MOTIVATIA

Īn psihologie se urmareste atāt surprinderea si descrierea fenomenelor cāt si dezvaluirea determinismului lor, a cauzelor concrete care le-au generat. Nici un act comportamental nu apare si nu se manifesta īn sine, fara o anumita incitare, fara o anumita directionare si sustinere energetica. Chiar īn cazul absentei unui obiectiv sau scop, un comportament are la baza actiunea unei cauze. Astfel trebuie cautat raspunsul la īntrebarea de ce?, de ce s-a produs? Tocmai īn acest punct intra īn scena motivatia.

Īn acceptiunea cea mai larga, termenul de motivatie reuneste ansamblul factorilor dinamici care determina conduita unui individ. Ea mai īnseamna totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie ca sunt īnnascute sau dobāndite, constientizate sau neconstientizate, simple trebuinte fiziologice sau idealuri abstracte.

Īntr-o acceptiune mai restrānsa si stiintific mai riguroasa, prin motivatie vom īntelege o forma specifica de reflectare prin care se semnaleaza mecanismelor de comanda-control ale siatemului personalitatii o oscilatie de la starea initiala de echilibru, un deficit energetico-informational sau o necesitate ce trebuie satisfacuta.

Īn calitate de componenta a sistemului psihic uman, motivatia se evidentiaza si se individualizeaza printr-o latura informationala, de continut si una dinamica.

Latura de continut este data de natura calitativa, modala a semnalelor pe care le antreneaza starea interna de necesitate data: de foame, de sete, de miscare, de distractie, de informare-cunoastere, de conversatie de muzica etc. īn plan subiectiv, aceste semnale si, implicit, latura de continut a motivatiei se concretizeaza īn forma unor senzatii (cum sunt de pilda senzatiile organice) sau a dorintelor (īn cazul motivelor socio-culturale).

Latura dinamica este data de īncarcatura energetica a semnalelor respective si de raportul tensiune/destindere care se stabileste la nivelul profilului general de stare al sistemului personalitatii. Īn plan subiectiv ea se exprima prin intermediul unor trairi emotionale (īncordare, tensiune, disconfort, insatisfactie).

Pe masura satisfacerii starii de motivatie respective, semnalele de continut diminueaza īn intensitate pāna la disparitie, iar latura dinamica se converteste energetic, locul energiei negative (īn sens psihologic) de tensiune- īncordare fiind luat de energia pozitiva , de satisfactie, saturatie, relaxare.

Exista diferite tipuri de motivatii ca structura si functionalitate, complexitate si rol cum ar fi: trebuintele, motivele, dorintele, aspiratiile, interesele, convingerile, idealurile, conceptia despre lume si viata etc. existānd acestea vor exista si functii diferite ale acestora.

Printre functiile motivatiei numaram:

functia de activare interna difuza si de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau psihologic. Īn aceasta faza starea de necesitate dainuie, dar nu declanseaza actiunea. De obicei aceasta functie este specifica trebuintelor.

functia de mobil sau de factor declansator al actiunilor efective. Aceasta constituie motivul, definit ca mobilul ce alege dintre deprinderile existente pe cea care va fi actualizata.

functia de autoreglare a conduitei prin care se imprima conduitei un caracter activ si selectiv. Eficienta reglatorie a motivatiei este dependenta, īn egala masura, de energizare si directionare.

Esential pentru motivatie este faptul ca ea instiga, impulsioneaza, declanseaza actiunea, iar actiunea, prin intermediul conexiunii inverse, influenteaza īnsasi baza motivationala si dinamica ei.

Motivatie si performanta

Motivatia nu trebuie considerata si interpretata ca un scop īn sine ci pusa īn slujba obtinerii unor performante īnalte. Performanta este un nivel superior de īndeplinire a scopului.

Relatia dintre motivatie, mai corect spus, dintre intensitatea motivatiei si nivelul performantei este dependenta de complexitatea activitatii (sarcinii) pe care subiectul o are de īndeplinit.

Eficienta activitatilor depinde īnsa nu numai de relatia dintre intensitatea motivatiei si complexitatea sarcinii (care poate fi o sarcina de īnvatare, de munca sau de creatie) ci si de relatia dintre intensitatea motivatiei si gradul de dificultate al sarcinii cu care se confrunta individul. Cu cāt īntre marimea intensitatii motivatiei si gradul de dificultate al sarcinii exista o mai mare corespondenta si adecvare, cu atāt si eficienta activitatii va fi asigurata.

Īn aceasta situatie, īn psihologie, a aparut ideea optimului motivational.

Optimul motivational este acea intensitate optima a motivatiei care permite obtinerea unor performante īnalte sau cel putin a celor scontate.

De optimul motivational putem vorbi īn doua situatii:

cānd dificultatea sarcinii este perceputa (apreciata) corect de catre subiect. Daca dificultatea sarcinii este mare, īnseamna ca este nevoie de o intensitate mare a motivatiei pentru īndeplinirea ei; daca dificultatea sarcinii este medie, o motivatie de intensitate medie este suficienta pentru solutionarea ei.

cānd dificultatea sarcinii este perceputa (apreciata) incorect de catre subiect. Īn acest caz ne confruntam cu doua situatii tipice:

fie cu subaprecierea semnificatiei sau dificultatii sarcinii, caz īn care individul va fi submotivat, va actiona īn conditiile unui deficit energetic, ceea ce va duce īn final la nerealizarea sarcinii;

fie ca supraaprecierea semnificatiei sau dificultatii sarcinii, caz īn care individul va fi supramotivat, activeaza īn conditiile unui surplus energetic care l-ar putea dezorganiza, stresa.

Cānd un elev trateaza cu usurinta sau supraestimeaza importanta unei teze sau a unui examen va ajunge la acelasi efect: esecul.

Īn cadrul activitatii trebuie sa ne multumim nu cu orice fel de performanta, ci cu performante cāt mai bune, cāt mai īnalte, care sa īnsemne nu doar o simpla realizare a personalitatii, ci o autodepasire a posibilitatilor ei.

Stimulul motivational care īmpinge spre realizarea unor progrese si autodepasiri evidente, poarta denumirea de nivel de aspiratie.

Pentru elevii slabi si mediocri nivelurile de aspiratie relativ scazute īnseamna succes, īn timp ce pentru cei cu aptitudini, un regres; ei vor regresa chiar si sub raportul valorificarii capacitatilor de care dispun.

Este bine ca nivelul de aspiratie, pentru a avea un efect pozitiv , sa fie cu putin peste posibilitatile de moment.

Nu trebuie uitat niciodata ca discrepanta prea mare dintre capacitati si aspiratii este periculoasa.

Motivatia si frustrarea

Motivele actioneaza īntotdeauna īn directia satisfacerii unei stari de necesitate. Fenomenul psihologic care reflecta diversele neregularitati si obstaciole īn calea satisfacerii imediate a unui motiv sau a altuia a fost denumit de Freud frustratie.

Īntotdeauna frustrarea se raporteaza la motivatie si scopuri. Ea se naste din interactiune asubiectului cu un anumit obiect, cu o anumita situatie, rolul principal avāndu-l modul de percepere si evaluare.

O situatie poate fi frustranta pentru un subiect si nefrustranta pentru un altul. Īn istoria personala a fiecaruia se stabileste un anumit raport – favorabil sau nefavorabil – īntre experientele si situatiile frustrant-pozitive si cele frustrant-negative.

Din punct de vedere psihofiziologic, frustrarea introduce o anumita tensiune si īncordare afectiva negativa (nemultumire, insatisfactie, furie etc.). Efectul ei are doua aspecte:

efectul pozitiv consta īn determinarea unui grad mai ridicat de activare orientata a proceselor evolutive si compensatorii si īn favorizarea formarii unor scheme comportamentale noi de atingere a obiectivelor si de satisfacere a motivelor. Ca urmare, frustrarea se include ca factor constitutiv principal al mecanismelor interne de formare si dezvoltare a Eului.

efectul negativ īncepe sa se manifeste cānd frustarrea depaseste anumite limite de toleranta functionala a subsistemelor biologic si psihic ale personalitatii si cānd se acumuleaza īn timp. Īn acest caz, frustrarea se poate transforma īn factor profund perturbator, generator de tulburari psihonevrotice.

Reactiile de frustrare difera semnificativ de la individ la individ, īn functie de tipul de personalitate. Se desprinde astfel un indice de rezistenta la frustratie a carui valoare se afla de regula īn raport invers proportional cu forta Eului.

Exista, de asemenea, si un mod de reactie imediata la frustrare. Se delimiteaza sase categorii de astfel de reactii:

neastāmparul si tensiunea;

agresivitatea;

apatia;

evaziunea īn imaginar;

stereotipia (repetarea acelorasi comportamente);

regresia (recurgerea la comportamente de un nivel ontogenetic inferior).

Rolul acestor reactii este atāt pozitiv, cāt si negativ. Rolul pozitiv rezida īn aceea ca pot spori rezistenta la actiunea situatiei frustrante si facilita gasirea comportamentelor adaptative. Rolul negativ se exprima, pe de o parte īn parazitarea si bulversarea procesului rezolutiv de gasire a solutiei optime pentru surmontarea frustrarii, iar pe de alta parte, īn generarea unor post-efecte dezorganizatoare, care se prelungesc dupa perioada de īncetare a actiunii situatiei frustrante.