Caracteristicile comunicarii la copilul deficient de auz comparativ cu auzitorii

Caracteristicile comunicarii la copilul deficient de auz comparativ cu auzitorii

Gradul de pierdere a auzului fiecarui copil precum si diversitatea aditionala care poate sa existe din cauza mai multor factori sociali si de mediu, fac dificila alcatuirea si prezentarea unor modele educative care sa fie luate drept bune pentru toti copiii cu deficiente de auz. Faptul ca un copil este nascut cu deficit de auz, in general determina ca limbajul dobandit sa aiba anumite caracteristici. De pilda, acuaretea cu care sunt exprimate formele limbajului verbal este redusa. Din aceasta cauza modul in care este perceput limbajul verbal poate sa fie inexact in comparatie cu cel pe care-l percepe copilul auzitor, deficientul auditiv beneficiind doar de indici vizuali in perceperea vorbirii orale, mai ales cand protezarea auditiva nu este eficienta. In timp, perceptia distorsionata si incompleta a limbajului oral de catre copilul surd contribuie la dobandirea unui model distorsionat si incomplet a cea ce inseamna limba materna pentru auzitor. Aceasta face sa ii fie dificil sa compare o propozitie cu o alta propozitie, astfel munca depusa de professor pentru al face pe elev sa inteleaga regulile limbajului exprimat in vorbirea curenta va fi foarte dificila. De asemenea, este deosebit de redusa frecventa cu care sunt folosite formele limbajului. In general, putem considera ca cu cat un copil are o deficienta de auz mai mare, cu atat va dispune mai putin de limbajul sonor care i se adreseaza in mod direct.

Un copil cu surditate prelinguala, care nu a beneficiat de o amplificare sonora potrivita, va sti si va intelege o parte din ceea ce i se spune numai daca se uita la buzele celui care vorbeste si prinde cativa indici vizuali. In asemenea circumstante, inainte ca intelegerea sa se dezvolte si inainte ca el sa faca primele demersuri individuale sa vorbeasca dupa modelul normal al limbajului sonor, trebuie sa nu uitam ca procesul de receptionare a vorbirii este incomplet si chiar interupt. Specialistii care se implica in educarea copiilor surzi prelingual, pe langa cunoasterea particularitatilor legate de copilul deficient, trebuie sa aiba si cunostinte temeinice de limba si de psihologia insusirii limbajului in conditii de normalitate.Daca ne punem intrebarea "De ce profesorul pentru surzi trebuie sa aiba cunostinte despre modul de dobandire a limbajului la auzitori?" putem raspunde:

a) pentru ca este vorba despre dobandirea limbii materne care este perturbata de deficitul de auz. Acest proces si nu altul va fi in atentia profesorului pentru surzi asupra caruia va trebui sa ia decizii. Unii profesori cred ca trebuie sa faca apel la o metoda de achizitionare a limbajului intr-un mod altfel structurat pentru a ajunge la acel model al limbajului caracteristic copilului fara deficiente. Pentru a avea cunostinte suficiente trebuie sa detinem posibilitatea de a identifica toti factorii care concura la dobandirea limbajului oral si, mai ales, factorii care fac imposibila dobandirea in mod normal a limbajului verbal.

b) deoarece procesul normal de dobandire a primului limbaj constituie un punct de inspiratie pentru a creiona programele de recuperare a copilului cu deficit de auz. Daca problema s-ar pune pentru dobandirea unei a doua limbi, atunci ar fi indicat sa se studieze modul in care se invata o limba straina de catre vorbitorii unei limbi materne. In acest caz se recomanda sa fim atenti la conversatia dintre copilul mic si mama lui. Cei mai multi copii auzitori dobandesc competente in vorbirea limbii materne in jurul varstei de 3 ani. Cand se considera ca dobandirea limbii materne s-a realizat cu success este necesar sa studiem toate aspectele pentru a intelege conditiile in care are loc dobandirea acestei limbii.

c)       c) profesorii pentru surzi trebuie sa aiba cunostinte precise in privinta etapelor parcurse in dobandirea limbajului oral, deoarece vor trebui sa recunoasca diferenta intre un limbaj nedezvoltat si un limbaj deviant. De accea, profesorii trebuie sa fie inarmati si cu un set de tehnici de cercetare a limbajului verbal-oral pentru a putea face aceasta diferenta.

Etapele dezvoltarii limbajului verbal la copilul auzitor.

Copilulul auzitor incepe sa dobandeasca limbajul in primele luni de viata. In general, toti copiii parcurg aceleasi stadii. In primul an de viata, copilul nu este gata sa rosteasca cuvinte din limba pe care o aude. La inceput, apare o comunicare nonverbala ce se desfasoara intre mama si copil. Primul tip de comunicare consta in sunete referitoare la disconfortul lui sau la problemele de hrana. Primele sunete la care mama reactioneaza adecvat apar mai tarziu, ca semnale constiente pentru a dobandi unele comportamente specifice determinate din exterior. Aceste productii verbale ale copilului se transforma in vocale si consoane cu o anumita intonatie prin care-si exprima sentimentele.

Formarea deprinderii de a mentine un contact vizual cu mama este un moment foarte important pentru stabilirea legaturii afective copil-mama (adult).Mama trebuie sa se adreseze copilului in propozitii foarte scurte, simple cu toate ca, la inceput, copilul nu intelege continutul mesajului dar el reactioneaza pozitiv la intonatia productiei verbale a mamei. El reactioneaza vocalizand. Astfel, incepe o mica ,,conversatie" intre mama si copilul de 3 luni, cand el gangureste. Acum copilul invata sa dea atentie vorbirii, el asculta cum se schimba sunetele pe care le aude, ritmul si intonatia lor.

Copilul invata despre limbaj in cadrul interactiunii sociale cu adultul, in mod involuntar. In perioada 8-20 saptamani, copilul emite sunetele in mod placut, apare un gangurit, sunete care au locul de articulare in partea posterioara a organelor fonatoare (c si g). Este un stadiu in care se considera ca copilul detine un control al muschilor si organelor fonatoare. In perioada 16-30 saptamani, aceste consoane dezvolta productii verbale sub forma lalatiunii; el replica silabele, copiaza miscarile buzelor parintilor (produce sunete labiale si velare); ii face placere vocea sa si isi controleaza organele fonatoare si vocea.

Copilul incepe sa produca tot mai multe sunete controlate in regiunea frontala, precum si sunete nazale si, fricative. La sfarsitul acestui stadiu apare un numar tot mai mare de sunete. Se realizeaza o alternanta consoana-vocala, uzand de o melodie si un ritm anume, ceea ce semnaleaza o dezvoltare normala a copilului.

In jurul varstei de un an copilul incepe sa faca propozitii scurte cu cuvinte formate din doua silabe, cu o melodicitate clara si ritm precizat. Aceste cuvinte se numesc protocuvinte. In acest stadiu, copilul produce aceste protocuvinte in care sunetele sunt clare, dar sensul nu este constientizat. Mama stimuleaza copilul pentru a-i antrena mecanismele articulatorii si pentru a-i folosi limbajul si il ajuta stimulandu-l auditiv si vizual, oferind un model verbal cu sens incercarii lui de a comunica. Adultul ajuta copilul sa-si aduca propia experienta in conjunctie cu limbajul, rezultand un triunghi de referinta intre obiect/eveniment, adult si copil.

Cand sensul sunetelor si propozitilor devin clare, copilul rosteste primele cuvinte in mod intentionat, dar intelegerea limbajului verbal incepe inainte de aceasta. Spre sfarsitul primului an copilul produce propozitii formate dintr-un singur cuvant, numite holofraze. Aceste cuvinte exprima diferite sensuri, depinzand de situatia in care le produce. Dupa aproximativ sapte luni de la producerea holofrazelor, copilul combina aceste cuvinte formuland adevarate propozitii.

2.Aspecte particulare ce influenteaza dobandirea limbajului verbal la copilul deficient de auz

Copilul auzitor care isi insuseste limbajul oral percepe limbajul verbal ce este folosit in jurul lui in mod clar si complet. Efectul acestui fapt este ca, pe masura ce trece prin stadiile dezvoltarii limbajului, el are un model clar al limbajului pe care-l insuseste in fata ochilor si urechilor sale.

Copilul auzitor este capabil sa compare propozitia lui cu a unui vorbitor etc. Aceasta il ajuta sa inteleaga pentru sine regulile de folosire a limbajului. Este in masura sa asculte si sa inteleaga limbajul folosit de altii in mod repetat; uneori acest limbaj ii este adresat direct, alteori il aude intamplator. Efectul este ca incepe sa invete si sa produca din ce in ce mai mult sunete si sa respecte in mod involuntar regulile gramaticale. De exemplu: cand aude "sa mergem la baie", aceasta idee este auzita in foarte multe contexte si transformata in multe feluri.

Gradul de surditate al unui copil, handicapurile aditionale, situatia familiala a fiecarui individ fac ca insusirea limbajului verbal-oral sa fie o problema dificila si cu urmari devastatoare uneori asupra personalitatii copilului cu deficit de auz. Lipsa modelului verbal determina nedezvoltarea limbajului sonor in general. La deficientii de auz lipseste experienta vizuala si auditiva a comunicarii verbale pe care copilul auzitor o obtine in mod involuntar inca de la nasterea sa. Acest lucru va determina, in mare masura, eforturile de ,,demutizare" de mai tarziu.

3. Caracteristicile diferitelor etape de dezvoltare a limbajului oral.      Incepand de la nastere, copilul cu deficienta de auz plange, aceasta fiind un mod de comunicare, pentru a atrage atentia la disconfort, foame, durere. In schimb, la copilul auzitor se parcurg urmatoarele faze in dezvoltarea limbajului verbal-oral:

Intre 0-3 luni - copilul vocalizeaza cand i se vorbeste, gangureste;

Intre 3-6 luni- copilul se opreste din plans cand ii sunt satisfacute necesitatile si intoarce capul spre persoana care ii vorbeste;

Intre 6-9 luni - se manifesta faza de ,,lalatiune" dar incepe un model de intonatie asemanator cu cel existent in limbajul verbal normal;

La un an are loc limbajul fals sau emiterea de protocuvinte (un fel de "jargon" al limbajului folosit in joaca de copil). El emite holofraze (prin care se fixeaza pe un cuvant ce exprima o idee complexa. In jurul acestei varste incepe sa pronunte primul cuvant iar la un an si 9 luni o combinare de doua cuvinte. El este capabil sa asculte si, in acelasi timp, se implica in cantece ritmate; La varsta de 2 ani si 6 luni - sistemul vocalic este complet;

La 3 ani manifesta competenta in limbaj; formeaza propozitii din patru cuvinte; se contureaza o gramatica de baza; sistemul consonantic este mai mult sau mai putin complet:

Apar primele semne de folosire a limbajului in mod imaginativ, iar comportamentul incepe sa fie controlat in mod verbal;

La 3 ani si 6 luni poate sa intrebe, dar raspunsul lui nu este inca bine conturat;

La 4 ani-controlul gramatical este imatur, dar foloseste structurile gramaticale corect si pune nenumarate intrebari;

La 5 ani-este posibil ca anumite consoane laringeale sa nu fie inca fixate, dar folosirea limbajului verbal este bine structura.

4.Legile psihologice de asociatie intre cuvant si imagine care actioneaza la surdomutii in curs de demutizare.

Procesul de achizitionare a limbajului verbal la surdo-muti are o desfasurare sistematica in conditiile de scolarizare a copilului. In acest proces se realizeaza o trecere de la o comunicare preponderent gestuala, folosita de copiii deficienti de auz din familii de surdo-muti sau din familii de auzitori, spre comunicarea verbala, sub influenta predarii cunostintelor prin indermediul cuvintelor si al mijloacelor auxiliare de comunicare.

C.Pufan (1970), studiind aceste aspecte a sesizat faptul ca se formeaza doua categorii de asociatii: liniare si ramificate.

Asociatia liniara primara, este cel mai simplu tip de asociatie, intalnit atunci cand intre imagine si cuvantul care desemneaza aceea imagine nu se intercaleaza alte mijloace de comunicare, realizandu-se o relatie de echivalenta intre imagine si cuvant iar schema este "imagine = cuvant".

Un tip mai complex de asociatie liniara se manifesta atunci cand intre imagine si cuvant intervine un singur mijloc auxiliar de exemplu ori mimico-gesticulatia ori dactilemele. Acest mijloc de comunicare se intercaleaza ca suport intre cuvant si imagine, aducand servicii in favoarea memorarii si folosirii imaginii dar si a cuvantului. Schema este "imagine = gest => cuvant".

Acest tip de asociatie intervine atunci cand se predau cuvinte noi iar profesorul recurge, voluntar sau involuntar, la mimico-gesticulatie pentru a sprijini acest cuvant. De exemplu cand se invata cuvantul "creion", profesorul executa un gest si pronunta cuvantul; el solicita elevilor sa se foloseasca de cuvant, dar elevii vor reactualiza si utiliza atat cuvantul cat si semnul (gestul), ca mediator.

Atunci cand se folosesc dactilemele, imaginile sunt redate cu ajutorul degetelor mainilor pentru fiecare litera ce compune cuvantul ce desemneaza imaginea. Dactilemele sunt folosite in procesul de demutizare si se mai numesc si limba vizualizata sau sunete verbale vizualizate. In limba romana se foloseste alfabetul dactil realizat cu degetele unei singure maini.

Alt tip de asociatie lineara are loc atunci cand intre imagine si cuvant se intercaleaza doua sau mai multe mijloace auxiliare: mimico gesticulatia si dactilemele. Schema este "imagine=mimico-gesticulatie=dactileme à cuvant".

Un tip de asociatie lineara mai rar intalnit are loc atunci cand cuvantul se asociaza cu imaginea prin intermediul unui alt cuvant cunoscut de surdo-mut. Acest tip de asociatie este folosit pentru invatarea unor cuvinte care au aceeasi radacina lingvistica, de exemplu: casa, casuta. Schema este "imagine = cuvant cunoscutàcuvant nou". Aceasta schema se simplifica prin reductie, dispare necesitatea utilizarii imaginii si astfel schema devine "cuvant cunoscut = cuvant nou" intrand in actiune vocabularul activ si vocabularul pasiv al copilului.

Asociatia ramificata are loc atunci cand se apeleaza concomitent la doua mijloace auxiliare. Schema devine: "imagine = mimico-gesticulatie = cuvant à dactileme". Aceasta asociatie se foloseste atunci cand profesorul recurge la dactileme dar si la semn pentru a denumi cuvantul. Multi copii mentin cele doua mijloace de exprimare: mimico-gesticulatie si dactilemele.

Un alt tip de asociatie ramificata contine trei sau mai multe mijloace auxiliare, schema fiind urmatoarea:"imagine mimica gestica = dactileme = semn evocatorà cuvant".

Exista unele cazuri in care o asociatie directa intre imagine si mimico-gesticulatie are drept consecinta faptul ca nu se mai ajunge la cuvant, impiedicand demutizarea sau cel putin ingreunand procesul demutizarii.

5.Influenta deficientei de auz asupra dezvoltarii timpurii a copilului

Surditatea nu restrange numai registrul auditiv al copilului ci, mai ales, interrelationarea sociala timpurie care sta la baza procesului de comunicare. In cele mai timpurii contacte pe care copilul le are cu persoanele din jur si mediul ambiant, se include pipaitul, mirosul, gustul, vazul, auzul, folosind o varietate de modalitati de a cunoaste lumea.

In mod normal, copilul este implicat de la inceput in tot felul de activitati, in care schimbul de informatii este reciproc, stabilindu-se un gen de "conversatie" chiar inainte de aparitia primelor cuvinte. Adultul si copilul manifesta un interes reciproc, unul fata de altul, manifestat intr-un gen de dialog intim si afectiv intre cei doi in care atentia este impartasita. O treapta importanta in dezvoltare este momentul in care in relatia directa adult- copil este interpus un element din lumea exterioara.

Webster si Wood (1989) descrie acest fenomen ca pe un triunghi de referinta, in care o experienta vizuala (fie un subiect sau un eveniment) impartasita visual de copil si adult este imbibata permanent de limbajul corespunzator. In acest sens cand atentia copilului este atrasa de un subiect sau de un eveniment din jur, explorarea vizuala a copilului este "reflectata", ca intr-o oglinda de adult, care se si uita incotro se uita copilul si comenteaza despre subiectul prezumtiv al atentiei copilului (Popa,M, 2001).

Incepand din a doua jumatate a primului an, copilul poate sa urmareasca privirea adultului. In acest caz, atentia copilului si a adultului va fi captata de acelasi eveniment sau subiect, ceea ce va creste posibilitatea ca prin comentariul verbal facut de adult, sa se ofere copilului modelul verbal al subiectului sau actiunii la care se refera. Astfel, adultul il ajuta pe copil sa-si lege experienta de limbaj, accentuand relatia ce exista intre sunetele vorbirii si evenimente.

Observatiile efectuate asupra modalitatilor de interactiune timpurie intre mama si copiii surzi au scos in evidenta existenta unor deficiente, in comparatie cu interrelatia dintre mama si copilul auzitor; mamele intampina dificultati in a stabili o interactiune lejera cu copilul deficient de auz, atat in faza de vocalizare cat si mai tarziu. In mod normal, comentariul mamei, intonatia, tonul vocii sunt adaptate dupa experientele familiale astfel incat atunci cand atentia este indreptata spre un obiect se realizeaza si relatia dintre cuvant si referentul sau. (Gregory si Mogford, 1981)

In cazul copilului deficient de auz, cand acesta intoarce capul spre obiectul din centrul interesului, pierde verbalizarea corespunzatoare. Astfel, triunghiul de referinta este lipsit de dimensiunea limbajului verbal. S-a observat ca adultilor li se pare dificil sa aiba un comportament excesiv verbal normal fata de copiii deficienti de auz, sau sa-si acompanieze activitatile desfasurate cu acesti copii de vocalizare, de gesturile sau expresiile pe care le folosesc ei in mod firesc.

Spre deosebire de parintii copiilor auzitori care decid impreuna cu copiii lor asupra unor jocuri, activitati distractive, parintii copiilor deficienti de auz au tendinta de a comunica si directiona jocurile si activitatile singuri, privandu-i astfel pe acestia de initiativa si incurajarea exprimarii. Copilul deficient de auz este nevoit sa-si modeleze comportamentul dupa intentiile adultului.

In jurul varstei de optsprezece luni, cand copilul auzitor este prins in "dialog" cu parintii, acestia interpreteaza productia verbala a copilului clarificand-o si dandu-i sens, folosind repetitii, cuvinte cheie, sau extinzand si parafrazand ceea ce copilul intentiona sa comunice, oferindu-i astfel un model verbal pe care sa-l interiorizeze copilul. In cazul copilului deficient de auz aceasta contingenta in relatiile interpersonale cu adultul apare ca deformata sau absenta.

Experienta tarilor ce au beneficiat de tehnica de amplificare auditiva in educarea copiilor deficienti de auz a demonstrat faptul ca diagnosticarea timpurie a suditatii precum si inzestrarea copilului cu proteze auditive puternice ajuta la preintampinarea acestor probleme. Cu cat copilul beneficiaza mai de timpuriu de o receptie sonora mai buna, cu atat colaborarea cu adultul, in descifrarea sensurilor va fi mai usoara (Fl.Barbu, 2005)

Parintii surzi pot sa comunice cu copilul lor surd foarte devreme dupa nasterea lui. Ei ofera un model de limbaj cu ajutorul caruia copilul surd se va integra mai usor in familie si in comunitatea semenilor sai. La fel ca si copilul auzitor, copilul surd prezinta vocalizare, gingurit si jocuri de sunete iar daca nu i-se raspunde, aceste manifestari sonore vor dispare. In schmb, se vor dezvolta unele miscari ale mainii si unele forme ale primelor manifestari gestuale, cu ajutorul carora copilul incearca sa comunice cu cei din jur. In functie de cum parintii il inteleg pe copil si il sprijina in dezvoltarea limbajului sau gestual, copilul isi va forma un bagaj lingvistic-gestual tot mai variat si mai complex. El poate acum sa observe comportamentele dorite si pe cele nedorite de la el, poate asimila valorile culturale, poate observa interactiunile dintre parintii sai cu alte personae surde si poate sa desprinda semnificatia lor. Insa, cele mai importante informatii vizuale vor veni prin limbajul gestual folosit de cei din jurul sau. Prin acest limbaj el va invata ca este timpul sa se duca la culcare, sa manance, sa invete, sau sa se joace, ceea ce va accelera acumularea de experiente de la cei mai in virsta sau de la alti copii. Prin folosirea limbajului gestual parintii surzi pot sa spuna sau sa citeasca povesti la copilul lor. Prin urmare, mediul vizual si limbajul, interactiunile dintre parintii surzi si copiii lor surzi explica de ce acesti copii au rezultate mai bune decat alti copii surzi din familiile de auzitori in toate domeniile sociale, lingvistice sau academice, fapt semnalat nu numai de numerosi cercetatori ci si de practica scolilor de surzi.Cel putin in ceea ce priveste dezvoltarea de ansamblu a copiilor surzi din familii de surzi la intrarea in gradinita sau in clasa intai aceste diferente sunt deosebit de semnificative. In celelalte privinte, copiii surzi se dezvolta la fel ca si alti copii auzitori de aceeasi varsta, cu toate ca unele studii (Stanica, I., Popa, M) s.a. au aratat diferente marcante intre auzitori si surzi pe planul dezvoltarii psiho-fizice.

Pe parcursul cresterii copilului, parintii surzi se confrunta cu obstacole considerabile. Cel mai adeseori, ei au o educatie rudimentara, sub capacitatea lor, sunt angajati sub nivelul lor de pregatire si sunt considerati inferiori din cauza ca nu aud si nu pot vorbi inteligibil. Pe parcurs, cind apar probleme legate de sanatatea sau de instruirea copilului, ei au nevoie de sfaturi competente pe care le gasesc extrem de rar. De pilda, li-se recomanda sa faca operatie de implant cohlear la copil desi aceasta nu ar imbunatati auzul, sa nu foloseasca limbajul gestual deoarece s-ar frina formarea limbajului verbal, sa poarte proteza cu toate ca nu are resturi auditive utilizabile pentru vorbire, etc. Toate aceste sfaturi creaza in mintea parintilor sentimente de indoiala, frustrare, inferioritate. Prin urmare, parintii surzi trebuie sa aiba incredere in ei si in valorile lumii surzilor, sa vada pe copilul lor surd intr-o lumina pozitiva, ca pe o fiinta normala care nu aude dar care se poate realiza plenar intr-o societate a auzitorilor. Surzii pot sa practice numeroase profesii si sa ofere o imagine pozitiva despre colectivitatea lor. Parerea auzitorilor ca surzii au posibilitati limitate de afirmare nu va mai fi multa vreme tolerata.

Copilul surd intr-o familie de auzitori

Datele din literature de specialitate sunt unanim de accord ca peste 90% dintre copiii surzi provin din familii de auzitori. La nasterea unui astfel de copil parintii trec prin citeva faze de la socul provocat la aflarea diagnosticului, la o stare de nervozitate, cu acuzatii la adresa personalului medical, cu cautari in antecedente pentru a gasi o cauza ce ar fi putut determina aparitia surditatii la copil. Treptat, se ajunge la acceptarea copilului surd ca o fiinta ce trebuie tratata la fel ca orice copil ce are dreptul la dragoste, la viata, la educatie la un viitor.

Insa, majoritatea parintilor auzitori nu au avut experiente anterioare cu colectivitatea surzilor si accepta cu usurinta modelul medical bazat pe ideea pierderii auzului si a necesitatii interventiei specialistilor. Astfel, copilul surd va fi tratat ca pacient care are nevoie de medici orelisti care sa stabileasca cauza pierderii auzului si sa recomande proteze sau operatii, de audiologi care sa masoare si sa stabileasca pierderea de auz, de logopezi care sa dezvolte cat mai mult posibil comunicarea verbala si de profesori specializati sa lucreze cu copii handicapati. Nu punem la indoiala necesitatea unor astfel de servicii dar acesri parinti ar trebui sa stie ca exista si parinti surzi care-si cresc mai bine copiii lor surzi fara aceste multe si costisitoare servicii puse in balanta cu rezultatele realizarii scolare si ale dezvoltarii psihice.