MODALITATILE SENZORIALE: Senzatiile vizuale, auditive, gustative, olfactive

SENZATIILE (II)

MODALITATILE SENZORIALE

Continuturi:

2.1. Senzatiile vizuale

Senzatiile auditive

Senzatiile gustative

Senzatiile olfactive

Senzatiile cutanate

Senzatiile proprioceptiv-kinestezice si de echilibru

Obiective:

Prezentarea diferitelor modalitati senzoriale

Prezentarea rolului senzatiilor in viata psihica

Precerinte:

Nu este cazul.

Expunere:

2.1. Senzatiile vizuale

Particularitatile stimulilor vizuali

Spectrul undelor vizibile este cuprins intre 397 si 723 μm, intre 0,01 si 0,04 μm se manifesta undele ultraviolete iar intre 0,8 si 350 μm undele infrarosii.

Lumina are o frecventa foarte ridicata ajungand la valoarea de 6 x 10¹⁴ c/s pentru    lungimea de unda de 500 μm si o viteaza de propagare de 300 de mii de km/s. Propagarea luminii are un caracter rectiliniu si o slaba presiune de radiatie, respectiv un efect mecanic extrem de scazut.

Luminozitatea este calitatea unei surse care emite lumina proprie.

Iluminarea este calitatea suprafetelor care reflecta si difuzeaza lumina unei surse straine.

Sursele luminoase pot fi:

naturale,

artificiale,

luminiscente, ca rezultat al excitatiei electronilor intraatomici,

electroiluminiscente, in cazul in care o substanta fosforescenta este excitata de un curent alternativ,

bioluminiscente, produse de licurici si anumite microorganisme marine prin procese chimice de oxidare a substantei luciferice,

fluorescente, ca manifestare luminiscenta a fotonilor,

incandescente, ca lumina rezultata din supraincalzirea corpurilor sau substantelor (I. Ciofu, 1978).

Sursele de lumina sunt cel mai adesea indirecte ca lumina reflectata. Astfel, corpurile care reflecta toate radiatiile apar albe, cele care absorb toate radiatiile apar negre iar in cazul in care sunt absorbite toate mai putin una corpul apare luminos prezentand culoarea corespunzatoare radiatiei cu lungimea de unda respinsa. In cazul in care raportul dintre reflectare si absorbtie este aproximativ egal corpul apare transparent sau semitransparent, asa cum este cazul sticlei sau a apei limpezi.

Structura retinei

Fara a intra in detalii anatomofiziologice prezente in oricare tratat de anatomie si fiziologie vom consemna acele componente ale structurii retinei importante pentru experimentele de laborator in domeniul sensibilitatii vizuale.

Aria periferica a retinei se numeste ora serata este continuata cu o zona numita macula lutea sau "pata galbena" care incepe de la prelungirea axului optic spre partea temporala a ochiului.

Foveea centrala se afla in prelungirea axului vizual si are receptorii vizuali dispusi radial. Distributia celulelor cu conuri si bastonase se prezinta in felul urmator: pe masura ce ne deplasam de la macula lutea la ora serata raportul dintre numarul conurilor si al bastonaselor se modifica treptate predominand celulele cu bastonase in interiorul foveei centrale sunt numai celulele cu conuri, responsabile de vederea cromatica.

"Pata oarba" este zona retinei pe unde fibrele nervoase parasesc retina. In aceasta zona nu exista celule receptoare. Zona de maxima sensibilitate la intuneric se afla in macula lutea.

Vederea fotopica si scotopica

Senzatiile vizuale indeplinesc doua roluri fundamentale. In primul rand cel de receptare a luminozitatii si stralucirii si in al doilea rand cel de receptare a culorilor. Aceste doua functii opereaza inseparabil in conditiile vederii diurne. Vederea diurna se mai numeste si vedere fotopica si este specializata pentru intensitati luminoase ridicate.

Vederea scotopica sau crepusculara si de noapte intervine in cazul unor intensitati luminoase scazute.

Vederea fotopica si cea scotopica stau la baza dualitatii anatomice si functionale a retinei exprimata prin existenta celor doua tipuri de receptori: conurile pentru vederea diurna, bastonasele pentru vederea crepusculara. Cercetarile au demonstrat ca valoarea maxima a sensibilitatii scotopice se afla la o lungime de unda de 551 μm in zona spectrului albastru-verzui propriu vederii crepusculare. In schimb, vederea fotopica prezinta valori maxime ale sensibilitatii la valori de 555 μm in zona spectrului galben-verde proprie vederii diurne.

In procesul trecerii de la vederea diurna la cea crepusculara sau invers se produc fenomene optice paradoxale descrise in psihofiziologie drept fenomenul purkinje. Fenomenul consta in pierderea culorii obiectelor care devin cenusii in conditiile trecerii de la vederea fotopica la cea scotopica sau invers. In mod experimental se poate demonstra fenomenul astfel: pe un fundal heterocronic se proiecteaza o lumina alba cu intensitate variabila pana la aparenta egalizare a luminozitatii fiecarei radiatii. In acest moment culoarea albastra de care este legata vederea scotopica ne va aparea mai clar reliefata in comparatie cu cea rosie caracteristica vederii fotopice.

O alta varianta experimentala implica alegerea unei intensitati medii de iluminare astfel incat culorile rosu si albastru sa ne apara ca avand aceeasi stralucire. In aceste conditii vom observa ca albastrul este mai bine perceput. Asadar, in vederea scotopica, nivelul cel mai ridicat al sensibilitatii se regaseste pe frecventa culorii albastre. Spre exemplu iarba iluminata noaptea artificial va aparea de un gri luminos in timp ce orice obiect de culoare albastra va manifesta in aceste conditii un spor de luminozitate (I. Ciofu, 1978).

Cei mai multi autori explica fenomenul purkinje prin dualitatea mecanismelor vederii: o parte dintre procesele retinei sunt orientate spre receptarea culorilor iar alta spre receptarea intensitatii luminii. Exista argumente in aceasta directie astfel: la vietatile exclusiv diurne cum ar fi porumbeii sau reptilele retina contine doar conuri iar la vietatile exclusiv nocturne cum ar fi bufnita sau cartita retina contine doar bastonase.

Unele persoane manifesta dificultati in vederea nocturna, cecitate nocturna sau hemeralopie, ceea ce sugereaza faptul ca exista deficiente in functionarea sistemului bastonaselor din retina si asociate cu tulburari de sinteza a rodopsinei.

Vederea cromatica reprezinta capacitatea ochiului uman de a discrimina calitatile obiectelor din mediul inconjurator in functie de nuanta sau tonalitatea cromatica, de intensitate sau stralucire si de saturatie. Acesti factori constituie variabile independente fundamentale in studiul experimental al vederii cromatice.

Lungimea de unda sau tonalitatea cromatica exprima specificitatea fiecarei culori. Cele sapte culori spectrale prezinta lungimi de unda specifice: violet - 390-450 μm; indigo - 450-480 μm; albastru - 480-510 μm; nuante intermediare intre albastru si verde - 510-550 μm; verde - 550-575 μm; galben - 575-590 μm; portocaliu - 590-620 μm; rosu - 620-800 μm. dintre aceste sapte culori spectrale de baza patru sunt culori cromatice unice: rosu, verde, galben, albastru. Amestecul lor doua cate doua numite unice complementare conduc la alte culori sau nuante. De asemenea, se vorbeste si despre trei culori acromatice si anume: alb, negru si gri.

In procesul vederii cromatice este specializata in primul rand fobeea apoi restul retinei, respectiv macula luteea, pana la ora serata, zona periferica oarba la culori.

Oamenii reusesc sa distinga in medie 100 de nuante cromatice. Unii pot ajunge la 140, altii se mentin in jur de 50. Acestea sunt nuante cromatice pe care oamenii obisnuiti la pot utiliza. Standardele industriale utilizeaza cca. 5000 de nuante cromatice iar numarul de combinatii si nuante posibile pe cale digitala a ajuns in momentul de fata la cca. 70.000.

Al doilea factor implicat in vederea cromatica este intensitatea radiatiei sau stralucirea care provoaca modificarea nuantelor cromatice.

Al treilea factor implicat este saturatia definita drept capacitatea de a distinge intensitatea tonalitatii cromatice in raport cu gradul de puritate.

Diverse teorii au incercat sa explice fenomenul vederii cromatice. Teoria tricromatica sustinuta mai ales de catre Helmholtz (1852) considera ca in retina exista trei tipuri de receptori pentru culorile rosu, verde si albastru. Ulterior au fost identificati pigmentii implicati in absorbtia celor trei culori. cercetarile desfasurate de-a lungul timpului au adus confirmari ale acestei teorii. Dupa cum arata I. Ciofu (1978) in urma unei treceri atent in revista a teoriilor cromatice, nu exista in retina receptori specifici pentru fiecare culoare. Senzatia uneia sau alteia dintre culori este legata de activarea mai multor tipuri de receptori, numarul acestora fiind insa mult mai scazut decat numarul culorilor perceptibile. Concluzia autorului citat este ca nu trebuie sa ne ambitionam in a apela la o teorie care sa verifice ca atare si in intregul sau procesul parcurs de la receptie oculara la cortexul vizual deoarece procesele subiective sunt de cele mai multe ori rezultatul unor verigi morfofunctionale care presupun posibilitatea integrarii mecanismelor centrale cu experienta subiectiva a culorii.

Tulburarile vederii cromatice sau cecitatea cromatica.

Cecitatea cromatica apare mai des la barbati (in proportie de 3-4%) si mai rar la femei (0,5%). Caracteristic cecitatii cromatice este faptul ca subiectii pot numi corect culorile chiar daca nu le disting si aceasta in baza experientei care atribuie anumite culori anumitor obiecte sau lucruri: "iarba este verde", "sangele este rosu". Cecitatea cromatica totala numita acromatopsie este o tulburare foarte rara, la fel de rara este si cecitatea pentru albastru-galben. Cea mai frecventa de cecitate este cea pentru rosu-verde. Cecitatea pentru rosu se numeste protanopie iar cea pentru verde deuteranopie. Aceste forme de cecitate exprima faptul ca persoanele respective confunda rosul cu verdele si chiar cu alte culori de aceeasi stralucire sau saturatie cum ar fi albastrul sau cenusiul. Pentru investigarea tulburarilor cromatice se folosesc planse pseudoizocromatice stilling, ishihara sau atlasul polack. Aceste probe sunt alcatuite din planse pe care sunt prezentate prin cerculete de marimi, culori si nuante diferite cifre, litere sau figuri. I se prezinta subiectului pe rand aceste planse si i se cere sa identifice cifra, litera sau semnul imprimat. Aceste planse sunt astfel realizate incat ochiul normal le poate citi clar, in timp ce persoanele care sufera de cecitate cromatica identifica cifrele, literele sau semnele cu greutate, incorect sau deloc (Al. Rosca, 1971).

2.2. Senzatiile auditive

Particularitatile stimulilor acustici

Frecventa. Se defineste prin numarul de vibratii sau oscilatii pe unitatea de timp (secunda). Valorile frecventei se masoara prin cicli pe secunda sau herzi. Indicatorul de frecventa se manifesta pe un continuum situat intre doua limite: limita inferioara de joasa frecventa si cea superioara de inalta frecventa. Urechea umana reuseste sa acceseze un registru de frecvente cuprins intre 20 si 20 de mii de Hz. Sub 20 de Hz ne aflam in zona frecventelor joase, a infrasunetelor iar peste 20 de mii in zona frecventelor inalte, a ultrasunetelor. Spre exemplu, vocea umana are frecventa medie de 500 Hz, vocea unei soprane, in concert, evolueaza intre 80-1150 Hz. Sunetele pianului evolueaza pe un registru si mai larg intre 27 - 4150 Hz iar orga pare sa se suprapuna aproape in intregime cu registrul de audibilitate al urechii umane intrucat sunetele acesteia se manifesta intre 16-16.700 Hz.

Amplitudinea sau intensitatea undei sonore. Se defineste prin forta oscilatiei si este rezultanta distantei dintre varful unei oscilatii si linia nula de echilibru. Amplitudinea desemneaza particularitatile energetice ale undei care determina intensitatea sunetului. Unitatea de masura a intensitatii este decibelul: dB reprezinta a 10 partea dintr-un bel, este asadar o unitate de masura logaritmica.

Decibelul este rezultanta relatiei dintre doua intensitati, respectiv dintre o intensitate concreta ce urmeaza a fi evaluata si o intensitate de baza sau etalon. Astfel, daca o intensitate concreta I₁ evaluata in unitati de energie este de 10 ori mai mare decat o alta intensitate etalon I₀, masurata in aceleasi unitati de energie, atunci I₁ va fi cu 10 dB mai mare decat I₀. Rezulta ca valoarea de 10 dB este doar un raport de intensitati si nu intensitatea absoluta. Pentru scopuri experimentale si practice au fost elaborate diferite scale decibelice care exprima nivelurile intensitatii.

Registrul sensibilitatii auzului uman la indicatorul de intensitate este foarte larg la fel ca si la vaz. Diferenta de intensitate dintre cel mai slab sunet abia perceptibil si cel care produce durere este foarte mare.

Intre indicatorul de frecventa si cel de amplitudine sunt relatii de conditionare reciproca exprimate printr-un raport invers proportional.

3. Forma sau timbrul defineste aspectul general al curbei undelor sonore. Cercetarile experimentale au demonstrat ca oscilatiile undei sinusoidale prezinta o amplitudine si frecventa constante sau variabile. Simultan, peste frecventa de baza a undei sonore se suprapun diverse frecvente secundare numite armonici. Combinarea dintre trasaturile de baza si cele suprapuse conduc la elaborarea timbrului sunetului.

Din punctul de vedere al formei sau al timbrului sunetele pot fi impartite in: sunete simple si sunete complexe. Sunetele simple sunt tonuri pure ce pot fi reprezentate cu ajutorul unei singure sinusoide sau armonica. Se intalnesc foarte rar in natura si se pot genera artificial foarte dificil. Majoritatea coplesitoare a sunetelor sunt sunete complexe alcatuite dintr-o frecventa fundamentala si variate frecvente supraadaugate. In situatia in care timpul periodic ciclic al componentelor adaugate este acelasi cu al componentelor de baza unda va avea un caracter periodic si sunetul corespunzator va fi perceput ca un sunet melodic, muzical. In situatia in care timpul periodic ciclic al componentelor supraadaugate difera de cel al componentelor de baza unda sonora va avea un caracter aperiodic si sunetul va fi perceput ca un zgomot.

Clasificarea stimulilor acustici:

a)      dupa natura sursei putem identifica:

. stimuli acustici generati de surse naturale;

. stimuli acustici generati de surse artificiale;

. stimuli acustici generati de vocea umana

b)     dupa indicatorul periodicitatii undei sonore putem identifica:

. unde sonore periodice, melodice,    sunete muzicale;

. unde sonore aperiodice, zgomote;

c)      in raport cu indicatorul de frecventa sau de registru al sensibilitatii se poate vorbi despre:

. registrul sunetelor de joasa frecventa cuprins intre 16 si 500 Hz;

. registrul sunetelor de frecventa medie cuprins intre 500 si 3500 Hz; acesta fiind registrul optim de audibilitate;

. registrul sunetelor de inalta frecventa, ceea ce depaseste 5000 Hz;

d)     in raport cu indicatorul de intensitate al undelor sonore putem vorbi despre:

. sunete de intensitate puternica;

. sunete de intensitate moderata;

. sunete de intensitate slabe;

e)      dupa indicatorul valorii de semnalizare putem vorbi despre:

. stimuli acustici semnificativi, care induc comportamente specifice cu o finalitate bine definita;

. stimuli neutri; in general relativ neutri intr-un prim moment al receptiei intrucat tendinta de acordare a unei valori de semnalizare se manifesta foarte rapid. Stimulii neutri determina a o reactie nespecifica de orientare.

Adaptarea auditiva

Dupa clasificarea fiziologului american Adrian, analizatorul auditiv, prezinta un nivel de adaptabilitate medie. Se constata ca, efectul cel mai puternic al adaptarii, asociat cu scaderea sensibilitatii se realizeaza la sunetele de intensitate mare. Fenomenul se explica prin faptul ca urechea umana, prin constructia ei anatomica, este expusa stimulilor sonori, zgomotelor de variate intensitati astfel incat adaptarea se impune ca o masura de protectie a analizatorului auditiv. In primele trei minute ale actiunii unui sunet puternic sensibilitatea auditiva ramane la nivelul initial, fara modificari deosebite. Urmeaza o scadere brusca, masiva a sensibilitatii si apoi o scadere lenta pana la stabilizarea ei la un nivel constant.

O particularitate a adaptarii auditive este caracterul ei generalizat: efectele adaptarii respectiv scaderea sensibilitatii se extind si in raport cu sunetele invecinate si mai ales in raport cu cele de intensitate scazuta. Pe de alta parte, sunetele de frecventa inalta si intensitate crescuta provoaca o crestere a nivelului pragurilor pentru frecventele mai inalte.

In ceea ce priveste adaptarea binaurala se constata ca aceasta antreneaza o scadere mai pronuntata si de mai lunga durata a nivelului sensibilitatii decat in adaptarea monaurala. In schimb, adaptarea monaurala antreneaza cresterea sensibilitatii intr-o maniera compensatorie la nivelul celeilalte urechi.

Dinamica adaptarii auditive este destul de rapida astfel incat in trecerea de la un mediu de intensitate sonora la unul silentios se produce fenomenul de dezadaptare si corespunzator o crestere a nivelului sensibilitatii. In schimb, mentinerea subiectului pentru un timp indelungat intr-un mediu silentios, izolat fonic provoaca fenomene de suprasensibilizare, de concentrare tensionata a atentiei precum si manifestari de tip anxios.

O particularitate a dinamicii adaptarii auditive este si selectivitatea acesteia. Astfel, pe un fond zgomotos, pot fi discriminati stimuli sonori cu o inalta valoare de semnalizare pentru persoana respectiva. Desigur ca cea mai inalta valoare de semnalizare o prezinta semnalele verbale. In conditii de specializare a unor activitati profesionale pot fi sesizate sunete specifice unor masini, utilaje, instrumente aflate in activitate si pe care persoana respectiva le manevreaza. Fenomenul de selectivitate auditiva se regaseste in raporturile dintre adaptare si mascare.

Fenomenul de mascare se manifesta in conditiile in care urechea este expusa actiunii simultane sau intersectate a doua sau mai multe sunete care difera intre ele sub raportul intensitatii si al frecventei. Cercetarile au demonstrat ca efectul de mascare cel mai puternic il prezinta sunetele cu o frecventa joasa cuprinsa intre 150 si 450 Hz si cu o intensitate puternica.

O combinatie intre un numar de surse acustice nerelationate produce un zgomot. In conditiile in care nici una dintre sursele singulare nu este mai intensa decat celelalte atunci distributia zgomotului va fi gaussiana. Daca avem de-a face cu o energie egala la toate frecventele atunci zgomotul este "alb". Zgomotul este folosit adesea in experimentele psihoacustice, in studiile asupra camuflarii, intrucat face dificila sau imposibila auzirea altui sunet. La o prima aproximare daca semnalul este detectabil cu zgomot de fundal si daca nivelul zgomotului creste cu 10 dB atunci semnalul trebuie sa creasca si el cu 10 dB pentru a atinge acelasi nivel de audibilitate.

2.3. Senzatiile gustative

Gustul este unul dintre simturile chimice ce se bazeaza pe capacitatea limbii de a dizolva si de a recepta calitatile chimice ale stimulilor. Limba are un aspect poros dat de cele patru tipuri de papile aflate pe suprafata ei. Mugurii gustativi se gasesc la suprafata epiteliala a celor patru tipuri de papile. Mugurul gustativ este o aglomerare de celule globulare aranjate sau dispuse ca o felie dintr-o portocala. Deschizatura acestor celule care leaga mugurul gustativ de limba este denumita por gustativ. Celule din mugurul gustativ nu sunt toate identificate la microscop unele apar mai intunecate decat celelalte si s-a ajuns la concluzia ca exista o diferentiere a acestor celule in functie de luminozitatea lor. Dar ele mai sunt diferentiate si prin caracteristicile lor morfologice. Fibrele analizatorului gustativ se ramifica inainte sa inerveze celulele receptoare gustative astfel ca un singur neuron poate inerva mai mult de o singura celula receptoare. Atunci cand o celula receptoare gustativa este stimulata sunt transmise impulsuri catre zonele de proiectie din sistemul nervos central. Fara a insista asupra mecanismelor anatomo-fiziologice ale gustului este important sa amintim specializarea diferitelor zone ale limbii pentru cele patru substante de baza astfel pentru dulce este specializat varful limbii, pentru amar - baza limbii, pentru acru - zonele marginale si pentru sarat - zonele anterioare si marginale.

Gustul sarat este produs in principal de saruri anorganice dizolvate in apa. Gustul sarat cel mai pur este provocat de clorura de sodiu (NaCl). Alte saruri tind sa provoace gustul acru, amar, dulce si sarat. Gustul acru s-a crezut mult timp ca rezulta din disocierea ionului de hidrogen in acizi. O enigma o constituie faptul ca acizii organici slabi (acidul acetic) tind sa fie mai acri decat acizii puternici cu acelasi pH (dupa S.S. Stevens, 1989).

Gustul dulce are drept stimul zaharozele, glucoza si fructoza. Fructoza si glucoza sunt monozaharide. Sucroza este o dizaharida formata din monozaharidele fructozei si glucozei. O serie de compusi anorganici sunt dulci cum ar fi clorura de bariu, dar gustul dulce, este asociat in mod tipic cu compusi organici. O varietate a acestora este foarte cunoscuta deoarece ele au fost sau sunt folosite in substantele nenutritive care indulcesc. Acestea includ dulciurile, sarurile ciclamate, sarurile zaharine si aspartamul.

Gustul amar ca si cel dulce este produs de unele substante anorganice si de o varietate de compusi organici. Nu exista o generalizare a tuturor proprietatilor comune substantelor amare si deci nici un model general al receptorului pentru gustul amar.

De-a lungul timpului au fost propuse variate tipuri de gusturi. Ultima forma acceptata fiind cea a lui Kiesov din 1896.

Cele patru gusturi de baza si-au dovedit utilitatea pentru descrierea experientei gustului si pentru organizarea datelor psihofizice (praguri, contrast, adaptare) si probabil ca vor continua sa domine gusturile psihofizice chiar daca va aparea un sistem mai util.

A. Factori obiectivi care privesc insusirile nespecifice ale stimulilor si ambiantei.

1. Temperatura

a) Temperatura mediului ambiant: se constata ca o crestere a temperaturii mediului ambiant conduce la scaderea sensibilitatii pentru sarat, acru si amar. Mentinerea unei temperaturi ridicate o perioada mai mare de timp face ca scaderea sensibilitatii sa dobandeasca un caracter constant.

b) Temperatura substantei stimul are o influenta mai neta. Astfel, cercetarile sistematice ale lui Hahn si Gnther (1932) cu ajutorul gustometrului au evidentiat urmatoarele relatii:

sensibilitatea fata de substantele dulci poate creste o data cu cresterea temperaturii acestora dar numai pana la limita de 37sC dincolo de care sensibilitate scade brusc, iar la 50sC senzatia de dulce dispare total;

pentru sarat temperatura optima este de 18sC

pentru amar temperatura optima este de 10sC

la 0sC toate senzatiile gustative slabesc considerabil sau dispar complet.

2. Lumina:

sederea timp indelungat (20-24 de ore) in intuneric conduce la scaderea sensibilitatii gustative;

lumina diurna optima cu cer senin provoaca o usoara crestere a sensibilitatii gustative.

3. Concentratia de oxigen din atmosfera:

scaderea concentratiei de oxigen provoaca o scadere a senzatiei de dulce si oscilatii in celelalte trei senzatii: crestere in primul moment apoi scadere.

4. Culorile asociate influenteaza dinamica sensibilitatii gustative in stransa legatura cu experienta culorii asignate alimentelor consumate. In acelasi timp varietatea cromatica, combinatiile cromatice conduc la cresterea sensibilitatii gustative. In acest caz un rol important il are experienta si stilul de viata.

B. Factori subiectivi, psihofiziologici

1. Dinamica trebuintei de hrana si trebuintele alimentare. Initial senzatia de foame provoaca o crestere generala a acuitatii gustative. Nesatisfacerea alimentara, accentuarea senzatiei de flamanzire provoaca o scadere a sensibilitatii pentru dulce si sarat si o crestere a sensibilitatii pentru amar (gust amarui in gura). Alimentele in deficit sau fata de care subiectul are un set pozitiv par foarte gustoase in schimb satietatea sau reactia repulsiva fata de anumite alimente face ca substantele sa para lipsite de gust sau chiar neplacute si provoaca o scadere a sensibilitatii fata de acestea.

2. Tonalitatea afectiva si experienta perceptiv-gustativa. Gustul si mirosul sunt puternic incarcate afectiv; la aceasta se adauga experienta perceptiv-gustativa dobandita in anumite imprejurari. Este bine cunoscut faptul ca o experienta puternic negativa poate sa provoace repulsie pentru un aliment sau o substanta pe o durata foarte lunga de timp ce se poate prelungi de-a lungul intregii vieti. La fel, o experienta pozitiva, un context afectiv favorabil poate provoca mentinerea unui interes si apetit pentru o lunga durata de timp in raport cu respectivul aliment. Trebuie sa subliniem ca oamenii invata si isi dezvolta gusturi alimentare intr-o stransa dependenta cu nivelul de trai, cu resursele materiale dar si cu mediul social, cultural in care traiesc.

3. Modificarile in compozitia sangelui influenteaza dinamica sensibilitatii gustative. De exemplu, injectarea intravenoasa a narcoticelor, dupa o perioada de latenta provoaca o crestere generala a sensibilitatii gustative.

4. Diminuarea proportiilor diferitelor substante in organism influenteaza dinamica sensibilitatii gustative pentru acestea in sensul scaderii pragului senzorial. Spre exemplu, in hipoglicemie subiectii prefera solutia de zaharoza in concentratie de 30%, in schimb ce in stare normala li se pare excesiv de dulce.

5. Invatarea, antrenamentul la degustator conduce la perfectionarea capacitatilor gustative in sensul scaderii pragurilor si cresterii abilitatilor de discriminare, de diferentiere gustativa.

6. In anumite maladii, mai ales in tuberculoza, in faza incipienta a bolii se constata initial o crestere a sensibilitatii urmata de denaturari oscilate si apoi o scadere considerabila a sensibilitatii gustative. In starile gripale se produc denaturari ale gustului. In afectiuni ale sistemului nervos si afectiuni psihice (traumatisme, tumori, epilepsie, paralizie progresiva, isterie, neurastenie) se constata o scadere a sensibilitatii gustative mergand pana la fenomene paradoxale cum ar fi halucinatiile gustative.

2.4. Senzatiile olfactive

Mirosul este unul dintre simturile chimice pe langa gust. Substantele chimice care sunt detectate cu ajutorul mirosului trebuie sa indeplineasca anumite calitati astfel moleculele odorifice trebuie sa fie suficient de mici pentru a fi volatile si prin evaporare sa ajunga la nivelul narilor si sa se dizolve in mucoasa nazala. Comparativ cu gustul, mirosul ne poate avertiza asupra diferitelor pericole datorita capacitatii moleculelor de a se deplasa pe calea aerului. Capacitatile olfactive ale fiintei umane sunt reconsiderate astazi desi mirosul a fost considerat multa vreme drept un simt de natura biologica si fara implicatii deosebite in viata sociala. Comparativ cu performantele olfactive ale unor animale simtul olfactiv al omului pare sa fie foarte slab. Cu toate acestea spre exemplu mirosul de mosc (secretat de o specie de mamifere din Asia) poate fi simtit chiar intr-o concentratie a aerului care nu depaseste 0,00004 mg/l. Aceasta concentratie ar corespunde dizolvarii intr-un bazin cu apa cu lungimea de un km, latimea de 250 m si adancimea de 10 m a unei cantitati de 100 g de mosc. Se pare ca exista o capacitate innascuta a fiintei umane de a detecta mirosul de natura adversiva astfel bebelusii de o zi detecteaza si le place mirosul de peste si mirosul de oua stricate.

Mirosurile sunt detectate cu ajutorul unor celule receptoare amplasate in epiteliul olfactiv. In interiorul fiecarei nari pe partea superioara a acesteia se afla asa numita mucoasa nazala care contine epiteliul olfactiv acoperit de mucus. Aceasta regiune are o suprafata de 5 cm² la oameni si de 25 cm² la pisici. Tot in mucoasa nazala se afla si celule epiteliale pigmentate a caror nuanta se pare ca este corelata cu sensibilitatea olfactiva. La oameni pigmentul culorii este galben deschis, iar la caini galben inchis sau chiar maro. Se presupune ca pigmentul are rol in procesul olfactiv pentru ca ar conduce la detectarea unor tipuri de radiatii in infrarosu. Numarul de celule receptoare este de cca. 10 milioane la oameni si evident mult mai multe la sobolani, pisici sau caini. Mucusul are rolul unui adevarat filtru in stimularea olfactiva putand chiar sa altereze mirosul.

Variabile experimentale in studiul olfactiei.

O serie de factori influenteaza dinamica sensibilitatii olfactive (M. Golu, 1978). Acesti factori pot fi abordati si ca variabile experimentale de lucru in studiul olfactiei:

dominanta cerebrala-nazala : la stangaci nara dreapta are rolul dominant si la dreptaci nara stanga;

diferentele de sex: sensibilitatea olfactiva a femeilor creste in timpul ciclului menstrual atingand maximul in timpul ovulatiei. Diferentierile pe baza de sex sunt evidente numai dupa pubertate si pana la menopauza. Se considera ca mirosul este un veritabil caracter sexual secundar. Femeile in timpul sarcinii manifesta o hipersensibilitate olfactiva si de aici apar si starile de rau, reactiile de voma. Pe de alta parte, sensibilitatea olfactiva a femeii este mai accentuata dimineata decat seara, in timp ce la barbati, in special la cei extroverti, sensibilitatea olfactiva este maxima dupa-amiaza. De aici deriva si necesitatea adaptarii programului persoanelor specializate in mirosit in industria cosmetica si a parfumurilor;

relatia mama-copil: la sase zile bebelusii recunosc mirosul laptelui matern; la varsta de 2-3 ani 70% dintre copii recunosc mirosul matern iar la 3-4 ani doar 50%;

specificitatea mirosului personal: fiecare persoana prezinta o amprenta osmica proprie. Aceasta amprenta osmica prezinta o serie de variatii de-a lungul vietii in raport cu varsta dar si cu alti factori cum ar fi maladiile. Anumite boli cum ar fi: guta, difteria, abcesul pulmonar sunt insotite de o amprenta osmica specifica. Persoanele care sufera de hipertiroidie prezinta hiperosmie (o accentuare a simtului olfactiv) iar hipertiroidienii prezinta hipoosmie care poate merge pani la anosmie (pierderea sensibilitatii olfactive);

varsta: sensibilitatea olfactiva creste incepand de la 6 ani pana pe la 18-20 ani, spre batranete nivelul ei scade dar se conserva mult mai bine decat vazul sau auzul;

flamanzirea provoaca o scadere a sensibilitatii olfactive;

bolile sistemului nervos cum ar fi infectiile, tumorile cerebrale, leziuni pot afecta dinamica sensibilitatii olfactive fie in sensul cresterii fie in sensul diminuarii;

afectiunile respiratorii cum ar fi gripa, guturaiul, virozele respiratorii provoaca o scadere sau chiar abolirea sensibilitatii olfactive;

afectiunile nazale cum ar fi atrofierea mucoasei, leziuni ale nervului olfactiv provoaca la randul lor scaderea sensibilitatii olfactive mergand pana la abolirea ei;

tumorile cerebrale profunde, isteria si unele stari maniacale pot provoca exacerbarea sensibilitatii olfactive mergand pana la halucinatii;

factori fizici cum ar fi temperatura, umiditatea, iluminatul si saturatia cu alte substante mirositoare. In incaperile dezodorificate se produce o scadere a pragului sensibilitatii olfactive cu 25%. Temperatura optima pentru olfactie este de 35 pana la 38sC. Umiditatea si iluminatul in limite normale favorizeaza olfactia dar nu s-au stabilit raporturi ferme;

normele morale. Acelasi miros este apreciat diferit in functie de aceste norme. Intr-un experiment barbati si femei au fost solicitati sa aprecieze mirosul de mosc ce are o puternica conotatie sexuala. Femeilor le-a provocat o reactie repulsiva, dezgust si proteste vehemente in schimb barbatii l-au apreciat ca fiind extrem de agreabil. Aceleasi femei au apreciat drept "delicios" parfumul in compozitia caruia moscul constituia elementul de baza.

Adaptarea. La nivelul sensibilitatii olfactive dupa faza initiala de integrare se constata o diminuare a senzatiei olfactive. S.S. Stevens sugereaza o scadere exponentiala a sensibilitatii care explica timpul de adaptare in sfera olfactiei. Dupa cateva minute de stimulare continua intensitatea senzatiei scade cu aproximativ 30-40% din valoarea magnitudinii initiale. Experimentele sistematice desfasurate au ajuns la ideea ca exista diferente minore de variatie pentru rata declinului de la miros la miros sau diferente in atingerea stadiului de adaptare. Clasic, dupa fiziologul american Adrian olfactia face parte dintre modalitatile senzoriale rapid adaptabile. Intr-adevar unii stimuli olfactivi precum sortimentele de mosc sau anisol sunt cunoscuti ca fiind usor adaptabili. Acest lucru s-ar putea explica prin proprietatea moscului dea fi usor absorbit la nivelul suprafetei pielii. Pentru stimulii care se absorb mai greu, absorbtia sau purificarea intre inhalari pot conduce la o acumulare de particule odorante la nivelul mucusului si al receptorilor. In orice caz, un miros care provoaca iritatii va tinde sa determine o adaptare mult mai grea.

Adaptarea olfactiva prezinta o serie de particularitati:

doi stimuli olfactivi relativ asemanatori, cu structuri moleculare similare determina o adaptare incrucisata mai puternica decat stimulii nesimilari;

doi stimuli relativi nesimilari pot determina o adaptare incrucisata puternica in timp ce doi stimuli similari pot determina o adaptare mai redusa;

adaptarea incrucisata este in general asimetrica, respectiv stimulul A poate avea un efect mai mare asupra stimulului B decat o are stimulul B asupra lui A. Adaptarea incrucisata se poate manifesta atunci cand un stimul il precede pe altul si produce chiar efecte de facilitare reciproca cu o inversare a ordinii de prezentare. Trebuie subliniat faptul ca o expunere anterioara la un stimul determina invariabil ingreunarea perceperii altuia, indiferent de calitati sau structura moleculara a particulelor. O alta observatie este aceea ca adaptarea incrucisata cu un stimul rar conduce la alterarea calitatii celuilalt stimul si ingreuneaza adaptarea;

adaptarea si oboseala olfactiva tind sa se confunde. Un miros, un stimul, slab aplicat continuu inceteaza de a mai fi simtit dupa cateva minute. Este vorba aici de ceea ce H. Pieron denumea sub titlul de "timp util" de aplicare a unei stimulari in functie de dinamica adaptarii;

cresterea gradului de concentrare al unui miros poate da impresia unui miros diferit. De exemplu, indolul in concentratie puternica are miros de fecale iar in concentratie slaba are miros placut de flori (indolul este o substanta chimica extrasa din gudroane si se foloseste pentru accentuarea mirosului parfumului de flori);

in fenomenul adaptarii olfactive nu se poate vorbi la modul general despre o adaptare rapida intrucat aceasta depinde si de natura substantei, de concentratia ei sau de experienta persoanei. In aceste conditii putem asista la variatii destul de largi si durate lungi necesare adaptarii cum ar fi spre exemplu: sulfoamoniacul 4-5 min; citratul 7-106 min; benzaldehida 4-∞; cauciucul 02-23 min; usturoiul 45min-∞; camforul 2 min-∞; fenolul 9 min -∞; apa de colonie 7-12 min; cumarina 1-2 minute (cumarina este un produs cristalin cu miros de fan proaspat extras din fructele unor plante sau sintetizat, este folosit pentru esente, parfumuri si aromatizarea tutunului).

Amestecul in sfera olfactiei

Mirosuri pure din punct de vedere olfactiv nu exista in natura in mod obisnuit, chiar si mirosurile simple de produse cum ar fi sunca prajita, cafea fierbinte, parfumurile, vinul, tigarile sunt rezultatul, in structura moleculara a fiecarei substante, a sute sau chiar mii de molecule constituente. O exceptie o constituie ardeiul verde al carui miros se bazeaza pe un singur constituent chimic iar pragul pentru acest constituent este de unul la un trilion plasandu-l in categoria celor mai puternice mirosuri. Chiar si o urma infima din acest miros sau dintr-un altul cu un prag similar daca ar aparea in aproape orice amestec ar domina. Trebuie sa subliniem faptul ca si un miros de o puritate de 99% este de fapt un amestec intrucat procentul de 1% ramas poate automat sa domine efectul olfactiv.

Principiul de baza al amestecului in olfactie este acela ca un amestec va avea o intensitate a mirosului mai redusa fata de suma intensitatilor constituentilor luati separat. In aceste conditii fenomenul de mascare constituie o trasatura definitorie a sensibilitatii olfactive. La limita extrema mascarea reprezinta excluderea unui miros de prezenta altuia (asa cum procedam cand odorizam o incapere, spre exemplu). Fenomenul de mascare sau de camuflare are grade diferite de intensitate in raport cu intensitatea concentratiei substantei. Limitele de concentratie care definesc zona dintre mascarea completa si absenta mascarii sunt situate la o distanta foarte mica dar prezinta si grade de variabilitate in functie de perechile de mirosuri.

Fenomenul de amestec si mascare este puternic influentat de combinatia miros-gust. Amestecurile de substante nutritive si odorante introduse in cavitatea bucala conduc la o perfecta imbinare de senzatii. De aici se ajunge la dese situatii in care se confunda mirosul cu gustul. Astfel se poate intampla ca o solutie cu miros dar fara gust fiind introdusa in cavitatea bucala sa fie perceputa ca avand si gust si miros. Aceasta iluzie a gustului se mentine chiar si atunci cand observatorul altereaza perceperea astupandu-si narile avand posibilitatea de a descoperi absenta gustului. Se pare ca in relatia dintre miros si gust mirosul este cel mai adesea sacrificat in favoarea gustului si aceasta iluzie nu a fost inca suficient investigata.

2.5. Senzatiile cutanate

Senzatiile cutanate fac parte din categoria exteroceptorilor avand rolul de receptare a stimulilor mecanici, electrici si termici din mediul ambiant. Fiecare zona a pielii dispune de cele trei forme de sensibilitate respectiv tactila, termica si dureroasa. Exista deosebiri semnificative intre aceste trei submodalitati datorita prezentei lor diferentiate pe suprafata pielii sau in profunzimea acesteia si datorita specializarii lor corespunzatoare. Spre exemplu, senzatiile tactile sunt provocate de actiunea stimulilor mecanici: atingere, presiune si sunt transformate in impulsuri specifice de corpusculii lui Meissner, corpusculii lui Merckel si corpusculii Pacini. Stimulii termici pentru rece sunt preluati cu ajutorul conurilor lui Krause, stimulii termici pentru cald cu ajutorul cilindrilor Ruffini iar stimulii algici tactili sunt preluati cu ajutorul unor terminatii nervoase libere. In consecinta putem vorbi despre trei submodalitati senzoriale in cadrul senzatiilor cutanate: senzatiile tactile, senzatiile termice si senzatiile algice cutanate.

I. Senzatiile tactile cuprind la randul lor urmatoarele forme: a) senzatii de atingere (contact); b) senzatii de presiune si c) senzatii de gadilare (prurit).

Senzatiile tactile asigura integrarea a doua mari categorii de semnale senzoriale:

a)      semnale senzoriale care permit elaborarea imaginii eului fizic, respectiv conturul schemei corporale;

b)      semnale senzoriale care permit integrarea imaginii obiectelor cu care omul intra in contact nemijlocit prin intermediul unor calitati de substantialitate, forma, volum, asperitate, duritate.

In experimentele care vizeaza studiul senzatiilor tactile trebuie sa se tina seama de distinctia dintre tactul pasiv si tactul activ. Inca Secenov, la mijlocul secolului al XIX-lea, sublinia importanta relatiei dintre vaz, tact si chinestezie ce a fost desemnat ulterior prin termenul de complex senzorial tactilo-chinestezic. Tactul si chinestezia sunt considerate o forma aparte de integrare senzoriala care ofera informatii extrem de asemanatoare vazului prin finete, discriminare si completitudine. De altfel strategia de explorare tactilo-chinestezica opereaza dupa acelasi principiu al informatiei relevante ca si vazul. Informatia relevanta este amplasata in zonele cu incarcatura informationala maxima: colturi, curburi, muchii, denivelari, asperitati, proportionalitati ale laturilor. Se constata o anumita specializare functionala a miscarilor in miscari de cautare si pregatire si in miscari de urmarire. Prin miscarile de tatonare se realizeaza detectarea zonelor cu incarcatura informationala maxima iar, apoi, prin miscarile de evaluare si comparare se realizeaza integrarea acestor informatii intr-o imagine a obiectului.

In explorarea pe cale tactila constatam importanta asimetriei functionale a mainilor: mana dominanta realizeaza miscarile de percepere propriu-zisa, iar mana subdominanta realizeaza miscarile de fixare si de sustinere a obiectului. La mana dominanta se constata si o ierarhizare, specializare a degetelor: degetul aratator si cel mijlociu realizeaza explorarea suprafetelor si asperitatii iar degetul aratator si cel mare detecteaza colturile.

II. Senzatiile termice

Senzatiile termice sunt la randul lor diferentiate in doua modalitati: pentru cald si pentru rece. Diferentierea celor doua modalitati de senzatii termice este influentata de diferenta dintre constanta termica a organismului ca etalon de referinta si nivelul actul al temperaturii corpului si mediului ambiant.

Cercetarile au demonstrat existenta unei gradatii descendente a temperaturii corpului uman pornind de la mediul intern al organismului spre suprafata:

temperatura sangelui in circulatie: 37,5sC

temperatura ficatului 38-38,5sC

suprafata obrajilor: 25sC

suprafata abdominala: 34sC

suprafata fruntii: 35sC

Distinctia dintre senzatiile de cald si rece in procesul reglarii homeostaziei termice a organismului nu este precizata in termeni fizici sau tehnici ci in termeni fiziologici. Acest prag care desparte senzatia de cald de cea de rece este denumit zero fiziologic echivalent cu temperatura suprafetei pielii cuprinsa intre 20 si 36sC. Senzatia de rece este resimtita sub zero fiziologic, cald ceea ce este deasupra lui zero fiziologic iar fierbinte la 40-47sC. Cercetarile realizate de Wach in 1949 (citat in M. Golu, 1978) au aratat ca pentru producerea senzatiei de cald este necesara o deviatie de 0,2sC peste zero fiziologic iar pentru producerea senzatiei de rece este necesara o deviatie de 0,4sC sub zero fiziologic. Rezulta ca pragul termic pentru senzatia de rece este mai ridicat, evident din motive de adaptare a organismului la frig. Din aceleasi motive de adaptare distributia zonelor de sensibilitate termica pe suprafata corpului este diferita, astfel zonele cele mai sensibile se afla dispuse pe fata ventrala, la nivelul articulatiilor apoi la nivelul lobului urechilor, la varful nasului si al limbii.

Contrastul este cel mai relevant fenomen la nivelul sensibilitatii termice. Se constata ca un contact prelungit cu un stimul cald provoaca o crestere a sensibilitatii fata de actiunea stimulilor reci si invers. De exemplu, la trecerea dintr-o incapere rece intr-una calda se accentueaza senzatia de cald si invers. Experimentul clasic pentru evidentierea contrastului termic este cel in care subiectul este solicitat sa introduca mana prima data intr-un vas cu apa la temperatura de 38sC si, apoi, trecerea rapida a mainii intr-un vas cu apa la temperatura de 25sC, drept efect se va accentua senzatia de rece. Invers, dupa ce mana este tinuta intr-un vas cu o temperatura mai scazuta de 15sC si apoi este introdusa rapid intr-un vas cu apa la temperatura de 25sC se va accentua senzatia de cald.

Senzatiile cutanate termice au un rol adaptativ important in reglarea homeostaziei organismului. Astfel actiunea stimulilor reci, frigul, declanseaza reactii de conservare a caldurii corpului prin manifestari de vasoconstrictie, piloerectie, tremuratul si intensificarea miscarilor de incalzire. In schimb, actiunea stimulilor calzi provoaca vasodilatatie, deschiderea porilor, incetinirea arderilor, diminuare ritmurilor motorii, transpiratie, cautarea unor locuri racoroase.

III. Senzatiile algice cutanate

Senzatia de durere semnalizeaza o agresiune mecanica, termica, chimica, electrica asupra tegumentului. Acest tip de senzatii se elaboreaza relativ lent astfel incat in stare de veghe trebuie sa treaca cca. o secunda pentru a fi activat cortexul. Problema cea mai delicata din punct de vedere neurofiziologic este aceea a specificitatii acestui tip de senzatii. S-a conturat ideea ca in realizarea senzatiilor algice cutanate caile nespecifice au un rol fundamental si s-a conturat modelul celor trei sisteme de transmisie: doua sisteme "cognitive" si unul "afectiv".

Primul sistem "cognitiv" este asigurat de fibrele nervoase senzitive de la nivelul formatiunii reticulare mezencefalice care asigura starea de vigilenta nespecializata si care permite tratarea mesajelor de catre cortex.

Al doilea sistem "cognitiv" este reprezentat de nucleele reticulare ale talamusului care reunesc fibrele nervoase apartinand rinencefalului.

Al treilea sistem, cel "afectiv" constituie "circuitul emotional" realizat de formatiunile sistemului limbic unde are loc un prim nivel de integrare ce asigura raspunsuri comportamentale mai putin adaptate. Apoi, semnalele sunt integrate la un al doilea nivel legat de activitatea talamusului, hipocampului si cortexului frontal, determinand raspunsuri mai bine adaptate. Cele doua niveluri functioneaza sincronizat. Senzatiile de durere prezinta o puternica nota afectiva. Durerea este interpretata in cele mai multe culturi si la cei mai multi oameni ca o stare opusa satisfactiei, placerii. Totusi, sunt cazuri in care subiectul isi provoaca o anumita placere spre exemplu consumand mancaruri puternic condimentate sau cu gust intepator, arzator.

Dificultatile de definire a specificitatii senzatiilor de durere se vadesc si in cele doua teorii explicative mai importante. Teoria intensitatii este un prim model explicativ si cel mai simplu considerand ca sporirea intensitatii stimulilor termici, mecanici, chimici, auditivi, vizuali etc. conduce la durere. Aceasta teorie sustine absenta unei specificitati a senzatiilor de durere punandu-le pe seama momentului depasirii unui prag de intensitate maximala a stimulului. Totusi nu se intampla acest lucru in toate cazurile. De exemplu, la sensibilitatea olfactiva cresterea concentratiei conduce la o senzatie dezagreabila dar nu la durere; acelasi lucru se intampla si la o serie de senzatii gustative.

Teoria specificitatii sustine faptul ca durerea este o forma specifica de sensibilitate, independenta de celelalte modalitati senzoriale. Argumentul principal, in favoarea acestei teorii, este existenta unor puncte de sensibilitate dureroasa pe tegument, altele decat cele specifice senzatiilor tactile sau termice. S-au descoperit receptori specializati pentru stimularea prin intepare (entalgie); presiune (crusalgie); arsuri (termalgie); stimulare electrica (ligopatie sau baripatie); furnicaturi (mirmalgie). Zonele sensibile la durere se afla dispuse pe toate suprafata corpului dar densitatea lor difera de la o zona la alta in raport cu importanta adaptativa si de protectie a zonei respective.

Adaptarea la nivelul senzatiilor algice este foarte dificila si de lunga durata. S-a constatat ca noaptea, cand actiunea scoartei cerebrale slabeste si cand solicitarile externe sunt foarte reduse, intensitatea durerii se amplifica devenind mai greu suportabila decat in timpul zilei.

Rolul setului pregatitor. Se constata ca avertizarea provoaca o crestere a pragurilor sensibilitatii algice, o sporire a tolerantei fata de stimulul nociv. Spre exemplu, la stomatolog vom suporta mai usor durerea daca medicul ne avertizeaza si ne explica ceea ce urmeaza sa faca.

Rolul experientei anterioare. Se constata ca oamenii pot dezvolta reactii fobice, de teama, frica, intoleranta ce produc o sensibilizare excesiva fata de stimulii respectivi. Experiente traumatizante traite la un moment dat isi pot prelungi efectul in timp si sa conduca la cresterea sensibilitatii fata de stimulii respectivi in orice imprejurare. Invers, un anumit antrenament, autocontrol, educatie in situatiile in care suntem confruntati cu durerea fizica poate sa contribuie la diminuarea reactiilor comportamentale negative. In orice situatie surpriza, aparitia pe neasteptate a stimulului dureros provoaca in primul moment o reactie afectiva negativa.

Conditionarea social-culturala. Diferentele de sex, varsta, etnie, religie, cultura si civilizatie, obiceiuri, traditii induc modificari semnificative in felul in care oamenii se raporteaza la durere. Reprezentarile sociale au un rol important in acest sens, spre exemplu, faptul ca femeile sunt fricoase si incapabile sa suporte durerea fata de barbati. Ori in aceasta privinta interpretarile trebuie sa fie nuantate, sa se tina seama de diferentele de statut dar si de faptul ca iata experienta nasterii pe care o traieste femeia este traumatizanta, dureroasa si demonstreaza rezistenta remarcabila la durere in cazul femeilor. Tot asa de cunoscut este comportamentul barbatilor in conditiile de boala, de suferinta fizica intrucat pretind sa primeasca intreaga atentie a familiei si a sotiei mai ales. Tot asa de bine cunoscute sunt reactiile fobice remarcabile ale unor barbati la cea mai banala injectie. Pe de alta parte, intr-adevar, barbatii dispun de o conditie fizica mai buna, sunt dotati mai bine pentru efortul fizic si pot rezista la traume fizice puternice.

In ceea ce priveste varsta, se constata ca o data cu inaintarea in varsta pe masura ce resursele biologice scad, scade si pragul sensibilitatii algice. Persoanele varstnice tind sa se planga mereu de diferite suferinte unele reale altele invocate tocmai pentru a atrage atentia asupra lor intrucat se simt ignorati, abandonati.

In ceea ce priveste diferentierile ce tin de etnie, religie, obiceiuri, traditii se pot identifica foarte multe particularitati. Cercetari realizate in spitale in care erau pacienti de diferite nationalitati au pus in evidenta seturi comportamentale tipice pentru respectivele nationalitati. Se exemplu, anglosaxonii tind sa se manifeste intr-o maniera cenzurata, controlata, sa braveze chiar incercand sa nu amplifice suferinta familiei. Italienii, in schimb, se manifesta zgomotos, pretind ajutor, sprijin si participarea intregii familii la suferinta lor. Evreii sunt revendicativi si mereu nemultumiti de calitatea serviciilor medicale prestate tinzand sa se autovictimizeze. In general religiile, oricare ar fi acestea, pun accent pe validarea credintei religioase prin ascetism, rezistenta la incercari fizice si morale, ba chiar prin autoflagelare.

2.6. Senzatiile proprioceptiv-kinestezice si de echilibru

Cercetarile asupra motricitatii sub toate aspectele ei au luat un avand deosebit incepand cu anii '80. Studiul miscarii si al controlului ei neuronal a constituit in permanenta o tema centrala a neurofiziologiei ceea ce a condus la o cooperare deosebita intre neurostiinte si psihologia experimentala. Studiul mecanismelor cerebrale ale pregatirii si executiei voluntare a miscarilor a fost mult timp limitat de constrangerile metodologice si tehnice care mentineau explorarea functionala a structurilor nervoase centrale la un subiect viu. Pana spre anii '60 acest gen de explorari nu se puteau efectua decat pe animale anesteziate si in baza datelor furnizate de deficientele motorii rezultate din leziuni cerebrale. La om s-a acumulat observatii in urma unor traumatisme accidentale sau a tulburarilor patologice ale motricitatii. Dupa anii '60 savantii au inceput sa dispuna de instrumente decisive pentru accesul la mecanismele cerebrale ale motricitatii: modificarile electroencefalogramei asociate activitatii motrice, schimbarile intervenite in activitatea metabolica cerebrala precum si posibilitatea de a inregistra cu ajutorul microelectrozilor implantati in tesutul nervos activitatea neuronala la animalul viu si activ. Mai trebuie subliniat rolul important pe care l-a jucat in aceasta perioada expansiunea cercetarilor motricitatii sustinuta de interesul companiilor asupra eficientei activitatilor de munca dar, mai ales, cercetarile moderne asupra activitatii sportive. Nu in ultimul rand, cercetarea motricitatii a fost intretinuta de importanta vitala acordata miscarii in societatea moderna. Este suficient sa amintim consecintele dramatice ale unei paralizii totale. Un organism paralizat nu mai poate sa realizeze comportamente de explorare, de manipulare, de consum care ii confereau omului autonomia si ii asigurau supravietuirea. Pe langa rolul biologic fundamental al motricitatii trebuie amintit si rolul ei psihologic in tot ceea ce inseamna autonomia actiunilor omului in mediul inconjurator.

Aparatul muscular controleaza un numar foarte mare de contractii musculare variabile in intensitate si durata avand ca efect o deplasare unghiulara sau o pozitie fixa. In cursul evolutiei organizarea sistemelor de control neuromuscular este modelata prin procesul de interiorizare a miscarii mecanice a corpului si al interactiunilor cu mediul inconjurator. Miscarea unui segment al corpului poate fi descrisa prin trimitere la segmentul care o continua in directia proximala ca sistem de referinta. Intregul corp este angajat in realizarea majoritatii miscarilor. In analiza comportamentului motor ca si in cea a suportului neuromuscular se pun probleme de reglare-echilibrare, manipulare si urmarire oculara. In apucarea normala a obiectelor sunt implicate o serie de feed-back-uri vizuale si proprioceptive care sunt posibile numai dupa analiza pozitiilor initiale obiectului si ale mainii si dupa anticiparea prinderii intre degete si apoi de apucare. Retroaferentatia de control a informatiilor senzoriale contribuie la ajustarea continua a raspunsului si a programelor motorii ceea ce constituie suportul cerebral al comenzii miscarilor.

Miscarile haptice (de apucare) pun sistemul motor in fata unei situatii mai dificile intrucat trebuie puse in joc numeroase grupe musculare: unele pentru fixare altele pentru mentinerea echilibrului. Studierea deplasarii articulatiilor mobile prin filmare cu incetinitorul arata ca exista un maximum al vitezei unghiulare care se propaga intr-o ordine stricta cu un decalaj temporal foarte slab care sa permita transferul de comenzi de acceleratie pana la proiectie.

Functionarea muschilor este determinata de proprietatile lor mecanice, de elasticitate si inertie. La un atlet, de exemplu, energia mecanica acumulata sub forma unei tensiuni elastice prin muschii intinsi in cursul fazei de apasare este restituita in faza impulsului care urmeaza. Elasticitatea relativa a muschiului permite inmagazinarea in scurt timp a energiei mecanice dezvoltate de muschi. In schimb rigiditatea muschiului se datoreaza interactiunii moleculare care franeaza implicarea proteinelor in cursul alungirii pasive a muschilor in opozitie cu miscarea lor. Astfel este favorizata amortizarea efectului fortelor care ii sunt aplicate.

Unitatea motrica constituie elementul functional de baza al activitatii musculare. Ea este constituita dintr-un neuron motor si dintr-un ansamblu de fibre dispuse in tesutul muscular care sunt in contact cu axonul acestui neuron. Unitatea motrica functioneaza ca o entitate, totalitatea acestor fibre contractandu-se la fiecare potential de actiune emis de neuron. M. Bonnet, Y. Guiard, J. Requin, A. Semjen (1994) propun o diferentiere a unitatilor motorii dupa caracteristici mecanice legate de proprietatile metabolice specifice la nivelul fortei dezvoltate sau dupa viteza contractiei si a relaxarii. In conformitate cu aceste criterii se diferentiaza unitati motorii rapide sau lente la care asistam la o repartitie. Se diferentiaza unitati motorii rapide cu un caracter predominant fazic si unitati motorii lente cu un caracter predominant tonic. Unitatile motorii tonice sunt dirijate de neuroni motorii de talie mica si foarte excitabili cu viteza de contractie limitata care produc o tensiune slaba si nu obosesc rapid. Unitatile motorii fazice sunt coordonate de neuroni motorii de talie mai mare, mai putin excitabili care se contracta rapid si produc o tensiune ridicata. Autorii amintiti considera ca exista si cazuri intermediere intre aceste doua extreme intrucat unele fibre isi pot schimba categoria sub efectul exercitiului muscular ceea ce le confera o anumita plasticitate unitatii motorii. Spre exemplu, practicarea gimnasticii aerobice conduce la dezvoltarea unui numar mai mare de fibre lente care favorizeaza rezistenta la oboseala musculara. In schimb blocarea utilizarii muschilor in cazul imobilizarii in aparat ghipsat conduce la atrofia fibrelor musculare reversibila prin folosirea lor in cateva saptamani.

Cele doua modalitati senzoriale se afla in raportul de subordonare dinamica. Astfel in sarcinile ce presupun mentinerea pe o perioada mai lunga a unei pozitii statice verticale, orizontale, inclinate sau asezat se impun semnalele de tip proprioceptiv in schimb in situatiile in care apare necesitatea efectuarii unor miscari fine, coordonate se impun semnalele de ordin kinestezic.

Relatia dintre vaz si kinestezie. Pe parcursul dezvoltarii ontogenetice se stabilesc legaturi functionale conditionate intre analizatorul proprioceptiv kinestezic si cel vizual. Pe cale vizuala estimam greutatea obiectelor in mod indirect prin marimea lor datorita faptului ca, in experienta noastra, s-a elaborat o relatie direct proportionala intre marimea obiectului si greutatea acestuia. Este vorba despre binecunoscuta iluzie de greutate care consta in tendinta de subestimare a greutatii obiectelor mici si corespunzator de supraestimare a greutatii obiectelor mari. Renuntarea la informatia vizuala prin acoperirea ochilor va conduce la corectarea erorilor si la imbunatatirea preciziei aprecierii greutatilor.

Se constata un proces de transfer al strategiilor de explorare din sfera vizuala in cea proprioceptiv-kinestezica. Informatiile proprioceptiv-kinestezice despre forma, volumul si raporturile spatiale ale obiectelor este furnizata de amplitudinea si caracteristicile traiectoriei miscarilor explorative si de apucare. Zonele cu incarcatura informationala relevanta sunt colturile, unghiurile, zonele curbe si raporturile de proportionalitate. In acest gen de explorare se vadeste cel mai bine relatia dintre vaz si tactilo-kinestezie. Experimentele efectuate de Bartley Leontiev si Vekker au demonstrat ca in perceptia pe cale proprioceptiv-kinestezica a marimii si formei obiectelor se reactualizeaza si imaginea vizuala sau se cauta o vizualizare a contactului cu obiectul.

In absenta controlului vizual se constata ca semnalele kinestezice exercita un efect perturbator asupra evaluarii pe cale tactila a unor indicatori ai distantelor si lungimilor. S-a constatat pe cale experimentala ca in acest gen de estimari intervin factori perturbatori cum ar fi viteza miscarilor de explorare. Spre exemplu, in cazul miscarilor pasive ca si in cel al miscarilor active parcurgerea rapida a marginii, a muchiei unui obiect determina cel mai adesea erori de subestimare. In schimb parcurgerea lenta a aceleiasi lungi conduce la erori de supraestimare. In conditii de receptie normala viteza miscarilor de explorare-masurare este subordonata controlului vizual si sistemului de reprezentari si notiuni despre unitatile conventionale de masura. Se evidentiaza acest aspect in utilizarea unor unitati empirice de masura cum ar fi: palma, piciorul, pasul, cotul. Omul modern utilizeaza reprezentari destul de exacte ale sistemului metric.

Reid (1954) a descris iluzia de miscare in sfera sensibilitatii proprioceptiv-kinestezica: miscarea de la dreapta la stanga conduce la subestimari; miscarea in plan median dinspre corp si spre corp conduce la supraestimari.

Raportul viteza-precizie a fost pentru prima data pus de catre Woodworth in 1899. El considera ca durata totala a unei miscari poate fi inferioara timpului cerut pentru a detecta si corecta eventualele erori initiale. Ipoteza lui Woodworth pornea de la o relatie inversa intre viteza si precizia miscarii. Prima estimare cantitativa a relatiei dintre rapiditate si precizia miscarii se datoreaza lui Fitts (1954). In experimentul sau a utilizat doua tinte dispuse la o anumita distanta una de alta. Sarcina subiectilor consta in lovirea alternativa a celor doua tinte cu un stilet mic executand o miscare de dute-vino cat mai rapid posibil. Fitts a modificat distanta urmarind sa determine efectul acestor modificari asupra timpului de executie a miscarii. In urma experimentelor autorul a elaborat o lege care-i poarta numele in conformitate cu care durata executiei unei miscari este in functie de raportul dintre amplitudinea miscarii si variatiile spatiale tolerate. Fitts a elaborat o executie care rezuma aceste rezultate si care stabileste o relatie logaritmica intre durata medie a miscarii, distanta si marja de eroare tolerata.