista.

Dar cati dintre oamenii implicati in viata politica a ultimului deceniu s-au opus minciunii institutionalizate? Daca acestia, spunea Flonta, ar mai pastra ceva din sentimentul valorii si demnitatii personale, ei ar trebui sa resimta un intens sentiment de culpabilitate.

Totalitarismul comunist a sters insa pana la disparitie hotarul dintre viata personala si publica. Acest lucru s-a facut prin cultivarea notiunii de "masa", in care individul "masificat" a fost in esenta dizolvat ca entitate individuala, redus la ceva nesemnificativ. Nu numai optiunile politice, dar si optiunile morale, religioase, intelegerea sensului vietii au devenit obiectul controlului autoritatilor asupra 'maselor'.

Idealul socialismului era crearea omului nou, o personalitatre prost delimitata, masificata, supusa si dirijata in asa fel incat regimul vietii cotidiene ajungea sa nu se mai deosebeasca in mod esential de regimul vietii de cazarma sau de acela al unui lagar. Nu doar organele de represiune specializate vor supune individul, ci acesta va putea fi chemat si in fata "judecatii" altor instante, cum ar fi masele populare, clasa muncitoare si, de ce nu, intregul popor. Multi psihiatri, printre care si noi, am fost chemati pentru dizidente derizorii sa raspundem in fata judecatii maselor in amfiteatre arhipline cu colegi "indignati", pentru ca, asa cum sublinia o oportunista (profesor universitar Sanda Magureanu), "aruncasem cu noroi in psihiatria romaneasca", adica    in psihiatria lor, abuziva si subdezvoltata.

Intr-o lume astfel oranduita, resursele adaptative ale duplicitatii si minciunii vor fi coplesitoare si vor deveni moneda curenta in relatiile publice, profesionale si chiar personale.

Aceasta lume nu a disparut inca din psihiatria noastra, si astazi actionand aceleasi constrangeri si frici, minciuna fiind in continuare tolerata, chiar daca este vorba doar de o tacere complice. Apare aici incapacitatea oamenilor avantajati de fostul regim si adaptati la viata alienanta a fostei societati comuniste si care nu mai pot privi critic lumea care i-a creat si de care nu se mai pot rupe. Expresii ca "epoca dogmatismului" sau "cultul personalitatii" ne apar astazi doar ca insule de refugiu pentru aceste persoane sociopate, la fel ca ideea de competenta care se atribuie fostei nomenclaturi din psihiatrie. Aceasta poate fi doar o idee menita sa arunce praf in ochii societatii, ca si afirmatia intrarii in partid din motive generoase. Dar toate acestea nu sunt decat resursele adaptative ale minciunii publice, institutionalizate, fara a caror demascare nu se va putea construi o psihiatrie noua. In psihiatrie, ca si in societatea romaneasca, lipseste un regim institutionalizat care sa garanteze si sa sustina dezvoltarea personalitatii si a pozitiei sociale bazate pe merit si activitate, pe concurenta loiala si promovarea intemeiata pe merite profesionale si morale.

Psihiatria - servitoarea ideologiei si a sistemului totalitar comunist

Am incercat mai sus sa prezentam principiile care stau la baza "noii morale" introduse de sistemul comunist. In toate tarile, si cu atat mai mult in cele venite mai tarziu, "legalitatea socialista" a trebuit instaurata repede. Comunismul romanesc detine doar unicitatea prin rapiditatea si atasamentul cu care in 30 - 40 de ani a trebuit sa ajunga din urma performantele la care Uniunea Sovietica ajunsese in 70 de ani. Si psihiatria comunista din Romania a recuperat rapid aceasta ramanere in urma.

Astfel, ca si in U.R.S.S., statul comunist roman era cuplat la o doctrina ideologica, motiv pentru care structura puterii si locul central ocupat de ideologie a facilitat o legatura intima dintre societatea comunista si psihiatrie. Suprematia ideologiei in toate sferele vietii sociale din perioada "revolutionara" a ramas intacta in U.R.S.S. si in toate tarile comuniste. Stalin cerea dominatia constiintei politice in toate domeniile de activitate, inclusiv in domeniul stiintei.

Psihiatria a fost inclusa in domeniul ideologiei din urmatoarele motive:

1. Nu exista domeniu al stiintei in care sa nu se aplice materialismul dialectic. Mai mult, chiar materialitatea psihicului reprezenta una dintre tezele esentiale ale marxismului, iar psihiatria trebuia sa dovedeasca prin activitatea ei acest lucru.

2. Lipsa de pregatire ideologica facea din psihiatru, in viziunea partidului, un pseudo-profesionist, psihiatrul trebuind sa fie un activist de partid cu locul de munca in psihiatrie.

3. Orice profesionist trebuia sa fie bine pregatit ideologic pentru a putea deveni un luptator politic in cadrul profesiei sale.

4. Orice activitate trebuia supusa legilor sociale "obiective", in fapt, directivelor organelor politice, singurele capabile de a dirija activitatea sociala, partidul comunist fiind detasamentul inaintat si constient, avangarda clasei muncitoare.

5. Profesionistul trebuia sa devina un participant activ in lupta pentru succesul socialismului si al comunismului. Pentru Stalin calificarea politica era mai relevanta decat cea profesionala, iar acest lucru se exprima prin loialitatea fata de partidul comunist.

6. Partidul comunist avea rolul conducator in intreaga societate, inclusiv in aria fiecarei profesii.

Partidul dorea in psihiatrie activisti 'revolutionari de profesie

Iata cum caracteriza acest tip de comunist Belu Silber, un om care a crezut sincer in idealurile comunismului (citat dupa Ioan Grosan): 'Cel care in viata lui nu avusese nici o profesie capata una, iar cel care avusese o profesie o uita pe a lui si se 'califica la locul de munca'. Cunostea un numar de retete ideologice, regulile conspirativitatii, stia cum sa organizeze o celula, cum se controleaza activitatea altora, cum se primesc si se dau ordine, cum se lichideaza un concurent sau un opozant, comportarea fata de inferiori si superiori, ce trebuie sa vorbeasca si ce nu. Avea oameni in subordine, dispunea de viata altora. Astfel devenea un profesionist al puterii si se degrada pe masura ce o exercita Profesiunea de activist ii atrofia simtul moral, cu vremea, semenii lui deveneau obiecte' Acesta este portretul robot al eternului activist.

Autorii ordinelor si executantii se apara reciproc azi in psihiatrie. Dar, ma intreb, trebuia chiar sa faci medicina pentru a deveni un astfel de monstru-activst al partidului in psihiatrie?

In perioada "revolutionara" a comunismului, in primele etape ale represiunii, psihiatria nu juca un rol prea important (era putin dezvoltata in perioada leninista, iar la noi, in perioada lui Gheorghiu-Dej). Abia dupa 1956, odata cu epoca hrusciovista - in Romania, dupa venirea lui Ceausescu -, odata cu inceputul politicii de coexistenta pasnica ce a impins regimurile comuniste la diversificarea formelor de represiune, a fost nevoie de un "camuflaj" psihiatric cu scopul prezentarii in exterior a unei fatete liberale a acestor regimuri comuniste.

In Romania represiunea psihiatrica se va intensifica in deceniul al saptelea si va atinge apogeul in anii '80, odata cu sfarsitul regimurilor comuniste din Europa si cu criza permanenta a sistemului comunist mondial. In acest context, Ceausescu trece la intensificarea tuturor formelor de represiune, culminand cu cea din 1989. Importanta represiunii psihiatrice se poate vedea si din aparitia in 1980 a unei noi legislatii represive privind internarea obligatorie in spitalele de psihiatrie (Decretul 313/1980).

Urmand exemplul Uniunii Sovietice si sub stricta indrumare a cadrelor de conducere a Catedrei de psihiatrie din Bucuresti (Predescu, Romila, Ionescu, Milea, Gorgos, Grecu), la inceputuri chiar cu consilieri sovietici, psihiatria va deveni servitoarea regimului comunist, conformandu-se strict cadrului ideologic si formandu-si propria nomenclatura aflata direct sub controlul Securitatii. "Profesorii" veniti de la studii din U.R.S.S. vor incepe prin respingerea in bloc a tuturor conceptelor psihiatrice venite din Occident, pe care le-au inlocuit rapid cu surogate materialist-dialectice de esenta sovietica, rupte complet de realitatea psihiatrica. Iata cum prezentau aceasta pozitie, pe care o denumeau "inaintata", unii dintre apologetii psihiatriei comuniste (V. Predescu, A. Romila in lucrarea Psihiatria, Ed. Medicala, 1976, pag.79): "Pozitia noastra in psihiatrie, ca ramura aplicata a antropologiei materialist-dialectice, consta in a considera omul ca pe o unitate psihobiologica" desi in mod ciudat conceptia psihosomatica reprezenta in viziunea lor o conceptie burgheza. Si mai departe ".in psihiatrie, poate mai mult decat in alte domenii ale medicinii, trebuie subliniata conceptia noastra despre lume si viata, materialismul - dialectic si istoric, baza a comunismului stiintific".

Rezulta acum in mod clar care era viziunea despre psihiatrie a acestor ideologi si, totodata, care erau bazele psihiatriei socialiste, bazele unei psihiatrii politizate.

Daca vreti sa ridicam cota acestor dicteuri comuniste, nu avem decat sa ascultam alt ideolog comunist (C. Gorgos, in Scanteia din 19 februarie 1985) care, in adulatia sa pentru secretarul general, spunea: "Imi exprim totala adeziune fata de propunerea ca tovarasul. Ceausescu, cel mai iubit fiu al natiunii noastre sa candideze pentru alegerile de deputati. Avem convingerea nestramutata ca aceasta reprezinta garantia infaptuirii neabatute a programului partidului Numele tovarasului Ceausescu este azi sinonim cu spiritul comunist revolutionar, patriotic, cu personalitatea omului arzand de incandescenta celor mai nobile lucruri Pornind de la acest comandament o preocupare deosebita o constituie ocrotirea sanatatii populatiei" etc., etc.

Acest om nu era un naiv, el cunostea perfect starea deplorabila a asistentei medicale a populatiei, ca sa nu mai vorbim de catastrofa asistentei psihiatrice in care era implicat. Dar el era in primul rind un activist al partidului, iar principiul dublului standard il facea sa afirme fara jena lucruri in contrast cu realitatea pe care o cunostea prea bine.

Cu toata aceasta situatie sumbra, asemenea practici nu s-au putut petrece in Romania fara o anumita opozitie, ceea ce ar fi fost o adevarata catastrofa pentru intelectualitatea romana. Intr-unul din capitolele ulterioare ne vom ocupa de rezistenta psihiatrilor romani, de opozitia permanenta fata de minciuna si pentru corectarea marilor daune aduse psihiatriei romane de catre psihiatrii aserviti ideologiei. Astfel, doar ca un exemplu. Daca in 1976 V. Predescu afirma cu emfaza, siluind adevarul, ca: "Evidenta psihiatriei romane in cadrul societatii noastre socialiste este convingatoare prin conditiile de asistenta, invatamint, cercetare care asigura o privire de perspectiva optimista in totala armonie cu realizarile societatii socialiste multilateral dezvoltate", I. Cucu, membru al aceleiasi catedre, afirma public ca: "Psihiatria nu trebuie sa devina o Cenusareasa, iar acest lucru nu-i priveste numai pe psihiatri, ci pe noi toti Psihiatria noastra a ramas in urma din punct de vedere principial, ea adopta si astazi modelul fizic de boala concept al sfarsitului de secol al XIX-lea Faptul ca nu exista un invatamant psihologic se datoreaza cadrelor medicale locale care s-au vazut depasite (aluzia era la Predescu) In ultimele decenii nu s-a tinut la noi nici un congres de psihiatrie, psihiatria romana a ramas mult in urma marilor curente de gandire a psihiatriei mondiale, situatie care mai dainuie si astazi" (Flacara,10 mai 1979). Mai departe se sublinia ca: "Chiar in plina perioada a dogmatismului, la noi, scoala psihiatrica de la Timisoara, in frunte cu prof. Pamfil, a dus o lupta titanica nu lipsita de riscuri pentru depasirea inchistarii'.

Deci, in contrast cu festivismul ideologului si sfidandu-l pe acesta, a fost posibila punerea problemei in care se afla psihiatria noastra, chiar si in cei mai negri ani ai dictaturii. Treptat, si alti psihiatri, mai spectaculos sau mai putin spectaculos, au inceput sa critice si chiar sa demaste abuzurile psihiatriei politice romanesti.