PSIHOPATOLOGIE GENERALA

PSIHOPATOLOGIE GENERALA

Domeniu situat intre psihiatria clinica si psihologia generala, psihopatologia studiaza fenomenele psihice morbide si semnificatia acestora din perspectiva stiintelor umane.

Psihopatologia generala se consrtituie ca fundamentul unui demers antropologic medico-psihologic avand ca obiect de studiu"sanatatea, suferinta si boala" in sfera vietii sufletesti. Tulburarile psihice sunt considerate ca "experinete sufletesti morbide", carora se incearca a li se da o interpretare apelandu-se la metodele filosofiei. In sensul acesta, psihopatologia isi precizeaza cadrul epistemiologic prin atitudinea sa metodologica fata de obiectul studiului sau.

Aspectul practic care se desprinde de aici este noua dimensiune si semnificatie a relatiei 'medic-bolnav'" precum si interpretarea suferintei psihice ca forma particulara de manifestare ontologica.

DOMENIUL PSIHOPATOLOGIEI

Istoricul si cadrul problemei

Psihopatologia ca stiinta se constituie recent in sfera disciplinelor psihologice. Intelegera sensului si a scopului urmarit atat de psihopatologie, cat si de psihiatrie este strans legat de cunoasterea evolutiei istorice a psihologiei.

Cuvantul "psihologie" apare destul de tarziu in contextul intelectual al scolasticii sec. XVI. Eucken sustine ca termenul de psihologie a fost utilizat pentru prima data de Melanchton. Ulterior acestuia, R. Goclenius in 1950 afirma ca psihologia reprezinta "comentariile si discutiile teologilor si filosofilor asupra perfectiunii sufletului si originii omului". In 1594 O.Casmann, un elev a lui R. Goclenius, publica o lucrare intitulata

Psychologia antropologica, sive animae humanae doctrina". In aceeasi epoca O. Casmann va distinge doua domeniiin sfera antropologiei: somatologia, sau stiinta corpului si psihologia, sau stiinta sufletului.

Cuvantul psihologie incepe sa fie curent utilizat inca de la inceputul sec. XVII. J.Boelune va scrie in 1620 o "Psychologia vera" in care trateaza destinele eschatologice ale sufletului uman. Cercetarile si interesul stiintific incepe sa se orienteze, in aceasta perioada, asupra investigarii caracteriale. Putem afirma din acest moment incepe sa se configureze domeniul psihologiei ca stiinta.

Pentru G.Gusdorf "fiecare stiinta reprezinta un punct de fixare pentru o atentie epistemiologica, in contetul global al gandirii la un moment dat". Aceasta implica o redistribuire mentala a cunostintelor acumulate intr-un domeniu dat.

In sec. XVIII termenul de "psihologie" se insituie definitiv, desi el lipseste la Hume, Condillac, Locke, care vorbesc despre stiinta omului.

Cel care impune definitiv si solid termenul de psihologie este Ch. Wolff. Acesta pulbica in 1732 prima sa lucrare "Psychologia empirica", urmata de o a doua lucrare in 1734 "Psychologia naturalis". Ambele lucrari ofera o privire ordonata sistematic a psihologiei, impunand si utilizarea termenului de psihologie dar si recunoasterea acesteia ca stiinta de sine statatoare.

In 1754 Ch. Bonnet va scrie un "Essai de psychologie ou considerations sur le operations de l'ame sur l'habitude et sur l'education, auxquelles on a ajoute des principes philosophiques sur la cause premiere et sur effet".

F.A.Carus scrie in 1808 o "Histoire de la psychologie" precizand ca este vorba despre o "istorie a stiintei despre om in general si despre doctrina sufletului in particular". In sensul acesta F.A.Carus largeste sfera psihologiei facand din ea nucleul antropologiei culturale.

Haffner va face distinctia intre "pneutomatologia" traditionala care se ocupa de studiul spiritului fiind asftel inrudita cu metafizica si "psihologia" care studiaza procesele psihice si relatiile dintre suflet si trup.

In sec. XIX V.Cousin precizeaza domeniul psihologiei ca fiind disciplina care se ocupa de "aspectele constiintei de sine in raporturile dintre om si lume". Tot el este cel care va preciza statutul psihologului afirmand ca acesta este persoana care "interogheaza indentitatea fiintei umane".

Tot in aceasta perioada Scoala germana de psihologie va aduce importante contributii la precizarea si dezvoltarea sistematicaa acestui domeniu prin studiile lui W. Wundt si E.Cassirer.

G.Gusdorf specifica, atunci cand vorbeste de istoria psihologiei, ca au existat, in paralel preocupari de psihologie in sfera filosofiei, moralei, religiei, culturii, mentionand in sensul acesta pe Tacit si Plutarch, Platon si Aristotel, Cicero, Seneca, Epictet si Marc Aureliu, Theophrast, Montaigne si La Bruyere, Rousseaux si Wieland, Pascal si Descartes etc.

Nu poate fi inteleasa aparitia si evolutia psihiatriei clinice si ulterior a psihopatologiei, precum si a psihanalizei si psihoterapiei, fara cunoasterea evolutiei istorice a psihologiei si a ideilor despre suflet, asa cum s-a aratat mai sus.

Domeniul psihiatriei si psihopatologiei

Psihiatria clnica si, ulterior, psihopatologia s-au dezvoltat, ca discipline independente, in mod succesiv, plecand de la bazele puse anterior psihologiei.

Se considera ca orice termen care desemneaza o disciplina stiintifica este mai mult decat un simplu cuvant, el fiind in primul rand expresia unei conceptii epistemiologice. Introducerea de "termeni noi" care desemneaza un domeniu stiintific coincid cu construirea unui ansamblu automat care grupeaza multiple date si dintre cele mai diferite (G.Gusdorf).

J.Starobinski noteaza faptul ca termenul de psihiatrie a fost creat si introdus de catre J.C.Reil la inceputul sec.XIX pentru a desemna ramura medicinii care se ocupa cu studiul bolilor psihice.

Psihiatria ca specialitate medicale este in primul rand opera lui Ph.Pinel "medicul filosof". Ea s-a delimitat ca specialitate in sfera medicinii generale, desi la originea sa "medicina mintala" avea inca un pronuntat caracter moral si filosofic.

Caracterul "azilar" al psihiatriei este dat de W.Tuke (1972) prin reformarea intuitiei spitalicesti, opera continuata de Esquirol care transforma "azilul de alienati" in "casa de sanatate pentru tratamentul bolnavilor psihici" (1800).

Aparitia psihiatriei trebuie considerata ca un moment esential in "reevaluarea valorilor care constituiau traditional patrimoniul cunostintelor medicale ale comunitatii umane" (G.Gusdorf). dar odata cu psihiatria isi face intrarea in scena stiintifica si medicala un nou personaj: psihiatrul.

Pentru G.Gusdorf "psihiatrul" este operatorul unei cunoasteri in cadrul careia, propriile sale exigente mentale preiau ca sarcina de reprezentat elementele mai mult sau mai putin confuze ale unei "alte realitati". Psihiatrul trebuie sa descifreze semnificatia alteralitatii constiintei bolnavului psihic, in raport cu logica realitatii. El este chemat sa descifreze sensul unei "alte realitati umane" plecand de la experienta istorica reprezentat prin idei, teme si valori care reprezinta reperele cautarii de sine.

Evaluarea "nebume" se face in raport cu "normalitatea" ca stare de echilibru sufletesc. Dar dincolo de aspectele pur biologice ale bolilor, de cunostintele oferite, de conditiile lor naturale, trebuie surprinse si "faptele de cultura care li se adauga" (J.Starobinski).

Boala mintala nu va ramane o tema pura si exclusiv medicala. Ea va constitui un obiect de reflectie continua pentru morala si filosofie, inseparabila de sfera culturii. Boala mintala, pentru Gusdorf, este perceputa sau traita, ca o stare de alienatie, ca o distanta in raport cu norma sociala, ea fiind mai mult "patologie de cultura" decat o "patologie natural".

Acceptarea ideei de boala psihica este direct conditionata de natura spatiului mintal din care deriva modelul socio-cultural. Pentru Gusdorf "spatiul mental este domeniul in care se articuleaza semnificatiile descifrate si recunoscute printr-un acord comun cu opinia mediei". Pentru a admite sau recunoaste existenta bolii psihice si implicit a psihiatriei ca stiinta, este necesar ca "domeniul epistemic" sa se inscrie in interiorul "spatiului mental" al modelului socio-cultural respectiv. Desacordul dintre "campul epistemic" si "spatiul mental" va duce la conflice, respingeri, nerecunoasterea sau chiar negarea nebuniei si in final la dizolvarea psihiatriei ca stiinta si excluderea psihiatrului. Aceste aspecte nu privesc si patologia somatica care nu vizeaza valorile culturale ale modelului social. Bolnavul somatic si medicul accepta in mod reciproc exitenta bolii, iar discursul medical se constituie din analiza clinica a simptomelor. In cazul bolii psihice, fiind pusa in dicutie constiinta bolnavului, se va apela pentru interpretarea "cazului" la sistemul subordonat al valorilor umane ale modelului socio-cultural.

La vremea sa R.Descartes afirma ca intotdeauna "corpul se explica prin corp, iar spiritul prin spirit". In sec. XX K.Jaspers, reluand tema, afirma ca "viata psihica nu poate fi explicata prin categoriile materiale", iar W.Dilthey sustine ca "natura o experimentam, iar viata sufleteasca o intelegem".

Se poate afirma, din acest motiv, ca "psihiatria nu devine posibila decat din momentul in care ea se constituie ca o inteligenta capabila de a intelege si de a identifica (G.Gusdorf). Inaintea acestui moment nebunia implica o contradictie, prin inegalitatea lingvistica si rationala pe care o opuneau moralei, filosofiei, sociologiei si teologiei. Nebunia avea semnificatia unei pervertiri a spiritului prin pacat fiind obiectul unor terapeutici specializate de exorcism.

Psihiatria va restabili comunicarea cu bolnavul mintal, iar psihoterapia va inaugura perspectiva unei restaurari a psihicului prin mecanisme si forte sufletesti. In felul acesta, pshiatria va reevalua "nebunia" si va da "nebunului" statutul de "bolnav mintal", reintegrandu-l prin intermediul medicinii, in ordinea umana si suprimand in felul acesta "ruptura" dintre bolnav si societate. Atitudinea societatii de respingere a bolnavului psihic ca infamant si periculos incepe sa se schimb, fiind inlocuita cu o descriere umanista inaugurata de Ph.Pinel, consolidata de S.Freud si extinsa la actele psihiatriei sociale si comunitar-umanist de H.Baruk.

Schimbarea mentalitatii si a atitudinii sociale fata de bonavul mintal si boala psihica va avea consecinte multiple. Spitalul de psihiatrie va fi o proiectie arhitecturala a clasificarii nosologice. Nebunia nu va reprezenta o lume neinteligibila ci un sector al ansamblului medicinii, al spiritului general. Patologia mintala va deveni un domeniu privilegiat al antropologiei, un model epistemic prin care se deschide accesul la intelegerea echilibrului si al ordinei intelectuale, ca valoare a omului.

Stare de alienatie mintala capata o imagine relativizanta. Ea apare ca o "situatie limita" a umanului si nu ca o stare de desumanizare. Nebunul inceteaza de mai fi o "fiinta opusa si periculoasa" el fiind perceput ca un "semn in stare de suferinta".

Cabanis, referindu-se la statutul social al bonavului psihic, distinge trei grupe de raporturi intre acesta si societate:

a)      starea de boala psihica;

b)      potentialul de periculozitate antisociala;

c)      pierderea partiala sau totala a discernamantului cu implicatii immediate asupra raspunderii pentru faptele comise.

Constituirea psihopatologiei ca stiinta

Psihopatologia se naste ulterior constituirii si recunoasterii psihiatriei ca disciplina medicala. Ea isi datoreste existenta, in principal lucrarilor lui Th.Ribot "filosoful psiholog". Considerata initial ca o "psihologie patologica" de catre acesta, Th. Ribot cauta sa faca o delimitare intre psihologie si metafizica. Studiind bolile psihice, el le considera ca reprezentand "disolutii ale facultatilor mintale". Acest aspect este deosebit de important intrucat el da posibilitatea explicarii diferitelor nivele ale vietii psihice, in conditiile oferite de patologia psihiatrica, imposibil de sesizat si de explorat la subiectii normali, la care facultatile psihice nu pot fi separate una de cealalta.

Acest punct de vedere nou impune precizarea cadrului stiintific de referinta, Th.Ribot si elevii sai P.Janet si G.Dumas, iar ulterioar Ch.Blondel si H.Wallon, vor face o prima distinctie intre psihologia normala si psihologia patologica.

E.Minkowski pune, in mod direct problema psihopatologiei, intrebandu-se daca aceasta trebuie considetata ca fiind o "psihologie patologica" in raport cu "psihologia normala" ? Deriva oare aceasta din psiholgie? se intreaba E.Minkowski. Raspunsul pe care E.Minkowski il da este ca psihiatria furnizeaza materialele, iar psihologia ofera cadrul de orientare ca structura si organizare, pentru psihopatologie.

In sensul acesta, se pune intrebarea daca "psihopatologia este patologie a psihologicului sau o psihologie a patologicului?" (E.Mainkoeski). pentru autorul citat, psihopatologia este o"psihologie a patologicului" obiectul sau fiind "fenomenul psihic morbid", analizat din punct de vedere psihologic, diferit de modul de gandire clinico-psihiatric, dupa o alta metodologie, diferita in mare masura de cea a psihologiei. Se profileaza in felul acesta identitatea psihopatologiei, ca o noua disciplina stiintifica.

Psihopatologia se infatiseaza ca o analiza reflexiva avand ca obiect "faptul psihiatric" sau "fenomenul psihic morbid" pe care-l utilizeaza pentru a putea ajunge la intelegerea bolnavului psihic considerat ca un alt fel de fiinta umana, ca un mod de existenta esentialmente diferit de cel al omului normal.

Interesul psihoopatologiei se axeaza pe omul in suferinta, nu pe boala, ca in cazul psihiatriei clinice. Din aceste motive psihopatologia va studia urmatoarele aspecte:

a)       Campul de observatie al "faptului psihatric" va cuprinde structurile personalitatilor morbide, modurile si sensurile delirului, structurile socio-familiale, modurile de comunicare-expresie, actele si conduitele bolnavilor.

b)      Metodologia va fi orientata in trei directii principale:

Intelegerea, care consta intr-un efort de patrundere intuitiva a fenomenului psihic morbid, semnificatia acestuia raportata la persoana si viata bolnavului. In acest caz, avem de-a face cu o atitudine fenomenologica, care cauta ca sa vada in simptomul clinic sensurile unui continut vital

Explicarea este operatia intelectuala care completeaza intelegerea prin interpretari si stabilirea unor legaturi de cauzalitate intre diferitele date de observatie.

Interpretarea fenomenului psihic morbid va fi condusa dupa metoda reflectiei filosofice, ea avand caracterul unei hermeneutici a descifrarii semnificatiei faptului psihiatric si implicit a naturii diferite a persoanei bolnavului psihic.

Avand in vedere cele de mai sus se poate afima faptul ca psihopatologia are o pozitie intermediara intre psihiatrie, psihologie si filosofie. Filosofia cauta semnificatia nebuniei in sfera umanului, pe cand psihopatologia rasturnand problema, cauta sa aduca o semnificatie noua a umanului, justificand in felul acesta realitatea nebuniei.

Plecand de la intrebarea daca "trebuie sa situam nebunia in sfera umanului, sau umanul in sfrea nebuniei?", se desprinde un important domeniu epistemiologic, deosebit de complex, cel al "bolilor mintale" in care distingem trei directii: psihiatria, psihopatologia si epistemiologia stiintelor nebuniei (M.Thinlleaux).

Elementul comun care le apropie, concetrand-se in acelasi cadru, este persoana umana, fiinta sub multiplele sale determinate: biologic, psihologic, istoric, sociologic, cultural, moral, religios. In cazul acesta observatia clinica are un caracter pur empiric, reducandu-se la o "colectie de fapte". Teoriile psihopatologice vor constitui un model de interpretare al sensurilor umanului, in raport cu faptele de observatie clinico-psihiatrice. O epistemiologie a acestor discipline stiintifice va participa, in final, la clarificarea principiilor si a fundamentelor acestor, sfarsind prin a plasa "fenomenul psihic morbid", confiscat de medicina, in sfera umanului. Aceste aspecte ridica in fata specialistului, cel putin doua directii de abordare a psihopatologiei. O abordare din perspectiva psihiatriei clinice si o alta din perspectiva stiintelor umane.

Psihopatologia este o interogare asupra fenomenului psihic morbid, sau a psihismului patologic. "Morbidul psihic" si-l disputa atat curiozitatea filosofica, cat si dorinta de cunoastere medico-psihiatrica. Filosofia integreaza "existenta patologica" in conceptia antropologica, pe cand psihiatria include "nebunia" in sfera medicinii etichetand-o ca boala.

Se pune deci in mod legitim intrebarea, pe ce teren se vor intilni gandirea si actiunea referitoare la fenomenul psihic morbid? Raspunsul este urmatorul: acest teren este psihopatologia.

Psihopatolgia nu este acelasi lucru cu clinica psihiatrica, intrucat, spre deosebire de aceasta din urma, ea urmareste intelegerea si explicarea printr-o analiza reflexiva, a fenomemului psihic morbid, dar nu considerat ca o "specie clinica" , si , in al doilea rand, fiind complet lipsita de orice intentii terapeutice reparatorii. Psihopatologia este orientata mai mult catre filosofie intrucat ea "interogheaza" si "asculta" obiectul studiului sau, motiv pentru care raspunde la doua aspecte principale:

a)      raspunde filosofiei la unele dintre intrebarile acesteia referitoare la natura umana;

b)      ofera psihiatriei un corp doctrinal si teoretic care-si permite o mai buna intelegere a semnificatiei "bolilor mintale", in scopul organizarii conduitelor diagnostice si terapeutice.

Psihopatologia reprezinta o teorie a faptelor psihiatrice; iar "faptul psihopatologic" este reprezentat prin urmatoarele aspecte:istoric, sociologic, biologic si patologic (M.Thuilleaux).

Orice modificare psihopatologica reprezinta o traire a unui individ, unica in perspectiva istoriei sale psiho-biografice, izolata de societate, autonoma in originalitatea sa, solitara cu suferinta morala (M.Tuilleaux). In felul acesta faptul psihopatologic devine inseparabil de teoria personalitatii.

In raport cu filosofia, psihopatologia are ca obiect studiul faptelor net determinate, izolate in campul cunoasterii de perceptia stiintifica a cercetatorului. Spre deosebire insa de aceasta, psihiatria se infatiseaza ca ramura strict medicala, inclinand catre stiintele biologica. Spre deosebire de psihopatologie, psihiatria se caracterizeaza prin urmatoarele:

a)      are ca obiect studiul bolilor mintale;

b)      scopul urmarit este tratamentul, profilaxia si recuperarea completa a bolnavilor psihici;

c)      metoda utilizata este cea clinica, de observatie si anamneza medicala a bolnavilor psihici.

Psihopatologia, situata intre filosofie si psihiatrie, are o identitate proprie carcterizata prin urmatoarele aspecte:

a)      obiectul sau il reprezinta fenomelnul psihic morbid,

b)      scopul urmarit este de cunoastere a persoanei alienata psihic,

c)      utilizarea unei metodologii preluata de filosofie.

Doua probleme de ordin epistemiologic se pun in sfera psihopatologiei:a sti si a cunoaste. A sti, este partea formal externa a problemei. A cunoaste reprezinta descifrarea continutului intern, privind semnificatia faptelor observate. Coroborate, ambele configureaza un continuum metodologic al domeniului stiintific al psihopatologiei.

Cunoasterea duce la intelegerea fenomenului pshic morbid. K.Jaspers subliniaza faptul ca "putem cunoaste fenomenul psihic morbid dar nu-l putem intelege, intrucat el este o experienta sufleteasca strict individuala si persoana, interioara, a fiecarei persoane".

Psihopatologul trebuie sa aibe, in mod obligatoriu, o formatie profesionala de psihiatru. Este absolut necesar ca acesta sa fi primit o pregatire medicala de specialitate in domeniul bolilor psihice. Aceasta formatie ii este absolut indispensabila, intrucat psihiatria este cea care furnizeaza "materialul faptic" psihopatologiei. Psihopatologul va fi, in cazul acesta un teoretician al cunoasterii fenomenului psihic morbid, pe cand psihiatrul va fi practician al diagnosticarii si tratarii medicale a bolilor psihice.

Rezulta de aici ca obiectul apropie psihopatologia de psihiatrie, iar cea care le separa este metoda. Este necesar in acest caz sa precizam caracteristicile pentru obiect si cele pentru metoda, atat in cazul psihiatriei cat si al psihopatologiei.

Obiectul psihopatologiei   

Referindu-se la obiectul cunosterii in psihopatologie, L..Bonswanger distinge doua directii:

a)      conceptia psihopatologica care vine dinspre filosofie si stiinte umane,

b)      conceptia psihiatrica care vine dinspre medicina generala, somato-biologica.

Aceste conceptii reprezinta doua modalitati clare de a intelege omul.

Psihiatria clinica considera omul din punct de vedere medical, ca pe un bolnav, ca pe un caz clinic, consemnand simptomatologia, grupand-o in serii sindromatologice si incadrand-o in grupe nosologice prin intermediul rationamentului clinic care este reprezentat de diagnostic. Fundamentand observatia clinica a bolnavilor psihici, pe metoda fenomenologica, K.Jaspers ne ofera un cadru largit, introducand conceptul de experienta clinico- psihiatrica. Acesta imbogateste cadrul strict medical al examenului clinic.

K.Jaspers, pune in discutie conceptul de boala ca pe o abatere de la medie, considerata ca reprezentand valorile de normalitate. Abaterea poate fi sanctionara, fapt care conduce la conceptul de sanatate mintala, sau dimpotriva, abaterea poate interesa "procesul vital", implicand in cazul acesta modificari de ordin functional, avand ca rezultat aparitia starii de boala psihica.

Este pus, in felul acesta in raport de comparatie, normalul cu patologicul, respectiv, starea de sanatate cu starea de boala. Se demonstreaza astfel ca cele doua concepte sunt inseparabile, ele avand caracter de complementaritate. Faptul este esential in intelegerea persoanei atat in stare de normalitate, cat si de boala psihica.

Psihopatologia ca domeniu al stiintelor umane este o "antropologie clinica' care priveste fenomenul psihic morbid. Obiectul ei este fiinta umana ca "persoana diferita" in raport cu normalitatea psihica a celorlalte persoane. Nebunia sau starea de alienatie mintala este considerata ca un "accident" psihologic al persoanei respective, iar din punct de vedere esential, ca o "posibilitate ontologica". Din aceste considerente metoda psihopatologiei nu va mai fi "observatia clinica", cum este in cazul psihiatriei, ci o reflectie de ordin filosofic asupra naturii fiintei umane aflata in stare de suferinta psihica. Se diferentiaza astfel doua directii metodologice:

a)      cunoasterea stiintifica de factura epistemiologica, in cazul psihiatriei,

b)      intelegerea fiulosofica de factura hermeneutica, in cazul psihopatologiei.

Psihiatria reprezinta campul medico-biologic, clinico-medical, avand in centrul ei bolnavul psihic privit prin intermediul rationamentului diagnostic.

Psihopatologia reprezinta campul antropologic, de intelegere filosofica a fenomenului psihic morbid, prin intermediul unui act de hermeneutica.

Desi distincte intre ele dar legate prin acelasi "obiect" de cunoastere comun, cele doua domenii stiintifice se diferentiaza intre el, in primul rand prin "atitudinea" metodologica fata de obiectul cunoasterii.

In cazul psihiatriei suferinta psihica este perceputa prin intermediul observatiei clinice, sub forma de "simptome". Simptomele reprezinta materialul din care se va construi "tabloul clinic" prin intermediul rationamentului diagnostic, specificandu-se in final boala psihica. Scopul final al oricarui diagnostic este stabilirea tipului sau formei clinice a bolii psihice pentru a se putea institui un tratament medical adecvat necesar restabilirii echilibrului psihic al bolnavului respectiv. Actul medical este un tip de rationament cauzal privind relatia dintre factorii etiologici (cauza) si boala (efect).

In cazul psihopatologiei, suferinta psihica este considerata in mod diferit, asa cum rezulta aceasta din ascultarea de catre psihopatolog a istoriei psiho-biografice a persoanei respective. Relatarea bolnavului sau enuntul bolii acestuia, se va constitui intr-un discurs sau intr-un context narativ specific, reprezentand imaginea paralela a persoanei bolnavului respectiv. Acest enunt este echivalentul tabloului clinic din sfera psihiatriei. Printr-un rationament analitic, de ordonare si clarificare, contextul narativ va fi raportat la un anumit "registru ontologic" al persoanei repsective, ceea ce va corespunde, in cazul psihiatriei cu "boala psihica". Locul diagnosticului din psihiatrie este luat, in cazul psihopatologiei de interpretarea hermeneutica a sensului "nebuniei", respectiv a fenomenului psihic morbid. Prin analiza hermeneutica a contextului nativ al bonavului se realizeaza de fapt o descifrare a semnificatiei alteralitatii psihice, care este starea de "suferinta" de la care s-a plecat initial. Scopul final este de realizare a unei imagini antropologice a persoanei umane, in stare de alienare mintala.

Scopurile urmarite de psihopatologie, dupa K. Jaspers sunt urmatoarle:

a)      analizeaza viata psihica anormala ca realitate a persoanei,

b)      reprezinta studiul mijloacelor de expresie ale acesteia,

c)      urmareste cauzele tulburarilor psihice,

d)      explica dinamica fenomenului psihic morbid,

e)      interpreteaza formele de anomalie psihica.   

Pentru K.Jaspers, scopul psihopatologiei este de a cunoaste viata psihica normala in realitatea sa, mijloacele de expresie ale acesteia, raporturile sale de ansamblu si cauzele sale multiple. Situandu-se pe aceasta pozitie care construieste o psihopatologie plecand de la datele oferite de psihiatria clinica, K.Jaspers izoleaza urmatoarele aspecte tematice ale psihopatologiei:

calitatile subiective ale sufletului traite in mod real (fenomenologia),

simptomele obiective, operatiile si fenomenele fiziologice auxiliare;

expresia sufletului, in sensul de fenomen atat obiectiv cat si subiectiv;

raporturile de ansamblu ale vietii psihice;

raporturile de comprehensiune;

raporturuile de cauzalitate;

modurile si sensul reprezentarilor teoretice;

inteligenta si perosnalitatea.

Ulterior, reluand problema, K.Jaspers sintetizand temele de mai sus, prefera sa vorbeasca in sfera psihopatologiei despre "fenomenele psihice individuale" care concentreaza tematica obiectului psihopatologiei". Acestea sunt urmatoarele:

Experientele vietii traite. Fenomenele subiective ale vietii psihice morbide, reprezentand "psihopatologia fenomenologica" (tulburari de constiinta, halucinatii, afecte, tulburari de gandire)

Performantele psihice ca performante obiective ale vietii psihice (aperceptia, memoria, activitatea, inteligenta). Acestea sunt in raport cu "psihologia formei ".

Componenta somatica a evenimentelor psihice, in care sunt incluse componentele si efectele somatice ca simptome ale activitatii psihice, ele reprezentand "somato-psihologia";

Semnificatia fenomenelor obiective, ele reprezentand "psihopatologia comprehensiva".

Pentru K.Jaspers ceea ce are valoare pentru psihopatologie sunt, in primul rand experientele umane, fie ca este vorba despre "experientele vietii traite", ca manifestari exterioare, fie ca este vorba de "experientele vietii sufletesti", ca manifestari interioare. In sensul acesta psihopatologia este chemata pentru a explica si intelege, aceste experiente umane, in raport cu fenomenele psihice morbide.

E.Minkowski afirma ca scopul psihopatologiei este de a intelege diversele modalitati de "a-fi-altfel" ale persoanei umane. Din acest motiv pentru E. Minkowski, o importanta deosebita o au nu "temele" ci "mecanismele" care stau la baza fenomenului psihic morbid si care sunt reprezentate prin urmatoarele:

a)      legatura si disjunctia,

b)      fuziunea si denudarea,

c)      vagul si confuzul (ordinea, precizia, vidul, unitatea),

d)      reificarea si pierderea contactului vital cu realitatea (integrarea, adaptare, desadaptare, alienare).

Toate aspectele mai sus prezentate, demonstreaza ca psihopatologia se constituie ca disciplina bine conturata, avand ca obiect studiul "fenomenului psihic morbid" din perspectiva stiintelor umane, realizand prin aceasta conexiunea, atat de necesara intre psihiatria clinica si psihologia generala.