Notiunea de nebunie

Notiunea de nebunie

"Nebunia are simptome variate la infinit. Intra in compozitia sa toate lucrurile vazute si intelese, gandite si meditate. Ea apropie aspectele cele mai indepartate in aparenta. Aminteste ceea ce pare sa fi fost complet uitat. Vechile imagini recapata viata, aversiunile considerate stinse renasc, slabiciunile devin mai vii, dar atunci totul este in dezordine"

Michel Foucault

Constrangerea exercitata de adevar nu permite prezenta arbitrariului, a haosului si instituie domnia regulii si a ordinii. Aceasta vointa de adevar, ca si alte forme de excludere se sprijina pe un suport institutional ce structureaza sisteme de norme si valori.

Indiferent de epoca, societatile umane au stabilit limite, caci omul nu incepe cu libertatea, ci cu limita si lina interzisului. Exista in societatea noastra si un alt principiu de excludere: nu o interdictie, de aceasta data, ci un partaj si o respingere- opozitia dintre ratiune si nebunie. Pentru caracterizarea nebuniei cuvintele sunt putine si continutul lor semantic este slab diferentiat.

Caracteristica genetica a speciei ori stigmat al intregii istorii omenesti, nebunia a provocat dintotdeauna o atenta mirare, o cutremurare si o inmarmurire celor ce o intalneau. Ea a ramas de-a lungul secolelor o constanta preocupare omeneasca, iar misterul ei ascuns continua sa fascineze si astazi.

Istoricul acceptiunilor nebuniei poate fi urmarit ascendent in firul istoriei.

Perioada Primitiva

Popoarele intra in istorie sub autoriatea atotocuprinzatoare a credintelor si dogmelor religioase. Sufletul primitiv se regaseste in practicile magico-religioase care ii dau un sentiment de comunicare, de contact si subordonare fata de fortele supranaturale. Religia fiind sistemul ultim si cel mai complex de interpretare a lumii, devine depozitul tuturor tentativelor magice de cunoastere. Astfel, ia nastere o extraordinara lume de superstitii, vrajitorii, explicatii prin supranatural, ritualuri, toteme, legende. Acum isi face aparitia prima forma de manifestare a unei "conduite anormale": "posesiunea"(posibiltatea ca un individ sa fie locuit temporar de un spirit nefavorabil, ce il aserveste integral).

Perioada Antica

In Grecia antica nebunia ramanea constant expresia interventiei supranaturale in insasi structura intima a psihologiei individului. Incercarile terapeutice priveau numai pe posedatii demonici, iar practicile erau executate de preoti si cuprindeau manopere rituale: somarea spiritului malefic de a parasi gazda temporara, purificari, regimuri de post(E. Pamfil, D. Ogodescu, 1976).

Hipocrat din Kos, considerat drept parintele medicinii, nu a dezvoltat in sistemul sau o explicatie speciala, psihiatrica, a bolilor mintale, totusi acestuia ii revine meritul de a localiza, la nivelul creierului cauzele si originea vietii psihice. In scoala lui se descriu boli psihice ca: frenia, mania, melancolia, boala sacra.

Celsus creeaza cuvantul latin "insanium" ca generic pentru alienatie. Fara sa se ocupe, in mod special de psihiatrie el realizeaza o clasificare tetrapartita a patologiei psihice: frenezia (delirul scurt), melancolia, delirul halucinator, delirul general.

Perioada Medievala

Credinta in diavol invadeaza sufletul colectiv al Evului Mediu. Haosul de doctrine este mai mult decat oricand propice superstitiilor, vrajitoriei, demonopatiilor. Nenumarate valuri de "nebunie religioasa", de modelul isteric apar si bantuie in colectivitati mari si mici. Crestinismul degradat in forme seculare a dat nastere unor pseudocredintedesfigurate de stupiditate si incultura. Teroarea patologica a infernului si a diavolului creeaza o stare continua de agitatie si persecutie a inovatorilor, ereticilor, schismaticilor.

Evul Mediu este marcat de existenta leprei. Odata lepra disparuta, saracii, vagabonzii si "mintile alienate" vor relua rolul abandonat de lepros, acela de exclus social.( Foucault, 2005) .

Aparitia nebuniei a determinat luarea unor masuri de izolare a celor alienati de comunitatile in care traiau si de a fi dusi in afara oraselor sau trimisi pe alte teritorii cu ajutorul corabilor.

"Corabia nebunilor", o imagine ce duce cu gandul, mai degraba la un aspect mitologic, si-a facut aparitia in peisajul sfarsitului Evului Mediu, ca si simbol al realei imbarcari a nebunilor pe corabii si trimiterea lor pe alte meleaguri.

Perioada Renasterii

Nebunia si nebunul sunt personaje majore ale inceputului Renasterii , denotand amenintare si batjocura, vertiginoasa neratiune a lumii si usoara ridiculizare a oamenilor. Pentru omul Renasterii, nebunul este cel caruia ii sunt revelate sensuri ascunse ale lumii, semnificatii ale tenebrelor si haosului, privilegiul absolut al nebuniei fiind acela ca domneste asupra tot ceea ce este rau in om.

Evul Mediu ii conferea nebuniei un loc in ierarhia viciilor; Renasterea o situeaza pe prima treapta, ca expresie a tuturor slabiciunilor umane, dar, se produce aici o relativizare: sunt percepute "nebuniile", formele umane ale nebuniei, aceasta subiectivizandu-se treptat, nemaifiind o figura a escatologiei, ci raportandu-se la om si la lucrurile care il inconjoara; peste Corabia nebunilor cade uitarea; nebunia se ancoreaza solid in mijlocul oamenilor, e retinuta si mentinuta, fiind nu barca, ci spital; nebunia nu mai are de a face cu adevarul si cu lumea, ci cu omul si cu propriul lui adevar pe care stie sa il perceapa.

Renasterea a deposedat mizeria de pozitivitatea sa mistica; nu se mai vorbeste de glorificarea durerii, nici de o mantuire comuna a saraciei si a caritatii, ci i se spune omului despre datoriile lui fata de societate si se vede in nevoias un efect al dezordinii; se pune deci problema nu a exaltarii mizeriei in gestul care o usureaza, ci a suprimarii ei; mizeria aluneca dinspre o experienta religioasa care o sanctifica spre o conceptie morala care o condamna.(Foucault, 2005).

Perioada Clasica

Clasicismul a inventat internarea, in acelasi mod in care Evul Mediu inventase segregarea leprosilor; locul lasat gol de acestia a fost ocupat de niste personaje noi in lumea europeana: 'internatii'. Gestul care inchide are semnificatii politice, sociale, religioase, economice, morale. Fenomenul are dimensiuni europene; case de corectie sunt infiintate si in Anglia si in tarile de limba germana. La sfarsitul secolului XVIII, in centrele de internare erau amalgamate mai multe categorii de populatie: condamnati de drept comun, tineri care au tulburat linistea familiei sau i-au delapidat bunurile, oameni fara de capatai si smintiti, un amestec ciudat si confuz; acest gest organizeaza, intr-o unitate complexa, o noua sensibilitate fata de mizerie si fata de datoriile existentei, noi forme de reactie in fata problemelor economice ale somajului si trandaviei, o noua etica a muncii. Ele, centrele de internare, explica in parte cadrul in interiorul caruia a fost perceputa si traita nebunia de catre epoca clasica. Practica internarii desemneaza un alt raport al omului, cu ceea ce poate fi inuma in existenta sa. (Foucault, 2005).

In secolul XVII, in toata Europa internarea are acelasi sens -cel putin la origine-ea reprezinta unul din raspunsurile date de acest secol unei crize economice care afecteaza lumea occidentala in intregul ei: scaderea salariilor, somajul, rarefierea monedei.

In afara perioadelor de criza, functia de represiune a internarii e dublata de o noua utilitate - nu se mai pune problema de a-i inchide pe cei fara ocupatie, ci de a da de lucru celor inchisi determinandu-i astfel sa contribuie la prosperitatea tuturor- reprezenta modalitatea de a tine sub control masele, de a resorbi lenesii si de a proteja social in fata rascoalelor si a agitatiei. Munca e perceputa ca solutie infailibila, remediu al tuturor formelor mizeriei.( Foucault, 2005).

Perioada Moderna

Odata cu sfarsitul secolului XVII apar institutii in care bolnavii mintal ajung sa fie asimilati pana la identic cu orice alti suferinzi, iar medicul se plaseaza fata de boala psihica, fara sa paraseasca pozitia sa fundamentala: aceea de asistent al suferintei.

Toata perioada prestiintifica a psihiatriei se caracterizeaza prin lipsa unei directii ferme si sistematice de cercetare a realitatii nebuniei. Ea se reduce la explicatii incarcate de analogii simbolice sau alegorii. Odata cu Pinel si Tuke psihiatria isi deschide era sa stiintifica. Se trece de la un sincretism magic si paralogic la considerarea faptului psihiatric corelat cu sensul si importanta libertatii individuale si a valorii spirituale a persoanei. In secolul al XIX-lea nebunia patrunde in sfera problematicii sociale; psihiatria se dezvolta ca azil, adica ca o asistare umana, comprehensiva si empatica, insa fara valente terapeutice.

In acest context, "alienistul" Pinel aduce o importanta contributie stiintifica si umana prin fundamentarea psihiatriei ca stiinta si prin atitudinea care a dus la considerarea lui drept "liberatorul din lanturi a bolnavilor psihic". Enuntand ca nu exista leziuni anatomice in boala psihica, el militeaza indirect pentru abordarea din perspectiva psihologica a patologiei mintale (Foucault, 2001).

Omul echilibrat mental - persoana- devine referinta generala pe care o implica actul psihiatric de intalnire cu alienatia. Boala mentala nu mai poate fi privita nici ca un conglomerat de simptome izolate mecanic si fara semnificatie umana, nici ca oscilatii ale comportarii sub actiunea unor variatii ale factorilor de mediu. Nebunia reprezinta o forma de dezorganizare a activitatii psihice pe care o conditioneaza un proces organic.

Doctrina psihopatologica considera astazi ca natura bolii psihice se deosebeste, "calitativ", de sanatatea psihica si crede in existenta posibilitatii (pentru medicina) de a domina maladia mentala asemenea oricarei alte afectiuni organice.

Poate ca progresele medicinei vor putea duce la disparitia maladiei mentale, asemeni leprei ori tuberculozei, dar un lucru va ramane, totusi, si anume raportul omului cu fantasmele sale, cu imposibilul sau, cu durerea sa fara corp, cu carcasa lui de intuneric.

Odata scos din circuit patologicul, intunecata apartenenta a omului la nebunie va constitui memoria fara varsta a unui rau disparut in forma sa de boala, dar care se incapataneaza sa persiste ca nefericire (Foucault, 2001).