COMUNICAREA DE MASA

1. Conceptul

Termenul comunicare de masa desemneaza, de obicei, o serie de tehnici si retele de transmisie care permit punerea la dispozitia unui public vast a unui set important de mesaje. Este folosit adesea ca un sinonim pentru mass-media, mai ales de catre cercetatorii americani, cel din urma termen fiind constituit din latinescul media (mijloace) si cuvantul englez mass (masa), indicand prin aceasta ca sunt mijloace care se adreseaza unui public masiv si nediferentiat. Printre sinonimele la mass-media intalnim alti termeni ca: mijloace de comunicare sociala, mijloace de comunicare de masa, mijloace si tehnici de difuziune colectiva, in mod normal, mass-media combinand: presa scrisa, radioul, televiziunea, cinematograful si afisul.

Cele doua expresii nu sunt insa echivalente, desi confundarea lor a devenit un stereotip cotidian, fiindca prin comunicare de masa este desemnat nu doar un ansamblu de mijloace sau tehnici, ci un proces social deosebit de complex, proces institutionalizat, organizat si reglementat social. De asemenea, trebuie remarcat ca in spectrul formelor de comunicare (intrapersonala, interpersonala, organizationala etc) comunicarea de masa nu se diferentiaza doar printr-un grad de marime. Cateva din caracteristicile specificitatii comunicarii de masa sunt urmatoarele:

a. Este o institutie sociala ce cuprinde o serie de activitati executate de personal calificat, menita sa satisfaca o cerinta generala pentru societatea moderna: informarea rapida si constanta a individului, si cateva derivate (crearea unor canale de legatura intre individ si societate, producerea si distribuirea cunostintelor, "mobilarea" spatiului public);

b. Mesajele sunt de natura publica(in opozitie cu comunicarea telefonica, de exemplu) orice membru al unei colectivitati avand dreptul principal de acces la aceste mesaje;

c. Rapiditatea transmiterii mesajelor este o alta caracteristica importanta, si un indice de performanta, un ziar vechi de cateva zile pastrand doar o valoare documentara sau arhivistica;

d. Receptarea mesajelor presupune existenta unei audiente largi, eterogene si anonime.

Relativ la aceasta ultima trasatura distinctiva, trebuie remarcat ca termenul masa nu are conotatia peiorativa sau calificativa pentru calitatea publicului sau mesajele vehiculate si nu este nici o distinctie exclusiv cantitativa, pentru ca nu putem stabili un prag dincolo de care sa putem afirma ca avem o audienta de masa. Termenul desemneaza un proces social, o relatie de comunicare intre institutii de profil si un public nediferentiat, neorganizat, compus din indivizi separati din punct de vedere fizic si care n-au posibilitatea de reactie comuna.

2. Bazele teoretice

De la inceputul secolului al XX-lea, odata cu aparitia primelor cotidiene din presa scrisa, cercetarile asupra comunicarii de masa nu formeaza un corp teoretic omogen, ele fiind legate de o serie de alte preocupari spirituale ale timpului nostru. Inainte de 1920, studiul mass-media abordeaza comunicarea doar intr-o maniera subsidiara, principalele teme de reflectie fiind libertatea presei si ideea de progres. Perioada interbelica(1920-1945) este perioada primelor studii cu veritabil caracter sociologic, fapt datorat atat rafinarii unor tehnici de cercetare ale sociologiei empirice, cat si aparitiei radioului si declinului ideii de progres in reflectia de filosofie sociala. Dominanta o constituie ingrijorarea legata de aparitia propagandei si posibilitatea dezintegrarii sistemelor culturale, radioul si presa scrisa fiind considerate ca posibile cauze ale acestui efect. Aceasta neliniste si constientizarea necesitatii studierii sistematice a fenomenului cu ajutorul instrumentului sociologic sunt comune studiilor din Europa si S.U.A, insa apare si o importanta diferenta generata de unghiul din care este abordat fenomenul. In Franta si Germania, cercetarile se axeaza pe studierea continuturilor vehiculate de mass-media, in S.U.A privilegiindu-se studiul mass-media ca proces comunicational complex. Cercetarile europene au ca principal exponent pe Serge Tchakhotine care in lucrarea Violul multimii prin propaganda politica (1939), bazandu-si explicatia pe mecanismul psihologic al reflexelor conditionate, descoperit de Pavlov, asimileaza influenta comunicarii de masa in general si a propagandei politice in special, cu un veritabil viol psihic. Daca in Europa interogatia este mai degraba de matura etica, in S.U.A. studiul procesului de comunicare a produs primele rezultate ale cercetarii empirice sistematice si rafinarea primelor metodologii de cercetare. Carl Hovland, director in Departamentul Informarii si Educatiei din cadrul U.S. Army, face o serie de experimente asupra soldatilor americani in vederea pregatirii psihologice a razboiului de lunga durata, principala problema fiind daca pentru a convinge pe cineva ca acesta trebuie supus unei argumentari univoce sau trebuie tinut cont si de contraargumente. Principalele metode de cercetare au fost: studiul variatiilor opiniilor individuale in grupuri supuse unor argumentatii diferite prin continut si prezentare, compararea opiniilor si convingerilor inainte si dupa expunerea la anumite mesaje. In contextul celui de-al doilea razboi mondial, in care in America se dezbatea intens chestiunea interventiei americane si primele dezbateri electorale sunt transmise in direct prin posturile de radio, apar primele studii de audienta prin ancheta si sondaj de opinie. Paul F. Lazarsfeld efectueaza o ancheta de anvergura (The People's Choice), incercand sa identifice factorii cei mai importanti care determina preferintele electoratului. Rezultatele au aratat ca votul este, in primul rand, o experienta de grup, existand multe sanse ca oamenii care traiesc alaturi sa voteze acelasi candidat, efectele cele mai importante fiind legate de observatia reducerii progresive a indecisilor pana in ziua alegerilor. Concluzia finala a cercetarii contrazicea sinteza europeana: influenta mass-media trebuie relativizata datorita eficientei relatiilor interpersonale.

Perioada 1945-1960 este marcata de studiile lui Lazarsfeld si ale elevilor acestuia, definitivandu-se cercetarile incepute in timpul razboiului si articulandu-se una din principalele paradigme ale sociologiei comunicarii de masa. Rezultatele unei cercetari efectuate in anul 1948, in orasul Elmira (statul New-York), confirma si nuanteaza rezultatele partiale ale cercetarii anterioare. Astfel s-a constatat ca electorii cei mai versatili sau cei mai indecisi apartin grupului celor mai putin expusi radiodifuziunii, insa expunerea este selectiva: oamenii se expun mai ales acelor mesaje care nu vin in contradictie cu propriile lor convingeri. S-a constatat ca efectul direct al comunicari de masa este doar cel legat de intarirea opiniilor preexistente. Se elaboreaza modelul teoretic al comunicarii in doi timpi (pasi) (two steps of communication), model care ar putea fi sintetizat in urmatoarele 3 propozitii: 1. Fundalul generator al valorilor in viata sociala este reprezentat de sistemul relatiilor interpersonale; 2. Relatiile personale presupun comunicarea interpersonala; 3. Mass-media influenteaza publicul prin intermediul comunicarii interpersonale. Fundamentat de Lazarsfeld si Merton si dezvoltat de Katz, acest model pune in evidenta faptul ca influenta mesajelor comunicarii de masa asupra publicului nu este directa datorita faptului ca unele persoane din toate grupurile sunt mai expuse mesajelor, receptioneaza mai multa informatie, comunica mai mult, exercitand, prin pozitia lor privilegiata in cadrul grupului, o puternica influenta asupra modului cum este receptata informatia. Acesti catalizatori ai comunicarii de masa sunt lideri de opinie. Aceasta perioada dominata de preponderenta studiului empiric, este importanta si sub aspect epistemologic, deoarece, sesizand unilateralitatea centrarii asupra efectelor, Harold D. Lasswell propune reorientarea studiilor pe cinci directii fundamentale: Cine spune?; Ce spune?; Prin ce canal?; Cui?; Cu ce efecte?; Altfel spus, sociologul american propunea analiza complexa a fenomenului comunicarii de masa prin studii sistematice asupra comunicatorului, mesajelor, canalelor de comunicare, publicului si efectelor. Ideile sale, desi criticate, au avut un mare ecou, sistematizand cercetarile asupra comunicarii de masa, dand contur "hartii" demersului de cercetare sociologica a acestui domeniu.

Principalele obiectii pe care le putem aduce acestui model se refera la faptul ca acorda un rol activ doar emitatorului, receptorul fiind privit ca pasiv, si, fiind foarte general, se poate aplica atat la comunicarea interpersonala, cat si la comunicarea de masa. O limita importanta, in opinia noastra, este aceea ca, in subsidiar, contine ideea ca intre comunicarea de masa si comunicarea interpersonala exista doar o diferenta de grad, nu una de natura, ridicandu-se mascarea rolului specific al acestei tehnici de difuziune a informatiei.

Anul 1960, anul in care sociologul american Joseph T. Klapper realizeaza prin lucrarea Efectele comunicarii de masa un amplu demers de sinteza, un adevarat bilant pentru doua decenii de cercetare, corespunde unei perioade de reorientare a studiilor in sociologia comunicarii de masa. Sociologul american considera ca mass-media nu are o eficacitate necesara si suficienta pentru a produce schimbari atitudinale in randul receptorilor, masiva ei difuziune de mesaje ajungand doar in sanul unei retele complexe de canale posibile de influenta. Actiunea ei trebuie considerata dupa modelul "injectiei hipodermice", pornind de la efectele ei pe termen scurt, neputandu-se face o asociere imediata intre comunicarea de masa si manipulare, in principal pentru ca actiunea ei este foarte slaba. El respinge criticile teoreticienilor societatii de masa privind slabirea grupurilor primare, atomizarii individului si manipularii usoare prin mass-media a unor indivizi separati de elite, aratand ca nu putem vorbi de o atomizare a publicului atata timp cat cercetarile au aratat importanta liderilor de opinie si a grupului de referinta in procesul de comunicare. Aceasta concluzie generala isi gaseste dovezile in cele doua decenii de cercetare anterioare care au demonstrat, printre altele, ca eficacitatea comunicarii de masa este o functie a unor variabile de genul: intaririi opiniilor si atitudinilor existente deja, noutatii mesajului, receptarii selective in functie de interese si opinii, monopolului asupra surselor si canalelor de difuziune, prestigiului emitatorului si mai ales retelei de relatii interpersonale a receptorului. Aceasta critica a paradigmei efectelor ce privilegiaza modelul injectiei hipodermice si efectele pe termen scurt, conjugata cu paradigma lui Lasswell care a fragmentat cercetarile, precum si conditiile de piata in care s-au desfasurat cercetarile empirice, au dus la o dispersie a studiilor, dispersie care a facut aproape imposibila o incercare de sinteza pana in zilele noastre. Cea mai mare parte a rezultatelor obtinute prin anchete sunt factuale si nu participa la cunoasterea regularitatilor si tendintelor sociale.

Aceste limite au fost observate, paradoxal, tocmai de maestrii si intemeietorii studiilor cu caracter empiric, Lazarsfeld considerand ca nu se poate ajunge la profunzime pe baza cercetarii efectelor pe termen scurt, iar Katz, intr-un studiu din 1959, ca trebuie sa ne concentram atentia mai ales asupra a ceea ce mass-media face din oameni decat asupra a ceea ce fac oamenii cu mass-media.

Perioada 1960-1990 este perioada unei explozii fara precedent a studiilor asupra mass-media, perioada diversa si dominata mai putin de rigiditatea vreunei paradigme.

Un curent important al acestei etape, prelungire a cercetarilor empirice anterioare, este cercetarea satisfactiei folosirii mijloacelor mass-media. Principalele continuturi de cunoastere sunt obtinute pe axa:

- stabilirea de corelatii intre asteptarile si motivatiile receptorilor si efectele mass-media;

- studiul problematicii psihosociale a nevoilor ( culminand cu consumatia mass-media) si problemele functiilor mass-mediei in societate;

- cercetarea participarii active a auditoriului in procesul de constructie a semnificatiei mesajelor pe care le recepteaza ( importanta rolului activ al receptorului si a contextului sociocultural). O importanta directie este cea a marilor abordari speculative. Cuprinde o serie de cercetari, majoritatea exponente ale unui demers critic, care contesta veridicitatea modelului injectiei hipodermice. Jacques Ellul, in lucrarea Propagandes(1962), evidentiaza faptul ca in societatea contemporana marcata de disolutia grupurilor organice, manipularea maselor prin propaganda este la ordinea zilei; in fata imensei forte a mass-mediei indivizii sunt total dezarmati, suprainformarea hranindu-le gustul pentru ideologie si crescandu-le vulnerabilitatea in acest sens. Alte elemente ale paradigmei critice sunt cele de inspiratie marxista ale unor reprezentanti tardivi ai Scolii de la Frankfurt, care au privilegiat analiza dimensiunilor economica si ideologica; in viziunea lor, comunicarea de masa servind intaririi si reproducerii ideologiei dominante capitaliste. Punand un accent deosebit pe cadrul social si politic in care se desfasoara comunicarea, ei utilizeaza termenul de industrie culturala, pentru ansamblul activitatilor comunicarii de masa, considerandu-l ca parte a sistemului productiei de masa ( bunuri, servicii, si idei), ca element al rationalitatii consumiste si mitului societatii fara clase. Considerata ca o prevertire a democratiei ce produce iluzia participarii si egalizarii conditiilor culturale, cultura de masa este responsabila, in viziunea lui Herbert Marcuse, de alienarea si unidimensionalizarea individului.

De o larga raspandire in zilele noastre beneficiaza si teoriile care pun accentul pe analiza conditiilor economice ale functionarii comunicarii de masa. Studiind structura de posesiune a diverselor mijloace de comunicare in masa, cercetatorii considera ca, facand parte integranta din sistemul economic, acestea primesc o importanta dimensiune politica, cea de mentinere si legitimare a stratificarii socio-economice. In fine, putem mentiona si teoriile grupate de obicei sub numele de "determinismul tehnologic". Initiatorul acestei directii este mai putin cunoscutul sociolog canadian Harold Innis, primul care a ajuns la concluzia ca tehnologia utilizata de mass-media, dominanta in societatea contemporana, determina modul in care componentii unei societati gandesc si se comporta. Aparitia tiparului si a cartii a incurajat, considera el, gandirea de la cauza la efect in societatile unde imprimeria a fost tehnica dominanta, caci a impus o forma liniara de prezentare a lecturii din susul in josul paginii. Dar aceasta teorie este dusa mai departe si isi castiga un mare ecou prin Marchall McLuhan care arata ca modul de transmitere a unei culturi influenteaza cultura si o transforma. Cunoscuta sa afirmatie "The medium is in the message" (medium-ul este mesajul) introduce ideea ca, in comunicarea de masa, continutul mesajului este dependent de canalul pe care este transmis. Determinand specificul efectelor comunicarii de masa, el arata ca suportul tehnic face apel la diferite simturi ale noastre, astfel ca va exista o corelatie intre dominanta unui anumit tip de canal de transmitere si raporturile dintre simturile noastre, astfel incat predominanta unui anumit tip de transmitere poate perturba echilibrul dintre simturi. Societatile, considera cercetatorul canadian, se deosebesc mai mult prin natura mijloacelor de comunicare decat prin continutul comunicat, in acest fel facand o periodizare a istoriei omenirii in functie de tehnicile de comunicare utilizate. Prima etapa este cultura orala sau mitica, in care mijlocul de comunicare este vorbirea si simtul privilegiat este urechea, urmata de o a doua, cultura vizuala (galaxia Gutenberg), care privilegiaza ochiul si care este o cultura mecanica, fragmentata si specializata. In fine, secolul al XX-lea inseamna patrunderea in etapa culturii electronice, audiovizuale (era Marconi), caracterizata printr-un nou tip de arhaism si tribalism, omenirea redevenind culegatoare de bunuri, bunurile fiind acum informatiile. Daca prima epoca a fost caracterizata prin globalitate senzoriala, aparitia tiparului a rupt acea unitate senzoriala arhaica, acea imersiune in colectiv, ducand la individualism, diferentiere, mecanicism etc. In epoca noastra se produce ceea ce McLuhan numeste "retribalizarea", implozia care reunifica sistemul nervos, produce simultaneitate si unifica planeta intr-un "sat global". Incercand configurarea unei "gramatici a suporturilor" ( replica la "gramatica codurilor" din analiza de continut), McLuhan face distinctie intre media calde(hot) si media reci (cool). Primele sunt acele suporturi care prelungesc un singur simt si se asociaza cu un grad ridicat de informatie, iar in cele din urma afecteaza simultan si profund mai multe simturi si vehiculeaza putina informatie. Aceasta distinctie, din pacate, constituie punctul cel mai slab al teoriei sociologului canadian, fiind pe buna dreptate criticata de specialisti, mai ales pentru faptul ca reduce la o singura dimensiune extrem de complexele aspecte legate de mijloacele de comunicare in masa. Datorandu-si marele succes stilului sau neacademic si ipotezelor provocatoare, McLuhan a contribuit decisiv la eliminarea postulatului neutralitatii tehnicilor si, cu tot speculativismul sau paradoxal , a incitat sociologii implicati in studiul comunicarii sa ia in calcul efectele pe termen lung ale noilor tehnologii ale comunicarii sociale.

In fine, din multiplele teorii a]l3e3 ultimelor doua decenii asupra comunicarii de masa, o mai rezumam pe cea numita teoria "spiralei tacerii". Aceasta teorie elaborata de E. Noelle Neumann, inspirata din psihologia sociala, considera ca oamenii tind sa exprime opinii care sunt dezirabile social, mass-media fiind un fel de sursa de referinta pe baza careia fiecare descopera opinia generala. Jurnalistii sunt cei care definesc ceea ce este "important" cu privire la un subiect dat, oamenii aproband discursul lor, il exprima si ei, chiar daca au o alta parere. Cu timpul cei care exprima punctul de vedere dominant vorbesc tot mai mult, parerea dominanta devine tot mai vizibila, in timp ce ceilalti (oricat ar fi de multi) se inchid in tacere, retragandu-se din spatiul public in cel privat. Aceasta interesanta teorie accentueaza necesitatea de a concepe opinia publica in ansamblul procesului de comunicare si in legatura cu structurile economice, politice si culturale si nu ca entitate empirica si statistica.

3. Functiile comunicarii de masa

De cele mai multe ori functiile comunicarii de masa sunt confundate cu efectele acesteia, tratarea lor nediferentiata avandu-si explicatia in considerarea organicista a societatii, mai ales in discursul cotidian sau in discursul autojustificativ din mass-media. Cercetarea in sociologia comunicarii de masa a produs o serie de tipologii ale functiilor mass-media, noi oprindu-ne la cea apartinand sociologului belgian R.Clausse. el considera ca functiile comunicarii de masa pot fi analizate prin perspectiva a doua mari categorii: functii de comunicare intelectuala si functii psihosociale.in prima categorie ar intra functii ca: informare (informatii de actualitate, generale), formare (acumularea de cunostinte, formarea de opinii, atitudini, comportamente), expresie (productie de valori, de cultura si civilizatie, ideologii) si functia de presiune (publicitate, propaganda). Categoria a doua contine functii psihosociale, considerate ca "impregnate", ca dispersate in intreg procesul de receptare: integrare sociala, divertisment si psihoterapeutica.

Ca titlu ilustrativ, vom mentiona si o tipologie privind functiile comunicarii in societatea socialista, teoreticienii marxisti considerand ca in aceasta societate se schimba atat functiile cat si continutul comunicarii de masa. In general studiile marxiste mentioneaza cinci functii importante: informativa; formativa; propagandistico-instructiva; educativa; organizatorica. Toate tipologiile contin insa o serie de categorii neexclusive, asa incat vom aborda functiile comunicarii de masa, selectandu-le pe cele pe care studiile recente le considera mai importante, avand o anumita individualitate si extensie si continand in sine si o serie de alte functii, pe care le-am putea denumi derivate sau auxiliare. Este insa normal ca o serie de functii sa se implineasca in efecte. In vasta bibliografie a subiectului pot fi gasite, in diverse combinatii, urmatoarele functii:

Cautarea, producerea si difuziunea informatiei.

Pomenind de aceasta functie, cercetatorii accentueaza doar cautarea si difuziunea de informatie, chiar si Roland Cayrol, autorul celei mai sistematice tratari, comitand aceasta inexactitate. Este clar ca mass-media isi cauta informatiile, etapa cea mai importanta a muncii jurnalistului, ca ea ne informeaza asupra evenimentelor vietii cotidiene si face ca aceste informatii sa ajunga in cele mai indepartate colturi ale lumii, insa informatia nu exista in lume in stare pura. Informatia se produce, este rezultatul unui efort de interpretare si redactare, nu este o oglindire instantanee. Mai mult decat atat, nu putem spune ca informatia din mass-media este o reflectare- oglindire a lumii, fiindca ceea ce se intampla in viata noastra nu constituie un eveniment, nu este o stire, mass-media facand o selectie , o dramatizare, privilegiind anumite aspecte. Acest stereotip cotidian, patruns si in stiinta, se datoreaza, probabil, mitului obiectivitatii. Astfel vom observa privilegierea aspectelor cu caracter de senzational, a fenomenelor deviante, a hazardului de multe ori, neglijandu-se miscarile de profunzime si elementele de stabilitate. Sub presiunea spatiului tipografic sau a timpului de emisie, evenimentele care vor deveni stiri trebuie selectionate, in functie de o serie de criterii, cel mai important fiind semnificatia lor pentru public. Realitatea oglindita in presa este o realitate reconstruita, este o viziune asupra realitatii. Nu trebuie neglijat aspectul producerii de informatie si pentru ca "deformarea" realitatii apare in discursul mass-media si din alte ratiuni decat limitele impuse de natura mijloacelor pe care le are la dispozitie. Este vorba de cautarea originalitatii, plasarea in universul de asteptare al publicului, imperativele comerciale sau concurentiale, toate acestea impunand anumite scheme de tratare si producere a informatiei. Imaginea realitatii poate fi deformata si prin punere in pagina, comentariu, montaj sau in mod de ilustrare si nu trebuie sa uitam ca presa dezinformeaza si direct, vehiculeaza stiri false, putem vorbi de minciuna si atunci cand, prin selectie, trece sub tacere o serie de evenimente. In orice relatare a unui eveniment exista o anumita parte de subiectivitate, de aceea marturiile presei sunt intotdeauna incomplete.

Dincolo de inerenta deformare a realitatii, de criticile ce i se aduc pentru dezinformari celebre sau nesemnificative, dar cotidiene, presa este principalul canal prin care primim informatii despre ceea ce se intampla in lume.

Expresie a opiniilor.

Unii cercetatori incearca sa disocieze doua functii ale presei, cea de informare si cea de mijloc de exprimare a opiniilor. Pe aceasta baza, mai ales in presa scrisa se construiesc tipologii ale presei in presa de opinie, de informatie si presa specializata. In general, ceea ce este numita presa de opinie contine acele publicatii care au ca finalitate principala expunerea punctului de vedere sau opiniei unui individ, grupare politica, religioasa sau alt grup social. Acest tip de presa privilegiaza comentariul, editorialul, luarea de pozitie, incercand - in primul rand - sa convinga. Aceasta modalitate de comunicare este legata inca de la originile comunicarii de masa de libertatea presei, in articolul XI al Declaratiei dreptului omului si cetateanului (1789) stipulandu-se: " Libera comunicare a gandurilor si opiniilor este unul din drepturile cele mai pretioase ale omului; orice cetatean poate deci vorbi, scrie, imprima liber, raspunzand de abuzurile acestei libertati in cazuri determinante prin lege". Presa de informatie se distinge de cea de opinie prin faptul ca privilegiaza faptul brut si nararea acestuia, insa aceasta distinctie este artificiala, fiind clar ca nu putem sa vorbim despre o presa de pura informatie sau de pura opinie.

Functie esentiala a presei, exprimarea opiniilor isi schimba forma in zilele noastre realizandu-se din ce in ce mai sofisticat, subtil si voalat.

Divertisment

Sociologii integreaza cititul presei, vizionarea sau auditia de programe radio-televizate in randul activitatilor de loisir. Crecetarile au relevat faptul ca una din principalele motivatii ale publicului este cautarea distractiei, a placerii. In intampinarea acestei asteptari a publicului majoritatea presei scrise, vorbite si televizate insereaza numeroase rubrici de divertisment, permanente sau ocazionale, pe langa cele specializate pe aceasta, si care inregistreaza audienta cea mai mare pe piata comunicationala. Influenta acestei functii este vizibila chiar si asupra rubricilor de informatie, informatia fiind facuta mai "atragatoare".

In general, cercetatorii europeni considera divertismentul ca o functie mai putin "nobila", datorita unei preocupari normative, in sens cultural larg, accentuandu-se "randamentul" pe planul imbogatirii cognitive a spectacolului sau publicului si necesitatea orientarii lui spre atitudini si comportamente dezirabile civic, politic sau social. Marea parte a cercetatorilor au in centru informatia in sens larg, functia sa educativa si de formare paralela, utilizarea ei de catre receptor fiind analizata la nivelul imbogatirii cunostintelor, formarii de atitudini culturale sau sociale, determinarii unor comportamente politice. Se poate observa ca aceasta perspectiva privilegiaza studiul mass-media ca instrument de comunicare intelectuala, neglijandu-se functiile psihosociale, dintre care divertismentul este cel mai important. In clasificarea mentionata deja, R. Clausse evidentia ca functiile psihosociale sunt prin excelenta functii "impregnate", ca ele pot fi analizate independent, insa sunt, in mare parte, continute de alte functii, mai ales de functia informativa. Studiile functionaliste americane au accentuat conceptul de "gratificatii", ca fiind asteptari ce determina atitudinea receptorului in raport cu mass-media, indivizii dorind sa maximizeze gratificatiile pe care le primesc intr-o situatie comunicationala. Aceasta functie se realizeaza prin emisiune de fictiune, jocuri si alte emisiuni ce cuprind in ele tendinta numita de W. Schramm, "fantasz seeking", tendinta spre evaziune, visare, rezultatul fiind ceea ce sociologii numesc placerea de a comunica (communication - pleisure).fiindca tendinta cautarii placerii optimale in fiecare act de comunicare este generala, se poate considera ca tendinta de a beneficia de divertisment se intinde dincolo de acest tip specific de emisiuni, ea fiind latenta mai ales in perceperea de informatie. Putem analiza trei forme principale ale acestei utilizari: informatia perceputa ca joc, ca spectacol, si utilizarea informatiei ca mijloc de evaziune.

Comunicarea de masa privita ca joc a facut obiectul multor studii speculative, bazate pe ideea tendintei ludice a individului, inteleasa ca fiind subiacenta tuturor formelor de interactiune sociala. In ultimii ani, sociologii au constientizat implicatiile acestei tendinte in cadrul receptarii mass-media, punand in evidenta o serie de fenomene cum ar fi proiectarea in personalitatea emitatorului sau perceperea actiunii comunicationale ca performanta sportiva. Tendinta perceperii informatiei ca spectacol s-a observat in ultimele decenii mai ales in receptarea programelor de televiziune. Este vorba de tendinta telespectatorului de a incarca informatia cu continuturi dramatice si emotionale, aceasta tendinta putand chiar anula, in cazuri extreme, transmiterea factuala a realitatii. Este vorba, cum scrie Edgar Morin, de "absorbirea" comunicarii, de digerarea informatiei ca film de fictiune, continutul real al comunicarii pierzandu-se pentru telespectator si ramanand doar satisfactia de a fi vazut un spectacol interesant. Este tendinta de a "consuma " o parte a informatiei sub forma de spectacol, de a o utiliza la nivel psiho-afectiv, mai degraba decat la nivel intelectual, tendinta generata de nevoia de a trai prin comunicarea de masa emotii si tensiuni pe care nu le gasim in viata cotidiana reala. In fine, studiile americane au pus in evidenta importansa televiziunii ca mijloc de evaziune a omului dintr-o realitate perceputa ca nesatisfacatoare. Aceasta propensiune de distantare de o anumita realitate prin perceptie selectiva, are in cautarea divertismentului un element foarte important. In acest proces receptorul nu va percepe decat elementele susceptibile de a-i distrage atentia de la semnificatia reala a evenimentelor transmise. Cu siguranta, aceste efecte perverse ale functiei informative a comunicarii de masa, fac ca informatia-divertisment sa para a fi "neproductiva" pe plan socio-cultural insa, ea produce un important confort comunicational receptorului. Aceasta filtrare a informatiei pentru obtinerea confortului psihologic este un castig important in planul receptarii si consideram ca nu trebuie sa ne pronuntam prea critic in aceasta chestiune, fiindca, daca tendinta de cautare a confortului procurat de divertisment este cvasi-per a confortului procurat de divertisment este cvasi-permanenta, nevoia de informare este la fel de imperioasa. Sociologic, putem considera ca este vorba de o intrepatundere a unor functii complementare, situatie in care divertismentul procura placere imediata, iar informarea placere de lunga durata.

4. Efectele comunicarii de masa

Din sumarul excurs asupra etapelor dezvoltarii teoriei privind comunicarea de masa se poate observa ca mass-media este creditata cu o mare influenta asupra societatii si individului. Considerata ca adevarata bomba atomica, ca a IV-a putere in stat, aceasta influenta, s-a dovedit din unghi sociologic, este legata de o serie de variabile, cum sunt: receptorul mesajului, conditiile de receptare si mesajul insusi.

Modul cum radioul a fost folosit de catre Goebbels, ipoteza lui Tchakhotine privind violul multimilor, ori faptul ca posturile de radio si televiziune sunt prima tinta ale autorilor loviturilor de stat, au generat o serie de nelinisti legate de faptul ca aceste tehnici perfectionate de difuziune colectiva ar putea conduce la manipularea absoluta a indivizilor care ar putea fi facuti sa gandeasca si sa actioneze dupa bunul plac al celor care detin puterea politica ti accesul la mass-media. Acest mit al contemporaneitatii, larg difuzat chiar de mass-media, are la origine si o serie de rezultate ale unor sondaje sau experimente cu caracter socilolgic. Dintre acestea amintim rezultatele unui sondaj efectuat de J. Cazeneuve si J. Oulif care au aratat ca atunci cand o emisiune nu place, doar 53% din telespectatori sting televizorul, 47% continuand sa o priveasca. In aceeasi ancheta, repetata si de G. Steiner in S.U.A. -unde a obtinut aceleasi rezultate, la intrebarea legata de obiectul care i-ar lipsi mai mult din gospodarie, 44% din cei intervievati au raspuns televizorul, 33% frigiderul si doar 16% masina de spalat. Dintre experimentele care au condus la ideea omnipotentei mass-media poate fi amintita descoperirea a ceea ce este numit sleepper effect-ul, legat de faptul ca oamenii pot fi influentati fara sa-si dea seama, o noua opinie putandu-se instala in mintea noastra cu toate ca a disparut amintirea sursei de comunicare care ne-a sugerat-o. Dar cel mai adesea este amintit in sprijinul acestei teze cunoscutul experiment realizat in 1938, la radio, de Orson Welles, care prezentand o piesa de teatru sub forma de reportaj al unei invazii a martienilor, a produs o uriasa panica in randul ascultatorilor.

Lucrurile nu stau insa asa, majoritatea cercetarilor evidentiind faptul ca influenta este, mai degraba, limitata. In multe ocazii s-a observat ca, desi s-au mobilizat importante surse de comunicare in masa, receptorii au manifestat un comportament diferit de cel propagat. Incontestabile personalitati istorice ca: W. Churchill in 1945, N.Rokefeller in 1960 au pierdut alegeri electorale desi peste trei sferturi din mass-media era alaturi de ei, analize comparative ale sondajelor preelectorale aratand de asemenea ca, pentru Anglia Franta si S.U.A, la alegerile prezidentiale, intr-un singur caz din 34, uriasa mobilizare de forte mass-media din campania electorala a reusit sa intoarca rezultatul sondarii optiunilor electorale, existent cu trei luni inainte de alegeri. Un alt argument al ultimilor ani este si constatarea ca in ciuda unor mari campanii de presa pentru eradicarea tabagismului, alcolismului, nacromaniei, rasismului, accidentelor de circulatie sau infectarii cu virusul HIV, rezultatele sunt de-a dreptul nesemnificative.

Nici concluziile perioadei 1940-1960, dominate de cercetarile lui Lazarsfeld, nu ne indreptatesc sa minimalizam influenta mass-media. Concluziile legate de slaba influenta directa si eficienta relatiilor interpersonale au fost, foarte repede, amplu difuzate pentru ca era cum nu se poate mai potrivita argumentarii adeptilor democratiei pluraliste, insa astazi lucrurile sunt privite mult mai nuantat. Considerat un fenomen deosebit de complex, in comunicarea de masa, trebuie luat in calcul procesul interactiv deosebit de complex, emisia si continutul mesajelor, conditiile concrete ale receptarii si, nu in ultimul rand, intentionalitatea presupusa a emitatorului si motivatiile receptorului, ele sunt elemente care nu pot lipsi din cadrul analizei. Vom incerca nuantarea ideii ca mass-media nu actioneaza de aceeasi maniera asupra tuturor indivizilor si nici asupra aceluiasi individ, cum ar putea sugera analiza macrosociologica, avidentiind cativa factori importanti ce definesc conditiile psiho-fiziologice ale receptarii.

Bibliografie

1. Balle, F.(1990), Mdias et socit, ed. a 5-a, Paris, Montchrestien

2. Balle, F.si Eymery G.(1987), Les nouveaux mdias, Paris, PUF

3. Barthes, R.(1957), Mythologies, Paris, Seuil.

4. Barthes, R. (1965), Le Degr zro de l'criture, Paris, Denoel/Gonthier.

5. Belson, W.A. (1967), The Impact of Television, Londra, Crosbz Lockwood.

6. Berelson, B. (1954), Content Analzsis in Communication research, Glencoe III, Free Press.

7. Breton, Ph. si Proulx, (1989), L'Explosion de la communication,Paris, Dcouverte.

8. Cayrol, R. (1991), Les mdias. Presse crite, radio, tlvision, Paris, PUF.

9. Cazeneuve, J. (1970), Les pouvoirs de la tlvision, Paris, Gallimard.

10. Cazeneuve, J. (1972), La Socit de l'ubicuit. Communication et diffusion,

Denoel/Gonthier

11. Clausse, R. (1963), Les Nouvelles, Bruxelles, Editions de l'Institut de Sociologie de

l'Universit Libre de Bruxelles.

12. Ellul, J. (1962), Propagandes, Paris, Armand Colin.

13. Gans, H.H. (1979), Deciding What's news, New York, Free Press.

14. Gardin, J.C. (1974), Les analyses du discours, Neuchatel, Dela-cheuxet Nietsl.

15. Gerbner, G. (1967), Mass media and human communication theory, in Dance F.E.X.

(ed.)(1967) Human Communication Theorz, New York, Holt, Rinehart & Winston.

16. Ghiglione, R.; Beavois, J. L.; Chabrol, C; Trognon, A., (1980), Manuel d'analyse de contenu,

Paris, Armand Colin.

17. Glasgow Media Group, (1980), War and Peace News, Routlege and Kegan Paul, London.

18. Innis, H. (1951), The Bias of Communication, Toronto, University of Toronto Press.

19. Katz, E. Si Lazarsfeld, F. (1955), Personal Influence: The Part played bz people in the flow

of mass communications, Glencoe II/ Free Press.

20. Klapper, J. (1960), The Effects of Mass Communication, Glencoe II, Free Press.

21. Lazar, J.(1990), Sociologie de la communication de masse, Paris, Armand Colin.

22. Lazarsfeld, F.; Berelson, B.; Gaudet, H. (1948), The People's Choice, New York, Columbia

University Press.

23. Leger, J.M. (1985), L'analyse de contenu: deux methodes, deux resultats?, in A. Blanchet &

Al., L Entretien dans les sciences sociales, Bordas, Paris.

24. Mc Quail, D. (1990), Mass Communication Theory, Londra Sage Publications.

25. McLuhan, M. (1968), Pour comprendre les mdias, Paris, Seuil.

26. Morin, E. (1976), L'esprit du temps, Essais sur la culture de masse, Paris, Grasset.

27. Paisley, W. (1967), Studying style as deviation from encoding norms, in Gerbner et all, The

Analysis of communication content, New York, Wiley.

28. Riley, M. si R. (1951), La Communication de masse et le sistem social, trad. in Balle si

Podioleau, Sociologie de l'information, Paris, Larousse.

29. Schramm, W. (1964), Mass Media and National Development, Standford University Press,

Standford.

30. Tchakhotine, S. (1939), Le viol des foules par la propagande politique, 2 ed. )1952), Paris,

Gallimard.