Personalitatea

Personalitatea

Temperamentul

Personalitatea este un sistem de insusiri psihice care se manifesta constant in comportament, indiferent de situatie, oferind o relativa stabilitate individului uman, matur. In sens larg, personalitatea reprezinta fiinta umana considerata in existenta ei sociala si in inzestrarea ei culturala. In limbaj cotidian, atributul de personalitate se foloseste cu referire la persoanele care se remarca prin ceva deosebit, care reprezinta o valoare (personalitati stiintifice, politice, artistice). Personalitatea este intotdeauna unica si originala. Fiecare om porneste cu o zestre ereditara unica, strabate un drum propriu in viata, intra in relatii si defasoara activitati diferite, are un mod propriu de a fi, de a gandi, de a simti. Personalitatea este, practic, un sistem bio-psiho-socio-cultural. Dezvoltarea personalitatii se desfasoara in etape. Personalitatea nu se dezvolta prin simplul proces de crestere si maturizare, nici prin ascultare pasiva a sfaturilor si indemnurilor, ci in procesul activitatii, in care se formeaza priceperi, deprinderi si caracterul, se invata integrarea in colectivitate si cunoasterea de sine. In timp, personalitatea omului poate sa se modifice ca efect al educatiei, al unei experiente personale traumatizante, al restructurarii relatiilor sociale prin trecerea in alt grup social. Studiul, analiza si clasificarea personalitatilor se pot realiza pe baza unui sistem care cuprinde 3 compartimente aflate in interactiune: temperament, aptitudini, caracter.

Temperamentul reprezinta componenta dinamico-energetica a personalitatii, care rezulta din influenta tipului de activitate nervoasa superioara (A.N.S.) asupra comportamentului. Insusirile temperamentale sunt innascute, se manifesta de la cea mai frageda varsta si se mentin pe parcursul vietii. In cazul temperamentelor, indicatorii comportamentali sunt foarte pregnanti. De aceea, trasaturile si tipurile temperamentale sunt cea mai accesibila si usor constatabila latura a personalitatii. Cu greu vom afla ce gandeste un om, ce sentimente incearca, pe unde I se aventureaza fantezia. Dar urmarindu-I comportamentul vom putea, in scurt timp, sa spunem daca este energic, iute, cumpanit sau nu.

In antichitate, Galenus si Hypocrates (400 i.Hr.) au stabilit existenta a 4 temperamente de baza, denumirile lor ramanand peste timp valabile: coleric, sangvinic, flegmatic, melancolic. Modelul lor teoretic de explicare a acestor temperamente, insa, a fost unul naiv si neviabil (fluidele organismului - bila, sangele etc., prin amestecul lor si preponderenta unuia sau altuia dintre ele, ar fi fost raspunzatoare de cele 4 tipuri temperamentale). Interesanta si amuzanta este, insa, legatura pe care cei 2 au facut-o intre cele 4 temperamente si anotimpuri: colericii ar fi precum valvataia verii, sanguinicii plini de viata ca primavara, flegmaticii reci ca iarna, melancolicii tristi ca toamna.

Au existat si alte incercari de a explica temperamentele, prin particularitati anatomo-fiziologice.

In 1940, medicul american William Sheldon discuta despre existenta unor asemenea legaturi intre trei tipuri de constitutie fizica, denumite somatotipuri: tipul endomorf (moale si rotund), placut si socialbil; tipul mezomorf (atletic si musculos), energic, afirmativ, curajos; tipul ectomorf (slab si inalt), retras, temator, introvertit, artistic. Dovezile aduse de Sheldon nu au fost, insa, foarte puternice.

Totusi, in determinarea particularitatilor temperamentale, rolul principal ii revine sistemului nervos central (S.N.C.). In urma cercetarilor de neurofiziologie, s-au pus in evidenta 3 insusiri fundamentale ale S.N.C., insusiri ce se exprima in A.N.S.:

- forta: are in vedere capacitatea de rezistenta la actiunea unor stimuli. Astfel, deosebim persoane cu sistem nervos puternic si persoane cu sistem nervos slab.

- mobilitatea: se refera la rigiditatea cu care are loc trecerea de la excitatie la inhibitie, infunctie de solicitarile exterioare. Atfel, intalnim persoane cu sistem nervos mobil si persoane cu sistem nervos inert.

- echilibrul: are in vedere forta excitatiei comparativ cu cea a inhibitiei. Daca cele 2 procese au forte apropiate, vorbim de sistem nervos echilibrat, in caz contrar fiind vorba de un sistem nervos neechilibrat.

Prin combinarea acestor 3 insusiri, apar 4 tipuri de sistem nervos (sau de A.N.S.), care sunt in corespondenta cu cele 4 temperamente descrise in antichitate (asa cum a demonstrat fiziologul rus Ivan Petrovici Pavlov - 1849-1936):

temperamentul sangvinic: puternic, mobil, echilibrat

temperamentul coleric: puternic, mobil, neechilibrat

temperamentul flegmatic: slab, inert, echilibrat

temperamentul melancolic: slab, inert, neechilibrat.

Psihologul englez de origine germana Hans Eysenck (1916-1997) a nuantat manifestarile temperamentale, adaugand analizei tipurile introvert (orientare spre sine, spre interior), extrovert (orientare spre lume, spre exterior) si nivelul de nevrozism (modul in care sistemul nervos raspunde la stres - stabilitate si instabilitate). Astfel, rezulta urmatoarele 4 descrieri temperamentale:

- temperamentul sangvinic (stabil, extravertit): sociabil, vorbaret, saritor, hazliu, vivace, spirit de grup, aptitudini de conducere.

- temperamentul coleric (instabil, extravertit): activ, optimist, impulsiv, schimbator, excitabil, agresiv, nelinistit, irascibil.

- temperamentul flegmatic (stabil, introvertit): calm, temperat, demn de incredere, controlat, pasnic, ingandurat, grijuliu, pasiv.

- temperamentul melancolic (instabil, introvertit): linistit, nesociabil, rezervat, pesimist, sobru, rigid, anxios, indispus.

Cele 4 temperamente au si cateva caracteristici generale, comune:

- sunt innascute (fiind dependente de tipul de A.N.S.) si, deci, stabile, mentinandu-se, in linii mari, pe tot parcursul vietii;

- sunt educabile, in sensul ca pot fi influentate, modelate, prin mijloace educationale - colericul este invatat sa se stapaneasca, sanguinicului I se dezvolta perseverenta prin urmarirea indeplinirii sarcinilor, flegmaticul este antrenat in activitati noi, pentru a deveni mai adaptabil, melancolicul este menajat, dar si incurajat pentru a capata mai multa incredere in fortele proprii;

- sunt rareori in stare pura, ele existand, mai degraba, in diferite amestecuri sau nuante temperamentale;

- sunt neutre din punct de vedere valoric, ceea ce inseamna ca nici un temperament nu poate fi considerat mai bun sau mai rau decat celelalte.

Tipuri celebre de temperamente:

coleric: Beethoven, Caragiale

sangvin: Alecsandri

flegmatic: Sadoveanu

melancolic: Eminescu, Blaga

Portrete temperamentale

1. Colericul este excitabil si inegal in toate manifestarile sale, fie ca este eruptiv, navalnic, nestapanit, fie deprimat, cuprins de teama si panica. Deseori se constata o evolutie ciclotimica (alternarea starilor de depresie cu cele de buna dispozitie). Dezvoltarea sinusoidala cu ascensiuni si caderi ale capacitatii de lucru este dublata de oscilatii intre entuziasm, temeritate si stare de abandon, deceptie. Inclinatia spre exagerare, intr-un sens sau altul, pericliteaza echilibrul emotional. Sunt oameni nelinistiti, nerabdatori, predispusi la furie violenta, dar si la afectiuni neobisnuite, cu relatii ce exagereaza atat amicitia, cat si ostilitatea. Extrovertiti, foarte comunicativi, sunt orientati spre prezent si viitor, ca si sangvinii.

2. Sangvinicul se caracterizeaza prin ritmicitate, echilibru si aceasta in conditiile vioiciunii, rapiditatii miscarilor si vorbirii, printr-o mare efervescenta emotionala. Este temperamentul bunei dispozitii, al adaptabilitatii prompte si economicoase. Dincolo de vioiciune si exuberanta, se descopera calmul, stapanirea de sine. Poate astepta fara o incordare chinuitoare si poate sa renunte fara a suferi mult. Extrema mobilitate sangvinica ingreuneaza fixarea scopurilor, consolidarea intereselor si prejudiciaza persistenta in actiuni si relatii.

3. Flegmaticul este, inainte de toate, un om lent in tot ceea ce face si, totodata, neobisnuit de calm. Dispune de un fel de rabdare naturala si, de aceea, prin educatie, atinge performante in perseverenta voluntara, meticulozitate, temeinicie in munca de lunga durata. Desi pare indiferent afectiv, ajunge la sentimente extrem de consistente si durabile. Se poate semnala o redusa adaptabilitate, inclinatii spre rutina si dezavantajul tempoului foarte lent, care nu corespunde exigentelor anumitor actiuni. De regula sunt introvertiti, inchisi in sine, putin comunicativi si orientati mai mult spre trecut, avand comuna aceasta trasatura cu melancolicii.

4. Melancolicul sau temperamentul hipotonic vadeste un tonus scazut si reduse disponibilitati energetice, de unde, pe de o parte, sensibilitatea, emotivitatea deosebita, iar, pe de alta, inclinarea spre depresiune si blocaj in conditii de solicitari crescute. Au dificultati in adaptarea sociala, datorita unor exagerate exigente fata de sine si a redusei increderi in fortele proprii.

Aptitudinile

Aptitudinile constituie latura instrumental-operationala a personalitatii, ce permite obtinerea unor rezultate superioare (supramedii) in activitate. Toti oamenii sunt in stare sa realizeze diferite activitati, insa unii obtin in mod constant rezultate superioare altora, prin faptul ca poseda aptitudini corespunzatoare; acestea joaca rolul unor instrumente ale personalitatii ce permit operarea (actiunea). Aptitudinile presupun o zestre ereditara superior valorificata prin exercitiu, in conditii propice de mediu. Altfel spus, practic oricine isi poate forma deprinderile de a desena, de a face calcule matematice, de a vorbi intr-o limba straina, dar numai despre unii oameni se spune ca au aptitudini pentru desen, matematica, limbi straine, in sensul ca aduc un plus de eficienta in astfel de activitati. Aptitudinea se situeaza numai la nivelul potentialitatii, fiind numai o premisa a dezvoltarii psihice ulterioare, in timp ce capacitatea este aptitudinea implinita, care s-a consolidat prin deprinderi, rezultate din exercitiu si s-a imbogatit cu o serie de cunostinte adecvate. Multe din reusitele repetate ale copilului ii indica parintelui existenta unor aptitudini, dar fara o exersare complexa si sistematica a lor, ele nu se transforma in capacitati.

Originea aptitudinilor este explicata diferit:

orientarea ce pune accentul pe ereditate, le considera insusiri innascute;

o alta orientare, sustinuta de psihologul american John B. Watson (fondatorul behaviorismului), pune accent pe mediu si educatie;

in psihologia contemporana se sustine dubla determinare a aptitudinilor, ereditara si din partea mediului si a educatiei.

Inca de la nastere, pentru subiectul uman exista premise ereditare ce determina, printre altele, si aptitudinile. Aflandu-se, insa, numai in germene, acest potential ereditar nu se realizeaza de la sine, in mod automat, fiind necesara indeplinirea unor cerinte:

maturizarea organismului si a sistemului nervos central;

adaptarea la mediul natural si social, prin interactiunea cu acestea;

activitatea si invatarea care, organizand progresiv sistemele operationale, transforma aptitudinea in capacitate.

Se poate pune urmatoarea problema: de ce unele aptitudini se manifesta de timpuriu, iar altele mult mai tarziu? Cum a fost posibil ca Mozart sa compuna piese muzicale la 6 ani? De ce, la semenea varste fragede, nu intalnim mari inventatori, scriitori, politicieni? Raspunsul ar fi urmatorul: aptitudinile plastice, muzicale, sportive, se manifesta inca din copilarie, aceasta fiind o dovada a rolului mai mare al zestrei native. Daca nu ai predispozitii deosebite pentru aceste domenii, cu oricate stradanii, nu se poate ajunge la rezultate deosebite. In schimb, aptitudinile tehnice, literare, social-organizatorice necesita, pe langa o dotare normala, si o experienta bogata de viata si un exercitiu mai indelungat, desfasurat pe parcursul unui numar mai mare de ani.

Clasificarea aptitudinilor:

- aptitudini simple: insusiri psihice superior dezvoltate care intervin in anumite momente limitate ale activitatii; au la baza un singur tip de fenomen psihic sau un singur fel de operatii; opereaza omogen, influentand un singur aspect al activitatii; pot fi enumerate aici proprietati ale simturilor, ale reprezentarii sau ale memoriei: vazul la distanta, reprezentarea spatiala, fidelitatea memoriei, expresivitatea afectiva etc.

- aptitudini complexe: sunt eterogene, aparand din interactiunea (combinarea) mai multor aptitudini simple si inlesnesc obtinerea de performante in domenii largi de activitate: stiinta, tehnica, literatura, arta, sport etc.; aptitudinea sportiva, de exemplu, cere nu doar forta musculara, ci si rapiditate de reactie, rezistenta la efort, rezistenta psihica etc. La randul lor, aptitudinile complexe pot fi clasificate in speciale si generale.

- aptitudini speciale: cele care permit obtinerea de performante, eficienta intr-un domeniu distinct de activitate: aptitudinile pentru matematica, fizica, poezie, gimnastica etc. M. Eminescu, desi a scris si proza, ramane recunoscut totusi ca un mare si genial poet. De asemenea, un sportiv nu poate obtine titluri olimpice la prea multe ramuri sportive.

- aptitudini generale: acele aptitudini utile in toate domeniile de activitate sau in majoritatea lor; exemplificand la modul general, probabil ca nu exista meserie care sa nu reclame spirit de observatie, memorie sau inteligenta. Cea mai importanta aptitudine generala este considerata a fi inteligenta.

Inteligenta

Fie ca a fost considerata capacitatea de a rezolva probleme, fie capacitatea de adaptare la mediu sau aptitudinea generala de a intelege relatiile dintre elementele unei situatii, termenul inteligenta trimite intotdeauna la puterea intelectuala (in special a gandirii) de a stabili cu mai mare usurinta raporturi intre obiecte, fenomene, relatii.

Ca orice alta aptitudine, inteligenta are si o baza innascuta, dar este si stimulata si pusa in valoare prin experienta de viata a individului. Astfel, poate fi considerat inteligent si un om care nu are o cultura deosebita (cunostinte bogate), el putand, insa, gasi cu usurinta solutii la numeroase probleme practice de viata. De aceea, vorbim de mai multe tipuri de inteligenta: teoretica (ce consta in capacitatea de a lucra cu simboluri verbale, abstracte), practica (referitoare la usurinta manipularii obiectelor si situatiilor concrete), sociala (manifestata in relatiile cu oamenii).

Daca, in mod empiric (cu ochiul liber), inteligenta cuiva poate fi apreciata prin capacitatea sa de a gasi solutii rapid, ingenios si adecvat la diferite probleme, in mod stiintific inteligenta poate fi masurata prin intermediul testelor de inteligenta. Acestea constau in diverse probe prin rezolvarea carora subiectul obtine un punctaj care exprima varsta lui mintala. Aceasta valoare, raportata la varsta cronologica, reala a subiectului si inmultita cu 100 (pentru eliminarea zecimalelor), duce la obtinerea unui punctaj numit coeficient de inteligenta (Q.I.). Formula de calcul este:V.M./V.C.x100=Q.I. Practic, daca un copil are V.M. de 8 ani, iar in realitate el are 9 ani, atunci Q.I.=88; daca obtine V.M. de 8 ani, dar in realitate el are 6 ani, rezulta un Q.I. de 133 etc. Prin astfel de teste, oamenii pot fi situati pe o scara ce se intinde de la 20 (cel mai mic nivel mintal), pana la 160-180 (la persoanele supradotate). Q.I.-ul unei persoane nu este absolut stabil pe toata durata vietii sale, pentru 1/3 din populatie inregistrandu-se modificari in plus sau in minus cu pana la 20 de puncte (alaturi de ereditate intervin si experienta anterioara, memoria, motivatia actuala a subiectului etc.) De aceea unii oameni cu un Q.I. mai scazut, dar cu o motivatie deosebit de puternica, cu o memorie excelenta etc. pot obtine performante uneori mai mari decat cei cu un Q.I. ridicat dar neinteresati de a realiza prea mult

Caracterul

Caracterul este definit ca latura relational-valorica si de autoreglare a personalitatii care exprima felul de a fi al omului in relatiile cu lumea.

Caracterul este latura relationala intrucat el rezulta din si se manifesta in relatiile cu ceilalti. Daca temperamentul omului se exprima in tempoul activitatii sale (mai alert sau mai lent), aptitudinile se manifesta in produsele activitatii sale, caracterul se exprima numai in relatiile cu lumea, in care omul apare ca: cinstit, modest, harnic, binevoitor sau, dimpotriva, mincinos, ingamfat, lenes, rauvoitor etc. Sa retinem, in acest punct al discutiei, urmatorul aspect: caracterul nu este innascut, ci se formeaza in procesul adaptarii la relatiile sociale.

Caracterul este numit si latura valorica a personalitatii, deoarece el este cel care confera valoare fiintei omenesti. Omul este mai mult sau mai putin valoros din punct de vedere social, in functie de masura in care el contribuie la armonia sau, dimpotriva, la perturbarea angrenajului social din care face parte. Astfel, trasaturile caracteriale de personalitate se exprima in termeni polari (pozitiv-negativ):bunatate-rautate, generozitate-zgarcenie, politete-impolitete etc.

Printre factorii ce contribuie la formarea caracterului, amintim: afectivitatea, motivatia, vointa, educatia primita in familie si scoala, modelul pe care un individ il considera drept exemplu de urmat.

Un om cu caracter isi orienteaza comportamentul in concordanta cu valorile morale si va respinge manifestarile sanctionate de societate. Spre deosebire de acesta, un om lipsit de caracter este cel ce accepta sa fie imoral.

Caracterul valorifica insusirile de temperament si aptitudinile si vegheaza la propria formare; de aici rezulta functia de autoreglaj.

Spre deosebire de particularitatile temperamentale, care nu se modifica radical, caracterul se modifica in timp, o conditie a autoperfectionarii fiind exigenta fata de sine.

Componentele caracterului

Vorbim, in primul rand, de atitudini. In sens psihologic, atitudinea se defineste drept pozitia (orientarea) stabila fata de clase de obiecte si fenomene. Atunci cand spunem ca cineva este neingrijit, intelegem ca persoana respectiva are o pozitie constanta (si nu ocazionala) fata de aspectul sau fizic, vestimentar. La fel, cand afirmam ca cineva este politicos, intelegem ca foloseste in mod constant si fata de toata lumea formulele uzuale de politete.

Atitudinea are, la randul ei, 2 componente (laturi): una orientativa (continand elemente motivational-afective si intelectuale) si alta volitiva (continand elemente actionale). Potrivit celor 2 laturi, impartim atitudinile in 2 categorii:

A. atitudini stabile, orientate in 4 directii:

- fata de sine: demnitate, incredere in sine, exigenta fata de propria persoana, sau, contrar, umilinta, neincredere, toleranta fata de propriile greseli.

- fata de ceilalti: sinceritate, bunatate, altruism, exigenta sau minciuna, rautate, egoism, toleranta.

- fata de munca: punctualitate, corectitudine, interes, spirit de initiativa sau nepunctualitate, incorectitudine, dezinteres, indiferenta.

- fata de societate in ansamblul ei: patriotism, internationalism sau ura fata de patrie, fata de cei straini neamului tau, antisemitism, rasism, sovinism.

B. trasaturi voluntare de caracter: fermitatea, darzenia, curajul, hotararea, eroismul, stapanirea de sine sau lasitatea, nehotararea etc.

Atitudinile stabile, orientative sunt potentiale, ele devenind reale prin interventia trasaturilor volitive de caracter. Numai in aceste conditii un om poate fi apreciat intr-un fel sau altul. Astfel, daca un elev afirma ca-si va pregati intotdeauna temele, la toate disciplinele de studiu, dar el nu va dovedi, prin comportamentul sau, ca s-a pregatit in mod constant, nu va fi apreciat drept constiincios si muncitor, ci ca fiind laudaros, mincinos sau cu vointa slaba. Iata, dar, cum relatia dintre atitudinea stabila si trasatura volitiva de caracter este reflectata de relatia dintre vorba si fapta.

Fiind componente ale caracterului, atitudinile se dobandesc, se formeaza pe parcursul vietii individuale, prin relatiile cu cei din jur, sub continua apreciere (evaluare, sanctionare) a acestora.

Structra (profilul) caracterial

Psihologul american G.W.Allport (1897-1967) a impartit trasaturile caracteriale in 3 grupe:

1-2 trasaturi cardinale: cele care sunt foarte evidente, impunandu-se in existenta cotidiana a individului;

10-15 principale: strans legate de primele, pe care le sustin si le nuanteaza;

sute-mii de trasaturi secundare si de fond: apar rar, numai daca se ivesc conditii propice pentru a le solicita si pe care insusi individul, adesea, nu si le recunoaste (cineva sustine cu tarie ca nu-l caracterizraza hotia, desi e greu de crezut ca nu a luat niciodata fara voie macar o cireasa dintr-un pom de langa un gard).

Trasaturile cardinale, impreuna cu cele principale, formeaza profilul psihomoral al unei persoane. Nu avem de-a face cu o simpla insiruire de trasaturi de caracter sau atitudini, ci cu o ierarhizare a lor in cadrul unui sistem. Astfel, mandria are alte semnificatii cand coreleaza cu demnitatea si constiinciozitatea, decat atunci cand este in relatie cu egoismul si lenea.

Exemple de ierarhizari ale trasaturilor caracteriale:

politicos+cinstit ------- amabil+corect+tolerant+sincer+suspicios+sobru-----------increzator+exigent+erou+antipatic+sfidator+mincinos+rautacios+invidios+glumet. (trasaturi cardinale-------trasaturi principale-------trasaturi secundare)=profil caracterial predominant pozitiv.

dusmanos+orgolios-------razbunator+sfidator+certaret+suparacios+ranchiunos----- ----- ----anarhist+generos+politicos+mincinos+invidios+vulgar+tolerant+amabil= profil caracterial predominant negativ.

Caracteristicile caracterului:

unitatea caracterului: se refera la stabilitatea lui in fata schimbarii continue a situatiilor.

expresivitatea caracterului: se refera la nota specifica pe care I-o imprima trasaturile dominante.

originalitatea: coerenta launtrica ce rezulta din modul unic de armonizare a trasaturilor cardinale cu cele principale si secundare.

bogatia: data de multitudinea relatiilor pe care persoana le stabileste cu semenii.

plasticitatea: caracterul nu este un sistem rigid, el fiind capabil de a evolua, de a se restructura, adaptandu-se unor imprejurari de viata noi.

taria de caracter: se exprima in rezistenta la influente contrare scopurilor si convingerilor pe care o persoana si le-a transformat in linii de orientare fundamentala.