Complexul Oedip in literatura

Complexul Oedip in literatura

Paricidul joaca un rol major in multe nuvele si mituri, mai ales in povestea lui Oedip, care a constituit baza teoriilor freudiene. Chiar in povestile unde personajele sunt iubitoare sau supuse, continutul manifest poate fi interpretat ca o aparare impotriva impulsurilor nepermise care-i stau la baza. de exemplu, mitul homeric al zeilor nemuritori, mascheaza problema paricidului postuland o figura paterna (Zeus) care nu poate fi ucisa.

Împlinirea pe plan fantasmatic a dorintelor interzise genereaza in cititor sentimente de vinovatie. Pentru a minimaliza aceste sentimente, eroul cu care copilul se identifica este portretizat ca onest si drept, pe cand rivalii lui sunt prezentati ca monstri sau ca intrupari ale raului.

În literatura pentru adulti, Hamlet al lui Shakespeare nu poate razbuna moartea tatalui intru-cat comportamentul incestuos al unchiului sau - criminalul - este o amintire vie si amenintatoare a propriilor lui dorinte interzise de a lua locul tatalui in relatia cu mama; sentimentul vinovatiei s-a deplasat si a ajuns sentimentul incapacitatii de a indeplinii sarcina. Dupa Freud (articolul 'Psihopati pe scena' in vol. 7 din 'Opere': 'Eseuri de psihanaliza aplicata'), Hamlet nu este ci devine psihopat. Identificarea cu ucigasul tatalui sau genereaza placere si rezistenta fata de acesta.

Complexul oedipian este ilustrat si de Ibsen in 'Rosmersholm' (Freud, 'Cateva tipuri de caracter din practica psihanalitica' in 'Opere', vol. 7) si de Dostoievski in 'Fratii Karamazov' (Freud, 'Dostoievski si paricidul', in 'Opere', vol.7). Freud a vorbit despre existenta unei legaturi intre personalitatea scriitorului si opera acestuia (a se vedea articolul sau 'Scriitorul si activitatea fantasmatica'); el a analizat personalitatea lui Dostoievski sub patru aspecte: scriitorul, omul moral, nevroticul si jucatorul.

Freud a vazut in Dostoievski un 'caracter instinctual', un 'nevrotic' sadic cu ceilalti in lucruri marunte si cu sine insusi in lucruri mari; nevroza geniului rus, argumenta Freud, se afla in stransa legatura cu natura sa pronuntat bisexuala (rolul important jucat de prieteniile masculine in viata sa si comportamentul surprinzator de bland la adresa rivalilor in dragoste vadind acest lucru .)

Sindromul nevrozei este asa-zisa sa 'epilepsie'. Criza epileptica (de fapt criza isterica) a fost declansata la 18 ani, cand tatal sau a fost ucis. Criza traducea nevoia de autopedepsire pentru dorinta ca tatal sau sa moara. Crizele au incetat, paradoxal, cand Dostoievski a fost deportat in Siberia; asta pentru ca pedeapsa interna (pentru tata) a fost substituita cu pedeapsa externa (detentia). Dostoievski isi refulase puternic atat ura fata de tata (abandonata datorita fricii de un pericol extern - castrarea) cat si dragostea fata de tata (tratata ca un pericol instinctual interior, reductibil in esenta la acelasi pericol exterior).

Din psihanalizarea nevroticilor, Freud a concluzionat ca tinerii fixati pe tata prin complexul oedipal nu sunt capabili de o iubire normala. Ei nu pot iubi la varsta adulta decat la modul compulsional, narcisic. Aceasta 'iubire' se indeparteaza de obiectul ei real. (Freud, articolul 'Straniul', in 'Opere', vol. 7, p. 264)

Pentru a se debarasa de sentimentele sale de vinovatie, Dostoievski se autopedepsea 'pierzand totul' prin jocul la ruleta; patima jocului era la el irationala dar, paradoxal, ii elibera impulsul creator.

Tema complexului oedipian o mai trateaza Freud si in articolul 'O amintire din copilarie' in 'Poezie si adevar' (1917, in vol. 7 din 'Opere').

Freud pleaca de la o relatare autobiografica a lui Goethe din 'Poezie si adevar': pe cand avea patru ani, micul Goethe, incitat de glumetii sai vecini, fratii Ochsenstein, a aruncat pe fereastra toate oalele pe care le-a putut gasi in casa si le priveste cu mare haz spargandu-se de caldaram. Freud va arata ca aceasta este o amintire - ecran, care s-a substituit unor alte trairi, de o importanta incontestabila (op. cit., p. 237). Dar acestei povestiri autobiografice el ii va da atentie abia mai tarziu, cand un pacient i-a relatat un fapt asemanator, dar mai transparent. Ca si copil, fusese foarte bolnavicios, dar viata sa era un mic paradis, caci se bucura de toata afectiunea materna. Pe cand avea aproape patru ani, i se naste un fratior, acum dragostea mamei era ceva ce trebuia impartit, si acest fapt l-a facut foarte gelos. Atentatul asupra fratelui urat a coincis cu aruncarea pe fereastra a intregii vesele la care e reusit sa ajunga. Din copilul supus de pana atunci a devenit un incapatanat si un rebel, 'astfel incat mama sa era nevoita sa il pedepseasca neincetat. De atunci nu a mai revenit pe fagasul normal.' (op. cit., p. 238)

Freud revine la cazul lui Goethe si-l analizeaza. La trei ani si trei luni i se naste un frate, care moare dupa sase ani. Micul Goethe nu a varsat atunci nici o lacrima si a asistat 'nu fara placere' la ceremoniile de inmormantare (op. cit., p. 241). Aruncarea veselei a fost o actiune simbolica, sau mai bine spus magica, exprimand dorinta lui ascunsa de a-l indeparta pe intrus. Iar faptul ca a aruncat pe fereastra, 'afara', are o semnificatie aparte: pe fereastra credea micul Goethe ca a venit noul-nascut care trebuia indepartat. În plus, el a distrus vesela stiind ca va fi mustrat; a vrut sa fie un neascultator, din ranchiuna impotriva parintilor.

Goethe a fost un norocos, a fost, incontestabil, preferatul mamei sale; 'soarta' l-a indepartat pe acel frate, asa ca n-a fost nevoit sa imparta cu el iubirea acesteia. de aceea, va spune Freud, a pastrat toata viata un sentiment de invingator. Taria lui isi are radacinile in relatia cu mama (op. cit., p. 245-246).

Freud relateaza si alte cazuri din practica proprie sau a unor prieteni terapeuti. Un copil a replicat (la auzul variantei cu barza aducatoare de copii): 'Sa-l ia inapoi!'. Un pacient si-a inceput relatarea cu fraza: 'Sunt cel mai varstnic dintre opt sau noua frati si surori' - o frapanta eroare pasagera, indusa de tendinta indepartarii unui frate (op. cit., p. 242). Apoi a mentionat ca pe cand nici nu implinise patru ani i s-a nascut un frate, dupa care a trecut brusc (si psihanaliza invata ca cele relatate succesiv au legatura) sa povesteasca cum a aruncat pe fereastra variate obiecte. Si el a fost foarte gelos pe 'intrus'. Alt pacient arunca numai obiecte 'grele', gandindu-se ca si mama sa a fost 'grea'; dupa ce aceasta a avortat, a redevenit cuminte si dragastos .

Concluzia lui Freud in acest articol suna in felul urmator: 'supararea copilului cauzata de aparitia neasteptata sau infaptuita a unui concurent se exprima prin aruncarea pe fereastra a obiectelor sau prin alte acte de neascultare si dorinta de distrugere' (op. cit., p. 245)

Studiul 'Micul Hans' ramane ilustrativ pentru modul in care Freud a tratat complexul oedipian.

Hans era un baietel in varsta de cinci ani care se temea sa iasa din casa, gandindu-se ca un cal l-ar putea musca. Frica lui exagerata de cai se origina, ca si restul fobiilor, in anxietatea inconstienta si redirectionata. Dupa Freud, micul Hans se temea de fapt de propriile-i sentimente reprimate: de dragostea erotica fata de mama (Hans afirma ca ar vrea sa doarma-n patul mamei, s-o mangaie, sa fie casatorit cu ea si sa-i daruiasca copii - 'asa cum face tati') si de ura fata de tata. Hans, afirma Freud, era gelos pe tatal sau si pe penisul 'mare cat al unui cal' al acestuia (baietelul experimentase anxietatea de castrare, caci parintii l-au amenintat ca daca continua sa se joace cu 'cucul' (penisul) lui i-l vor taia, iar Hans, observand ca surioara lui nu are 'cuc', i-a crezut).

Caii erau substitute simbolice pentru tatal sau. Cand Hans a vazut un cal prabusindu-se pe strada, si-a dorit ca tatal sau sa cada mort - dar aceasta fantezie l-a speriat pe Hans, amenintandu-i prea mult Eul pentru a o recunoaste. Ce constientiza el era doar frica intensa de cai. Freud l-a catalogat pe Hans ca pe un veritabil 'Oedip in miniatura' care dorea sa-si indeparteze tatal pentru a o avea pe mama doar pentru sine.

Validitatea analizei intreprinse de Freud in cazul micului Hans (ca si validitatea complexului Oedip in general) a fost pusa la indoiala de multi autori (dupa Potkay & Allen, p. 77-78). Datele despre Hans, Freud le-a obtinut indirect, de la tatal acestuia, si deci au fost de la inceput distorsionate. Marsha Garrison (1978) a oferit o interpretare alternativa a cazului, observand ca frica de castratie i-a fost provocata lui Hans de mama acestuia, iar dorintele lui agresive se indreptau nu atat asupra tatalui, cat asupra surorii lui mai mici. Joseph Wolpe si Stanley Rachman (1960) au afirmat ca obiectul real al fricii lui Hans erau chiar caii, iar vindecarea obtinuta prin 'cura psihanalitica' s-a datorat de fapt interventiei clasicului procedeu de modificare comportamentala - desensibilizarea. Maurer (1964) a propus o alta explicatie: pe Hans 'il macina o problema existentiala', cea a mortii; Hans se temea de moarte si-si dorea mai presus de orice sa fie viu, nevatamat.

Complexul Oedip a fost un punct central al teoriei freudiene si pentru ca explica formarea Supaeului.

Frica de castrare il face pe baiat sa 'renunte' la mama si sa accepte pozitia dominanta a tatalui. El se identifica (identificarea este forma cea mai timpurie, originara, a atasamentului afectiv) cu tatal, interiorizand regulile si valorile promovate de acesta. Se formeaza astfel, acel cod moral care este constiinta si totodata Eul Ideal.

Supraeul fetelor este mai slab decat al baietilor, afirma Freud, din cauza socializarii diferite a celor doua sexe. Fetele sunt mai putin motivate sa adopte standardele societatii din cauza conditiei lor de a fi 'deja' castrate; fetele nu mai au nimic de pierdut. Identificarea cu parintele de acelasi sex este mai dificila in cazul lor, in primul rand pentru ca au sentimente ambivalente fata de mama si in al doilea rand datorita interventiei complexului Oedip. Învinovatindu-si mama pentru conditia lor biologica 'inferioara' si devalorizand-o, fetele isi directioneaza toata afectiunea asupra tatalui, sperand sa obtina astfel un 'substitut' al penisului 'pierdut'. Fetitele nu doar ca nu se identifica cu mama, ci sunt si geloase pe ea in lupta lor pentru a-l castiga pe tata.

Daca sentimentele oedipale nu sunt depasite, ele vor ramane active an structura personalitatii adulte. Vor fi, fireste, reprimate si facute inconstiente, dar influenta lor va persista, dand nastere unei asa-numite 'personalitati falice'. Femeia falica adopta un comportament seducator, incitant, ce nu se finalizeaza insa intr-un act sexual. La barbati, componenta falica a personalitatii se manifesta printr-un comportament de tip 'macho': sexualitate agresiva, vanitate, lupta excesiva pentru succes profesional, impotenta sexuala si ocupationala.

Perioada de latenta (5 - 12 ani)

În aceasta perioada, impulsurile sexuale nu mai sunt accentuate. Ele sunt transformate prin sublimare si redirectionate spre noi obiecte, pentru a fi mai usor de acceptat pe plan social si pe planul personalitatii.

Este o perioada linistita, in care se face trecerea de la stadiile pregenitale la cel genital. Pentru ca intensitatea pulsiunilor sexuale este redusa, nu se poate vorbi acum de un stadiu psihosexual propriu-zis.

Stadiul genital

Debutand la pubertate, stadiul genital reprezinta stadiul final al dezvoltarii psihosexuale sau sexualitatea matura.

În stadiile pregenitale, energiile libidinale erau investite in propria persoana, relationarea cu ceilalti se face la modul egoist, dupa principiul 'cu inainte de toate'.

Prin sublimari reusite, investirile libidinale pregenitale sunt recanalizate si integrate investitiilor libidinale genitale. În stadiul genitale predomina altruismul si atasamentul fata de ceilalti. În teoria psihanalitica, capacitatea de a iubi si capacitatea de munca sunt cei doi indicatori majori ai functionarii 'normale', mature, a personalitatii. Prin formarea si mentinerea unor relatii armonioase, productive in plan personal si profesional, se atinge scopul erosului - autoconservarea si conservarea speciei. Persoanele incapabile de atasament psihologic sunt calificate ca imature, deviate sexual sau nevrotice.

Atingerea stadiului genital este testul maturitatii patologice.

Sexualitatea a fost tema centrala in opera freudiana, ca dovada si numarul mare de lucrari care au tratat aceasta problema. Iata cateva dintre ele: 1898 'Sexualitatea in etiologia nevrozelor'; 1905 'Trei eseuri asupra teoriei sexualitatii'; 1912 ' Despre cea mai generala dintre injosirile vietii amoroase'; 1908 'Morala sexuala culturala si nervozitatea mondena' etc.

Iubirea

În capitolul VIII, 'Iubirea si hipnoza' (in 'Opere', vol. 'Studii despre societate si religie'), Freud vorbeste despre sentimentul supraestimarii (idealizarii) sexuale, de transferul narcisismului asupra obiectului sexual. Valoarea psihica a satisfactiei sexuale crescand odata cu frustrarea ei, fiecare satisfactie sexuala este urmata de o diminuare a supraestimarii obiectului sexual. Spune admirabil Freud: 'În orice sentiment de iubire exista tendinta spre umilire, de limitare a narcisismului si descoperire a propriei persoane (.) Vocea constiintei tace ori de cate ori este vorba de ceva favorabil obiectului; in orbirea cauzata de dragoste devii criminal fara sa regreti (.) obiectul a luat locul (Idealului) Eului'.

Sunt doua moduri de a iubi: unul specific feminin si unul specific masculin. Femeile, ca si copiii si homosexualii, iubesc dupa model narcisic (fireste, exista si femei care iubesc dupa tipul masculin si invers). La barbati este caracteristica iubirea obiectuala sau alegerea de obiect prin anaclisis (dupa 'Vocabularul .', p. 40).

Critica culturii si a religiei la Freud

Freud, alaturi de Nietzche, este unul dintre cei mai incisivi critici ai culturii. Spune el in 'Disconfort in cultura' (1929): 'o refulare organica a pavat drumul spre cultura'. Dupa Freud, pentru a se bucura de beneficiile societatii civilizate, oamenii au fost nevoiti sa accepte anumit frustrari si sa-si sublimeze dorintele 'interzise', aducandu-le la forme social acceptabile. Cultura consta intr-o renuntare continua la tot ce este calificat ca 'antisocial'.

Studiile lui Freud despre societate si religie includ lucrari monumentale precum: 'Psihologia maselor si analiza Eului' (1921), 'Disconfort in cultura' (1929), 'Totem si tabu' (1912/1913), 'Moise si monoteismul' (1939), 'Viitorul unei iluzii', 'Moise al lui Michelangelo' etc.

'Totem si tabu' a avut o influenta mai mare in epoca decat lucrarea lui Le Bon 'Psihologia multimilor'. În 'Totem si tabu' (lucrare unde citeaza abundent dintr-unul din autorii sai preferati, antropologul James George Frazer si a sa 'Creanga de aur'), Freud concluziona ca liantul grupurilor este de fapt transparentul nativ rational al interesului personal.

Dupa 1900, apreciaza P. Gay )p. 532), Max Weber ;i Emil Durkheim au publicat studii epocale asupra religiei, dar nici unul nu a ancorat religia atat de solid in natura umana cum a facut-o Freud in 'Viitorul unei iluzii'.

În 'Viitorul unei iluzii' Freud afirma ca toate dogmele, invataturile si credintele religioase sunt iluzii: 'Critica a erodat fata demonstrativa a documentelor religioase; stiinta naturala a indicat erorile continute in ea, cercetarea comparata a pus in vedere fatada asemanatoare intre reprezentarile religioase venerate de noi si productiile spirituale ale timpurilor si popoarelor primitive' (op. cit., vol. 'Studii despre societate si religie', p. 132). Mai mult, dupa ce a declarat religia o iluzie, Freud a calificat crestinismul drept cel mai grav tip de iluzie. Crestinismul, sustinea Freud (dupa P. Gay, p. 646), nu s-a mentinut la inaltimile de spiritualitate la care se ridicase iudaismul.

Desi se autoproclama ateu, Freud era evreu in aceeasi masura in care era ateu. În perioadele dificile, Freud si-a declarat sfidator apartenenta la poporul evreu (identificarea lui evreiasca era pronuntat laica). Si ca o ultima remarca, cand se referea la ebraica, Freud o numea 'vechea noastra limba sacra'.

Freud a vazut in religie o regresie infantila, o nevroza colectiva, o fixatie mai mult sau mai putin colectiva la un stadiu timpuriu al dezvoltarii.

În 'Viata mea si psihanaliza' (p. 114 - 115), Freud afirma: 'Am estimat eu insumi foarte mult contributiile mele la psihologia religiei, inaugurate in 1907, prin constatarea unei surprinzatoare asemanarii intre actele obsesive si ritualurile religioase. Fara a cunoaste insa raporturile profunde, am calificat nevroza obsesiva drept religie privata alterata, religia fiind astfel spus incadrata in nevroza obsesiva universala'. Religia, spune Freud, nu este altceva decat o iluzie care incearca sa stapaneasca lumea reala prin implinirea dorintelor in plan fantasmatic.

Freud a analizat critic si validitatea textelor sacre. În 'Moise al lui Michelangelo', de pilda, el atrage atentia supra incongruentelor si contradictiilor evidente in partile istorice ale Vechiului Testament, ce nareaza Exodul.

În 'Totem si tabu' si 'Moise si monoteismul', Freud a aratat printre altele si ca institutionalizarea religiei a servit la stabilizarea patriarhatului. Figura lui Moise l-a fascinat pe Freud, cum ii declara acesta lui Lou Andreas-Salomé in 1935. 'Moise si monoteismul' este o 'productie curioasa' (dupa P. Gay, p. 607), care cauta sa demonstreze ca evreul este 'o creatie omului Moise'.

Evolutia umanitatii urmeaza mai degraba legile darwiniste decat un plan divin. Societatea stabileste prohibitii impotriva uciderii, dar nu pe baze rationale, ci pentru a servi propriilor scopuri. Moralitatea este o iluzie si ea.

La fel si realitatea magiei. Magia si vrajitoria merg pe principiul atotputerniciei ideilor sau al supraestimarii narcisiste a proceselor psihice si al punerii in joc a mecanismelor proiective.

Psihanaliza vietii cotidiene

Inconstientul se ascunde si totodata se dezvaluie in nebanuite moduri, refulatul isi poate cauta 'o derivare si satisfactii substitutive pe cai ocolite', facand astfel sa esueze 'intentiile refularii.' (Freud, 'Viata mea .', p. 46)

De multe ori nevinovatele glume au o importanta psihologica considerabila. Multe din ele permit descarcarea tensiunilor sexuale au agresive intr-un mod acceptabil din punct de vedere social.

Aparentele greseli de limbaj fac parte din clasa fenomenelor numite in psihanaliza 'acte ratate', alaturi de 'amneziile afective' etc. Un act ratat (fr. - acte manqué, engl. - parapraxis) este un act pe care subiectul este in mod obisnuit capabil sa-l duca la bun sfarsit si al carui esec este tentat sa-l atribuie doar neatentiei sale sau intamplarii (dupa Vocabularul ., p. 31). Freud spunea ca noi uitam ce nu dorim sa tinem minte, pierdem ce nu dorim sa pastram etc. Într-un act ratat, rezultatul vizat explicit nu este atins, ci este inlocuit printr-un altul. Pe un alt plan, psihologic, el este de fapt un act reusit, pentru ca permite realizarea dorintei inconstiente. Aparitia sa nu este deloc intamplatoare, actul ratat fiind o formatiune de compromis intre intentia constienta si continutul intrapsihic inconstient refulat (dupa C. Enachescu, p. 79). Exista o gluma dupa care: psihanalistii traiesc pentru greselile de limbaj .

'Secretul visului' i s-a autorelevat lui Freud pe 24 iulie 1895.

Visele constituie prin excelenta 'calea regala' spre inconstient. Ele se origineaza in procesele primare, inconstiente , ale Id-ului. În timpul somnului, forta cenzurii constiintei slabeste, permitand realizarea prin vis a unei dorinte refulate; dar cum ramane un 'rest' (cenzura visului), aceasta realizare este una mascata, deformata: 'Visul este constituit ca un simptom nevrotic (.) este o formatiune de compromis intre necesitatea unei aspiratii instinctive refulate si rezistenta unei puteri cenzurate in Eu ('Viata mea ., p. 75)

Visele au un sens ce poate fi decelat; dincolo de continutul lor manifest (ceea ce ne amintim din vis cand ne trezim) sta continutul lor latent (sensul lor real). Ceea ce ramane nemascat este doar afectul ce le insoteste.

Prin intermediul elaborarii visului ('dream work), Eul modifica si distorsioneaza temutele impulsuri si reprezentari instinctuale ale Id-ului (interesul Eului este sa le tina departe de constiinta) folosindu-se de mecanisme precum: cenzura visului, substitutia simbolica, elaborarea secundara.

Pentru a ajunge la sensul ascuns al unui vis, este nevoie de interpretarea acestuia, fie ea simbolica sau psihanalitica. Exemple de interpretari simbolice ale visurilor se intalnesc in multe locuri din Vechiul Testament.

Freud n-a respins posibilitatea ca simbolurile sa aiba un inteles universal. Organul sexual masculin, de pilda, este reprezentat in vis prin obiecte ascutite (cutite) sau lungi (umbrele), sarpele este de asemenea un simbol falic clasic. Cutiile, sobele, camerele - toate reprezinta femeia in ceea ce are ea esential. Actul sexual este reprezentat scari (urcarea scarilor), jocul copiilor trimite cu gandul la ideea de masturbare, iar apa este simbol al nasterii si al figurii materne (dupa Potkay & Allen, p. 38).

Dincolo de discutia despre aceste simboluri universale, trebuie spus ca Freud credea ca simbolurile se particularizeaza pentru fiecare individ in parte. Visele trebuie analizate pe parti, decodificarea lor implicand cunostinte complexe de psihanaliza. În final se afla care este dorinta a carei implinire o permitea visul.

Pe langa analiza viselor, o alta metoda folosita de Freud si adeptii sai, pentru a explora inconstientul, o constituie asociatia libera.

Freud credea ca nimic ce tine de psihic nu este accidental sau intamplator. Orice idee are un sens si se leaga de o alta idee. Pentru a ajunge la gandurile cele mai ascunse ale unei persoane, nu trebuie decat sa urmarim conexiunile.

Freud le cerea pacientilor sai sa-i spuna orice gand ce le trecea prin minte, oricat de ilogic, lipsit de importanta, jenant, neplacut sau absurd ar parea acesta. Prin incurajarea acestei spontaneitati si lipsa unei ghidari sau restrictii exterioare, persoana merge dincolo de ceea ce este exprimat voit sau intentionat.

Freud s-a folosit de asociatia libera in analiza propriilor vise si a propriului inconstient. Contributia sa la domeniul psihopatologiei si psihoterapiei a fost enorma; e greu de spus c-ar fi o metoda terapeutica care se origineaza intr-o teorie mai timpurie decat psihanaliza.

O cura psihanalitica dureaza de regula doi ani, frecventa sedintelor fiind de patru, cinci pe saptamana. Ca urmare a convorbirilor purtate cu analistul sau, pacientul devine treptat capabil sa traga singur concluziile practice. succesul terapiei depinde mult si de relatia afectiva stabilita intre pacient si terapeut (dupa Schiopu, p. 540)

Freud a demonstrat (si a fost primul care a facuto) ca personalitatea poate fi efectiv schimbata prin aplicarea sistematica a principiilor, conceptelor si ipotezelor psihologice. Munca clinica a lui Freud a demonstrat ca intelegerea aspectelor inconstiente instinctuale, infantile ale personalitatii poate elibera persoana de povara propriilor conflicte si temeri. El a reusit cu pacientii sai indepartarea simptomelor nevrotice si redarea capacitatii de iubire si munca productiva.