Inteligenta emotionala - dimensiune a personalitatii

Inteligenta emotionala - dimensiune a personalitatii

Perceptiile, reprezentarile si gandirea ca procese de cunoastere a realitatii obiective -, permit fiintei umane sa inregistreze evenimentele lumii externe, aceast proces avand un impact deosebit si asupra trairii subiective a personalitatii sale. Campul afectiv al vietii cotidiene este vast si dificil de definit, mai ales daca se adauga si tulburarile de dispozitie, timiile. Vocabularul emotiilor este foarte bogat, inventariindu-se cateva sute de termeni (emotie provine de la e-movere, a merge mai departe, a emotiona). Omul are momente cand cauta emotiile, iar alteori fuge de ele. Dispensarea de emotii este tinta unor filosofii ale Nirvanei, in timp ce obiectivul unor terapii umaniste este de a le elibera si a le face sa circule; si unele si altele doresc sa recastige, sa mentina, sau sa sporeasca dorinta si bucuria de a trai. De la Platon, care considera ca emotiile perturba gandirea, pana la Kant, pentru care ele sunt maladii ale sufletului, Darwin, pentru care se integreaza in pretioasele comportamente adaptative si evolutive ale speciilor, sau Sartre, pentru care ele constituie un "mod de existenta al constiintei" ce permite intelegerea propriei fiinte in lume si inca multi altii, domeniul emotiilor se prezinta la fel de confuz atat in filosofie, cat si in reprezentarile populare. Chiar si oamenii de stiinta vorbesc despre emotii intr-un mod care poate parea contradictoriu. Poate ca nici una din problemele de continut ale psihologiei nu a fost si nu continua sa fie atat de controversata si dezbatuta ca aceea a emotiei. Disputele s-au purtat si se poarta in jurul a trei coordonate principale:

1. locul emotiei in viata psihica si rolul ei in viata curenta a omului;

2. natura si continutul trairii emotionale;

3. modul de producere si mecanismul prin care se realizeaza procesele emotionale.

Afectivitatea este o componenta esentiala si indispensabila a sistemului psihic uman, la fel de necesara si legic determinata ca si oricare alta componenta: cognitiva, motivationala, volitiva etc. In aceasta calitate ea trebuie sa posede atributele generale ale psihicului - de a fi o modalitate specifica de relationare cu lumea si cu propriul Eu, de a avea o valoare informational - reflectorie, respectiv de a semnaliza si semnifica ceva, de a indeplini un rol reglator specific, mai mult sau mai putin evident. Afectivitatea este acea componenta a vietii psihice care reflecta in forma unei trairi subiective de un anumit semn, de o anumita intensitate si de o anumita durata, raportul dintre dinamica evenimentelor motivationale sau a starilor proprii de necesitate si dinamica evenimentelor din plan obiectiv extern (Mihai Golu Bazele psihologiei generale). Raportul respectiv poate fi nesemnificativ sau neutru (situatia de statu-quo sau de zero emotional, prin analogie cu zero-ul fiziologic in cazul sensibilititii termice) si semnificativ, generand activare si traire emotionala:

• pozitiva, in cazul cand este "consonant",
• negativa, in cazul cand este "disonant".

Chiar si atunci cand emotia este provocata de subiect prin amintire si reprezentare anticipata, trairea rezulta tot din raportarea evenimentelor din campul intern al personalitatii la evenimentele din planul extern. Definitia propusa depaseste unilateralitatea definitiilor clasice, care absolutizau planul intern (subiectiv), sau pe cel obiectiv (extern) al organizarii si manifestarii psihocomportamentale, ea inscriindu-se in spiritul exigentei metodologice al principiului interactionismului, care sta la baza psihologiei contemporane. In organizarea sistemului psihic, afectivitatea ocupa o pozitie de interfata intre cognitie si motivatie, cu care, de altfel, se impleteste cel mai strans. Cognitia mediaza si ofera semnalele de activare si declansare a emotiei, dar ea nu este o cauza a acesteia, ci doar o conditie necesara. Cauza rezida in natura raportului dintre cele doua planuri de referinta ale personalitatii umane: intern si extern. Semnul si intensitatea trairilor se modifica in functie de perceptia situatiei sau de reprezentarea ei mentala anticipata. Daca intr-un anumit context obiectiv, un bat va fi constientizat in perceptie ca sarpe, el va provoca o emotie de frica sau de spaima; daca insa, intr-un astfel de context, un sarpe va fi conceput ca un bat, cognitia in sine nu va produce nici o emotie. Astfel, prin interpretarea personalizata, din perspectiva Eu-lui, a continutului cognitiei, ia nastere fenomenul de dislocare emotionala. Nu intotdeauna insa perceptia, reprezentarea sau judecata ca procese cognitive - preced si conditioneaza producerea emotiei. Experimentele asupra perceptiei rapide au stabilit ca pragul activarii si raspunsului emotional este mai scazut decat cel al raspunsului perceptiv (identificarea obiectului). Astfel, in situatii de deficit informational, reflectarea afectiva precede cognitia. Pe de alta parte, cognitia se poate desfasura pe fondul unei stari emotionale active (teama, frica, depresie sau bucurie, veselie, euforie, fiind influentata de aceasta, atat sub aspectul dinamicii cat si al continutului). Dupa M. Arnold (1960), emotia este tendinta traita a apropierii sau indepartarii de obiect, precedata de experimentarea unei situatii de un anumit fel, care poate fi favorabila sau nefavorabila (daunatoare) pentru subiect. Intre emotie si cognitie, relatia este bilaterala, de conditionare reciproca, dar referentul trairii emotionale este oferit intotdeauna de experienta cognitiva in raport cu situatiile si obiectele din jur. Cognitia bine determinata, care inseamna o corecta identificare si evaluare a obiectului, favorizeaza producerea unei emotii specifice - cu tendinta traita de apropiere (in cazul semnificatiei favorabile), sau de indepartare (in cazul semnificatiei nefavorabile).   

Legatura afectivitatii cu motivatia a fost in mod explicit formulata pentru prima data de catre Mc.Dougall (1924), care considera ca orice instinct este resimtit ca o emotie. Afirmatia sa este doar partial adevarata, pentru ca exista unele trebuinte organice, ca de pilda foamea si setea, care nu se resimt ca emotii, ci ca stari de disconfort fiziologic general. Pe de alta parte, ideea legaturii dintre emotie si motiv nu trebuie redusa doar la cea de semnalizare - o emotie semnalizeaza o stare de motivatie. Ea implica si recunoasterea posibilitatii ca emotia specifica, avand un referent obiectual, sa devina motiv declansator al actiunii. Astfel, emotiile de frica, teama, suparare, furie, gelozie, iubire, bucurie etc. pot dobandi si functia de motive, impingand subiectul sa actioneze in concordanta cu semnul si intensitatea iubirii. Fiind o entitate dinamico - energetica, emotia trece din ipostaza de stare in cea de impuls, ea declanseaza o actiune noua, potrivit semnului si intensitatii sale. Astfel, cele doua expresii: "este furios" si a actionat in stare de furie, sau sub impulsul furiei" semnifica realitati psihologice diferite. In primul caz, furia este o stare si ea va influenta asupra desfasurarii comportamentului general al subiectului; in cel de-al doilea caz, furia ne apare ca motiv, ea declansand o actiune concreta, specifica a subiectului in raport cu situatia stimul data.

Prin aceasta convertabilitate motivationala, afectivitatea devine intim legata si implicata in actiune, in comportament. Legatura afectivitatii cu activitatea are un caracter complex, continutul si efectul ei variind semnificativ in raport de forma si complexitatea entitatii emotionale (emotii simple, emotii complexe, sentimente) si de caracteristicile specifice ale trairilor subiective individuale.

Emotiile si sentimentele sunt strans corelate cu motivatia, astfel incat majoritatea psihologilor le trateaza impreuna. Emotiile si sentimentele sunt considerate a fi latura interioara a comportamentului, in timp ce tendintele si valentele par a fi latura sa manifesta. Aceasta nu inseamna ca functia lor este identica. Tranzactiile dintre tendinte si valente se afla sub controlul normelor sociale si in acord cu legile eticii. Starile emotionale ale psihicului uman nu includ doar emotii si sentimente, care sunt latura interna a tendintelor si valentelor, dar si sistemul lor de reglare, reprezentat de sentimentele de placere si durere, euforie si disforie, putere si slabiciune, atractie si repulsie versus dragoste si ura, acestea introducand in viata persoanei judecata de valoare. Totusi, aceste judecati de valoare nu sunt nici ale Adevarului, abordat cu ajutorul logicii cognitive a stiintei, nici cele ale Dreptatii si Bunatatii, abordate cu ajutorul logicii volitionale a actiunii, ci cele ale Sanatatii si Fericirii, abordate cu ajutorul logicii afective a trairilor, emotiilor si sentimentelor, specifice artei si literaturii.

Al doilea argument pentru a considera trarile, emotiile si sentimentele un aspect independent al psihologiei este faptul ca ele sunt conectate nu doar cu motivatia conduitei noastre, dar si cu gradele de activare ale temperamentului nostru. W.B.Cannon a definit sentimentele de biotonus si vagotonus nu doar ca euforie si disforie - care reprezinta o polaritate emotionala -, ci si ca o forta si slabiciune, care sunt grade temperamentale de activare. Starile de euforie si cele de forta sunt simultane si ele urmeaza legile temperamentului si nu pe acelea ale conduitei sociale versus caracter. Legile temperamentului sunt adesea corelate mai ales cu infrastructura biologica, in timp ce cele ale motivatiei si conduitei sunt corelate cu controlul suprastructurii sociale.

O anumita corelatie intre corp si psihic apare in motivatie, dar numai in cazul catorva tendinte ereditare, ca dragostea, frica si mania, care au un substrat endocrin. In ce priveste tendintele si valentele sociale, ele sunt fara vreun substrat fiziologic versus anatomic identificat. Corelatia intre corp si psihic este o regula in cazul emotiilor. De aceea, aceasta corelatie trebuie considerata drept o a treia trasatura a trairilor, emotiilor si sentimentelor, insasi expresia de emotie provenind din miscare; starile emotionale ale psihicului sunt acompaniate de modificari vizibile ale respiratiei, pulsului, tensiunii sangvine, endocrine si uneori chiar de secretii exocrine etc.

W.B.Cannon a studiat modificarile corporale produse in durere, foame, frica si manie si a descoperit ca rezonanta lor emotionala este produsa de stimularea talamusului, in vreme ce expresia lor comportamentala pare a fi o functie a hipotalamusului; stimularea electrica a acestor parti ale creierului la animale determina atat modificari viscerale cat si reactii comportamentale manifeste. El a investigat de asemenea functia sistemului nervos autonom si a dovedit ca activitatea ganglionilor simpatici este conectata cu un biotonus crescut, atunci cand ne simtim bine si in putere, in vreme ce activitatea ganglionilor parasimpatici este corelata cu un sentiment de vagotonus, cand ne simtim deprimati si slabiti; biotonusul si vagotonusul nu sunt doar stari emotionale de euforie si disforie, ci si stari emotionale de forta si oboseala, asupra carora a insistat si P. Janet. Cea mai importanta descoperire este cea a sistemului reticular activator, al retelei neurale din partea inferioara a trunchiului cerebral pana la talamus, care creste si descreste nivelul de forta si viteza reactiilor noastre. Starile emotionale de euforie si disforie au repercusiuni asupra fetei persoanei, dupa cum au aratat fiziognomia lui Lavater si caracteriologia lui Klages, Werner Wolf si G. W. Allport.

Ultimele decenii au orientat atentia si in directia efectelor diferitilor factori biochimici asupra polaritatii biotonusului si vagotonusului si a celei dintre forta si slabiciune, reactualizand teoria lui Hippocrat despre temperament si, din aceasta perspectiva, emotiile si sentimentele fiind corelate si cu temperamentul, nu doar cu motivatia si caracterul.

Exista tendinta de a considera emisfera stanga, cea legata de limbaj si de gandirea rationala, ca fiind mult mai valoroasa si mai importanta decat emisfera dreapta, care raspunde mai ales de imaginatie, orientare in spatiu, gandire simbolica si intuitie. In mod similar s-a formulat ideea ca ratiunea, care este localizata in sistemul cortical, se opune emotiei, situata in sistemul limbic, prima avand un caracter pregnant obiectiv, iar cea de a doua fiind eminamente subiectiva.

In majoritatea dictionarelor de psihologie, afectivitatea desemneaza un nivel al existentei care se defineste prin antiteza cu conceptualizarea, cu ratiunea, unde totul este doar trait de individ si nu cunoscut in mod constient.

A. si R. Muchielli considera ca afectivitatea se caracterizeaza prin:
- implicare personala completa (ceea ce ne vizeaza, ne "atinge" in mod individual si singular);

- faptul ca este esential psihosomatica sau fiziologica (adica trairea se desfasoara mai curand in plan fizic, fiind insotita de fenomene sau de senzatii organice, functionale, decat la nivel constient, sub forma sentimentelor);
- semnificatii personale pe care le atribuim conditiilor noastre de existenta si mediului nostru care ne inconjoara;

puterea de determinare a comportamentului nostru.

P.P Neveanu (1978) arata ca trairile afective au grade de complexitate diferite, reactivitatea emotionala situandu-se la niveluri biologice si culturale diverse. In general, formele complexe ale afectivitatii, respectiv sentimentele, pasiunile, plasate la nivel cultural au un rol pregnant adaptativ pentru individ si ii potenteaza activitatea de cunoastere. Psihologia sociala si antropologia considera artificiala opozitia emotie - ratiune. Emotiile permit subiectului evaluari sau judecati pe care el le face cu privire la semnificatia unui eveniment sau unei situatii. Aceaste evaluari depind de factori de cultura si de personalitatea subiectului, de modul in care o persoana analizeaza si evalueaza o situatie. Prin emotii lumea este judecata ca fiind placuta sau neplacuta, buna sau rea, deci dupa un sistem de valori. Mielu Zlate subliniaza ca procesele afective si cele cognitive, desi sunt diferite prin natura lor, sunt inseparabile in cadrul activitatii individului, aflandu-se intr-o stransa interactiune. Dezacordurile intre rational si afectiv intervin mai ales cand ele se desfasoara la niveluri diferite.

Sistemul limbic este considerat ca sediu al vietii emotionale (Daniel Goleman). Creierulm rational (Thinking brain) s-a dezvoltat pe baza celui visceral (Visceral brain), cele mai vechi radacini ale vietii emotionale aflandu-se in centrii olfactivi de la nivelul creierului visceral. Deciziile "a sti ce sa mananci" sau "a sti ce sa faci" intr-o anumita situatie au fost determinate inca de la inceputul istoriei omenirii de miros.

Emisferele cerebrale si neocortexul reprezinta creierul rational. O persoana careia i-a fost extirpat nucleul amigdalian devine complet dezinteresata de oameni, nu stabileste contacte umane, desi poate sa poarte bine o conversatie cu semenii sai, pe care ii poate recunoaste pentru scurt timp. In acelasi timp, persoana isi poate pierde capacitatea de a recunoaste propriile trairi, nu mai dispune de nici o posibilitate de "a simti ce simte", nu mai poate avea lacrimi de suparare, regret sau bucurie. Nucleul amigdalian are rolul decisiv in cadrul sistemului limbic si, in plus, are posibilitatea sa preia orice fel de impulsuri nervoase adresate unor analizatori specializati (auz, vaz), daca acestia se afla in incapacitatea de a functiona datorita leziunilor sau a altor cauze. Astfel "nucleul amigdalian" este asemenea unei "santinele psihice" care reactioneaza in momentele de criza ale organismului, declansand alarma la nivelul creierului, pentru ca organismul sa reactioneze corect in momentul respectiv. Deoarece sistemul limbic raspunzator de afectivitate, are relativ o anumita autonomie fata de sistemul cortical, in anumite situatii (de exemplu, prezenta unor stimului care declanseaza emotii foarte puternice - exista tendinta persoanei de a declansa reactia de raspuns inainte de a cunoaste bine situatia, cunoscut fiind ca "graba emotiilor si a impulsurilor", desi conduce uneori la raspunsuri inadecvate, alteori determina caracterul irational al afectivitatii. Aceste reactii afective puternice si impulsive sunt corectate de o alta regiune a creierului emotional - zona lobilor prefrontali - care in starile de furie sau de anxietate puternica reevalueaza mesajele care au declansat starile respective si asigura un caracter planificat si organizat al actiunilor subiectului.

Emotiile sunt importante deoarece asigura:

1.Supravietuirea

Natura a dezvoltat emotiile umane in decursul unei evolutii de milioane de ani, ele functionand astazi ca un sistem interior de ghidare. Emotiile atentioneaza atunci cand ne lipseste impulsul natural; de exemplu cand ne simtim singuri, ne lipseste nevoia de a comunica cu alti oameni; atunci cand ne este frica, ne simtim respinsi, lipseste nevoia de a fi acceptati.

2. Luarea deciziilor

Sentimentele si emotiile constituie o valoroasa sursa de informatii, ajutand la luarea deciziilor. Cercetarile au aratat ca atunci cand o persoana are afectata centrii nervosi din emisferele cerebrale, ea nu poate lua nici cele mai simple decizii, pentru ca nu stie ce va simti in legatura cu deciziile sale.

Stabilirea limitelor

Sentimentele actioneaza ca semnale de alarma atunci cand o persoana este deranjata de comportamentul alteia. Daca invatam sa ne incredem in ceea ce simtim si sa fim fermi in a exprima acest lucru, putem instiinta persoana respectiva de faptul ca ne simtim incomod, de indata ce devenim constienti de acest fenomen (asertivitate). Acest lucru ne va ajuta in trasarea granitelor care sunt necesare pentru protejarea sanatatii psihice.

Comunicare

Sentimentele ajuta la comunicarea cu ceilalti. Expresia fetei de exemplu, poate exprima o gama larga de sentimente. Daca reusim sa fim cat se poate de receptivi la problemele emotionale ale celorlalti oameni, suntem mai capabili sa-i facem sa se simta importanti, intelesi si iubiti (empatie).

Unitate

Sentimentele sunt universale si reprezinta, probabil, cea mai mare sursa de unitate a tuturor membrilor speciei umane. Sentimentele de empatie, compasiune, cooperare si iertare, de exemplu au potentialul de a-i uni pe oameni ca specie. Vorbind la modul general, sentimentele ne unesc, convingerile ne despart. Cercetatorii au investigat EQ folosindu-se de concepte adiacente cum ar fi aptituidinile sociale, competenta interpersonala, maturitatea psihologica. S-au cercetat concepte precum "dezvoltare sociala", "invatare sociala si emotionala" si "inteligenta personala", toate avand ca scop "cresterea nivelului competentei sociale si emotionale".

Astfel s-au evidentiat stranse legaturi intre EQ si celelalte fenomene - conducere, performanta de grup, performanta individuala, schimbari sociale interpersonale, adaptare la schimbari. Inteligenta emotionala ne armonizeaza cu mediul si cu noi insine.