Persoana

Introducere

Aceasta a treia prelegere permite studentului ID sa isi explice conceptul de personalitate umana din perspectiva psihosociala, corelatiile si diferentele intre termenii individ, individualitate, persoana, personaj, personalitate, sa isi insuseasca principalele teorii asupra personalitatii, asupra etapelor de evolutie a acesteia, precum si a dinamicii personalitatii, problematica eu-lui.

Obiective

La sfarsitul acestei prelegeri, studentul va putea :

sa aiba o intelegere mai larga a diferitelor aspecte ale problematicii persoanei ;

sa identifice concepte si problematica aferenta lor ;   

sa coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale analizei persoanei ca tematica esentiala in psihologia sociala;

Continut si tematizare

1.Personalitatea umana din perspectiva psihosociala

Principalul element constitutiv al oricarei structuri sociale il reprezinta persoana, inteleasa ca subsistem relational bazal, avand o anumita identitate si pozitie sociala, cu drepturi, obligatii si functii specifice in cadrul sistemului social real. La nivelul persoanei ca entitate psihosociala se realizeaza interactiunea dinamica dintre individual si social, dintre procesele sau fenomenele psihice care stau la baza elaborarii conduitelor si procesele psihosociale care conditioneaza forma si continutul acestora.

Distinctii conceptuale

Diversitatea raporturilor dintre individual si social, asa cum apar acestea la diferitele niveluri ale structurilor sociale, este relevata de o serie de concepte adiacente: individ, individualitate, persoana, personaj, personalitate, statut, rol, joc de rol, personalitate de statut (5; 6; 231 s.a.). Acestea sunt de fapt diferitele ipostaze psihosociale ale omului ca subiect si actor social.

Individul reprezinta entitatea biologica a fiintei, in ceea ce are ea generic la nivelul speciei din punct de vedere strict material. Fiind unitatea biologica primara si indisolubila a oricarei specii, in continutul notiunii de individ nu vom gasi referiri la notele de valoare sau de diferentiere calitativa , asa cum vor apare acestea la nivelul individualitatii, de exemplu.

Individualitatea este expresia individului diferentiat in plan biologic si psihologic. Calitatea de "individualitate' este data de acele caracteristici fizice, psihice si psihofiziologice unice, irepetabile, care particularizeaza individul concret, pe fondul unor mecanisme si forme proprii de adaptare si manifestare comportamentala. Daca individul nu reprezinta decat unitatea biologica a speciei, individualitatea se constituie deja ca subiect al actiunii sociale, diferentierea sa realizandu-se preponderent in plan psihosocial.

Persoana desemneaza sistemul de insusiri, relatii si calitati psihosociale care dau identitate sociala individului. Deci, se are in vedere fiinta concreta cu o identitate sociala determinata (nume, familie, loc si data de nastere, statut social s.a.), avand o anumita pozitie in cadrul sistemului social, cu anumite drepturi si obligatii de care este constienta. Persoana trebuie inteleasa atat ca nucleu relational in cadrul oricarui subsistem social (familie, grup, organizatie, institutie), avand anumite determinatii de ordin sociocultural (statut, etnie, religie s.a.), cat si ca o individualitate constienta de sine si recunoscuta de ceilalti ca avand o identitate anume in cadrul relatiilor si structurilor sociale ale grupurilor si comunitatii.

Personajul este persoana aflata in imprejurari concrete, indeplinind anumite functii publice si fiind implicata activ intr-un contezt relational determinat. Personajul implica adoptarea unor atitudini si conduite specifice rolurilor sociale pe care le joaca, acestea capatand caracterul unor "masti" sociale prin care persoana se metamorfozeaza in personaj. La nivelul persoanei identificam potentialitatile psihosociale ale cuiva, iar la nivelul personajului se realizeaza obiectivarea acestor potentialitati, in functie de imprejurarile concrete specifice situatiilor sociale in care se gaseste plasata persoana. In consecinta, in timp ce persoana reprezinta elementele de identitate, continuitate si stabilitate psihosociala ale individului, personajul evidentiaza modalitatile de inserare sociala activa ale persoanei, precum si aspectele tranziente si conjuncturale ale conduitei participative la viata sociala a comunitatii.

Fiind un compromis intre spontaneitatea creatoare a subiectului, determinata de aspiratii, aptitudini, trasaturi de personalitate etc., pe de o parte, si normele sociale care regleaza conduitele in functie de pozitia sociala ocupata, pe de alta parte, personajele se pot prezenta in mai multe ipostaze: a) personajul ca stereotip social, care joaca rolul aferent pozitiei pe care o ocupa in societate, fiind expresia rigida a imperativelor sociale ("ce am datoria sa fiu)"; b) personajul ca ideal personal, prin care persoanele 'volitive' se automodeleaza in raport cu propriile idealuri si aspiratii ("ce vreau sa fiu"); c) personajul ca "masca", prin care subiectul se prezinta deliberat intr-o anumita ipostaza pentru cei din jur, disimuland unele fatete ale propriei personalitati ("ce vreau sa para ca sunt"); d) personajul ca refugiu, conduita impusa de statut fiind un alibi moral pentru propriul comportament ("ce mi se impune sa fiu") etc.

Personalitatea, intr-o acceptie curenta, desemneaza persoana maximal valorizata social, recunoscuta ca atare prin performanta, tinuta morala sau profesionala exemplara, rolul deosebit jucat in anumite situatii importante pentru comunitate etc. In acest sens, personalitatea este persoana, respectiv personajul devenit etalon valoric pentru anumite domenii de activitate sau pentru viata sociala in general. Astfel, vom deosebi personalitati ale vietii politice, economice, stiintifice, artistice, religioase, educationale , militare s.a.

In sens strict psihologic, prin personalitate se intelege modul specific de organizare a trasaturilor si insusirilor psihofizice si psihosociale ale persoanei; este o structura dinamica de natura bio-psiho-sociala care, la un anumit individ, asigura adaptarea originala la mediul natural si social. Personalitatea are caracterul unei structuri vectorizata axiologic si teleologic, trinomul valoriatitudini-idealuri fiind principalul nucleu functional care mediaza elaborarea conduitelor sociale.

Raporturile dintre persoana, personaj, personalitate. Din perspectiva psihologiei sociale, persoana indeplineste functia de concept central, in jurul sau polarizandu-se seria de notiuni conexe prezentate mai sus. Analiza relatiilor dintre acestea va evidentia implicit si mecanismele psihosociale care fundamenteaza interactiune dintre individual si social (v. fig.3.1). Distinctia dintre notiunea de individ (ins - intr-o alta terminologie) si cea de individualitate semnifica trecerea de la fiinta generica, inteleasa ca unitate indivizibila a speciei, la fiinta unica si irepetabila, perceputa constient ca atare, intr-un context sociocultural dat. Diferentierile specifice individualitatii tin atat de anumite caracteristici biofizice determinate de variatii genetice aleatorii, cat mai ales de acele particularitati psihosociale care rezulta in urma influentelor unice ale mediului natural si social asupra proceselor ontogenetice de formare a structurilor cognitive, afective, motivationale, relationale sau aptitudinale ale subiectului. Elementul central al oricarei individualitati il reprezinta modul de organizare si ierarhizare functionala a acestor insusiri unice de natura bio-psihosociala, adica ceea ce - in termeni psihologici - se numeste personalitate.

Din perspectiva psihosociala, personalitatea trebuie inteleasa ca un operator central in cadrul tuturor ipostazelor subiectului uman: aceea de individualitate, persoana, personaj sau personalitate publica. Calitatea de operator a personalitatii trebuie inteleasa in felul urmator. In ontogeneza, infinit de variatele influente ale mediului determina aparitia unor insusiri si particularitati psihice si psihosociale, structurale sau functionale, care, in virtutea legilor care guverneaza sistemele complexe cu autoreglare, incep sa se organizeze ierarhic. Procesul formarii si structurarii personalitatii are un caracter dinamic si progresiv, sistemul astfel format mijlocind si conditionand pe mai departe toate relatiile individ-mediu; relatii care, la randul lor, printr-o conexiune circulara continua, determina un grad si mai inalt de organizare si functionare a personalitatii. Astfel, in oricare moment al existentei, personalitatea ca structura operatorie conditioneaza elaborarea reactiilor atitudinale si comportamentale ale persoanei, in functie de informatia primita, particularitatile situatiei concrete in care se gaseste plasat subiectul, precum si in functie de vectorii motivationali si axiologici care ii sunt specifici.

Individualitatea integrata si recunoscuta social capata atributul de persoana. In timp ce la nivelul individualitatii avem in vedere caracteristicile care diferentiaza un individ de un altul, persoana nu mai poate fi inteleasa decat in relatie, atributele specifice acesteia fiind date de elementele de identificare sociala, pozitia in diferitele structuri sociale, indatoririle si drepturile specifice statutelor ocupate s.a.

Aspectul dinamic al persoanei il reprezinta personajul, in diferitele sale ipostaze, in functie de rolurile active in care se implica, de spontaneitatea sa creatoare si de particularitatile situatiilor concrete in care se manifesta. Persoana este o suma de virtualitati, in timp ce personajul este persoana in act, ipostaza efectiva de manifestare a individualitatii. In procesul socializarii si invatarii sociale se transmite nu numai o parte a experientei acumulate de colectivitate, ci si acele norme si modele practice care vor permite persoanei sa intre intr-un "joc interactional" specific fiecarui rol pe care si-1 asuma. Inteligenta sociala, imaginatia si flexibilitatea relationala, precum si experienta dobandita sunt factorii care conditioneaza in cea mai mare masura eficienta si adecvarea psihosociala a comportamentelor de rol pe care le dezvolta conform pozitiilor ocupate in diferitele structuri sociale: politice, economice, culturale etc.

Obiectivarea persoanei la un inalt nivel de performanta si relevanta sociala echivaleaza cu transformarea personajului in personalitate publica, ipostaza in care devine model social si reper axiologic pentru ceilalti membri ai colectivitatii. Obtinerea calitatii de persoana publica tine atat de calitatile obiective ale persoanei, de puterea motivationala, nivelul de aspiratie si vointa de realizare a Eu-lui, cat si de imprejurarile psihosociale sau imperativele conjuncturilor istorice si socioculturale.

Nucleul structural si functional al tuturor acestor ipostaze (individualitate, persoana, personaj, personalitate publica) il constituie personalitatea, inteleasa ca mod de organizare a insusirilor bio-psiho-sociale ale individului. Acest nucleu asigura atat continuitatea si coerenta psihica in planul istoriei individului, cat si functionarea mecanismelor fundamentale ale adaptarii originale la mediul natural si social, cat si pe cele de reglare dinamica a comportamentelor si de conservare a propriilor structuri.

Parcurgand un proces continuu de dezvoltare, personalitatea capata anumite particularitati speciffc8' formei de integrare psihosociala in care se gaseste subiectul. Astfel, vom identifica o forma de structurare specifica personalitatii in formare, a personalitatii de rol sau aceea implinita prin creatie si o inalta valorizare sociala. Influentele psihosociale derivand din modul de participare la viata sociala, sau din particularitatile pozitiilor ocupate si rolurilor jucate nu vor ramane fara efecte in planul structurilor personalitatii: structurile cognitive, afective, conative, motivationale sau relationale pot suferi atat modificari de continut , cat mai ales de reorganizare si reponderare in cadrul sistemului central, pe fondul unei fenomenologii psihosociale care va fi studiata in capitolele urmatoare.

Drumul in viata al unui ins este dat de interactiune dinamica dintre calitatile personale de ordin nativ sau dobandit, particularitatile mediului psihosocial si sociocultural in care evolueaza in ontogeneza, imprejurarile social-istorice care apar ca un dat obiectiv pentru istoria individuala etc. Este istorie consumata!

Intelegerea persoanei ca element fundamental al oricarei structuri sociale comporta dezvoltarea mai multor aspecte teoretice: 1) analiza comparativa a principalelor modele privind structura persoanei si personalitatii, precum si a raporturilor dintre ele; 2) evidentierea structurii si dinamicii interne a persoanei, inteleasa ca sistem relational; 3) relevarea etapelor de formare si insertie sociala a personalitatii; 4) analiza raporturilor dintre structurile bio-psiho-sociale ale persoanei, imaginea de sine, comportamentele interpersonale si fenomenele psihosociale aferente; 5) influenta specifica pe care diferitele structuri psihosociale (familiale, scolare, profesionale, religioase s.a.) le au atat asupra dinamicii generale a personalitatii, cat si asupra diferitelor etape de formare si dezvoltare a acesteia (copilarie, adolescenta, tinerete, maturitate, senectute); 6) mecanismele psihosociale prin intermediul carora persoanele exercita la randul lor influente asupra structurilor sociale.

In schema de mai jos sunt redate sintetic raporturile dintre diferitele ipostaze ale actorului social (individ, persoana, personaj etc.), precum si relatiile care se stabilesc in plan filogenetic si ontogenetic intre procesele psihosociale si socioculturale care conditioneaza dinamica evolutiei individuale si sociale. Astfel, drumul in viata apare ca un proces psihosocial obiectiv, in care determinatiile biologice se impletesc cu cele istorice si cele culturale.

2.Principalele teorii si modele privind personalitatea

Dupa cum a rezultat din cele expuse anterior, personalitatea - definita ca mod specific de organizare dinamica a insusirilor bio-psiho-sociale ale subiectului - este esentiala pentru intelegerea persoanei si structurilor relationale prin care aceasta fiinteaza si se manifesta activ, prin integrare in sistemul social real. In consecinta, diferitele teorii asupra personalitatii ofera implicit premisele analizei structurilor psihosociale ale persoanei, precum si ale mecanismelor de formare si evolutie a relatiilor interpersonale si sociale care circumscriu persoana in cadrul diferitelor tipuri de structuri sociale. Diversitatea teoriilor asupra personalitatii, departe de a constitui un impediment pentru aceste analize, reprezinta o baza adecvata pentru abordarea multitudinilor de aspecte si perspective ale proceselor si fenomenelor psihosociale implicate la acest nivel al realitatii sociale. Fiecare teorie ofera o perspectiva distincta de abordare si intelegere a personalitatii ca sistem real si virtual de relatii, precum si a raporturilor sale cu structurile psihosociale si socioculturale

Teoriile asupra personalitatii indeplinesc multiple functii in cunoasterea si practica sociala:

Evidentiaza elementele prin intermediul carora se individualizeaza membrii unei colectivitati, oferind reperele cognitive si axiologice necesare autoperceptiei si cunoasterii de sine, precum si ale perceptiei, cunoasterii si comparatiei interpersonale.

Releva modalitatile de organizare a insusirilor si trasaturilor psihoindividuale si psihosociale in cadrul diferitelor tipuri de structuri ale personalitatii: structuri temperamentale, aptitudinale, caracteriale; structuri cognitive, afective, conative, motivationale, relationale, instrumentalactionale etc. Astfel, personalitatea devine un fenomen coerent si inteligibil, cu deosebite valente operationale in planul vietii personale si sociale.

Expliciteaza mecanismele psihice si psihosociale care stau la baza elaborarii comportamentelor, in functie de stimulii externi si factorii conditionali interni.

Identifica etapele dinamicii generale a personalitatii (formare, dezvoltare, involutie), precum si factorii care conditioneaza mutatiile si variatiile care intervin in cadrul acestui proces evolutiv.

Fac posibile predictii asupra comportamentelor persoanelor aflate in situatii determinate, in functie de particularitatile individuale si caracteristicile mediului social in care evolueaza; predictia comportamentala reducand apreciabil anxietatea in cadrul raporturilor interpersonale.

Faciliteaza cunoasterea si comunicarea interpersonala, oferind astfel premisele optimizarii raporturilor umane si activitatilor sociale. Totodata, pot fundamenta strategii de perfectionare a omului ca fiinta sociala si a societatii in ansamblu, in calitatea sa de mediu necesar formarii si manifestarii personalitatii umane.

Fiecarei teorii i se poate atasa un model care are capacitatea de a sintetiza si operationaliza cadrul conceptual si legic al acesteia, amplificand si consolidand in acelasi timp suportul intuitiv necesar in practica sociala.

In continuare, vom prezenta cateva dintre principalele teorii si modele asupra personalitatii care au cea mai mare relevanta din perspectiva problematicii specifice psihologiei sociale si a practicii psihosociale, ca domeniu de aplicatie al acesteia.

Teoriile psihanalitice asupra personalitatii.

(a)    Una dintre cele mai complexe si fructuoase perspective asupra personalitatii o intalnim in cadrul psihanalizei clasice, fundamentata de S. Freud de-a lungul intregii sale opere (1900-1939). In conceptia freudiana personalitatea este vazuta ca un sistem dinamic, animat de doi vectori energetici fundamentali (erosul si thanatosul), a carui evolutie este data de raportul dintre determinatiile genetice (pulsiunile sexuale - in primul rand) si cele socio- si ontogenetice (normele morale si culturale care regleaza imperativ relatiile umane). Procesualitatea psihica este polarizata intre constient si inconstient, niveluri functionale fundamentale ale aparatului psihic, din a caror relationare dinamica rezulta intreaga fenomenologie psihica, normala sau patologica. Personalitatea cuprinde trei subsisteme, sinele, eul si supraeul, ale caror continuturi si particularitati structurale si functionale determina diferentierile atitudinale si comportamentale ale persoanelor. Fiecare subsistem reflecta intr-o forma specifica raporturile dintre infrastructura biologica si suprastructura sociala. Sintetizand, topica freudiana are urmatoarea configuratie :

Supraeul: normele si imperativele morale, religioase, etnice si de relationare sociala, interioriorizate in ontogeneza sub influenta parintilor si a mediului social imediat. Isi are originea in autoritatea parentala, in idealul admirat si in identificarile copilului cu obiectele afectiunii sale. Normativitate sociala devenita constrangere interioara.

Eul: instanta care asigura adaptarea echilibrata a existentei individuale la exigentele vietii sociale. Fiind guvernat de principiul realitatii, controleaza relatia constienta cu lumea exterioara, in plan intern incercand compatibilizarea exigentelor supraeului cu imperativele primare

ale sinelui, guvernat de principiul placerii.

Sinele: rezervorul energiilor si impulsurilor instinctuale primare (sexuale, agresive, de autoconservare s.a.)

Modelul psihanalitic freudian scoate in evidenta mecanismul psihologic prin care influentele si experientele sociale din copilarie sunt interiorizate, devenind structuri operatorii ale personalitatii, in functie de care vor fi elaborate multiple seturi atitudinale si comportamentale ale adultului. In acest context, complexele psihice sunt unele dintre cele mai relevante exemple ale unor astfel de structuri operatorii ale personalitatii, care rezulta din jocul factorilor psihoindividuali si psihosociali, asa cum se configureaza acestia in fazele primare ale istoriei individuale. Supraeul constituie expresia directa a imperativelor sociale interiorizate in copilarie, pe fondul unor relatii privilegiate, preponderent de natura afectiva, dintre copil, parinti si persoanele semnificative din mediul sau imediat. Devenind cenzorul pulsiunilor instinctuale ale sinelui - guvernat exclusiv de principiul placerii, Supraeul are ca element comun cu acesta faptul ca amandoua apartin trecutului psihologic si amandoua cauta sa obtina o satisfactie neconditionata a propriilor tendinte. Eul, ca subsistem functional central al personalitatii, realizeaza concilierea si echilibrarea dinamica a fortelor si cerintelor divergente ale sinelui, supraeului si realitatii, conditie esentiala a adaptarii normale a subiectului la mediul social. Alaturi de eul real (omul asa cum este), Freud introduce notiunea de eu ideal, care desemneaza omul asa cum ar trebui sa fie, modelat de o cenzura morala puternica, care sa satisfaca esenta si valorile superioare ale fiintei. In acest context, sentimentele sociale ar rezulta in urma unui proces de identificare cu ceilalti membri ai colectivitatii care au acelasi eu ideal (84 Modelul poseda remarcabile valente explicative atat asupra mecanismelor psihosociale care stau la baza elaborarii comportamentelor sociale, normale sau patologice, cat si asupra unei largi fenomenologii legate de structurarea raporturilor umane in cadrul grupurilor si multimilor sociale.

(b) C.G. Jung aduce cateva corectii esentiale conceptiei psihanalitice freudiene, oferind premisele elaborarii unei noi teorii asupra personalitatii. Largind continutul notiunii de libidou ca rezervor energetic fundamental al personalitatii, Jung considera ca acesta nu se reduce numai la factorii pulsionati de natura sexuala, aici incluzandu-se si toate tendintele si aspiratiile creatoare ale subiectului. In acest fel, realizarea de sine prin creatie devine principalul factor in explicarea comportamentului individual si de grup, precum si a modalitatilor prin care se realizeaza in plan psihologic acest fapt. Totodata, pentru Jung, alaturi de inconstientul individual exista o zona extinsa a inconstientului colectiv, rezervorul experientei ancestrale a speciei, aflata sub forma unor arhetipuri, imagini cu organizare prototipica si moduri specifice de gandire asupra unor aspecte universale ale experientei umane si rasiale. Structura generala a personalitatii rezulta din medul cum se focalizeaza energiile pulsionale ale inconstientului pe cele doua directii fundamentale: spre lumea exterioara sau spre lumea interioara, rezultand tipul de personalitate extravertita sau introvertita (v. tabelu13.1.).

Acest model evidentiaza aspecte importante privind atitudinea generalizata a unei persoane fata de mediul sau si fata de sine insasi, precum si tipul de relatii sociale spre care este predispusa. Insa, trebuie remarcat faptul ca orientarea generalizata a energiilor pulsionale ale libidoului nu are totdeauna un caracter univoc, putand exista alternante in timp intre stari de introversiune si extraversiune, dupa cum una dintre aceste tendinte se poate manifesta constient, iar cealalta inconstient sau subconstient. Contextul social si experienta traita pot de asemenea influenta aceste orientari de fond ale personalitatii.

Tabel

(c) Pe o directie complementara celor doua teorii prezentate anterior, A. Adler dezvolta o conceptie asupra personalitatii cu multiple implicatii sociale si psihosociale. Teza centrala consta in afirmarea inferioritatii naturale a omului, atat la nivelul speciei cat si la nivel individual, aparitia fenomenului de compensare fiind o modalitate fireasca si imperioasa de depasire a sentimentului de inferioritate. La nivelul speciei, inferioritatea naturala (fata de alte specii) si sentimentul de inferioritate aferent sunt depasite prin constituirea societatii umane, ca forma suprema de compensare bazata pe organizare si intrajutorare; sentimentul de comuniune apare spontan ca un factorul esential al coeziunii si functionarii societatii. La nivel individual, sentimentul de inferioritate naturala a copilului, alaturi de eventualele privatiuni si senzatii de inconfort care duc la aparitia complexului de inferioritate, stau la baza comportamentelor compensative prin care situatia conflictuala este depasita prin performanta si autodepasire (v. 3; 4.).

Complexul de inferioritate, unui dintre elementele centrale ale conceptiei adleriene, este expresia obiectivata la nivelul structurilor psihice a inferioritatii naturale si sociale a copilului, precum si a efectelor generate de o educatie inadecvata sau de relatii sociale disfunctionale care devalorizeaza subiectul in ochii sai si in ai celor din jur. Complexul de inferioritate, impreuna cu sentimentele aferente, genereaza aparitia mecanismelor compensative necesare realizarii unui echilibru psihic si social. Aspiratia catre putere, catre dominarea celor din jur, sau catre orice forma de superioritate reprezinta modalitati tipice de compensare.

Sentimentul de inferioritate impreuna cu cel de comuniune pot determina atat configurarea unor trasaturi generale de caracter (optimism/pesimism, altruism/egoism, toleranta/intoleranta, agresivitate/pasivitate, temeritate, timiditate, s.a.), cat si adoptarea unui stil de viata personal, prin care se incearca depasirea intr-un mod specific a complexului de inferioritate.

Personalitatea ca sistem energetic si pulsional.

O alta serie de teorii considera personalitatea ca expresia structurata a unor vectori energetici pulsionali si motivationali care conditioneaza in mod esential elaborarea sistemelor atitudinale si comportamentale ale persoanei.

(a) Conceptia lui A.H. Maslow (1968) apartine categoriei teoriilor care considera personalitatea ca sistem de actualizare a individului (in sensul lui Aristotel sau Rogers), ceea ce presupune existenta unei stari tensionale orientate spre autoperfectionare si implinirea propriului potential, exprimand tendinta "de a deveni tot ceea ce poti deveni", in conditiile existentei unor impedimente interne sau externe.

Structura energetica a personalitatii implica existenta unei serii de factori motivationali structurati ierarhic pe opt niveluri dispuse piramidal. Factorii apartinand unui nivel nu devin activi decat in masura in care trebuintele apartinand nivelurilor anterioare au fost satisfacute cel putin partial. Totodata, satisfacerea unui nivel motivational detetmina o restructurare calitativa a factorilor plasati pe un palier inferior, mai ales sub aspectul modalitatilor de

satisfacere a acestora , dar si sub aspectul ponderii pe care o detin in cadrul sistemului motivational (v. figura 3.4.).

Teoria lui Maslow privind structurarea si functionarea factorilor motivationali ofera o perspectiva noua asupra mecanismelor psihosociale care asigura autorealizarea (actualizarea) in plan individual si social, relationarea interpersonala si integrarea eficienta in cadrul grupurilor.

Astfel, se poate intelege mecanismul blocarii unei relatii interpersonale (afective, de comunicare sau influenta etc.) atunci cand aceasta presupune un anumit nivel de implicare motivationala, in timp ce trebuintele specifice unui nivel inferior nu sunt satisfacute cel putin partial. Putem exemplifica cu esecul unei relatii instructiv- educationale, care solicita activarea nivelurilor motivationale V-VII, in conditiile nesatisfacerii trebuintelor fundamentale, apartinand nivelurilor I-III. Orice relatie interpersonala se poate dezvolta numai daca asigura conditiile satisfacerii progresive a trebuintelor situate la niveluri din ce in ce mai inalte, dupa cum integrarea si participarea la viata unui grup va fi cu atat mai intensa cu cat acesta este capabil sa asigure actualizarea membrilor sai, prin satisfacerea trebuintelor superioare: recunoastere sociala, stima fata de sine, armonie intre diferitele dimensiuni ale vietii sale in cadrul grupului s.a.

Figura 3.4.

Dupa cum se observa, prin intermediul acestei teorii se releva modalitatile prin care un mediu social superior, capabil sa asigure autorealizarea personala la cele mai inalte niveluri motivationale, determina implicit "innobilarea" si rafinarea formelor de satisfacere a unor trebuinte primare: de hrana, adapost, relatii sexuale, securitate personala etc.

(b) Modelul pulsional al personalitatii elaborat de L. Szondi este fundamentat pe teza existentei a trei sectoare ale vietii inconstiente (inconstientul individual, familial si colectiv), aici avandu-si sursa patru vectori pulsionali fundamentali, din a caror dozare si manifestare diferentiata rezulta comportamentele normale sau patologice ale oricarui subiect. Pulsiunea este inteleasa in sens freudian ca "un puseu, innascut in organismul viu, ce tinde a restabili o stare anterioara". Fiind determinate genetic, pulsiunile pot fi satisfacute intr-o forma fiziologic normala, nevrotic-patologica, sublimata sau inalt umanizata.

Tabel

Caracterul innascut al pulsiunilor si trebuintelor nu exclude in nici un fel rolul pe care il au factorii Eului, care se manifesta prin luari de pozitie, asumarea de responsabilitate persoana, sau liber arbitru.

Vectorii pulsionali au o structura complexa, fiecare dintre acestia presupunand existenta a doi factori pulsionali care exprima trebuinte umane specifice (v. tabelul 3.2.). La randul lor, factorii au prin origine o structura multitendenta: in procesul formarii, dezvoltarii si manifestarii personalitatii, "Eul care ia pozitie" poate refula, poate socializa sau poate sublima una sau alta dintre aceste tendinte antagonice, numai una dintre ele putand fi satisfacuta sub forma nativa. Rezulta astfel o structura pulsionala care contine 4 vectori , 8 factori , 16 tendinte - din a caror combinatie din punct de vedere calitativ si cantitativ rezulta profilul pulsional al persoanei. Prin interpretarea profilului se pot desprinde aspecte calitative ale integrarii sociale si tendintelor sociopate.

Din perspectiva psihologiei sociale, cele mai importante aspecte ale acestei teorii se refera la conditiile socioculturale si psihosociale care asigura socializarea si sublimarea factorilor pulsionale, precum si la evidentierea modalitatilor in care acest fapt are loc. De asemenea, teoria deschide largi perspective de cercetare privind influenta profilurilor pulsionale asupra relaitilor interpersonale si de grup, pe linia similitudinii sau complementaritatii acestora, de exemplu.

Personalitatea ca ansamblu de trasaturi. O serie de alte teorii considera personalitatea sub aspectul elementelor primare care pot fi identificate in structura acesteia prin intermediul analizei observationale, a testelor si analizelor factoriale etc. Din aceasta perspectiva, trasaturile si insusirile psihice, organizate intr-un mod specific de la persoana la persoana, sunt cele care determina o anumita reactie atitudinala sau comportamentala , mediindu-se astfel relatia mediu-subiect-comportament.

(a) In conceptia lui G.VO. Allport, trasaturile sunt tendinte generale care permit intelegerea si anticiparea comportamentului unui individ, fara ca acestea sa fie singurii factori care intervin, in elaborarea reactiilor comportamentale ca atare ( v. 6.). Trasaturile, desi de o mare varietate, pot fi clasificate astfel : 1) trasaturi individuale, specifice unei anumite persoane, care pot fi evidentiate numai prin observarea directa a comportamentului sau studiul unor documente (scrisori, jurnale, autobiografii s.a.); 2) trasaturi comune, apartinand mai multor oameni, care pot fi relevate prin intermediul testelor de personalitate; 3) trasaturi cardinale, fundamentale pentru structurarea personalitati cuiva, care influenteaza aproape toate comportamentele, actiunile si atitudinile persoanei, avand o mare putere de individualizare; in general, acestea sunt rar intalnite (cum ar fi, de exemplu, spiritul absolut de plasare in opozitie cu oricare alta parere); 4) trasaturi centrale, definitorii pentru profilul psihologic al unei persoane si avand o pondere importanta in structurarea comportamentului; o persoana poate fi descrisa cu o suficienta acuratete folosind un numar relativ redus de trasaturi centrale (5-10); 5) trasaturi secundare, care tin mai degraba de o anumita conjunctura decat de structura stabila a personalitatii .

Pornind de la teoria dispozitiilor si trasaturilor de personalitate, se pot elabora tipologii care sa faciliteze descrierea, intelegerea si optimizarea

relatiilor umane, cu mentiunea facuta de Allport conform careia nici o teorie trasaturilor nu poate fi intemeiata daca nu ia in considerare si nu explic variabilitatea conduitei unei persoane (6, 335). Or, aceasta variabilitate tin nemijlocit de o multitudine de factori: semnificatia socioculturala a stimulului care declanseaza comportamentul, caracteristicile situatiei sociale in care est plasat subiectul, experienta anterioara a acestuia, sistemul de valori si norme interiorizate, motivatia de fond si cea circumstantiala etc.

O astfel de tipologie propusa de E. Spranger releva - in consecinta - nu atat tipuri umane concrete, cat configuratii ideale de trasaturi care pot determina orientari valorice tipice ale persoanelor (6, 299). Modelul teoretic cuprinde sase tipuri de baza, care sunt - dupa cum remarca autorul -mai curand "scheme de compresibilitate" implicate in procesul cunoasterii interpersonale.

Tipul teoretic. Valoarea dominanta consta in descoperirea adevarului, scopul sau principal fiind acela de a-si ordona si sistematiza cunoasterea. Este predominant empiric, critic si rational, evitand judecatile estetice sau morale, ir favoarea celor strict cognitiv-analitice.

Tipul economic. Este dominat de ideea utilitatii, satisfacerea trebuintelor materiale fiind pe primul plan. Interesat fiind de afaceri, productie, comert si consumul bunurilor, tinde sa ignore dimensiunea estetica a existentei, mai ales atunci cand acesteia ii lipseste componenta comerciala.

Tipul estetic. Are ca valoare suprema forma si armonia, experienta empirica fiind judecata in sine, din perspectiva gratiei, simetriei si corespondentei. Atat componentele teoretice cat si cele pragmatice sunt convertite in experienta estetica, frumosului acordandu-i-se implicit si o functie de adevar.

Tipul social. Valoarea suprema consta in dragostea de oameni, obiectivata in relatii interpersonale pozitive, filantropie, prietenie si altruism. Pragmatismul, atitudinea teoretica, economica sau politica sunt considerate reci si inumane, subiectul incercand sa se focalizeze pe ideea dragostei fata de semeni.

Tipul politic. Este interesat in primul rand de putere, ascendenta si control asupra celorlalti, toate activitatile desfasurate nefiind altceva decat ocazii si pretexte pentru competitie, lupta si posibile surse de obtinerea a superioritatii.

Tipul religios. Valoarea suprema este data de raportarea mistica la transcendenta, experienta de viata fiind o continua cautare a unitatii sale cu Cosmosul, sub semnul divinitatii.

Relevand principalele modalitati de raportare la sine, la ceilalti si la lume, tipologia de mai sus are avantajul de a permite o evaluare cantitativa pentru cateva dintre dimensiunile personalitatii, utilizand in acest scop chestionare de atitudini si de orientare valorica.

(b) Pentru identificarea trasaturilor de personalitate s-a utilizat cu deosebit succes si metoda analizei factoriale. Pe aceasta cale, R.B. Cattel a elaborat un model al personalitatii care cuprinde un set de 16 factori de baza, fiecare dintre acestia continand doua trasaturi de personalitate, cu diferite grade de intensitate, dispuse in doua registre valorice (Evaluarea factorilor se face prin intermediul chestionarului de personalitate "16 PF" care cuprinde 187 de intrebari, cu trei variante de raspuns, Remarcam ca cele mai multe dintre aceste trasaturi sunt rezultatul unei conditionari psihosociale, realizata in procesul socializarii si integrarii sociale

Desi se apreciaza ca teoriile factoriale ignora in mare masura rolul factorilor externi in determinarea comportamentului, modelele si instrumentele aferente acestora au o incontestabila valoare operationala, cu utilizare curenta in domeniul diagnosticarii disfunctionalitatilor relationale, in orientarea scolara si profesionala, psihoterapie sociala s.a.

Personalitatea ca sistem psihosocial. Un model sintetic al personalitatii trebuie sa raspunda urmatoarelor criterii operationale principale: 1) sa integreze selectiv elemente si dimensiuni relevante din cadrul diferitelor teorii referitoare la domeniul de referinta; 2) sa prezinte organizarea personalitatii in plan orizontal si vertical, respectiv privind coordonarea si subordonarea diferitelor subsisteme ale acesteia; 3) sa evidentieze mecanismul general de trecere de la particularitatile psiho-individuale ale subiectului la conduitele si relatiile sale psihosociale, precum si conditiile in care acest proces are loc; 4) sa releve existenta proceselor de autoreglare care au loc atat la nivelul structurilor personalitatii, cat si la acela al structurilor relationale prin care subiectul se insereaza in mediul social; 5) sa permita intelegerea dinamicii generale a personalitatii si a diferitelor sale subsisteme structurale si functionale; 6) in conformitate cu principiile cercetarii operationale, modelul trebuie sa prezinte un caracter multilateral, flexibil si deschis.

Modelul propus mai jos incearca sa raspunda acestor deziderate teoretice si metodologice, luandu-se in consideratie urmatoarele aspecte:

(a) Configuratia componentelor fiecarui subsistem psihoindividual si a ponderilor diferitelor insusiri psihice in cadrul structurii generale a personalitatii. De exemplu, pentru subsistemul cognitiv se pot avea in vedere: stilul cognitiv (analitic sau sintetic), tipul dominant de inteligenta (sociala, verbala, teoretica, concret-aplicativa etc.), indicele de creativitate si flexibilitate mentala, productivitatea ideatica, coerenta logica s.a. Pentru subsistemul afectiv: expansivitatea afectiva, stabilitatea si intensitatea trairilor emotionale, capacitatea de autocontrol afectiv. Pentru subsistemul conativ: forta de mobilizare, persistenta in efort, flexibilitatea in decizie etc. (D. Cristea, 1976).

(b) Modul de organizare a subsistemelor in cadrul personalitatii si tipologia care rezulta ca urmare a acestui fapt: tip predominant cerebral, afectiv, voluntar, pulsional etc., sau combinatii ale acestora.

(c) Caracteristicile generale ale eului ca nucleu central al personalitatii constienta de sine: faza de dezvoltare in care se afla, prevalenta uneia dintre formele tipice de manifestare si extensia acestora (eul intim, eul social si eul public), gradul de compatibilitate dintre diferitele ipostaze ale eului, valorile structurante ale acestora , motivatia dominanta, gradul constiintei de sine, profilul imaginii de sine, forta eului, nivelul de aspiratie, gradul de deschidere spre lumea externa, relatia generala eu-lume (relatie egosistolica, de retragere si fixare pe "obiectul posedat"; sau egodiastolica, expansiva, de luare in stapanire a noi obiecte), mecanisme de aparare si autoreglare etc.

(d) Orientarea generala a activitatii psihosociale: spre lumea exterioara (extraversiune) sau spre lumea interioara (introversiune).

(e) Nivelul de socializare: gradul de interiorizate a normelor si modelelor socioculturale, forme de participare la viata grupurilor, organizatiilor si institutiilor sociale, extensiunea si calitatea sistemului relational prin care exista ca subiect social, disfunctionalitati de integrare s.a.

(f) Seturile de statute si roluri sociale, simultane sau succesive, prin care se integreaza sistemului sociocultural: numarul si tipurile de statute asumate, diversitatea si compatibilitate acestora, eventuale conflicte de rol, calitatea rolurilor jucate in planul istoriei individuale    (gradul de 'personalizare' a rolurilor), performanta sociala, calitatea de personalitate publica a subiectului si impactul asupra mediului social imediat etc.

(g) Sistemul de atitudini, comportamente si actiuni tipice prin care se obiectiveaza in plan social: natura acestora, stabilitatea, focalizarea, compatibilitatea interna si externa, eventuale conflicte intre diferite componente ale sistemelor mai sus mentionate s.a.

Analizat prin intermediul unei asemenea grile operationale, conceptul de personalitate isi evidentiaza multiplele sale implicatii psihosociale, atat in plan teoretic cat si experimental.

Retineti elementele de delimitare a fiecarei teorii cu privire la personalitatea umana.

3. Formarea si evolutia personalitatii

Dupa cum rezulta din cele prezentate anterior, personalitatea este rezultatul unui proces evolutiv care incepe din primele zile de viata ale copilului, dar care se fundamenteaza pe anumite structuri biosomatice transmise pe cale genetica, si deci preexistente in raport cu structurile psihice in curs de formare in ontogeneza. Conform cunoscutei teze a epistemologiei genetice, in evolutia diferitelor tipuri de structuri biopsihice nu exista inceputuri absolute, orice structura superioara avandu-si infrastructura organic integrata in structurile care o preced din punct de vedere istoric si calitativ (J. Piaget, 181) .

Formarea si evolutia personalitatii sunt strans legate de trei categorii de procese psihosociale si socioculturale cu caracter complementar: socializarea,

Integrarea si invatarea sociala. Fiecare dintre acestea racordeaza individul la un set specific de exigente ale vietii sociale si de relatie si anume:

Socializarea este un proces psihosocial cu caracter interactiv, prin intermediul caruia se transmit si se asimileaza sisteme de valori, norme, modele socioculturale, atitudini, credinte si conceptii, care sunt caracteristice colectivitatilor si grupurilor de apartenenta. Fiind un proces care are ca elemente functionale fundamentale comunicarea si influenta interpersonala si de grup, socializarea presupune transmiterea, asimilarea, interiorizarea si exercitarea activa si independenta a unor continuturi socioculturale care reprezinta principiile structurante ale unei comunitati istoriceste constituita. Aceste continuturi, odata asimilate, constituie premisa esentiala a integrarii si coparticiparii persoanei la viata sociala in termeni de normalitate acceptata; dupa cum, nerealizarea acestui deziderat conduce cel mai adesea la marginalizare, dezinsertie, respingere sociala, anomie si manifestarea unor atitudini si comportamente deviante sau antisociale.

Influentele formative care se exercita asupra subiectului in perioada socializarii determina configurarea si imbogatirea progresiva a structurilor personalitatii, pe fondul unei activitati instructiv-educative sistematice si diferentiate in functie de varsta si de aptitudinile personale.

Invatarea sociala este o activitate complexa, complementara si indisolubil legata de procesul socializarii, reprezentand totalitatea proceselor psihoindividuale si activitatilor psihosociale prin intermediul carora se asimileaza ansamblurile de cunostinte, norme si modele sociale specifice unei comunitati, generand pe aceasta cale moduri specifice de gandire, simtire si actiune. Invatarea sociala presupune nu numai asimilarea cognitiva a unor continuturi de natura sociala, ci si interiorizarea acestora, adica realizarea unor complexe de natura cognitiva, afectiva, axiologica si motivationala, care - odata formate- vor actiona ca factori interni in determinarea atitudinilor si comportamentelor prosociale. De calitatea si eficienta procesului de invatare va depinde nemijlocit atat nivelul de socializare si integrare sociala a membrilor, cat si coeziunea si functionalitatea generala a comunitatii careia apartin.

Integrarea sociala reprezinta modalitatea principala de obiectivare a rezultatelor socializarii si invatarii sociale. Integrarea desemneaza preluarea, asumarea si exercitarea activa a unui sistem de statute sociale si activitatii corespondente, cu obligatiile si drepturile care deriva din acestea, prin aceasta circumscriindu-se calitatea de persoana a individului. In urma identificarii cu valorile, normele si modelele care structureaza viata comunitara, persoana dezvolta un sistem complex de relatii structurale si functionale cu alte persoane, cu organizatiile si institutiile sociale al caror element activ devine.

Dezvoltarea personalitatii, corelativ cu evolutia persoanei in plan social, este un proces multistadial care presupune o continua relatie dinamica intre diferentiere si integrare, doua aspecte dialectic-complementare ale oricarui proces evolutiv la nivelul sistemelor complexe (H. Spencer, L. Bertallanffy, J. Piaget ).

Diferentierea presupune dezvoltarea si manifestarea diferita a unor insusiri, functii sau subsisteme (somatice, fiziologice, psihice sau psihosociale), obtinandu-se astfel atat o specializare functionala a acestora, cat si o mare varietate a parametrilor calitativi si cantitativi caracteristici, premisa realizarii unui profil unic al personalitatii indivizilor si al manifestarilor comportamentale ale acestora.

Integrarea consta in organizarea elementelor si insusirilor in cadrul unor sisteme functionale complexe care, odata formate, vor influenta elementele constitutive si relatiile dintre ele. In procesul evolutiei, orice noua insusire este conditionata in mod esential de structurile deja existente, iar prin integrarea noului element in ansamblu, acesta sufera la randul sau modificari structurale si functionale: intregul isi pune amprenta asupra partilor sale.

In consecinta, dezvoltarea individuala presupune o suita de etape calitativ distincte din punct de vedere al gradului de dezvoltare atat a infrastructurilor neuropsihice, cat si a structurilor operatorii de natura psihica si psihosociala. Caracteristicile prin care se particularizeaza etapele dezvoltarii psihoindividuale pot fi identificate la toate nivelurile structurale si functionale ale persoanei: la nivel psihosomatic; la nivelul structurii si profilului general al personalitatii si subsistemelor sale (cognitiv, afectiv, atitudinal, motivational, comportamental etc.); la nivelul Eului si imaginii de sine; la nivelul sistemului relational psihosocial prin care individul se manifesta si se obiectiveaza in cadrul grupurilor restranse, de apartenenta; la nivelul obligatiilor si drepturilor statutare prin care individul se integreaza sistemului social general, iar comunitatea isi regleaza raporturile cu membrii sai etc.

Etapele evolutive, identificate la toate tipurile de societati umane, au urmatoarea succesiune: copilaria (0 - 11 ani), pubertatea (11 - 15 ani), adolescenta (15 - 18 ani), tineretea (18 - 25 ani), maturitatea (?,5 - 65 ani), senectutea (peste 65 ani). In functie de o serie de factori biologici, climaterici, economici, educationali si culturali aceste limite pot varia cu 3-5 ani, mai ales in ceea ce priveste adolescenta, tineretea si maturitatea; acestea sunt etape definite preponderent pe considerente socioculturale, educationale si economice, factorii endogeni de natura biopsihica avand o relevanta mult mai redusa, comparativ cu etapele copilariei, pubertatii si senectutii. Caracteristicile generale ale fiecarei etape pot f sinietizate astfel:

Copilaria (0 - 11 ani): este considerata o etapa care fundamenteaza si conditioneaza in mod esential intreaga evolutie psihica si psihosociala a persoanei, impartindu-se in doua perioade, prescolara si scolara, in functie de sursa principalilor factori formativi si educationali sub incidenta carora se structureaza personalitatea copilului si sistemul sau relational (familia si scoala).

Perioada prescolara (0 - 6 ani):

(a) In plan intelectual se formeaza structurile cognitive senzori-motorii si apoi cele preoperatorii, gandirea copilului fiind predominant concret-actionala; principala cale de contact cu lumea este aceea a simturilor si actiunilor directe cu obiectele. Dupa cum remarca J. Piaget, in aceasta perioada gandirea copilului se caracterizeaza prin realism naiv, animism si artificialism, distinctia dintre realitate si fantezie fiind destul de relativa, iar perceptia cauzalitatii avand un caracter linear, simplist si univoc. Invatarea sociala, in formele sale implicite si intuitive, devine o permanenta in cadrul activitatilor psihice , urmand o evolutie exponentiala, pe masura ce se dezvolta functiile semiotice ale limbajului si - implicit - clasele logice prin intermediul carora copilul se raporteaza la realitate. (b) In plan caracterial-relational se constata o slaba capacitate de coordonare, autocontrol si disciplina, acestea fiind impuse in principal de parinti, mai degraba prin "conditionare" decat prin "invatare"; activitatea dominanta este jocul, care trebuie inteles insa ca o forma specifica de invatare si exersare sociala, in plan actional si relational (182).

(c) In plan afectiv aria campului emotional este restransa, atat in ceea ce priveste numarul de persoane implicate (in principal parintii si fratii), cat si problematica afectiva, limitata in special la reflectarea emotionala a propriilor trebuinte biologice, a fricii sau maniei, precum si a unor puseuri de amor propriu si agresivitate. Ecourile relatiilor afective primare vor fi insa foarte profunde si prelungite, putand marca decisiv structura generala a personalitatii adultului de mai tarziu; avitaminoza afectiva - de exemplu - poate genera multe disfunctionalitati psihice si comportamentale. Tot in aceasta perioada isi are originea complexul oedipian care - in conceptie psihanalitica - constituie nucleul structurant al vietii afective de mai tarziu. Odata cu eventualii frati, apare si sentimentul geloziei, dar si al competitiei pentru obtinerea favorurilor parintilor si a celor din jur. Se produce o puternica identificare cu parintele de acelasi sex, premisa a resorbtiei complexului oedipian si configurarii propriei personalitati.

(d) Incepand cu cel de al doilea an de viata incepe organizarea si dezvoltarea Eului si a constiintei de sine, proces care va continua dupa o dinamica proprie, corelativ cu elaborarea "imaginii de sine"; procesul este facilitat de socializarea prin intermediul copiilor de aceeasi varsta (parteneri de joc sau de gradinita).

Perioada scolara (6 - 11 ani):

(a) In plan intelectual se configureaza sistemele de operatii concrete reversibile, bazate pe anticipari si retroactiuni. Se dezvolta modalitati noi de coordonare spatiala, temporala si cauzala a obiectelor concrete si reprezentarilor acestora, gandirea devenind din ce in ce mai flexibila. Invatarea devine activitatea dominanta, jocul fiind subordonat acesteia.

(b) Se extinde apreciabil aria relatiilor afective, odata cu largirea sistemului relational al copilului, ca urmare a integrarii in activitatea scolara. Descoperirea grupului ca un nou sistem relational determina o accentuata decentrare psihosociala, universul familial fiind dublat acum de un altul, mult mai complex si mai greu de controlat. Spre sfarsitul perioadei (9 - 11 ani) se dezvolta nevoia unei noi forme de agregare si manifestare sociala, constituite preponderent pe criterii de sex, avand insa un caracter fluctuant si conjunctural (ceata sau "banda" de copii, atat de des invocate in literatura de specialitate).

(c) Incep sa se contureze primele interese si motive de natura cognitiva si sociala, pe fondul interiorizarii unor modele culturale "spectaculare". Invatatorul sau alte persoane semnificative din noul anturaj devin obiecte de identificare pentru copil, premisa pentru configurarea Eului ideal.

(d) Eul, devenit mult mai puternic si mai coerent, gaseste in ceilalti posibilitatea de autovalorizare prin competitie si comparatie interpersonala.

Pubertatea sau "varsta ingrata" (11 - 15 ani): este etapa al carui profil este dat, in mare masura, de maturizarea functiilor sexuale, cu toata suita de consecinte psihice si psihosociale ce deriva din acest fapt.

(a) in plan intelectual nota dominanta este data de dezvoltarea sistemului de operatii formale, care se pot aplica nu numai obiectelor concrete ci si ipotezelor si claselor abstracte de "obiecte formale". In sensul conceptiei lui Piaget, se constituie "sisteme de operatii asupra operatiilor", ceea ce permite depasirea realului, odata cu deschiderea campului nelimitat al posibilitatilor oferite de gandirea logico-matematica.

(b) Transformarile fizico-somatice accentuate, corelativ cu aparitia caracterelor sexuale primare si secundare, determina o stare de neliniste, interes pentru propriul corp, un accentuat narcisism si inchidere in sine. Puberul se zbate intre dorinta de a ramane copil, protejat afectiv si material de mediul sau, si aspiratia de a deveni adult, independent si recunoscut. Contradictia imbraca frecvent forma unor crize de dezvoltare si de adaptare la mediu.

(c) Relatiile sociale tind sa se restranga, "ceata" perioadei anterioara spargandu-se in grupulete, pentru ca - in final - sa se constituie cupluri de prieteni legati frecvent prin sentimente patimase. Modelele de identificare sunt cautate din ce in ce mai mult in afara familiei si cercului social imediat, ceea ce poate genera un sentiment de gelozie din partea parintilor. Autosegregatia pe criterii sexuale atinge punctul culminant, interesul pentru sexul opus aparand abia spre sfarsitul perioadei.

(d) Eul se circumscrie foarte puternic, determinand frecvent atitudini de intoleranta, exclusivism, incredere absoluta in propria parere. Nevoia de afirmare a propriului eu poate atinge cote paroxistice, imbracand forma "revoltei impotriva tuturor", negarea si contestarea regulilor si valorilor consacrate. Folosirea agresivitatii in cucerirea propriei independente este corelata cu un sentiment de incertitudine si angoasa, fapt ce poate induce comportamente neasteptate: respingerea mediului familial, fuga de acasa, delictul ca forma de sfidare, certuri violente si relativ nemotivate cu cei din jur etc.

Adolescenta sau "criza de originalitate" (15 - 18 ani):

(a) Odata cu maturizarea caracterelor sexuale si a asumarii unui "tip social", criza specifica perioadei anterioare este depasita, pastrandu-se totusi anumite tendinte ale acesteia, in forme si modalitati noi de manifestare.

(b) Se dezvolta considerabil gandirea abstracta, limbajul si capacitatea de intelegere a esentelor, paralel cu dezvoltarea gandirii tehnice, practic-aplicative si a inventivitatii ca forma de manifestare a propriei personalitati.

(c) In plan afectiv are loc o reapropiere fata de parinti, incercandu-se stabilirea unor noi raporturi, considerate "mai echitabile": acceptarea unor revendicari, egalitate in drepturi, recunoasterea independentei si propriilor initiative s.a., ceea ce poate genera anumite "conflicte de autoritate". Se stabilesc relatii afective cu parteneri de sex opus, paralel cu constituirea unor grupuri de prieteni pe baza unor interese si aspiratii comune.

Apar frecvente conflicte afective, generate de nevoia persistentei pe vechile relatii emotionale din cadrul familiei, pe de o parte, si nevoia de expansiune afectiva si cautarea de noi parteneri, pe de alta parte. Din acest punct de vedere adolescenta este varsta romantica a educatiei afective si intelectuale, lecturile si discutiile "filozofice" imbogatind considerabil universul emotional si spiritual al adolescentului.

(d) Primele raporturi sexuale determina profunde restructurari ale campului afectiv si relational, cu efecte imediate asupra unor dimensiuni ale personalitatii adolescentului. Se deschide astfel o noua dimensiune a vietii sociale, cu efecte prelungite in urmatoarele etape de dezvoltare.

(e) Nevoile de apartenenta si recunoastere sociala pot fi foarte puternice, grupurile de apartenenta avand astfel capacitatea de a impune atitudini si comportamente specifice prin care cauta sa se individualizeze prin diferentiere fata de alte grupuri. Deseori, anticonformismul adolescentului nu este altceva decat conformismul impus de grupul de apartenenta sau cel de referinta, sau expresia nevoii de originalitate. Nevoia de originalitate si afirmare de sine intra deseori in conflict cu rigorile impuse de procesul integrarii sociale.

(f) Are loc maturizarea sistemului motivational: interesele, aspiratiile, convingerile si idealurile capata un caracter coerent si stabil, dar totodata romantic si idealist. Interesele profesionale si stiintifice devin foarte puternice, fundamentand alegerea viitoarei profesii si a drumului in viata.

(g) Eul si imaginea de sine sunt puternic configurate si stabilizate, devenind astfel operatorii de baza prin intermediul carora se dezvolta sistemele relationale ale adolescentului si tanarului in devenire.

Tineretea (18 - 25 ani) este perioada finala a indelungatului proces al socializarii, invatarii si integrarii sociale , perioada marcata prin:

(a) Alegerea profesiei, a nivelului de specializare si a idealului profesional, precum si a modalitatilor concrete de realizare a acestora.

(b) Alegerea partenerului de viata si alcatuirea unei familii.

(c) Integrarea activa in viata sociala, in plan economic, cultural, politic si religios, ceea ce echivaleaza cu optiunea pentru anumite statute si roluri sociale (alegerea drumului in viata).

(d) Nevoia de originalitate a adolescentului este inlocuita treptat de nevoia de adecvare, recunoastere si valorizare sociala, prin performanta si creatie.

(e) Eul, atingand un nivel ridicat de structurare, are un caracter diastolic, expansiv, orientat spre gasirea formelor optime de obiectivare socioculturala, familiala, relationala si profesionala.

Maturitatea (25 - 65 ani) este perioada cea mai lunga a vietii biologice si sociale, in care persoana se manifesta activ ca membru responsabil al familiei si societatii. Se caracterizeaza prin:

(a) Atingerea nivelului maxim de specializare, creativitate si performanta profesionala si sociala, pe fondul unei mari capacitati de efort fizic si intelectual. Nivelul inalt al flexibilitatii mentale si capacitatii de sinteza faciliteaza realizari deosebite in plan intelectual si practic.

(b) Identificarea cu valorile si normele socioculturale care au fundamentat propria ascensiune si recunoastere sociala, devenind astfel un promotor si aparator activ al acestora; de aici riscul unui anumit conservatorism si rezistenta la schimbare, mai ales dupa varsta de 50-55 ani.

(c) Consolidarea familiei, odata cu aparitia copiilor, paralel cu asumarea rolului de educator , sustinator si indrumator ai acestora.

(d) O foarte puternica nevoie de recunoastere si obiectivare sociala prin performanta, interesele fiind focalizate pe realizarea unei cariere.

(e) Spre sfarsitul perioadei, datorita efortului indelungat si stresului acumulat, a inevitabilului conflict cu noile generatii care pot fi percepute ca atentand la pozitiile ocupate 'prin munca de o viata', precum si a unor inexorabile fenomene biologice (andropauza sau menopauza - de exemplu), pot aparea crize specifice, cu manifestari dintre cele mai neasteptate, inscrise sub formula generica a "nevoii de un nou inceput".

Senectutea (peste 65 - 70 ani) este ultima perioada a vietii biologice si sociale, caracterizata prin anumite forme de declin si destructurare:

(a) Involutia naturala a functiilor intelectuale si a capacitatilor de efort.

(b) Restrangerea si alterarea progresiva a campului relational si afectiv, pe fondul accentuarii sentimentului de inutilitate si insingurare, mai ales dupa iesirea la pensie si pierderea partenerului de viata.

(c) Restrangerea campului motivational, prin diminuarea interesului pentru diferite forme de activitate sau pentru dezvoltarea de noi relatii sociale.

De subliniat faptul ca exista o mare varietate in manifestarile psihosociale caracteristice acestei ultime etape, in functie de anumite particularitati biopsihice (ereditare sau dobandite), de nivelul de educatie, sau de participarea la diferite programe sociale de reintegrare a varstnicilor. Astfel, in societatea moderna se constata o prelungire spectaculoasa a perioadei active, precum si o schimbare a profilului psihosocial al varstnicilor, prin structurarea unui nou mod de a se raporta la ei insisi, la ceilalti si la societate in general. Asistenta psihosociala are o importanta majora in aceasta perioada.

Eul in structura personalitatii

Eul este acea parte centrala a personalitatii de care suntem imediat constienti, constituita dintr-un set de structuri cognitive care organizeaza functiile psihice ale persoanei, generand continuu consistenta, pe fondul existentei constiintei de sine si de lume. Intr-un sens mai exact, eul reprezinta structura centrala a personalitatii - si implicit a persoanei - care asigura integrarea dinamica si continua a informatiilor despre sine si despre lume, generand astfel sentimentul identitatii, continuitatii si unitatii propriei existente.

In sensul dat de U. Neisser acestei notiuni, eul trebuie inteles ca o schema cognitiva prin intermediul careia se proceseaza informatiile despre sine, despre ceilalti si despre lume, printr-o raportare continua la conceptia despre sine. Datorita frecventelor activari, structura eului    se remarca prin stabilitate, coerenta si un inalt nivel de organizare, fara ca aceasta sa excluda o anumita dinamica, legata atat de procesul formarii si evolutiei sale in ontogeneza, cat si de fluctuatiile conjuncturale ale gradului de priza la realitate si la sine.

Intre constienta, constiinta de sine si eu exista o legatura de esenta, dar si distinctii in ceea ce priveste sfera de cuprindere. Dupa cum remarca H. Ey, eul este forma suprema a fiintei noastre constiente, este constiinta reflexiva constituita intr-un sistem de valori proprii persoanei. Fenomenul constiintei este insa mai larg decat zona fenomenologica a eului, care trebuie interpretata ca nucleu al sistemului personalitatii in care se realizeaza sinteza constienta a vietii psihice si sociale, focalizata si raportata la propria persoana. Principalele forme subiective de manifestare ale eului sunt imaginea de sine si constiinta de sine , intre care exista o relatie dialectica de conditionare si implicare reciproca.

Eul indeplineste numeroase functii in cadrul personalitatii, dintre care le amintim pe cele mai importante:

sintetizeaza informatiile obtinute in urma autoperceptiei si perceptiilor sociale intr-un ansamblu de reprezentari, credinte si idei despre sine si despre lume, ceea ce conduce implicit la constituirea imaginii de sine si a imaginii de altul ;

integreaza fluxul informational curent prin raportarea la propria existenta, rezultand astfel continuitatea si unitatea experientei persoanee si a imaginii de sine, istoria persoana fiind rezultatul acestei proces;

genereaza si focalizeaza constiinta de sine, ca o zona centrala a campului constiintei individuale si sociale;

realizeaza distinctia esentiala eu-ceilaltieu-lume;

mijloceste perceptia si intelegerea altuia, constituindu-se atat ca referential al perceptiei sociale, cat si ca schema cognitiva generica de intelegere si interpretare a comportamentului celor din jur si a mediului social imediat;

vectorizeaza campul existentei sociale, prin raportare la problematica sinelui (cine sunt, ce vreau, ce trebuie sa fac, spre ce tind, ce pot spera etc.); . mediaza si regleaza sistemul atitudinal si actional al subiectului , asigurand coerenta si orientarea comportamentului spre scopuri definite in plan individual, familial si social;

ndeplineste o complexa functie motivationala, in principal prin intermediul eului ideal - care configureaza sistemul proiectiv al persoanei, cat si ca urmare a structurarii constiente a campului motivational in functie de prioritati, nivel de aspiratie, conjuncturi s.a.

Structura si formele eului. La o analiza atenta a celor prezentate mai sus, rezulta ca eul nu realizeaza numai o functie cognitiva, de perceptie si interpretare a fluxului informational prin raportare constienta la propria persoana; complementar, si intr-o masura mult mai mare, eul indeplineste un rol structurant pentru campul existential si experential al persoanei, fiind zona in care se elaboreaza, se orienteaza si se regleaza atitudinile, conduitele si activitatile prin care subiectul se raporteaza - voluntar si constient - la mediul sau, la ceilalti si la sine insusi.

Trecerea de la lumea interioara (predominant autoperceptiv-reflexiva) - la lumea exterioara (predominant activ-relationala) - presupune existenta unor niveluri , forme si straturi distincte ale eului, care se pot prezenta in mai multe ipostaze, si anume:

(1) O prima distinctie conceptuala poate fi facuta intre eul somatic, al carui continut este dat de totalitatea informatiilor si reprezentarilor privind propriul corp (fizionomia, date antropometrice, sinestezia, particularitati kinestezice s.a., si eul psihologic, care se refera la insusirile si structurile psihice prin care persoana se manifesta ca subiect activ, constient de sine si de lume.

(2) O a doua distincte poate fi facuta in functie de continutul, formele de manifestare si rolurile indeplinite de eu in procesul de relationare a persoanei cu sine insusi si cu mediul social (vezi figura 3.5.). Intr-adevar, pornind de la conceptia lui K. Lewin privind campul psihologic al persoanei, cercetarile experimentale au evidentiat existenta a cel putin trei niveluri distincte de organizare a eului.

Eul intim: reprezinta zona cea mai profunda si mai specifica a structurilor subiective ale persoanei, cuprinzand un sistem de valori, sentimente, atitudini, credinte, fapte si informatii care au cea mai mare semnificatie pentru istoria individuala. Locul central in cadrul acestei structuri il ocupa imaginea de sine, aceasta indeplinind rolul de referential fundamental in configurarea universului existential si relational al persoanei. Atitudinile fata de sine, fata de ceilalti si fata de lume, organizarea si desfasurarea sistemului de relatii interpersonale, modul specific de implicare in gama larga de activitati prin intermediul carora persoana se obiectiveaza in plan sociocultural s.m.a. - toate acestea sunt conditionate in mod esential de structura eului intim si a imaginii de sine.

Eul social: cuprinde sistemul de valori, atitudini si idei pe care persoana le impartaseste cu cei din grupurile sociale carora le apartine din punct de vedere profesional, religios, etnic, economic sau cultural. La nivelul eului social se gasesc si acele roluri acceptate si interiorizate, care se gasesc in consonanta cu reperele valorice si atitudinale specifice eului intim. Prin intermediul eului social persoana se valorizeaza si se obiectiveaza in raporturile interpersonale directe, din cadrul diferitelor grupuri de apartenenta (familia, grupul de munca, grupul de prieteni etc.).

Eul public: reprezinta zona deschisa a personalitatii, in care se angajeaza si se desfasoara relatiile oficiale ale persoanei. Cuprinde seturi de valori, atitudini si comportamente care deriva nemijlocit din natura rolurilor si statutelor pe care persoana le detine in calitate de membru activ si responsabil al colectivitatii: cap de familie, director de institutie, om politic, educator, militar sau om de afaceri etc.

(3) O a treia distinctie se poate face in functie de obiectul de referinta al eului si instanta psihologica care il genereaza. Astfel, vom distinge: eul subiectiv (conceptia despre sine a individului); eul reflectat (imaginea despre o persoana reflectata de catre cei din jur); eul autentic (care se refera la structurile psihosociale reale ale persoanei, spre deosebire de ceea ce apare din jocul de rol, ca urmare a asumarii unor "masti"); eul ideal (modelul spre care aspiram, constituit intr-un factor structurant si motivational pentru propria personalitate).

Fiecare dintre formele eului poate fi caracterizata printr-un set de indicatori operationali: faza de evolutie, gradul de structurare, consistenta si coerenta interna, compatibilitatea cu celelalte forme s.a.

Din perspectiva acestei conceptii teoretice, eul ca structura centrala a persoanei poseda o dinamica specifica. In plan diacronic acest fapt semnifica existenta unei succesiuni de etape in formarea si manifestarea structurilor sale, incepand cu eul in formare, specific primilor ani de viata, si terminand cu eul batran, specific ultimei perioade din viata. In plan sincronic dinamica eului se manifesta prin existenta unui camp variabil ca extensiune , in functie de zona realitatii sociale pe care eul o structureaza, oferindu-i semnificatii derivate din configuratia propriilor caracteristici; acest fapt presupune si manifestarea conjuncturala a unor faze egosistolice sau egodiastolice ale eului, in functie de numarul si varietatea "obiectelor sociale" la care se raporteaza si pe care le incorporeaza, resemnificandu-le in plan subiectiv.

Mecanisme de aparare a eului. Indiferent de conceptia teoretica din perspectiva careia interpretam eul ca fenomen psihosocial, acesta trebuie inteles ca o structura centrala care asigura coerenta, echilibrul si functionalitatea personalitatii; in esenta sa, este modalitatea principala de elaborare, organizare si control a conduitei adaptative individuale in raport cu mediul natural si social. Atat dezvoltarea si manifestarea normala a personalitatii, cat si toate formele de destructurare psihopatologica sau manifestare devianta constituie rezultatul unor perturbari structurale sau functionale la nivelul eului.

In sens general, prin mecanisme de aparare a eului se intelege un ansamblu de operatii si procese psihice si psihosociale care se opun ruperii echilibrului personalitatii, dezagregarii individualitatii biopsihice si dezorganizarii conduitei adaptative a individului.

Una dintre cele mai complete sistematizari ale tipurilor de complexe este oferita de J.B. Coleman care propune urmatoarea clasificarea:

Dupa cum se vede din prezentarea de mai sus, mecanismele de aparare se caracterizeaza printr-o mare diversitate, modul lor de configurare functionala tinand atat de tipul si particularitatile personalitatii, cat si de natura situatiilor in care acestea sunt solicitate sa se manifeste.

Explicati rolul pe care il joaca eul in structurarea personalitatii.

Eul si imaginea de sine

Capacitatea de reflexivitate constienta specifica eului se manifesta la un moment dat si in raport cu propria persoana, rezultand astfel un sistem dinamic de cunostinte, reprezentari, credinte si idei despre sine.

Imaginea de sine reprezinta forma subiectiva prin care luam cunostinta si ne reprezentam propria persoana, cu ansamblul de trasaturi, insusiri si relatii cu mediul natural si social. Raportul dintre eu si imaginea de sine este deosebit de complex, implicand atat conditionari reciproce specifice raportului dintre parte si intreg, cat si retroactiuni cu functii reglatorii la nivelul sistemului personalitatii si al subsistemelor sale. Imaginea de sine se constituie reflexiv, pe fondul unui sentiment de identitate si continuitate a propriei persoane, trait preponderent ca ipostaza a prezentului psihologic: "eu sunt, eu fac, eu am".

Continutul imaginii de sine, mai restrans decat al eului, implica urmatoarele aspecte principale:

imaginea despre propriul corp si despre calitatile fizice si psihice de care suntem constienti;

identitatea sociala, caracterizata prin nume, varsta, domiciliu, o anumita familie, profesie, statut economic etc.;

modul de intelegere a ceea ce facem, simtim si gandim la un moment dat, prin raportarea la anumite repere valorice si atitudinale pe care le constientizam ca fiindu-ne caracteristice;

reprezentarile pe care le avem despre pozitia noastra in societate si despre rolurile jucate in situatii si imprejurari de viata relevante;

sentimentele fata de noi insine, fata de ceilalti si fata de evenimentele si situatiile semnificative in care suntem sau am fost implicati;

istoria personala marcata de evenimente semnificative si unice, care confera sentimentul continuitatii si unitatii propriei existente;

un puternic sentiment al prezentului, in care totul se focalizeaza pe ideea de eu, aici, acum;

un 'proiect de viata', caracterizat prin idealuri, scopuri si interese de viitor, impreuria cu strategiile de realizare a acestora;

sistemul de relatii interpersonale semnificative, trecute sau prezente, reale sau virtuale, principale sau secundare;

spatiul fizic si psihosocial "personalizat" (care poarta amprenta optiunilor, vointei, actiunilor si personalitatii noastre).

Fiind in esenta sa un fenomen relational, format la intersectia dintre psihologic si social, imaginea de sine se elaboreaza printr-o continua sinteza intre perceptia de sine si perceptia de altul, procese mediate de modele si repere axiologice interiorizate in ontogeneza prin socializare si invatare sociala. In procesul mai larg de relationare sociala a persoanei, imaginea de sine indeplineste urmatoarele functii principale: a) Mediaza perceptia si cunoasterea interpersonala , datorita calitatii de referential in procesul evaluarii de sine si a cunoasterii si evaluarii celor din jur. b) Asigura autoreglarea atitudinala si comportamentala in raport cu valorile, scopurile si idealurile constient asumate. c) Mediaza raporturile interpersonale, prin jocul complex dintre eul subiectiv, eul autentic, eul reflectat si eul ideal. d) Conditioneaza nemijlocit stabilirea nivelului de aspiratie in diferite domenii de activitate, precum si alegerea mijloacelor optime de atingere a acestuia si a scopurilor propuse. e) Constituie elementul central in procesul de structurare a "prezentului psihologic" , inserat dinamic in lantul istoriei individuale.

Formarea si evolutia imaginii de sine. Intre structura eului si profilul imaginii de sine exista o stransa interdependenta: imaginea de sine deriva din reflectarea subiectiva, constienta si sintetica a "eului aflat in situatie", insa aceasta imagine odata constituita poate influenta semnificativ structura si functionarea eului, devenind o componenta esentiala a acestuia.

Eul reprezinta forma de organizare dinamica a proceselor subiective prin care ne raportam constient la lume si la noi insine, in timp ce imaginea de sine se refera la chiar reprezentarea noastra despre propria persoana. Intre cele doua structuri subiective exista decalaje de continut si nivel de dezvoltare, in masura in care constiinta si constiinta de sine nu sunt acelasi lucru, pe nici o treapta de dezvoltare a persoanei. In consecinta, desi procesele de formare si evolutie a eului si imaginii de sine nu coincid, ele se afla intr-o stransa interdependenta temporala si calitativa, ambele fiind conditionate de aparitia constiintei de sine, in campul mai larg al constiintei individuale. Astfel, copilului mic ii lipseste cu desavarsire constiinta de sine desi este constient de multe dintre elementele mediului; adultul le are pe amandoua, dar ele nu sunt identice (G.W. Allport, 6).

In conceptia lui W. James, evolutia eului presupune urmatoarele etape: eul corporal, care se refera la constientizarea propriului corp; eul material, care presupune sistemele de relationare cu aspectele materiale ale existentei; eul spiritual, care implica procesele rationale de luare in stapanire a realitatii .

Nuantand aceasta etapizare, G. Allport identifica sase etape, caracterizate sintetic prin: simtul corporal, identitatea de sine, respectul de sine, imaginea de sine, extensiunea eului si efortul personal central (6, 120). Astfel:

(Folosind o metodologie mult mai riguroasa, L'Ecyuer identifica cinci zone calitativ distincte in structura eului: eul material, eul personal, eul adaptativ, eul social si eul non-eu (v. tabelu13.5.).

Fiecare dintre aceste dimensiuni capata configuratii specifice in functie de varsta, respectiv in functie de gradul de maturitate psihosociala a persoanei, ponderea lor putand fi foarte diferita de la o etapa de dezvoltare la alta. Etapele de dezvoltare a eului sunt urmatoarele: aparitia (0 - 2 ani); confirmarea (2 - 5 ani) ; dezvoltarea (5 - 11 ani); diferentierea (11 - 18 ani); eul maturitatii adulte (18 - 60 ani); eul batran (peste 60 ani). In fiecare stadiu de dezvoltare eul are o structura specifica, implicand anumite substructuri, categorii si forme de manifestare in conduita Insa, indiferent de modelele teoretice adoptate, fiecare evidentiaza faptul ca eul este o structura dinamica, a carei evolutie tine atat de factori naturali (maturizarea neuro-somatica), cat si de integrarea si invatarea progresiva la care este supus subiectul in cursul vietii sale sociale.

Procese psihosociale implicate in formarea imaginii de sine

Constituirea sistemului de reprezentari despre noi insine este un proces psihosocial care se manifesta in zona de interferenta dintre individual, microsocial si macrosocial. In consecinta, in cursul acestui proces vor interveni o serie de factori psihosociali care vor mijloci formarea imaginii de sine. Dintre care cei mai importanti sunt urmatorii.

Reflectarea sociala. Pentru a constientiza care sunt trasaturile specifice propriului eu sunt necesare doua conditii principale: a) mediul sociocultural caruia ii apartinem sa propuna o definitie si un etalon pentru caracteristica respectiva; b) grupul social sa "proiecteze" asupra noastra o imagine asupra a ceea ce se considera ca suntem, imagine care - acceptata si interiorizata - devine un element component al imaginii de sine. Astfel, dupa cum remarca G.H. Mead, conceptia care ne-o formam despre noi insine este in cea mai mare parte reflectarea parerilor persoanelor importante din mediul social caruia ii apartinem, fizic si afectiv.

Cercetand modul cum se formeaza aprecierea de sine (un aspect particular al imaginii de sine), K. Gergen a desfasurat urmatorul experiment. Studentii dintr-o grupa experimentala au fost solicitati ca in cadrul unei discutii directe sa-si evalueze o serie de calitati sau defecte care le sunt caracteristice. S-a folosit ca "element de reflectare sociala" o studenta foarte frumoasa dintr-un an superior. Aceasta trebuia sa comunice celor intervievati un mesaj puternic, de apreciere pozitiva - manifestandu-si discret acordul ori de cate ori subiectul isi evidentia o trasatura pozitiva si dezacordul atunci cand trasatura era negativa. Deci, asupra studentilor era proiectata o anumita imagine (pozitiva, in acest caz), prin intermediul unei persoane semnificative (statutul special al unei studente foarte frumoasa, dintr-un an superior). In cazul functionarii fenomenului de oglindire sociala, studentii din grupul experimental ar fi trebui sa-si modifice sensibil nivelul de autoapreciere in raport cu studentii dintr-un grup martor, unde mesajul pozitiv amintit nu a fost transmis. Ipoteza a fost validata semnificativ de datele experimentale: studentii si-au insusit imaginea pozitiva proiectata asupra lor, constatandu-se si persistenta in timp a imaginii astfel formata (88, 120 s.u.).

Un alt experiment efectuat asupra unor grupuri de copii a vizat medul cum acestia pot fi determinati sa-si modifice comportamentul sub incidenta imaginii care este proiectata asupra lor de catre profesori; s-a avut in vedere gradul in care copiii polueaza mediul lor (Miller, Buckman si Belon, 1975). Unui prim grup i s-a spus ca membrii sai erau foarte ordonati si nu polueaza mediul prin aruncarea de hartii si resturi; unui al doilea grup i s-au explicat motivele pentru care trebuie sa pastreze curatenia si solicitandu-se acest lucru; un al treilea grup nu a suferit nici o influenta, constituind grupul de control. Dupa un scurt timp s-a constatat ca gradul de poluare in primul grup era cu 40 % mai redus decat in cazul celui de al doilea grup, si cu 60 % mai redus fata de grupul de control. Reluandu-se verificarea dupa o perioada, s-a constatat ca noul comportament indus prin reflectare sociala era persistent in timp numai in cazul primului grup.

Insa, trebuie remarcat ca oamenii sunt foarte selectivi in alegerea sau acceptarea unei "oglinzi sociale". Tendinta generala este de a accepta mult mai usor opiniile celor care proiecteaza asupra noastra o imagine pozitiva, si de a respinge - prin ignorare, rationalizare sau discreditare- parerile defavorabile sau care sunt intr-un accentuat dezacord cu propriile noastre opinii. O mare importanta o are pozitia si prestigiul celui care indeplineste rolul de oglinda sociala: cu cat acestea sunt mai inalte, cu atat efectele sunt mai puternice si mai persistente in timp; parerile persoanelor foarte importante devin adesea referentiale esentiale in formarea imaginii de sine.

Observatiile experimentale arata ca nu este totdeauna necesar ca imaginea reflectata sa se refere la propria noastra persoana. Printr-un efect de "halou social", o anumita imagine - pozitiva sau negativa - proiectata asupra cuiva apropiat se rasfrange si asupra noastra, producand efecte indirecte. Insa, in timp ce in cazul unei imagini negative tendinta este de distantare si disociere de obiectul proiectiei, in cazul unei imagini pozitive tendinta este de apropiere, chiar prin invocarea unor legaturi pur formale sau simbolice (ca in cazul sustinatorilor unei echipe de fotbal, care se simt personal gratulati si valorizati atunci cand echipa favorita castiga un meci important). Dupa cum se constata adesea, oamenii sunt dispusi sa faca eforturi considerabile pentru a intra in zona de aura, sau a se alatura celor care au succes sau ocupa o pozitie foarte importanta. Cand fizic acest lucru nu este posibil, se poate recurge la o apropiere simbolica, ca in cazul unor tineri care poarta unele insemne apartinand unor organizatii sau grupuri de prestigiu, fara sa existe insa legaturi directe cu acestea. Fenomenul are la baza o puternica nevoie de valorizare sociala, chiar daca acest fapt inseamna "impodobirea cu razele de glorie ale altora".

Compararea sociala. Chiar daca asupra lor se proiecteaza o anumita imagine, oamenii sunt adesea nevoia unor confirmari si intariri, Compararea sociala oferind reperele obiective necesare consolidarii imaginii de sine. Dupa cum demonstreaza L. Festinger (1954), procesul compararii sociale este esential atat pentru formarea si modelarea personalitatii , conduitelor interpersonale si imaginii de sine, cat si pentru a se putea stabili ceea ce este bine, adevarat, frumos sau just in viata sociala. Compararea sociala este un proces continuu, care incepe inca din perioada copilariei (faimoasele "intreceri" specifice varstei), capata o pondere deosebita in adolescenta si continua de-a lungul intregii vieti, oferind criterii si zone de certitudine in varietatea si fluiditatea vietii cotidiene. Scolile absolvite, mediul social frecventat, resedinta detinuta, grupurile de apartenenta, statutul material al familiei s.a. constituie in mod curent baza unei continue comparari sociale prin care ne reglam imaginea de sine i atitudinile fata de noi insine si fata de cei din jur.

Jocul de rol: Situatiile sociale in care ne implicam afectiv si motivational sunt de natura sa influenteze anumite zone ale eului si imaginii de sine; aceste influente sunt in consonanta cu rolurile pe care le jucam si ni le asumam. Prin acceptarea si interpretarea unui rol social se produce un fenomen de identificare cu normele care regleaza din punct de vedere sociocultural comportamentul specific respectivului rol, caracteristicile acestuia fiind interiorizate si asumate. In timp, are loc un complex proces de modelare a personalitatii si imaginii de sine, astfel incat observatorul extern avizat poate identifica cu usurinta statutul social sau profesional al cuiva in functie de trasaturile rolului dominant pe care il joaca, trasaturi care au devenit vizibile prin comportamentul general al celui in cauza. Oamenii care interpreteaza roluri publice ajung sa se identifice cu acestea, imaginea de sine modificandu-se sensibil in functie de natura rolurilor si caracteristicile acestora. Astfel, se poate stabili profesia unei persoane, calitatea de conducator sau subaltern, statutul material s.a. ; comportamentul general devine "transparent" in raport cu rolurile principale cu care ne identificam in diferite perioade din viata.

In concluzie la cele prezentate mai sus, rolurile pe care le interpretam cu convingere nu raman un simplu exercitiu exterior si fara consecinte; dimpotriva, acestea modeleaza cel mai adesea personalitatea noastra, conferindu-i calitati care initial apartineau numai rolului jucat, nu si persoanei puse sa interpreteze acel rol. Deci, personajul se insinueaza in structura persoanei, inducandu-i caracteristicile sale.

Diferentierea sociala. Organizarea personalitatii presupune, paralel cu circumscrierea eului, realizarea unei distinctii clare intre eu-celalalt si eu-lume. Aceasta tendinta spre diferentiere incepe din primii ani de viata, mentinandu-se de-a lungul intregii vieti ca un factor motivational dintre cei mai importanti. Intr-un mod foarte activ, majoritatea oamenilor face un efort intens si permanent pentru a-si crea un eu distinctiv si original, actionand in acest sens atat asupra propriei persoane, cat si asupra mediului imediat. Comparatia sociala, pe langa capacitatea de a oferi referentiale in procesul evaluarii psihosociale, constituie si o modalitate directa de identificare a acelor atribute care ofera distinctivitate propriei personalitati.

Nevoia de unicitate, foarte puternica in special in societatea occidentala contemporana, determina oamenii sa evite toate situatiile in care pot fi asemanatori celorlalti. Resurse si eforturi deosebite vor fi investite in scopul obtinerii unei diferentieri si originalitati care sa le marcheze personalitatea si mediul; medul de a se imbraca, obiectele pe care si le procura, amenajarea locuintei, mediul pe care il frecventeaza, hooby-urile si sporturile practicate s.a. - toate acestea vor fi folosite ca modalitati eficiente de satisfacere a nevoii de unicitate. Chiar atunci cand unele dintre aceste elemente par comune (automobile, aparatura electronica de serie, imbracaminte si obiecte personale etc.), ele vor fi investite afectiv cu atribute speciale, astfel incat pentru cel in cauza ele vor capata atributul unicitatii subiective.

al

Numeroase cercetari au fost efectuate in legatura cu factorii si efectele diferentierii sociale, mai ales in cadrul unor comunitati eterogene din punct de vedere etnic, religios, cultural sau economic (McCurie, Snyder, Fromkin, Gergen s.a.). Folosindu-se metoda autodescrierii, s-a constatat ca subiectii chestionati au tendinta generala de a se caracteriza in primul rand prin ceea ce ii deosebeste de ceilalti. Astfel, daca intr-un grup majoritar de albi se gasesc si cativa negri, acestia vor aminti in primul rand ca sunt de culoare, fapt ce nu se intampla daca grupul majoritar este tot de culoare. Oricare ta caracteristica distinctiva este invocata prioritar, ceea ce demonstreaza importanta deosebita a diferentierii sociale in definirea eului si elaborarea imaginii de sine. La nivelul cel mai inalt de obiectivare a personalitatii, creativitatea poate fi considerata o modalitate superioara de diferentiere sociala si interpersonala.

Memoria si imaginea de sine. Elaborarea eului si a imaginii de sine presupune un proces continuu de integrare si interpretare a informatiei endogene si exogene privind propria persoana si relatiile sale cu mediul. Din aceasta perspectiva, este de presupus ca memoria - datorita capacitatii sale de reactualizare selectiva a unor informatii privind istoria individuala, poate influenta profilul si dinamica imaginii de sine.

Se impune necesitatea existentei unor mecanisme de autoreglare spontana. (feed-back-uri), care. sa asigure automentinerii imaginii de sine, si a s stemelor atitudinile, relationale si comportamentale pe care le conditioneaza, intre anumite limite de stabilitate si coerenta. De altfel, psihicul uman, datorita calitatilor sale de sistem complex cu autoreglare implica in mod necesar existenta acestor mecanisme la toate nivelurile si in toate formele sale de manifestare; deci, inclusiv la nivelul eului - ca structura centrala a personalitatii si a imaginii de sine - ca modalitate de obiectivare a eului in planul autoreflexivitatii constiente.

Principalele modalitati de automentinere a imaginii de sine in diferitele imprejurari de viata sunt urmatoarele:

Autovalidarea ipotezelor despre sine. Pe baza informatiilor primite din exterior, in urma proceselor de reflectare si comparatie sociala - in special, ne formulam anumite ipoteze despre noi insine, ipoteze care pot capata, prin simplul fapt al existentei lor, o deosebita capacitate structuranta pentru sistemul nostru atitudinal si comportamental. Aceasta capacitate este cu atat mai mare cu cat imaginea formata pe aceasta cale se afla in concordanta cu unele trasaturi ale eului ideal. In aceasta situatie, mentinerea ipotezei despre sine capata o deosebita functie motivationala, determinand alegerea unui comportament social prin care aceasta sa fie validata. De exemplu, daca ne-am format impresia ca suntem un om generos sau curajos, vom cauta sa ne manifestam in asa fel, si in asemenea situatii, incat sa se confirme imaginea formata despre noi insine. Insa, actionand de-a lungul timpului, forta motivationala de autovalidare determina in mod efectiv structurarea pe aceasta directie a personalitatii. Acesta este un mecanism activ, care contribuie la transformarea virtualitatilor in realitate psihologica, respectiv la valorizarea personalitatii pe directia idealurilor si aspiratiilor specifice subiectului.

Afilierea selectiva la mediul social. O alta modalitate de mentinere a imaginii de sine este aceea de a cauta acele medii sociale (persoane, grupuri, organizatii, activitati, profesii s.a.) care sa corespunda in cea mai mare masura aspiratiilor si motivatiilor esentiale ale eului. Prin aceasta afiliere selectiva la mediu oferim celorlalti informatii care sa le permita sa ne interpreteze in sensul propriei imagini pe care o avem despre noi insine. Cercetarile arata ca eforturile oamenilor de a oferi celorlalti informatia care sa corespunda propriilor imagini despre ei insisi este cu atat mai mare cu cat exista semnale ca acestia nu ii apreciaza in sensul dorit.

De exemplu, daca ne consideram o persoana sociabila, iar din partea celor din jur primim semnale prin care ni se recunoaste aceasta caracteristica, nu vom face eforturi deosebite de a o sublinia in continuare; dimpotriva, daca primim semnale ca cei din jur nu ne considera ca atare, vom incerca toate mijloacele de a le demonstra aceasta trasatura, recurgand chiar la gesturi si actiuni ostentative.

Rationalizarea opiniilor contrare. Fara indoiala, nu toate informatiile pe care le primim din partea celor din jur concorda cu imaginea pe care ne-am format-o despre noi insine. In acest caz pot intra in functiune o serie de mecanisme psihosociale prin care vom incerca sa modificam opiniile neconcordante: persuasiunea, amplificarea informatiei favorabile validarii propriei opinii, ignorarea opiniilor nefavorabile sau "rationalizarea" acestora. In sens psihanalitic, prin rationalizare se intelege un procedeu prin care subiectul incearca sa dea o explicatie coerenta din punct de vedere logic, sau acceptabila din punct de vedere moral, unei atitudini, actiuni, idei sau sentiment, ale caror motive reale nu ii sunt accesibile, sau sunt de neacceptat in plan afectiv si motivational (v.116). Avand multiple articulatii inconstiente, rationalizarea

constituie o modalitate frecventa de a face compatibila o anumita imagine pe care ne-am format-o despre noi insine cu opiniile care o contrazic. in acest caz se cauta "explicatii rationale", prin invocarea unor trasaturi ale persoanei care emite asemenea opinii neconvenabile: "nu intelege despre ce este vorba", "este invidioasa", "vrea sa se razbune" etc. Desigur, exista si posibilitatea ca in situatia in care opiniile contrare sunt numeroase, sau provin din partea unor persoane cu un inalt prestigiu profesional sau moral, subiectul sa incerce sa-si modifice propria sa imagine, prin intermediul reflectarii si comparatiei sociale.

Trebuie remarcat ca si mecanismele de aparare a eului la care ne-am referit anterior intervin in procesul complex al mentinerii imaginii de sine in conditiile unei mari variabilitati a stimulilor care actioneaza asupra subiectului si a diversitatii situatiilor sociale in care acesta este implicat.

Eul si intelegerea emotiilor

Emotiile reprezinta una dintre principalele dimensiuni ale vietii sufletesti, intelegerea, interpretarea si racordarea acestora la celelalte dimensiuni ale vietii psihice tinand de functia sintetic-integratoare a eului. Intr-adevar, atitudinile si comportamentele sociale au in structura lor- pe langa dimensiunea cognitiva si cea axiologica - si o dimensiune afectiva, care reprezinta atat fondul general pe care se structureaza celelalte componente, cat si un important factor de energizare si orientare a activitatii psihice - in general, si a comportamentului social - in special.

Insa, dupa cum demonstreaza majoritatea teoriilor care se refera la acest domeniu, starile emotionale au o puternica conditionare socioculturala si psihosociala, astfel incat intelegerea acestora - mai ales sub aspectul rolului jucat in structurarea eului si a formarii imaginii de sine- conditioneaza in mare masura decodificarea mecanismelor psihosociale care fundamenteaza relatiile interpersonale, fenomenele de grup sau de masa, producerea comportamentelor deviante sau delincventiale s.a.

Fenomenele legate de producerea si intelegerea emotiilor pot fi abordate din trei perspective teoretice principale: biologica, cognitiva si constructivista.

Din perspectiva biologica, emotiile sunt interpretate ca o consecinta a unor procese fiziologice: anumite particularitati conjuncturale ale proceselor nervoase, endocrine, respiratorii, circulatorii s.a., determina aparitia unor stari emotionale specifice (furie, frica, tristete, surpriza, bucurie etc.). Pornind de la teoria lui Ch. Darwin (1872), se accepta ideea ca exista o anumita continuitate genetica intre reactiile emotionale la om si la animale, aceste reactii avand in principal o functie adaptativa: frica este un raspuns natural la pericol, furia semnalizeaza prezenta unui obstacol care trebuie distrus, bucuria o stare benefica care trebuie mentinuta etc.

Desi nu au putut fi identificate modificari fiziologice specifice fiecarei stari emotionale, in sprijinul acestei teorii sunt invocate experimentele care arata ca anumite stari emotionale fundamentale (fericirea, tristetea, mania, teama, surpriza si dezgustul) au putut fi recunoscute intr-o masura semnificativa dupa expresia faciala de catre subiecti apartinand unor culturi diferite (SUA, Chile, Japonia), ceea ce pare sa sugereze ca expresiile emotionale faciale sunt universale. Pentru a se elimina factorul unei posibile modelari a expresiilor prin mass-media experimentele au fost reluate pe membrii unor triburi izolate; rezultatele arata ca si in acest caz, pentru emotii precum frica, mania si fericirea, expresiile faciale au putut fi recunoscute intr-o proportie semnificativa. In consecinta, se poate presupune ca exista o anumita baza genetica a emotiilor, insa acestea suporta o puternica modelare si conditionare sociala, care nu poate fi ignorata. Folosind acest suport teoretic, au fost puse la punct tehnici de inducere a unor stari emotionale prin intermediul retroactiuni faciale, pe baza tezei ca expresiile faciale, oferind informatii asupra unei stari emotionale, implicit o poate amplifica (Lanzetta, 1976).

Din perspectiva cognitiva, emotiile - desi poseda o componenta biologica - sunt identificate prin atribuire, adica prin atasarea unor denominativi socioculturali. Aceasta conceptie are la baza teoria bifactoriala a emotiilor, elaborata de S. Schachter (1964). Conform acestei conceptii, circumscrierea unei emotii presupune prezenta a doi factori: a) unul biologic, nespecific, constand dintr-o activare fiziologica generalizata; b) altul cognitiv-denominativ, de natura socioculturala, care specifica natura emotiei ('eticheta' care se ataseaza starii de activare generalizata). Deci, ceea ce credem ca simtim depinde in mod esential de regulile socioculturale care sugereaza ceea ce este "firesc" sa traim din punct de vedere afectiv intr-o anumita imprejurare. Desi susceptibila de critici de natura metodologica si conceptuala, tinand mai ales de doza de arbitrar ce se poate manifesta in "etichetarea" starilor emotionale, dar si de lipsa unei stari de activare prealabila in anumite stari emotionale (tristete, admiratie, suparare etc.), teoria bifactoriala a deschis o noua perspectiva in acest domeniu. Una dintre acestea se refera la fenomenul reatribuirii starilor emotionale: oferind subiectilor un anumit tip de informatie, starea lor emotionala poate fi modelata si redirectionata intr-un sens convenabil (diminuarea durerii; inducerea efectului "placebo", amplificarea placerii sexuale in cadrul unui cuplu "obosit", marirea rezistentei la actiunea anumitor factori potential agresivi s.a.).

Din perspectiva constructivista, emotiile sunt rezultatul direct al actiunilor socioculturale, avand caracterul unor "constructe" fara un suport biologic esential. Mediul social este cel care stabileste atat modul de a reactiona emotional intr-o anumita imprejurare, cat si forma convenabila pentru respectiva manifestare. Intr-un anumit context se considera "normal" sa te infurii - de exemplu; iar aceasta manifestare emotionala imbraca o anumita forma, diferita de la o cultura la alta. Cercetarile de antropologie culturala sustin consistent acest punct de vedere, in cadrul diferitelor culturi existand modele stricte de manifestare emotionala care, uneori, au chiar caracterul unei ritualizari reglata prin reguli consensuale.

Este evident ca nu trebuie sa absolutizam nici una dintre aceste teorii; starile emotionale fiind fenomene complexe in cadrul carora intervin o multitudine de factori, dintre care cei mai importanti sunt cei de natura biologica, psihologica si culturala. Ponderea factorilor este diferita de la o situatie la alta; si de la o persoana la alta, analiza contextuala fiind aceea care poate permite intelegerea nuantata a starilor emotionale. Insa, pentru orice situatie, intelegerea propriilor emotii echivaleaza cu o mai buna cunoastere a propriei personalitati:

4.Nivelul de aspiratie in activitatea persoanei

Fiind elementul constitutiv al oricarei structuri sociale, persoana se obiectiveaza in planul existentei sociale prin intermediul activitatii. In consecinta, parametru calitativi si cantitativi ai activitatilor desfasurate in diferitele etape ale vietii individuale, precum si modalitatile de raportare proiectiv-anticipativa la performanta sociala vor deveni una dintre cele mai semnificative dimensiuni ale persoanei si dinamicii sale sociale. Nivelul de aspiratie constituie unul dintre cei mai relevanti indicatori privind structura motivationala, atitudinea proiectiva si capacitatea de autorealizare a persoanei.

Nivelul de aspiratie - delimitari conceptuale

Conceptul a fost introdus de scoala dinamista a lui K. Lewin, fiind legat de asa-numita "tensiune spre scop", observata de multi alti cercetatori. Intr-un sens general, nivelul de aspiratie reprezinta nivelul calitativ de realizare a scopului unei activitati la care subiectul se declara satisfacut. Definitiile propuse de diferiti autori prezinta un mare grad de convergenta. Astfel, pentru F. Hoppe nivelul de aspiratie se refera la scopurile, expectatiile sau revendicarile unei persoane privind realizarile sale viitoare intr-o sarcina data, iar pentru J. Frank este nivelul performantei viitoare intr-o sarcina familiara pe care individul incearca sa o atinga explicit, cunoscand nivelul performantelor anterioare in acelasi tip de sarcina (95, 120).

Constituirea nivelului de aspiratie este rezultatul unui raport complex si dinamic dintre imaginea de sine, reperele de performanta oferite de cei din jur in activitati similare, nivelul performantelor anterioare ale subiectului, evaluarea conditiilor generale si particulare in care se desfasoara activitatea, fondul motivational si forta de autorealizare a eului. Odata format, nivelul de aspiratie devine un factor motivational esential care vectorizeaza eforturile persoanei in sensul atingerii unor scopuri, stabilind totodata reperele autovalorizarii sociale.

Cercetarile experimentale desfasurate de K. Lewin evidentiaza o suita de secvente si procese adiacente formarii si manifestarii nivelului de aspiratie, in calitatea sa de element functional si motivational esential pentru desfasurarea activitatilor individuale si sociale. Dinamica constituirii nivelului de aspiratie are urmatoarea forma generala .

Raportul dintre scopul actiunii, nivelul de aspiratie si performanta reala este analizat de K. Lewin prin intermediul unor notiuni conexe cu o incontestabila valoare operationala. Astfel:

scopul ideal este dat de performanta optima care teoretic parte fi atinsa in conditiile date;

scopul actiunii , echivalent valoric cu nivelul de aspiratie, este rezultatul evaluarii contextuale a posibilitatilor concrete de a atinge o anumita performanta, in conditiile unei anumite experiente anterioare privind acelasi tip de sarcina; este rezultatul unui realism autoevaluativ si circumstantial, care nu exclude pastrarea unui anumit model ideal de performanta;

diferenta interna este definita de decalajul dintre scopul ideal si scopul actiunii, fiind expresia gradului de realism manifestat de subiect in conditii determinate de actiune, pe de o parte, si a tensiunii motivationale de realizare a eului ideal, pe de alta parte;

nivelul de incredere este expresia increderii subiective in sansa de a atinge scopul actiunii;

diferenta de reusita (diferenta de realizare) este data de decalajul dintre nivelul de aspiratie (scopul actiunii) si nivelul de realizare efectiva a sarcinii, putand avea valori pozitive sau negative.

Pornind de la un experiment care viza rolul instructajului verbal in declansarea nivelului de aspiratie, L. Festinger introduce o noua si interesanta distinctie intre doua concepte pana atunci nediferentiate: nivelul de expectatie si nivelul de aspiratie.

Nivelul de expectatie exprima gradul de speranta investita de subiect in realizarea unei sarcini definite (incredere in reusita);

Nivelul de aspiratie propriu-zis, respectiv nivelul de realizare pe care subiectul se asteapta sa-1 obtina, cu o anumita probabilitate, intr-un anumit domeniu de activitate (evaluarea realista a sansei).

Sentimentele rezultate in urma succesului sau esecului indeplinesc atat o functie motivationala intrinseca, cat si una de autoreglaj comportamental, inducand tendinta de modificare adaptativa a nivelului de aspiratie in functie de performantele obtinute in secventele anterioare ale activitatii.

Nivelul de aspiratie si reusita sociala

Numeroase cercetari arata ca mediul sociocultural parte avea o influenta esentiala in desfasurarea procesului de fixare a nivelului de aspiratie si de modelare a atitudinii fata de succes sau esec: societatile care promoveaza modelele competitionale si de reusita personala faciliteaza un inalt tonus motivational si de autorealizare, implicit tendinta de fixare a unui nivel de aspiratie superior; dimpotriva, societatile "egalitariste", in care performanta individuala nu este apreciata, limiteaza comportamentele competitionale si determina scaderea generala a nivelului de aspiratie a membrilor sai.

Dinamica generala a unei societati, cat si dinamica evolutiei personale pot fi evaluate prin intermediul unui set de indicatori, dintre care cei mai importanti sunt cei legati de tipul de model performantial promovat de societate, atitudinea fata de performanta de exceptie, toleranta la esec, nivelul mediu de aspiratie si gradul mediu de incredere in reusita.

Sintetizand, putem aprecia ca performanta obtinuta in diferite tipuri de activitati este conditionata de o serie complexa de factori psihoindividuali si psihosociali care se conditioneaza reciproc - si anume:

gradul de dezvoltare a aptitudinilor implicate in respectiva activitate;

experienta acumulata in activitati de acelasi tip sau similare;

tonusul motivational general si specific;

capacitatea de mobilizare si mentinere a efortului psihofizic necesar desfasurarii activitatii;

pozitia ocupata in cadrul structurilor sociale in perimetrul carora se desfasoara activitatea;

importanta activitatii in plan individual si social;

climatul psihosocial existent in cadrul grupului de apartenenta;

natura modelelor de performanta promovate de mediul sociocultural si de organizatiile sau institutiile de apartenenta sau de referinta;

tipul si nivelul de recompensa sau sanctiune acordate pentru reusita sau esec in cazul respectivului gen de activitate;

nivelul de aspiratie formulat de subiect (ca o sinteza a factorilor mai sus mentionati) si gradul de incredere in propria reusita;

performanta (nivel de reusita sau esec) obtinuta in activitatile anterioare ;

unele caracteristici ale situatiei concrete in care se desfasoara actiunea.

Problematica legata de nivelul de aspiratie si influenta acestuia asupra comportamentului performantial a suscitat numeroase cercetari experimentale. Unele dintre cele mai interesante se refera la influenta reusitei sau esecului dintr-o secventa anterioara asupra nivelului de aspiratie formulat pentru urmatoarea secventa a activitatii (K. Lewin, L. Festinger, J.D. Frank, F. Robaye).

Sintetizand rezultatele acestor cercetari, se poate aproxima urmatoarea corelatie intre dinamica nivelului de aspiratie si performanta obtinuta intr-o secventa anterioara a activitatii:

Se observa ca dupa succesul obtinut intr-o secventa anterioara a activitatii increderea in sine creste apreciabil, corelativ cu tendinta cresterii nivelului de aspiratie. In cazul esecului efectul este si mai vizibil: pe fondul scaderii gradului de incredere in sine, tendinta generala este aceea de scadere drastica a nivelului de aspiratie. Atunci cand aceste conditionari se produc in lant (serii de esecuri sau succese sistematice), efectele asupra personalitatii pot fi deosebit de puternice, inducand aparitia unor trasaturi de personalitate care pot marca semnificativ destinul social al unei persoane: optimism sau pesimism, tendinta spre esec, neincrederea in sine etc.; in sens general, se poate produce inscrierea

persoanei pe o anumita directie evolutiva ascendenta sau descendenta, cunoscut fiind faptul ca succesul are tendinta sa atraga succesul, iar esecul atrage esecul. Solutia terapeutica consta in "ruperea" lantului de conditionari negative, schimbarea domeniului de activitate, cresterea gradului de incredere in propriile posibilitati printr-o mai buna autocunoastere s.a.

Fixarea unui nivel de aspiratie realist reprezinta o problema importanta legata de comportamentul performantial. In acest context, se poate dezvolta tendinta unei persoane de a se subaprecia sau supraaprecia, tendinta care in anumite conditii favorizante poate deveni o caracteristica a personalitatii, cu efecte importante asupra capacitatii de adaptare la mediul social. Se constata ca ambele tendinte pot conduce la esec existential, datorita dificultatilor implicite de raportare realista a persoanei la exigentele mediului.

Supraaprecierea poate fi atat rezultatul unei gresite aprecieri a dificultatii sarcinii si a conditiilor in care se desfasoara activitatea, cat si al unei eronate imagini despre sine. In aceste conditii, implicarea in activitate conduce la un esec datorat imposibilitatii de a rezolva sarcina a carei dificultate depaseste capacitatea rezolutiva a persoanei. Daca situatia se repeta de mai multe ori, subiectul se va afla intr-o situatie conflictuala care poate fi rezolvata fie prin reevaluarea conditiilor si dificultatii sarcinii, fapt ce presupune reformularea nivelului de aspiratie, fie prin operarea unor modificari asupra imaginii de sine. Daca acest lucru nu este posibil, subiectul recurge deseori la o "rationalizare" a situatiei, invocand motive aparente care sa justifice esecul: conditii nefavorabile care nu puteau fi prevazute, dar deseori si 'culpabilizarea' celor din jur (atitudini ostile, invidie, incercari de sabotare etc.). Atunci cand imaginea de sine este hipertrofiata, datorita unui mediu familial sau scolar excesiv de protector - de exemplu, se poate intampla ca iesirea din situatia conflictuala sa se realizeze prin dezvoltarea unui complex de persecutie, sau a unuia de inferioritate, cu consecinte negative asupra evolutiei si integrarii sociale a persoanei respective.

Subaprecierea este cel mai adesea rezultatul unei subevaluari a propriilor capacitati fizice si intelectuale, derivata dintr-o incorecta cunoastere de sine, sau datorita unor circumstante nefavorabile care au facut ca unele capacitati reale ale persoanei sa nu se poata obiectiva in performanta sociala. Pe acest fond subiectul poate dezvolta un sentiment de neincredere in sine, prudenta excesiva, diminuare a nivelului de aspiratie s.a. In acest caz esecul deriva din imposibilitatea unei adecvate valorizari sociale a aptitudinilor reale ale subiectului, pe fondul unui sentiment de nerealizare, insignifianta sau ratare sociala.

Pentru ambele situatii, care sunt cel mai adesea rezultatul unor carente ale procesului instructiv-educativ, asistenta psihologica calificata poate conduce la depasirea starilor de frustrare care rezulta totdeauna in urma unor esecuri profesionale sau sociale.

In concluzie, cele mai bune premise pentru reusita sociala le ofera o buna cunoastere de sine, pe linia posibilitatilor rezolutive si aptitudinilor personale, a capacitatii de efort si focalizare pe sarcina, pe fondul unei atitudini realiste, critice si flexibile fata de sine, fata de cei din jur si fata de caracteristicile mediului social in care persoana evolueaza.

5.Statutul si rolul social in dinamica persoanei

, Analizele referitoare la procesele si fenomenele psihoindividuale care se produc in context relational trebuie sa fie dublate de cercetarea proceselor relationale ca atare, precum si de relevarea modalitatilor prin care personalitatea se manifesta in plan interpersonal si sociocultural. Acest fapt devine posibil prin introducerea notiunilor de statut si rol, care exprima pozitiile, functiile si comportamentale persoanei derivate din calitatea sa de element activ al unor structuri sociale determinate.

Delimitari conceptuale

Statutul defineste caracteristicile unei pozitii ocupate in cadrul unei structuri sociale: grup, organizatie sau institutie. Fiecare dintre aceste structuri se caracterizeaza printr-un ansamblu de pozitii articulate structural si functional, astfel incat sa se asigure atingerea scopurilor care sunt ratiunea lor de a fi. In consecinta, fiecarei pozitii ii sunt precizate functiile, drepturile, indatoririle si modelele comportamentale considerate dezirabile. Aceasta acceptie a notiunii este sustinuta de cei mai multi psihosociologi, cu unele diferente sau accente nesemnificative. Astfel, pentru J. Stoetzel Statutul desemneaza ansamblul de comportamente pe care o persoana le poate astepta sau pretinde din partea altora, in virtutea pozitiei pe care o ocupa in viata sociala. In aceasta acceptie, Statutul are atat o latura obiectiva, definita prin elementele exterioare, observabile ale comportamentelor statutare, cat si una subiectiva, constand din aprecierea si atitudinea persoanei fata de pozitia pe care o ocupa.

Realizarea optima a finalitatii unui activitati (atingerea unor scopuri, satisfacerea trebuintelor materiale sau spirituale ale membrilor etc.) este conditionata de o corecta definire si articulare a statutelor in cadrul structurii generale a sistemului social. Deci, atat definirea, cat si functionalitatea statutelor nu pot fi concepute decat in cadrul unei reiele interaciionale de pozitii sociale, in care atributiile, drepturile si indatoririle sunt precis circumscrie, astfel incat sa nu apara suprapuneri sau hiatusuri. Functia unui statut consta in contributia fiecarei pozitii la realizarea scopurilor grupului sau institutiei sociale, intr-un anume context social. In consecinta, unul si acelasi statut poate avea functii diferite, determinate de contextul sociocultural concret.

In cadrul diferitelor culturi pot exista diferente sensibile in ceea ce priveste definirea si stabilirea functiilor unor pozitii sociale. Astfel, Statutul omului batran este total diferit in societatea occidentala contemporana fata de cel din cadrul unor culturi tribale: in primul caz pozitia este definita prin calitatea de pensionar, cu atributii sociale extrem de restranse; in al doilea caz este o pozitie cu totul privilegiata, de intelept al colectivitatii, avand o mare putere de decizie si control prin intermediul institutiei "sfatul batranilor". Drepturile, indatoririle, modelele comportamentale practicate in cele doua situatii sunt nu numai diferite, dar se afla plasate intr-un cu totul alt sistem interactional de pozitii sociale: statutul de copil sau adult, femeie sau barbat, vanator sau razboinic - toate sunt preponderent derivate din coordonatele de baza ale respectivei culturi, si numai in mica masura din coordonatele obiective ale unei stari naturale (varsta biologica, de exemplu). Configuratia si continutul statutelor se poate modifica si in timp, prin mutatii calitative.

Clasificarea statutelor se poate face pe baza mai multor criterii:

Dupa modul cum au fost obtinute de persoana, statutele pot fi prescrise (dupa criterii de varsta, sex, etnie, religie, nationalitate), sau dobandite (prin profesie, activitate politica sau economica etc.).

Dupa natura instantei care le instituie, statutele pot fi formale (impuse de o institutie oficiala), sau informale (generate consensual in cadrul unor grupuri sau asocieri spontane).

Dupa durata, statutele pot fi temporare (conjuncturale, cu o durata relativ redusa), sau permanente.

Atat statutele considerate individual, cat si reteaua de statute prin care se configureaza un sistem social indeplinesc o serie de functii complexe: organizeaza viata sociala, prin stabilirea pozitiilor si a regulilor de subordonare si coordonare dintre acestea; asigura eficienta activitatilor sociale, prin stabilirea functiilor si responsabilitatilor fiecarei pozitii din structura sistemului social; regleaza raporturile interpersonale, prin intermediul nonmelor si modelelor comportamentale pe care le impun; creeaza zone de "certitudine si predictibilitate" in cadrul vietii sociale, cu efecte pozitive asupra climatului social si performantelor individuale si colective s.a.

Rolul se defineste ca modalitatea concreta prin care o persoana indeplineste prescriptiile statutare. Rolul are valoare de expresie a persoanei care ocupa un anumit statut, fiind rezultatul unei interactiuni dinamice intre normele si modelele impuse unei anumite pozitii sociale si spontaneitatea creatoare a subiectului. Personajul este rezultatul sintezei dintre prescriptiile si modelele comportamentale statutare si originalitatea personalitatii subiectului, care dau o forma distincta comportamentului de rol.

Dupa cum rezulta din cercetarile experimentale dedicate acestei teme, caracteristicile comportamentelor de rol ale unei persoane aflata intr-o anumita situatie sociala depind de o multitudine de factori: a) modul cum persoana percepe prescriptiile si modelele aferente statutului pe care il ocupa; b) aptitudinile si capacitatile reale de care dispune pentru a obiectiva reprezentarile sale referitoare la rolul pe care trebuie sa-1 joace; c) imaginea de sine si nivelul de aspiratie pe care si-1 propune pentru activitatile aferente rolului asumat; d) sistemul de relatii interpersonale in care urmeaza a se desfasura jocul de rol (relatii actuale sau anterioare, reale sau imaginate etc.); e) experienta personala acumulata in situatii similare; f) natura si calitatea statutelor conexe pe care le ocupa : statutul social (prestigiu in cadrul grupului sau institutiei), statutul economic (valorile si posibilitatile materiale de care dispune), statutul cultural si profesional (nivelul de instructie si prestigiul profesional) s.a.; g) particularitatile grupului sau institutiei in cadrul careia se desfasoara jocul de rol (tipul grupului sau institutiei, gradul de formalism sau liberalism pe care il promoveaza, permeabilitatea la inovatie etc.); h) creativitatea sociala si profesionala .

Rolul apare ca o sinteza a factorilor mai sus mentionati, in care nota dominanta este data insa de personalitatea subiectului implicat in jocul social.

Dupa Allport, Intre notiunile de statut si rol exista un raport de complementaritate dialectica, acestea reprezentand doua fatete ale persoanei aflate in relatie: statutul desemneaza aspectul static si structural al pozitiei ocupate, ale carei determinatii sunt preponderent socioculturale; rolul desemneaza aspectul dinamic si particularizat al comportamentului persoanei care ocupa respectiva pozitie, avand determinatii preponderent psihoindividuale si psihosociale. Prin asumarea unui rol persoana se implica intr-o activitate care vizeaza implicit indeplinirea functiilor statutului corespondent, masura indeplinirii acestor functii depinzand direct de calitatea rolului prestat de persoana.

Cu cat o persoana este mai potrivita ocuparii unei anumite pozitii (prin nivel de pregatire, experienta sociala, capacitati aptitudinale, responsabilitate sociala etc.), cu atat distanta dintre prescriptiile statutare si comportamentul de rol este mai mica, ceea ce se va reflecta si in modul cum este apreciat la nivel social jocul de rol. Acest fapt nu exclude spontaneitatea si creativitatea persoanei, aceste calitati manifestandu-se pe directia cresterii performantelor structurii sociale in cadrul careia actioneaza.

Rolurile indeplinesc doua functii principale: 1) regleaza raporturile sociale, prin intermediul normelor si modelelor socioculturale care le fundamenteaza, pe de o parte, si prin reteaua de relatii pe care le determina intre membrii grupurilor sociale, pe de alta parte; 2) asigura integrarea personalitatii in plan intern, prin focalizarea insusirilor, capacitatilor si proceselor psihice in raport cu jocul de rol, iar in plan extern prin racordarea la obiectivele si exigentele activitatii sociale de grup.

Clasificarea rolurilor se face pe baza unui evantai larg de criterii: a) prin raportarea la statutele corespondente (roluri de varsta, sex, profesie, pozitie in familie sau alte grupuri etc.); b) din punctul de vedere al libertatii pe care o presupune (asumate liber, impuse, generate in situatii de stres); c) in functie de contributia persoanei (create, preformate); d) dupa criteriul temporalitatii (prezente, viitoare, reminiscente); e) dupa forma de manifestare (rigide, flexibile, amorfe); f) dupa nivelul la care se produc (institutionale, grupale, personale); g) dupa raportul cu realitatea si atitudinea subiectiva pe care o presupun (refuzate, aspirate, visate, imaginate, virtuale, simbolice); h) dupa criteriul constantei (permanente, intermitente, intamplatoare) etc.

Una dintre calitatile fundamentale ale persoanei consta in aptitudinea de a adopta roluri care sa corespunda atat capacitatilor sale, cat si situatiilor sociale in care se gaseste plasata - ceea ce reprezinta premisa obtinerii unor inalte performante sociale si realizarii implinirii de sine.

Niveluri de analiza a rolurilor

,Analiza structurii si dinamicii rolurilor trebuie sa se faca dintr-o tripla perspectiva: institutionala, interactionala si individuala (88; 95; 164 s.a.).

Rolurile la nivel institutional. Din aceasta perspectiva rolurile se caracterizeaza prin natura si caracteristicile sistemului de norme si modele prin care este prescris rolul corespunzator unei anumite pozitii sociale, precum si prin raportul pe care il mentine cu alte pozitii sociale. Din acest punct de vedere, vom distinge: roluri institutionale, corespunzand unor pozitii si modele ale societatii globale (categorii de varsta, sex, etnie, clasa sociala); roluri functionale, definite in cadrul grupurilor organizatiilor si institutiilor in functie de pozitia ocupata si raporturile cu celelalte pozitii, pe fondul exigentelor impuse de activitatile de baza prin care se definesc. Evolutiile sociale, in plan economic, politic, tehnologic, cultural sau religios determina schimbari in configuratia si functiile rolurilor institutionale: se modifica ierarhiile si prioritatile sociale, functiile specifice rolurilor, expectatiile in raport cu acestea, modul de relationare in cadrul sistemului etc. Corespunzator acestor modificari, rolurile functionale vor suferi procese de adaptare corespunzatoare, desi pot exista decalaje intre cele doua procese evolutive, decalaje potential generatoare de conflicte. Un exemplu edificator poate fi dat prin analiza retelei de roluri si "definitorilor" socioculturali ai acestora in doua momente ale procesului de evolutie a familiei ca institutie sociala: pe de o parte, familia patriarhala, de tip medieval, structurata ierarhic pe relatii de rudenie, desfasurandu-si activitatea specifica in cadrul unei gospodariei autarhice; pe de alta parte, familia moderna, restransa numericeste, desfasurand activitati diferentiate pe membri, in cadrul unor grupuri conexe, structurate pe orizontala. Evolutia social-istorica a determinat modificari majore atat asupra modului de structurare a rolurilor in cadrul sistemului, cat si in ceea ce priveste determinantii normativi ai comportamentelor de rol. Date doua cazuri de exemplificare, daca in primul caz rolul tatalui-patriarh este de conducator necontestat si autoritar in aproape toate formele de activitate a familiei extinsa (clan), in al doilea caz rolul este de sfatuitor si prieten, cu atributii extrem de reduse dupa ce tanarul si-a intemeiat propria familie. Configuratia rolurilor; precum si functiile si continutul acestora se pot modifica considerabil o data cu mutatiile care au loc in cadrul institutiilor sociale in plan istoric si cultural.

Rolurile la nivel individual. In acest plan rolul este analizat din perspectiva functiei sale de expresie si obiectivare sociala a persoanei. Desi societatea globala sau grupurile de apartenenta propun un rol standard pentru o anumita pozitie sociala, persoana isi elaboreaza rolul prin devieri mai mult sau mai putin ample de la acest model, astfel incat intrarea in rol da masura originalitatii si spontaneitatii creatoare a subiectului. Personajul reprezinta expresia compromisului dintre exigentele si modelele sociale standard, pe de o parte, si atitudinile, motivatiile si capacitatile "interpretative" individuale, pe de alta parte. Dupa cum sublinia J. Maisonneuve , personajul astfel rezultat indeplineste o functie de securizare sau de valorizare, in urmatoarele moduri: a) personajul ca rol stereotip, ceea ce presupune conformarea stricta la modelul social si asteptarile celorlalti; b) personajul ca masca, exprimand dorinta subiectului de a impune o anumita aparenta, din oportunism sau intentie manipulatorie; c) personajul ca refugiu, care reflecta tendinta subiectului de a-si crea un alibi moral sau o protectie a eului; d) personajul ca ideal personal, ca expresie compensatorie pentru eul profund al subiectului si aspiratiile sale cele mai inalte (164, 198). De asemenea, vom putea identifica tipuri de personaje diferentiate pe criterii literar-artistice sau psihiatrice .

Relatiile dintre sistemul de roluri jucate si personalitatea subiectului sunt neliniare si deosebit de complexe. La nivelul unui rol nu isi gasesc expresia toate componentele personalitatii, iar aceasta, la randul sau, nu poate fi conceputa ca totalitatea rolurilor jucate de un subiect. Desi in structurarea unui rol normele si modelele sociale conforme rolului standard au o pondere apreciabila, factorii psihoindividuali implicati sunt deosebit de semnificativi in ceea ce priveste urmatoarele aspecte: structura generala a personalitatii subiectului (temperament, caracter, aptitudini generale si specifice, capacitatea de relationare sociala, existenta unor trasaturi accentuate ale personalitatii sau a unor complexe psihice); configuratia campului motivational activ in situatia data (trebuinte, motive, aspiratii; intensitatea trebuintelor de afirmare - si recunoastere sociala; carente in satisfacerea unor trebuinte bazale , materiale sau de securitate); componente atitudinale implicate in elaborarea comportamentului social (atitudinea fata de sine si fata de ceilalti, responsabilitatea sociala, conformism si atitudinea fata de nou, toleranta, asumarea riscului, exigenta morala si profesionala, etc.); gradul de adaptabilitate si nivelul integrarii sociale a subiectului; experienta acumulata in situatii similare etc.

Analiza tipului de personaj ne ofera o gama larga de informatii diagnostice si prognostice privind comportamentul social, natura determinantilor psihoindividuali si socioculturali ai acestuia, precum si profilul atitudinal si aptitudinal al persoanei. Totodata, trebuie remarcat ca exista diferente importante la nivelul modalitatilor generale de construire a personajului in functie de categoria de varsta, sex, profesiune, etnie, religie sau clasa sociala.

Rolurile la nivel interactional. Asumarea si exercitarea oricarui rol presupune o situatie interactionala, in care ansamblul rolurilor din cadrul grupului sau organizatiei se complementarizeaza reciproc. Cu alte cuvinte, un rol nu se poate defini si intelege decat luand in considerare raporturile sale cu celelalte roluri, interactiunea si comunicare reprezentand conditia de fond a existentei acestora. Functia de complementarizare a rolurilor se manifesta atat la nivel diadic cat si poliadic, structurarea grupurilor si organizatiilor constituind forma de obiectivare a acestei functii, dar totodata si conditia aparitiei ei. Este vorba de o relatie circulara de conditionare, in care efectul devine propria sa cauza, intr-un lant complex de determinari reciproce.

In conceptia lui Jones si Thibaut, exista trei tipuri de interactiuni generatoare de complementaritate in desfasurarea rolurilor:

Interactiunea necontigenta, in care conduitele partenerilor nu se influenteaza reciproc, fiecare actor fiind riguros legat si conditionat de propriul rol. In acest caz, interactiunea consta in sincronizarea conduitelor alternante, acestea fiind reglate insa de anumiti algoritmi culturali sau strict institutionali. De exemplu, ceremoniile religioase sau de alta natura, vizitele formale in anumite imprejurari, pseudo-dialogurile intre subiecti fixati iremediabil pe propriile pozitii, relatiile "schizoide" intre grupuri ideologice etc.

Interactiunea cu contingenta asimetrica, in care conduita unui actor depinde in intregime de conduita altuia, dar nu si invers. O putem intalni in cazul unor interviuri sau interogatorii, in care discutiile se desfasoara pe baza unui chestionar riguros, fara sa fie insa vorba de o conversatie propriu-zisa.

Interactiunea cu contingenta reciproca, situatie in care conduitele partenerilor se influenteaza reciproc, progresul relatiei fiind conditionat de chiar acest joc interactional. De exemplu, in cazul negocierilor sau a relatiilor de cuplu, in care rolurile nu mai au caracterul unor prescriptii rigide, fiind mai degraba structuri interactionale dinamice si flexibile. Insa si in aceste cazuri, normele si modelele culturale si organizationale au un rol important, in masura in care acestea prefigureaza relatiile si jocurile de rol.

Relatia de complementaritate si conditionare reciproca dintre roluri este vizibila in cele mai multe situatii sociale: relatia sol-solie, parinte-copil, profesor-student, sef-subordonat, vorbitor-ascultator etc. in cadrul aceleiasi relatii,

tipul de interactiune se poate schimba, fie ca urmare a unor modificari a factorilor externi, fie ca o consecinta a schimbarilor intervenite in perceptiilor si atitudinilor dintre parteneri: o interactiune initial cu contingenta asimetrica poate deveni cu contingenta simetrica, sau invers. Un rol dominant poate deveni secundar, o data cu schimbarea conditiilor sociale, dupa cum relatiile dintre rolurile distribuite in cadrul unui grup se pot modifica in functie de evolutia grupului in plan institutional, de tipul de sarcina ce trebuie rezolvata, de experienta colectiva acumulata, sau de stilul de conducere practicat de lider.

Conflictele de rol

Dupa cum s-a aratat, fiecare persoana poate indeplini, simultan sau succesiv, o serie de roluri, intre care exista un ansamblu de interactiuni si conditionari reciproce. Tipurile de relatii dintre rolurile indeplinite de o persoana sunt esentiale pentru asigurarea echilibrului psihic, a coerentei comportamentale, compatibilitatii si performantei sociale.

Conflictele de rol sunt stari psihice tensionale, anxiogene si disfunctionale in plan comportamental, determinate de incompatibilitatea sau incongruenta a doua sau mai multe roluri ale aceleiasi persoane, sau ale unor persoane diferite aflate in interactiune directa. Astfel, se pot distinge doua categorii principale de conflicte de rol: 1) intra-subiective (incompatibilitatea dintre rolurile aceleiasi persoane); 2) inter-subiective (incompatibilitatea dintre doua persoane care au conceptii diferite asupra aceluiasi rol si functiilor sale).

Sursele conflictelor de rol se gasesc fie in alterarile care pot aparea la nivelul mecanismelor de expectatie, perceptie, asumare si exercitare a rolurilor, fie in perturbarile care se ivesc in raporturile interpersonale in legatura directa cu intelegerea si exercitarea unor roluri.

1) Surse de conflict tinand de conditiile socio-culturale:

Proliferarea rolurilor in societatea contemporana.

Inconsistenta sau ambiguitatea normelor si modelelor aferente unor roluri corelative, situatie intalnita in zona de intersectie a doua sau mai multe culturi, grupuri sau categorii sociale (definite pe criterii de varsta, sex, religie, profesie, standard material etc.).

Evolutia rapida a rolurilor in raport cu statutele si modelele comune pe care se fundamenteaza (decalaje calitative intre rol si statut).

Articularea necorespunzatoare a functiilor diferitelor roluri in cadrul unor grupuri sau organizatii (interferente, suprapuneri, antagonisme ).

2) Surse de conflict la nivel interactional.

Discordanta intre asteptari si conduitele de rol ale unor persoane aflate in relatie directa.

Competitii interpersonale pentru asumarea simultana a aceluiasi rol.

3) Situatii conflictuale traite la nivel individual.

Subiectul este plasat intr-o pozitie de intersectie, unde normele si modelele socioculturale au caracter incongruent sau contradictoriu. . Subiectul nu adera afectiv, moral sau ideologic la rolul sau, fiindu-i impusa o situatie pe care o considera inacceptabila.

Subiectul este contrariat de incompatibilitatile unor exigente apartinand unui rol mixt , ale caror exigente sunt contradictorii (preot-militar sau comandant-parinte, de exemplu ).

Rezolvarea conflictelor de rol. In masura in care conflictele de rol genereaza stari psihice sau psihosociale penibile, exista tendinta fireasca ca acestea sa fie diminuate sau inlaturate, prin rezolvarea situatiei care le-a produs. In functie de modul cum este inteles si depasit, conflictul de rol - ca orice stare psihica tensionala, de altfel - poate conduce fie la izolare sociala, nevroza sau disfunctionalitati de integrare in grup, fie la un efort de maturizare si valorizare a personalitatii in noua situatie, prin optiuni intelectuale sau axiologice care sa permita depasirea situatiei conflictuale. Insa, trebuie retinut faptul ca de multe ori, ajunse la o anumita intensitate, conflictele de rol pot deveni factori importanti ai schimbarilor sociale si individuale.

Conflictele de rol inter-subiective pot fi depasite prin cai care sa apropie modurile de perceptie, intelegere si interpretare a situatiei de catre persoanele aflate in relatie. Aceasta se poate realiza pe mai multe cai:

Tact interpersonal si atitudine conciliatoare fata de opiniile celorlalti;

trebuie retinut ca un gest sau o atitudine care afecteaza stima de sine a unei persoane creeaza un handicap relational care rareori mai poate fi depasit. Redefinirea si "renegocierea realitatii", prin propunerea unor criterii si semnificatii care sa transceada situatia conflictuala; respectarea criteriilor de echitate ale schimbului social au o importanta considerabila in definirea unei relatii interpersonale pe baze nonconflictuale.

Actiuni persuasive care sa conduca la schimbarea perceptiilor partenerilor asupra situatiei disfunctionale; efortul de a comunica sincer cu partenerul este totdeauna rasplatit printr-o mai mare receptivitate din partea acestuia.

Ruperea relatiilor generatoare de stari tensionale: atunci cand o relatie este apreciata ca iremediabil compromisa, fiind generatoare de conflicte si tensiuni continue, este mai indicat ca relatia respectiva sa fie intrerupta, daca se poate in termeni care sa permita reveniri ulterioare.

In cazul conflictelor intra-subiective se pot utiliza urmatoarele modalitati de rezolvare a acestora:

Stabilirea unei ierarhii intre prescriptiile normative ale rolurilor aflate in conflict, astfel incat rolul privilegiat sa corespunda in cea mai mare masura principalelor exigente sociale si sa aduca cele mai mari "castiguri" personale si psihosociale; pe baza unor criterii axiologice ferme, trebuie sa stim si sa acceptam o serie de prioritati, fara ca aceasta ierarhizare sa comporte ambiguitati cu efecte negative asupra echilibrului sufletesc.

Renuntarea la acel rol care este perceput ca cel mai disfunctional, fara a strica insa echilibrul campului social in care evolueaza persoana.

Recurgerea la o alternanta in exercitarea rolurilor, astfel incat trecerea de la unui la altul sa produca cele mai reduse stari tensionale.

Promovarea unui nou tip de rol, care sa restructureze relatiile dintre rolurile adiacente si -in special- sa reduca raporturile de contrarietate dintre acestea. . Esalonarea in timp a actiunilor specifice diferitelor roluri aflate in conflict, astfel incat trecerea de la unul la altul sa nu mai produca stari tensionale importante.

Schimbarea propriei atitudini fata de rolurile aflate in conflict, prin resemnificare, rationalizare sau evitarea recunoasterii conflictului.

De cele mai multe ori, rezolvarea conflictului presupune combinarea unora dintre aceste modalitati rezolutive, in functie de unele particularitati ale personalitatii subiectilor si ale situatiei sociale in care actioneaza.

Psihoterapia prin jocul de rol. Numeroase cercetari arata ca, pe langa functiile de expresie si modelare a personalitatii, jocurile de rol realizeaza si un puternic efect terapeutic in raport cu anumite tulburari psihice si comportamentale.

Psihodrama este o metoda terapeutica elaborata de J.L. Moreno (1921), fiind bazata pe efectul de catharsis care se produce in cadrul jocului spontan al subiectilor care isi exteriorizeaza liber gandurile, sentimentele, pulsiunile si dorintele, in cadrul unui grup restrans, organizat dupa anumite principii.

Intrebari si exercitii

Care sunt elementele ce ajuta la definirea termenilor de individ, individualitate, persoana, personaj, personalitate?

2. Care sunt principalele teorii asupra personalitatii?
3. Explicati formarea si evolutia personalitatii.Care sunt etapele principale?
4. Cum intervin status-rol in dinamica persoanei?