Normalitatea ca utopie

NORMALITATEA CA UTOPIE

Normalitatea ca utopie stabileste o norma ideala (valorica) stabilind un ideal de normalitate atat din punct de vedere individual, cat si comunitar. Acesta poate fi exemplificat prin unele tipuri ideale' pe care le descrie, le invoca si le promoveaza o anumita cultura si care se exprima in formulari normative, prescriptive. Din perspectiva psihologica nu ne intereseaza numai felul cum sunt si cum se manifesta mai frecvent oamenii unei socio-culturi date ci si modul in care acestia ar dori si ar spera sa fie in cazul ideal. Din aceasta perspectiva, normalitatea este perceputa ca o imbinare echilibrata, armonioasa si optimala a aparatului mintal avand drept rezultanta o functionalitate optima.

Freud S afirma despre normalitate un Ego normal este ca normalitatea in general, o fictiune ideala'.

A incerca sa stabilim niste criterii sau calitati caracteristice individului normal - ar echivala cu crearea normalului ideal, pe care nu-1 putem realiza decat formal si acest lucru se loveste de un prim obstacol - caci ar anula elementul dinamic al conceptului.

Istoricitatea acestui normal ideal este foarte relativa, ea neavand cursivitate, criteriul axiologic fiind inoperant de la o epoca la alta, ba chiar si pentru intervale restranse de timp.

Cloutier F afirma: conceptul de sanatate mintala nu poate fi inteles decat prin sistemul de valori al unei colectivitati'

O serie de autori - Schneider K, Petrilowitsch, Mezger, abordand critic valoarea normalului ideal, au aratat marile lui deficiente, dar si faptul ca in cadrul analizei normalului statistic (cealalta posibilitate de tratare a problemei) se infiltreaza judecati de valoare. La limita, Willard afirma in 1932 ca societatea este cea care hotaraste daca un om este nebun sau sanatos. Normalul valoric implica o masurare procustiana in care se intrica, in plus, si valorile personale ale fiecaruia.

incercand sa stabileasca limita dintre nebunie si normalitate scriitorul Paulo Coelho afirma: Realitatea este ceea ce majoritatea considera ca trebuie sa fie, nu neaparat lucrul cel mai bun si nici macar cel mai logic, ci ceea ce s-a adaptat dorintei colective. '

Colectivitatile umane concrete isi organizeaza existenta in raport cu idealuri comunitare in care transpar legi, modele educationale, legende si epopei, mitologia si mistica, istoria respectivului grup. Normalitatea ideala defineste felul in care individul si comunitatea considera ca persoana ar trebui sa fie. Desigur, normativitatea ideala nu este si nici nu poate fi niciodata atinsa efectiv cu atat mai mult cu cat ea variaza mult in functie de contextul socio-cultural istoric si geografic (etnic, comunitar, statal, religios, s.a.).

Normalitate, anormalitate, sanatate, boala

Tabelul 2.

Conceptii psihanalitice despre normalitate

Antropologia si psihiatria transculturala au atras pe buna dreptate atentia asupra diferentierii care exista in cadrul diverselor civilizatii, intre valorile acceptate ca normale, intre semnificatia unor fapte, credinte. Ca este asa, ne demonstreaza des citata categorisire kraepeliniana, care includea in randul anormalilor pe scriitorii de anonime alaturi de ucigasii de copii, dintre care astazi doar ultimii mai pastreaza eticheta de anormali.

Oricat ar parea de neobisnuit, se poate spune ca nu exista valori general acceptate simultan de toti membrii unei societati sau intr-un proces sincronic de catre toate societatile care isi desfasoara existenta la un moment dat. Recentele atentate sinucigase din septembrie 2001 in marile metropole americane au facut o demonstratie spectaculoasa a acestei asertiuni.

(Williams, 1970)

succesul,

■

munca disciplinata,

orientarea morala,

moravurile umaniste,

eficienta si pragmatismul,

progresul,

confortul material,

egalitatea sanselor,

libertatea,

conformismul la norme (care nu exclude individualismul),

nationalismul stiintific,

patriotismul si nationalismul (American way of life'),

democratia,

individualismul,

temele superioritatii grupuri (etnice, rasiale, de clasa, religioase).

Lacan se intreaba daca diferenta dintre inconstientul unui sanatos si inconstientul unui bolnav este importanta, radicala.

Sanatatea contine boala asa cum constientul contine inconstientul.

Sunt autori care considera ca marea eroare care face din intreaga psihopatologie contemporana sau, mai exact, din apsihopatologia' timpurilor moderne este ideea ca inconstientul fiind patogen si omul fiind condus de inconstientul propriu toti oamenii pot fi in mod egal si arbitrar considerati normali si anormali. O psihologie a inconstientului, care ar reduce intreaga activitate psihica la inconstient, este la fel de putin corecta (valabila) ca o psihologie a constiintei care ar reduce intreaga activitate psihica, dar la cea constienta.

Normalitate, anormalitate, sanatate, boala.

Totusi, o astfel de perspectiva este absolut necesara atunci cand ps atrii, psihanalistii sau alti psihoterapeuti, incearca sa discute criteriile evaluare ale succesului unui tratament.