PSIHOPATOLOGIE CLINICA

PSIHOPATOLOGIE CLINICA

Psihopatologia clinica are ca obiectiv studiul organizarii si desorganizarii sistemului personalitatii, considerat ca spatiu de dezvoltare al "fenomenelor psihice morbide". Ea studiaza modalitatile patologice ale proceselor psihice, considerate individual, dupa o ordine sistematica, sindroamele psihopatologice, precum si nosologia pasihiatrica.

Este analizata dinamica proceselor psihopatologice, formelor lor de manifestare individuala sau "complexe de simptome", semnificatia acestora in raport cu persoana si psiho-biografia bolnavului.

PSIHOPATOLOGIA    PROCESELOR PSIHICE

Tulburarile de perceptie

Cadru general - Perceptia este operatia psihologica prin care noi cunoastem prezenta actuala a unui obiect exterior prin intermediul modificarilor pe care acest obiect la imprima organelor noastre senzoriale (A.Poirot).

Tulburarile de perceptie se pot prezenta sub urmatoarele aspecte:

a)      cresterea intensitatii perceptive de tipul hipersteziei,

b)      scaderea intesitatii perceptiei (hipostezie) sau pierderea sa totala (anestezia),

c)      prezenta unor false perceptii sau a iluziilor,

d)      perceptii fara obiect sau halucinatii.

Descrierea tulburarilor de perceptie

Hipersteziile

Hipersteziile reprezinta cresterea in intensitate a perceptiilor    caracterizate prin faptul ca bolnavul percepe excitatiile externe mai viu, mai intens decat in mod obisnuit. Starile de hiperstezie pot apare in urmatoarele situatii;

a)      stari de oboseala prelungita sau surmenaj;

b)      in stadiile de debut ale unor boli psihice;

c)      in perioada de instalare a unui sindrom confuzional;

d)      in stadiile prodromale ale unor boli infectioase;

e)      in cursul perioadelor de covalescenta dupa bolile infectioase.

Tot in sfera hipersteziilor se mai situeaza si imaginile eidetice care sunt reprezentari foarte clare, aproape cu caracter perceptiv net, ale unor fenomene anterior percepute.

Hiposteziile

Hiposteziile constau in scaderea pragului sensibilitatii la actiunea stimulilor externi. Ele sunt consemnate in urmatoarele circumstante:

a)      stari stuporoase;

b)      in cursul schizofreniei;

c)      in sindromul de depersonalizare si derealizare, din cursul afectiunilor cerebrale.

Iuziile

Iluziile sunt false perceptii la baza carora se afla un sistem senzorial real, care nu este perceput asa cum este el de fapt in realitate, ci in mod deformat.

Dupa modalitatea lor perceptiva, iluziile pot fi de mai multe feluri:

a)      iluzii vizuale, cand forma si imaginea vizuala a obiectului apare complet schimbata. In aceasta categorie intra si falsele recunoasteri, cand bolnavul identifica anumite persoane cu altele, ca in cursul starilor confuzionale, in sindromul Karsakow , in dementa senila. O forma particulara o reprezinta "iluziile sosiilor" descrise de Capgras, care constau in atribuirea de catre bolnav a aceleeasi identitati mai multor persoane care nu seamana fizic intre ele sau care se aseamana foarte putin. Aceste tiipuri de iluzii sunt intalnite in schizorenia paranoida, delirulile sistematizate halucinatorii, sindroame maniacale, sindroame depresive.

b)      Iluzii auditive, constau in a identifica    diferite zgomote sau sunete de alta natura

c)      Iluzii gustative si olfactive, sunt mult mai rare ca frecventa si se diferentiaza destul de greu de halucinatiile sau interpretarile delirante.

d)      Iluzii tactile sau cenestezice, privesc simtul extern si pe cel inter, viceral, fiind iluzii raportate la rpopriul nostru corp.

e)      Iluzii de transformarea ale schemei corporale sau a "imaginii de sine' sunt perceptii anormale ale imaginii propriului corp, total sau partial.

Halucinatiile

B.Balli defineste halucinatiile ca fiind "perceptii fara obiect". Spre deosebire de iluzii care sunt perceptii deformate ale unor obiecte exstente in realitate, in cursul halucinatiilor, obiectul perceput lipseste din campul realitatii perceptive, dar bolnavii sunt convinsi de existenta si veridicitatea acestuia.

Halucinatiile pot lua forme variate de manifestare psihopatologica.

Tipuri de halucinatii, dupa natura lor:

a)      Halucinatiile propriu-zise, sau adevarate (absenta obiectului si convingerea bolnavului de realitate a acesteia);

b)      Halucinozele, sunt utlburari de perceptie in cursul carora desi apar "obiecte reale", bolnavii recunosc ca formele percepute nu corespund realitatii;

c)      Halucinatiile psihice sau pseudo-halucinatiile, sunt cele percepute pe cai senzoriale obisnuite si pe care bolnavul bolnavul le situeaza in "creierul" sau sau in "interiorul sau" fara a le recunoaste o proiectie spatiala externa.   

d)      Halucinoidele sunt fenomene intermediare intre reprezentari si halucinatii, care apar fie in perioada de dezvoltare a halucinatiilor, fie in perioada de disparitie a cestora.

1) Halucinatii auditive, raportate la analizatorul auditiv, pot fi:

halucinatii auditive elementare, acoasme, zgomote;

halucinatii auditive comune, de tipul unor sunete precise;

halucinatii auditive verbale reprezentate prin cuvinte, fraze, dialoguri;

dupa continut, halucinatiile auditive pot fi: favorabile, nefavorabile, imperative, episodice, continue.

2) Halucinatii vizuale, sunt legate de perceptia patologica vizuala a unor obiecte absente din realitatea externa.

Halucinatii gustative si olfactive sunt mai rare ca frecventa.

Halucinatii tactile sau hepatice, interezeaza analizatorul tactil-cutanat si sunt mai rare.

Halucinatii interoceptive si proprioceptive, interesaza sfera viscerala sau genitala.

Halucinatii polisenzoriale, - se caracterizeaza prin asocierea mai multor modalitati de halucinatii prezente simultan la acelasi bolnav.

Tulburarile de vigilenta si de somn

In cadrul acestei grupe de tulburari ale proceselor psihice sunt cuprinse urmatoarele aspecte: tulburarile de atentie, tulburarile de orientare, tulburarile de constiinta, tulburarile de somn si vis.

Tulburarile vietii instinctuale

Se considera instinctele ca fiind factorii care determina aparitia si orientarea (vectorizarea) comportamentului, acesta avand rol hatarator in procesul de supravietuire al speciei.

Instinctele sau trebuintele sunt activitati ale organismului indreptate spre satisfacerea nevoilor acestuia in vederea mentinerii si dezvoltarii vietii individuale. Ele se caracterizeaza prin :

a)      trebuinta instinctuala are intotdeauna un obiect;

b)      fiecare trebuinta capata un continut concret;

c)      una si aceeasi trebuinta are tendinta de a se repeta;

d)      dezvoltarea trebuintelor se realizeaza prin schimbarea modului de satisfacere.

E.Dupre distinge trei niveluri sau zone in sfera instinctelor:

instinctul de conservare

instinctul de reproducere;

instinctul de asociere.

Tulburarile instinctuale pot fi, in general, de trei categorii:

Tulburari in exces a manifestarilor instinctuale;

Tulburari in minus, sau diminuarea satisfacerii nevoilor instinctuale;

Pervertirea instinctelor    - cu urmatoarele tipuri de tulburari:

a)      pervertirea instinctului alimentar, prin deturnarea apetentelor de la alimentele comestibile catre obiecte sau produse necomestibile

b)      pervertirea instinctului matern, manifestat prin abandonul copilului, aversiune fata de copil, refuzul de a-l ingriji, pruncucidere;

c)      pervertirea instinctului de auto-conservare manifestat prin automultilari, sau suicid;

d)      perversiuni ale instinctului sexual, vizand obiectul placerii sau modalitatea de a obtine placerea erotico-sexuala.

Tulburari de activitate    

Activitatea este definita ca reprezentand ansamblul de manifestari psihomotorii ale unui individ orientat in vederea in vederea realizarii unui anumit scop propus.

In cazul tulburarilor de activitate se descriu mai multe grupe de manifestari:

Activitate de tip exagerat, manifestata prin agitatie, mobilitate mimica, logoree, ineficienta;

Activitate de tip diminuat - inhibitie, negativism, stupoare.

M.Dide si P.Guirand, descriu mai multe tipuri de manifestari psihopatologice in sfera activitatii, in special de factura motorie, ca dominanta, dar care sunt de regula asociate si cu alte forme de manifestari:

Enervarea- stare de excitatie brusca si tranzitorie, de scurta durata, alternand cu momente de inertie, motorie sau chiar imobilism;

Inhibitia motorie - se caracterizeaza prin diminuarea sau lentoarea activitatii motorii a bolnavului;

Bradikinezia este o diminuare a actelor motorii in ceea ce privete usurinta, fluiditatea si ritmul executiei;

Stupoarea motorie reprezinta suspendarea oricarei forme de activitati psihice;

Barajul este oprirea brusca in executarea miscarilor, o imposibilitate pasagera de a trece la actiune;

Negativismul este asemanator barajului, la care se mai adauga o "contra-actiune" patologica care se opune ordinului dat bolnavului de a executa un act motor;

Opozitia este refuzul voluntar de a executa o miscare, o actiune care vine in contradictie cu ideile patologice ale bolnavului;

Supunerea pasiva este o accentuare a starii obisnuite de sugestibilitate, in cursul careia bolnavul executa imediat, in mod reflexiv, toate ordinele care I se dau;

Catalepsia este o tulburare de activitate motorie, privind in special tonusul muscular;

Stereotipia este tendinta de a mentine si repeta practic indefinit, aceeasi miscare si atitudine motorie;

Manierismul reprezinta o serie de simptome motorii disparate care au in comun caracterul unei impresii exterioare ca "bolnavul este manierat" in gesturi, mimica,etc;

Ecopraxia consta in repetarea identica ca un ecou a gesturilor, actiunilor, mimicii, limbajului, scrierii de catre bolnav prin imitarea interlocutorului sau.

Tulburari de vointa

Vointa proces psihic apropiat de activitatea motorie, dar si de caracter, desemneaza formele de motricitate plasate sub controlul sistemului vietii de relatie, neavand nici caracter reflex, nici automant. Vointa reprezinta capacitatea de decizie libera si ferm orientata in directia realizarii un scop propus, dincolo de orice fel de obstacole.

In sfera psihopatologiei Th.Ribot, distinge trei categorii de tulburari ale vointei: ideile fixe sau obsesiile, impulsiunile si abulia. Cea mai importanta forma de tulburare a vointei este abulia, care consta in incetinirea sau "insuficienta vointei". P.Janet distinge urmatoarele tipuri de abulii:

a) abulia motorie; b) abulia intelectuala; c) abulia constitutionala; d) abulii sistematizate.

Tulburarile de caracter

Caracterul reprezinta totalitatea trasaturilor esentiale si calitativ specifice ale persoanei si care se manifesta in actiunile acesteia.   

In general, in psihopatologie sunt cuprinse, in acelasi cadru, atat tulburarile de caracter cat si tulburarile de comportament care deriva in mare masura din acestea. Tulburarile de caracter desemneaza tulburari de ordin structural ale persoanei, pe cand tulburarile de comportament, tulburari de ordin dinamic.

Tulburarile afective   

Afectivitatea reprezinta ansamblul de reactii psihice ale individului in fata unor situatii ocazionale ale vietii, fie datorita unor contacte cu lumea externa, fie datorate unor modificari interne ale persoanei.

Tulburarile vietii afective sunt deosebit de variate si multiple. Ele pot fi inregistrate ca "reactii" care contituie "raspunsul emotional-afectiv al unui individ la evenimentele vietii traite" (K.Schneider) avand o cauza exogena, sau dimpotriva pot apare "spontan" legate de o anumita dispozitie constitutionala de factura endogena.

Tulburarile de memorie

Pentru P.Janet, memoria consta in recunoasterea sau evocarea spontana a amintirilor. Procesul memoriei consta in fixarea , evocarea si recunoasterea datelor anterior achizitionate de persoana.

Tulburarile memoriei, asa cum sunt ele intalnite in psihopatologie    sunt cuprinse cu denumirea generala de "amnezii". Acestea pot fi de mai multe forme si anume:

a)  amnezii anterograde; b) amnezii retrograde; c) amnezii de fixare; d) amnezii de evocare;    e) amnezii de conservare; f) amnezii secundare.

Tulburarile psihice in care sunt semnalate cel mai frecvent tulburarile de memorie de natura amnezica sunt urmatoarele: confuzia mentala; sindromul Korsakov.

Psihopatologia proceselor de inteligenta

Procesele de inteligenta desemeaza un cadrul destul de larg, dar bine delimitat de functii superioare cu caracter simbolic operational, fie ca este vorba de un aspect de factura conceptuala (procesul de gandire propriu-zisa), fie ca este vorba de un aspect de factura instrumentala (procesele de expresie propriu-zisa). Ambele aspecte sunt intm legate intre ele si nu pot fi separate, in asemenea masura incat nu putem considera "procesele intelectuale" ca reprezentand "mecanismele simbolice cerebrale" (C.Enachescu).

Inteligenta, din punct de vedere psihologic este definita ca reprezentand aptitudinea mentala de a rezolva oeratii cu maximum de randament si fidelitate, in raport cu sarcina propusa si cu posibilitatile personale ale subiectului.

Tulburarile de gandire

Gandirea reprezinta una din laturile importante ale inteligentei individuale, cu numeroase si complexe implicatii asupra sferei psihopatologiei. In psihopatologie se disting mai multe forme de alterare    ale gandirii:

Tulburari asociative: asociatii automate de idei; asociatii dirijate;

Tulburari ale cursului gandirii: fuga de idei; mentismul; bradipshia; perseverarea; barajul;

Tulburari de imaginatie: saracia imaginativa; exagerarea imaginatiei; fabulatia; mitomania;

Gandirea xenopatica: automatism senzitiv; automatism emotional si afectiv; automatism de activare.

Delirul

Falsele interpretari patologice sunt cuprinse in grupa starilor delirante. Acestea cuprind tulburarile de gandire si procesele psihice inrudite (reprezentarea, intuitia, expresia, perceptia). Ideea deliranta este cea care se opune realitatii socand evidenta faptelor.

Delirul incepe sa se manifeste din momentul in care individul nu mai dispune de critica pentru a-l invinge, acesta transformandu-se in convingere, iar individul devedind prizonierul sau, incapabil de a se putea desprinde de acesta .

La delir distingem, in ceea ce priveste caracterul si continutul acestuia urmatoarele aspecte: delir monotematic sau sistematizat si delir polimorf, nesistematizat tematic. Temele delirante majore, cele mai frecvante intalnite sunt urmatoarele: idei de persecutie si de interpretare, idei de grandoare, idei de melancolie.

SINDROAMELE PSIHOPATOLOGICE

Cadrul general

Tabloul clinic al bolilor psihice apare sub forma unor "complexe simptomatologice". Acestea sunt sindromele psihopatologice.

Sindromul reprezinta un complex de simptoame unite intre ele prin legaturi interne. Termenul de "complex de simptome" a fost introdus in psihiatrie de W.Griesinger. Acest termen a fost acceptat si i s-au adus completari ulterioare    de catre N.Kandinski, K. Kahlbaun si E.Kreapelin.

K. Kahlbaun face deosebirea dintre "tabloul clinic" (Zustandbild) si "procesul patologic" care sta la baza acestuia, subliniind astfel deosebirea dintre boala, ca entitate patologica (Krankheitseinhauit) si diversele "complexe de simptome" care pot apare, in mod constant, in cursul perioadelor succesive de evolutie clinica ale acesteia.

E.Dupre a dat urmatoarea definite sindromului psihopatologic: "Un sindrom este o grupare nosologica fundamentata pe coexistenta obisnuita si subordonarea logica a simptomelor clinice. El este un tot, o unitate clinica ale carei elemente sunt apropiate intre ele prin legaturi de afinitate naturala".   

Dupa parerea lui A.Guiraud, un sindrom este o juxtapunere de simptome clinice fortuite. Solidaritatea simptomelor se explica numai cand intre ele exista o relatie patogenetica specifica. In felul acesta sindromul ne apare ca o notiune intermediara intre simptom si boala (A.Porot).

Exemple de sindroame sunt: sindromul astenic, sindromul obsesiv, sindroamele psihopatice, sindromele afective, sindromul catatonic, sindromele halucinator-paranoide, sindroamele delirante, sindromul autist, sindroamele ipohondriace, sindromele confuzinale, sindromul oniric, sindromul Karkakow, sindromul demential, tulburarile de comportament.

Sidromul astenic

Sindromul astenic este o stare de slabiciune neuropsihica de cauze diferite, manifestat printr-o stare de epuizare pe care bolnavul o resimte ca pe o oboseala cronica.

Termenul de "astenie" a fost utilizat prima data de Brown (1735) si ulterior de Dupuytren (1832) si Erichsen (1868), referitor la stari patologice care insoteau afectiunile somatice. Beard (1869) introduce termenul de "neurastenie", adoptat ulterior si de catre Kandinski (1890) si Benon (1928).

Din punct de vedere psihopatologic sindromul astenic se caracterizeaza prin urmatoarele: iritabilitate, slabiciune, tulburari de somn, tulburari neurovegetative.

Cauzele care produc un sindrom astenic sunt multiple si anume: boli toxice si infectioase; boli somatice; boli endocrine; boli organice cerebrale; in fazele de debut ale unor boli psihice grave (schizofrenie).

Sindromul obsesiv

Fenomenele obsesive sunt reprezentate prin ganduri, amintiri, impresii patologice care apar independent si impotriva vointei bolnavului, repetandu-se permanent si incoercibil, de a caror fasitate bolnavul este constient, dar cu toate acestea nu se poate elibera de ele.

Pentru M.Dide si P.Guiraud, obsesiile se caracterizeaza prin urmatoarele aspecte psihopatologice:

a)      o stare de anxietate asociata cu elemente mentale si organice;

b)      patrunderea in sfera constiintei a unui sentiment, idee sau tendinta care este in dezacord cu persoanlitatea bolnavului si de care, cu toate incercarile acestuia, nu se poate debarasa;

c)      bolnavul se simte asaltat de o "putere straina" exterioara si opusa vointei sale, de a carei absurditate este constieint;

d)      orice obsesie presupune atat repulsie cat si dorinta din partea bolnavului.

Fenomenele obsesive sunt extrem de variate si ele constau din urmatoarele:

1) idei obsedante; 2) fricile obsedante; 3) impulsiunile obsedante sau "obsesiile impulsive"; 4) actiuni obsedante.

Cauzele sindromului obsesiv sunt multiple. Se considera ca in geneza acestuia, anxietatea ocupa locul esential.

Tulburarile obsesive pot fi intalnite in numeroase afectiuni psihiatrice cum ar fi:

- simpla stare de oboseala;

- starile astenice febrile;

- in cursul neurasteniei;

- in nevroza obsesivo-fobica;

- in mod episodic la psihopatii psihastenici, etc.

Din punct de vedere psihanalitic, S. Freud, distinge doua laturi psihopatologice, la sindromul obsesiv si anume: a) reactia fobica; b) reactia obsesiva.

Din punct de vedere tematic, fobiile au o extrem de mare varietate. In general, majoritatea specialistilor, prefera sa le sistematizeze in urmatoarele grupe:

a)      Fobii de obiecte: arme, obiecte murdare, sange, dejectii, etc;

b)      Fobii de locuri: spatii goale (agorafobie) sau spatii inchise (claustrofobie), cale ferata, cimitire, adncimi, inaltimi,etc

c)      Fobii de boli sau nosofobii, sunt cele reprezentate prin frica patologica a unor bolnavi de microbi, boli interne, boli contagioase, in special cele veneriene, turbarea, frica de bolile psihice, stc;

d)      Fobii raportate la factori fizici naturali;

e)      Fobii pentru fiinte vii;

f)       Fobii legate de functii biologice;

g)      Fobii legate de relatii publice;

h)      Fobii morale si religioase.

Sindroamele afective

Sindromele psihopatologice afective, cuprind    o gama importanta si larga de manifestari psihice anormale in care intra: sindromul maniacal, sindromul depresiv, instabilitatea psiho-afectiva la copii si tineri, sindromul anxios.

1) Sindromul maniacal

Sindromul maniacal este o entitate clinica speciala si autonoma, un sindrom general de excitatie psihomotorie cu o evolutie in general clinica, adesea de natura constitutionala endogena, uneori insa si secundar reactiv (A.Porot).

Acestea se caracterizeaza printr-o dispozitie afectiva exaltata, de tip euforic, fuga de idei ce poate ajunge la o stare de incoerenta, polipragmazie, instabilitate motorie, agitatie, logoree, gandire prin asonanta, adesea un limbaj de tip moriatic.

Din punct de vedere psihopatologic se noteaza urmatoarele tipuri de tulburari specifice:tulburari de dispozitie afectiva de tip euforic, tulburari intelectuale (atentie flotanta, fuga de idei, asonanta, divagatii),tulburari de activitate, tulburari fizice generale (insomnii, tulburari endocrine, tiroidiene sau ovarieine, cresterea apetitului alimentar).

In ceea ce privesc formele clinice ale sindromului maniacal, acestea sunt urmatoarele: excitatie maniacala simpla; mania coleroasa; mania confuziva sau incoerenta; mania supraacuta; hipomania.

2) Sindromul depresiv   

Sindromul depresiv consta intr-o scadere trecatoare a starii de dispozitie psihica sau a tonusului psihic. In cadrul sindromului depresiv se noteaza existenta a doua componente clinice: una de natura fizico-somatica si alta de natura psiho-afectiva.

Din punct de vedere psihopatologic, sindromul depresiv poate lua aspecte clinico-psihiatrice diferite, in raport cu continutul acestuia. In sensul acesta se descriu urmatoarele tipuri: sindromul melancolic; sindromul depresiv-anxios; sindromul ipohondriac; sindromul asteno-depresiv; sindromul depresiv-obsesiv.

Instabilitatea psiho-afectiva

Numerosi autori au descris o stare de instabilitate emotional-afectiva complexa, asociata cu o instabilitate motorie si modificari intelectuale si comportamentale, care apar de regula la copii si adolescenti (H.Abramson). Ea pune serioase probleme de adaptare-integrare familiala, scolara, si sociala. In sensul    acesta H.Abramson descrie urmatoarele forme clinice: instabilitate psihomotorie pura; debilii istabili; instabilii emotivi; instabilii paranoici; instabilii cu tendinte perverse; perversii instabili; instabilii intermitenti; instabilii epileptici; instabilii simptomatici.

4) Sindromul anxios

Anxietatea este o stare de neliniste psihopatologica care se poate defini in trei moduri:

a)      Ca sentiment al unui pericol iminent, nedeterminat obiectula, a unui pericol neprecizat care ar urma sa se produca.

b)      O atitudine de asteptare in fata unui pericol, cu caracterul unei veritabile stari de alerta care invadeaza individul in totalitatea sa, asociat cu impresia unei catastrofe immediate.

c)      Convingerea unei imposibilitati absolute de a actiona, la care se asociaza sentimentul propriei sale dezorganizari si al aneantizarii persoanei respective in fata pericolului.

Din punct de vedere clinic, sindromul anxios este unul din elementele fundamentale ale psihopatologiei. H.Ey, descrie urmatoarele forme de manifestare ale sindromului anxios: crizele anxioase; nevroze anxioase si anxoetati contitutionale; angoasa.

Sindroamele halucinator -paranoide

Acestea reprezinta un grup de sindroame psihopatologice caracterizate prin tulburari de ordin perceptiv (halucinatii) asociate sau nu cu tulburari de gandire de tip delirant, avand de regula un caracter sistematizat, de tip paranoid. In cadrul sindroamelor halucinator-paranoide, sunt cuprinse urmatoarele forme clinice: halucinoza; sindromul paranoic; sindromul paranoid; paranoidia acuta; sindromul Kadinski-Clerambault sau sindromul de automatism mental.

Din punct de vedere psihopatologic, sindromul Kadinski-Clerambault se manifesta prin cateva aspecte principale: automatismul ideo-verbal; automatismul senzorial si sezitiv; automatismul psihomotor; automatismul mental asociat cu delirul de influenta; amintirea pseudohalucinatorie; sindromul parafrenic.

Sindroamele delirante   

Acest grup cuprinde toate cazurile de "alienatie ale persoanei" carcterizate printr-o    tulburare permanenta a raporturilor intelectuale, afective si sociale ale Eului cu celelalte persoane si realitatea. Acest grup de tulburari psihotice cronice este caracterizat din punct de vedere psihopatologic prin delir, in sensul de "alterare a sistemului realitatii" reflectand modul de organizare "vesanica" a personalitatii. Acest grup de tulburari psihice denumit de psihiatrii sec. XIX paranoia (Verrucktheit) cuprinde doua sub-grupe:grupa schizofrenilor si grupa delirurilor cronice sistematizate.

Sindromul demential

Termenul de dementa este sinonim, in limbajul curent, celui de alienatie mintala: pentru a desemna, in sens general, prezenta unei tulburari psihice care afecteaza intelectul, facultatea dicernamantului si conduita unui individ.

Ph. Pinel considera dementa ca fiind o slabire, mai mult sau mai putin profunda, generala, a facultatilor mintale, in opozitie cu delirurile care nu se insotesc de o slabiciune psihica generala.

A.Porot, defineste dementa ca fiind o slabiciune progresiva si ireversibila, cu caracter global, a vietii psihice a individului. Doua aspecte se discuta in psihopatologia dementelor: procesul de deteriorare mentala si procesul de slabire intelectuala.

Deteriorarea mentala reprezinta un deficit mental global, tranzitoriu dau definitiv, consecutiv oricarei atingeri functionale sau organice a creerului, fie prin procese ireversibile cum sunt atrofiliile corticocerebrale, fie prin crize tranzitorii de tip epileptic sau alcoolism (A.Porpt).

Slabiciune intelectuala consta intr-un deficit dobandit si definitiv al diferitelor componente ale inteligentei bolnavului.

NOSOLOGIA PSIHIATRICA

(Evolutia conceptiilor nosologice in psihiatrie)

A clasifica inseamna a compune o clasa sau un ansamblu de clase in care obiectele sau fenomenele pot fi aranjate dupa criterii predeterminate. O clasificare este cu atat mai satisfacatoare cu cat criteriile de identificare sunt mai precise.

O nosologie se defineste, in mod obisnuit, ca fiind clasificarea sau "stiinta de spre boli" . Ea reprezinta o clasificare a fenomenelor morbide in conformitate cu scopurile medicale, atat teoretice cat si practice. In scopul acesta se considera ca apartenenta unei boli la o anumita "clasa clinica" implica multiple informatii in raport cu etilogia, diagnosticul, terapeutica si prognosticul acesteia.

Clasificarea fenomenelor patologice are ca punct comun facultatea acestora de a sugera ipoteze. Stabilirea unui diagnostic nu reprezinta altceva decat recunoasterea unui anumit model clinic particular, cu o anumita specificitate si care apare in mod constant.

Clasificarea bolilor in psihiatrie se intemeiaza in principal pe simptomele si semnele clinice observate de medic la anamneza si examenul bolnavului psihic.

Modelul nosologic

Intentia clinicii de psihiatrie este de a stabili    niste "modele nosologice" ale tulburarilor psihice, respectiv, "imaginile clinice ale nebuniei".

Definirea si clasificarea bolilor psihice trebuie sa se raporteze la un model. Acest model a variat continuu in decursul istoriei nebuniei si psihiatriei., in raport cu mentalitatile moral-religioase si socio-culturale, pana la acceptarea unui "model medical" (T.K.Osterreich, M.Ristich de Groote, J.Postel si Cl.Quetel, H.Tellenbach, P.Berner, si H.Luccioni, Ph.Rappard).

O analiza a modelelor care reprezinta nebunia, in ordinea succesiunii istorice a acestora este prezentata in continuare: modelul magico-religios; modelul moral-religios; modelul medico-moral; modelul medico-biologic; modelul conform stiintelor naturii; modelul conform stiintelor umane.

Modele prezentate mai sus nu reprezinta forme clinice ale nebuniei ci modalitati de intelegere ale acesteia sau, altfel spus, "atitudini metodologice" fata de "fenomenul nebuniei".

Conceptul de boala psihica

Ideea de "boala psihica" este rezultatul unui lung proces de constituire epistemologica, in care isi aduc contributile cunostintele generale despre om (antologia), studiul bolilor (medicina), atitudinea fata de omul aflat in suferinta (psihologia, morala, religia) si sistemul de valori socio-culturale.

Conceptul general de "boala" are acceptiuni diferite din punct de vedere istoric, in raport cu criteriile luate in considerare.   

Boala este tema centrala a medicinii, dar concomitent, ea ofera subiect de reflectie in domeniul stiintelor umane, fiind "suferinta" traita de persoana. Prin aceasta ea depaseste cadrele medicinii fara insa a iesi din sfera medicala.

Psihologia medicala se constituie ca un domeniu de reflectie teoretica, dar si de actiune practica, in intelegerea si explicarea bolii. Ea isi indreapta atentia asupra persoanei bolnavului.