OBIECTUL SI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI

OBIECTUL SI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI

Introducere. Notiunea de sociologie si obiectul sociologiei.

Omul a cautat dintotdeauna, intr-o forma mai mult sau mai putin constientizata, sa se cunoasca pe sine si lumea in care traieste - lumea materiala, lumea sociala si cea spirituala.

Din aceasta perspectiva, gandirea si reflectia asupra socialului au un trecut bogat, inscriindu-se in conceptia globala asupra lumii, in raspunsurile la intrebarile fundamentale ivite in fata omului inca din zorii devenirii lui. Acestea au constituit, elementele acelei "sociologii spontane" care a cuprins reprezentarile, ideile sau parerile oamenilor cu privire la viata lor sociala.

Desigur, drumul de la sociologia spontana, naiva, la sociologia implicita (prezenta in marile opere de cultura, care au cuprins referinte complexe asupra socialului)si, de aici, la elaborarea sociologiei ca stiinta, este lung si anevoios si s-a exprimat printr-o diversitate de orientari teoretice si puncte de vedere.

1.1. Notiunea de sociologie. Termenul de sociologie a fost folosit pentru prima data de catre Auguste Comte (in 1832), fiind preluat de diferiti autori, care au definit sociologia ca studiu stiintific sau pozitiv al faptelor sociale.

Sociologia ca stiinta este definita in modalitati variabile, care deriva atat din complexitatea obiectului ei, cat si din pluralismul teoretic si doctrinar care a caracterizat evolutia sociologiei ca stiinta.

Sociologia este stiinta care studiaza realitatea sociala si procesualitatea devenirii si realizarii acesteia.

Sociologia este o stiinta a societatii abordata ca "intreg" - sub aspectul ansamblului ei de componente, de laturi si interactiuni dintre acestea. Sociologia studiaza procesele sociale, ordinea de drept a societatii, dar si legile care-i guverneaza dinamica, ea propunandu-si sa descopere, sa descrie si sa explice "ordinea" care caracterizeaza viata sociala a omului si legile ei.

Daca biologia studiaza "dimensiunea" organica a fiintei umane, iar psihologia studiaza universul sufletesc interior al individualitatii umane, sociologia studiaza ansamblul dimensiunilor sociale ale existentei omului; ea cerceteaza viata sociala a omului in cadrul diferitelor structuri si institutii, al diferitelor tipuri de comunitati si colectivitati umane, al diferitelor grupuri sociale (de la cele mai mici, la cele mai cuprinzatoare) pana la nivelul natiunilor, statelor si organizatiilor internationale. Sociologia studiaza colectivitatile si comunitatile umane cu toate structurile si institutiile lor, cu functiile si valorile lor sociale corespunzatoare (de ordin economic, politic, juridic, moral, religios, cultural, civilizator, filosofic etc.).

1.2. Obiectul sociologiei il constituie studiul colectivitatilor umane si al relatiilor interumane in cadrul acestora, precum si al comportamentului uman in cadrul social propriu grupurilor si comunitatilor umane de diferite tipuri.

Orice stiinta se distinge nu numai printr-un obiect sau domeniu propriu de studiu, ci si printr-un sistem coerent de concepte de legi si de metode proprii de cercetare. Aceste coordonate definitorii le vom descifra insistand pe parcurs atat asupra conceptelor fundamentale, precum si asupra unei logici interne in prezentarea problematicii de studiu a sociologiei ca disciplina de invatamant.

Sociologia este deci studiul stiintific al comportamentului social si al relatiilor sociale. In timp ce in limbajul comun notiunea de stiinta sugereaza laboratoare, instrumente de masurat, ecuatii algebrice etc., ea se refera, de fapt, la o cale generala prin care se pot obtine cunostinte despre orice fenomen.

1.3. Sociologia ca stiinta

a) Ipotezele stiintei. Toate caile "stiintifice", organizate pentru obtinerea informatiilor despre lume, au in comun anumite ipoteze. O ipoteza este aceea ca exista o lume a realitatii independenta de perceperea acesteia de catre noi sau de cunostintele noastre despre ea. de pilda, atomii exista chiar daca noi nu ii vedem. In acest sens, noi mai degraba descoperim legile naturii decat le cream.

O alta ipoteza a stiintei este aceea ca in natura exista ordine. Evenimentele nu se produc intamplator; ele sunt precedate de cauze. De asemenea, oamenii de stiinta presupun ca, printr-o observatie obiectiva si sistematica, se pot dobandi cunostinte despre lume. Aceasta este caracteristica esentiala a stiintei: observarea obiectiva, sistematica si disciplinata a fenomenelor. adevarul stiintific poate fi verificat empiric, adica prin observarea atenta si obiectiva si prin masuratori. Metoda stiintifica reduce intruziunea valorilor personale in procesul de cercetare.

Pe scurt, stiinta presupune existenta unei lumi organizate, a cauzei si efectului care poate fi inteleasa prin observatie obiectiva si riguroasa prin masuratori. Valorile pot tulbura alegerea subiectelor studiate de omul de stiinta, dar nu metoda de descoperire a cunostintelor. Mereu constienti de eroarea umana, oamenii de stiinta deseori adopta o atitudine sceptica in procesul de cunoastere si prezinta dovezi pentru a-si sustine afirmatiile.

b) Teorii. Teoriile sunt modalitati sistematice de a explica felul in care doua sau mai multe fenomene sunt legate intre ele, indeosebi in functie de cum unul il produce pe celalalt. Marea lor valoare consta in faptul ca ele permit omului de stiinta sa treaca dincolo de factorii imediati, aflati in studiu, si sa "faca generalizari" referitoare la alte fenomene care au aceleasi caracteristici. De pilda, Durkheim a constatat ca rata sinuciderilor la catolici se deosebea de cea a protestantilor, asa cum se deosebea cea a persoanelor casatorite fata de cea a persoanelor necasatorite. El a explicat aceste constatari in functie de o teorie a integrarii sociale, care permite acum o intelegere a ratei sinuciderilor bazate pe factori nestudiati initial de Durkheim.

c) Diverse ipoteze si date. Teoriile sunt formate din variabile, trasaturi sau caracteristici care se schimba sau, in conditii diferite, au valori diferite. Teoriile leaga variabilele in modalitati care permit dezvoltarea ipotezelor, enunturi despre cum doua sau mai multe variabile sunt legate sau despre cum una sau mai multe variabile se vor schimba sau nu cand vor fi modificate anumite conditii specifice. Ipotezele sunt verificate prin examinarea a ceea ce ele prezic, in raport cu datele empirice si informatiile observabile, cum sunt faptele si statistica.

Stiinta, deci, creeaza teorii, deduce ipoteze specifice din aceste teorii si verifica ipotezele adunand si analizand date relevante. Rezultatele sunt apoi folosite pentru a evalua teoria sau teoriile care le-au generat. Teoriile pot fi abandonate, modificate sau acceptate. Construirea teoriilor si confruntarea acestor teorii cu datele empirice este caracteristica specifica a stiintei moderne.

d) Conceptele de baza ale sociologiei. Conceptele de societate, colectivitate, grup social, relatii sociale si interpersonale, opinie si mentalitati, fapt social constituie unele din conceptele de baza in sociologie.

De asemenea, conceptele de personalitate, rol si status, cultura si socializare, structuri sociale si mobilitate sociala, adaptare si integrare sociala, participare si creativitate in plan social constituie alte notiuni fundamentale pentru sistemul conceptual coerent si unitar al sociologiei ca stiinta.

Conceptele anterior enumerate descriu fenomenele, procesele si faptele sociale fundamentale care alcatuiesc obiectul de studiu propriu sociologiei ca stiinta. Ele sunt o parte din instrumentele conceptuale ale stiintei prin care se realizeaza modelarea pe plan mental a realitatii sociale privita in complexitatea ei, in multitudinea laturilor sale componente si a interactiunilor dintre acestea.

Dimensiunile si factorii vietii sociale, tipologia colectivitatilor umane, functionalitatea lor sociala, structura si dinamica acestora, caracteristicile distinctive in functionalitatea lor, conditiile si actorii care pot contribui la optimizarea functionalitatii lor sociale (in contextul microgrupurilor si al macrogrupurilor umane) sunt alte elemente de ordin conceptual in abordarea obiectului de studiu al sociologiei. Asupra conceptelor si problemelor anterior mentionate ne vom opri in capitolele ce urmeaza.

Conditiile biologice, geografice, economice, juridice, politice si culturale concura la functionalitatea diferitelor structuri proprii vietii sociale, societatii insasi. In unitatea lor ele alcatuiesc structura societala.

Din analiza caracteristicilor stiintifice ale sociologiei rezulta ca aceasta are o puternica vocatie aplicativa si transformatoare.

Fundamentarea stiintifica a modelelor noi de dezvoltare sociala presupune si o schimbare in optica moderna asupra strategiei dezvoltarii, pornind de la reconsiderarea valorii caracteristicilor nationale, a traditiilor, a resurselor proprii, dar si a mentalitatilor si a psihologiei oamenilor din anumite medii socioculturale. Totodata, acest nou mod de abordare necesita o mai atenta luare in consideratie a dimensiunilor noneconomice, care contribuie la infaptuirea programelor de reforma economica, avem in vedere variabilele sociale, culturale, umane - psihologice etc.

Sociologia ofera o viziune de ansamblu asupra societatii, o modalitate de concepere stiintifica a socialului, o viziune stiintifica asupra lumii sociale si a destinului istoric al societatilor moderne. Preocupati de solutionarea anumitor aspecte referitoare la "relatiile umane", sociologii participa la solutionarea unor probleme privind productia si consumul, la ameliorarea metodelor de organizare si conducere, de management la diferitele "verigi" ale vietii si activitatii sociale. Totodata, ei participa si la solutionarea optima a "conflictelor" de munca. Ca element al "tehnostructurii", sociologia a devenit, desigur, cel putin prin aplicatiile practice, una dintre componentele cele mai noi ale fortelor de productie. Consideram ca, prin densitatea informatiilor ei deschise spre social, sociologia poate fi mai curand o parte importanta a culturii de tip socioumanist, o parte esentiala pentru ceea ce A. Toffler numea "infosfera" societatii. Sociologia se vrea a fi nu doar o "insotitoare supusa" a schimbarilor sociale, ci si cea care poate anticipa, poate sugera anumite solutii cu sens optimizator. Ea poate sa ofere sugestii pentru inducerea unor strategii rationale de dezvoltare socioumana. Vocatia sociologiei este de a fi actionala, practic-participativa.

Sociologia participa la demersurile de diagnoza sociala a starilor prezente si de prognoza a celor viitoare, propunand strategii sau modele de dezvoltare sau "viitori" posibili. Ea ofera variante pentru atingerea unor stari optimizatoare spre care oamenii nazuiesc. Pentru aceasta, sociologia trebuie sa se angajeze nu numai in abordari teoretice, abstracte, ci si in cercetari concrete (empirice), orientate spre miscarea sociala efervescenta, pentru a deveni susceptibile de aplicatii practice bogate, viabile si eficace.

In ansamblul lor, stiintele sociale (in sistemul carora sociologia ocupa un loc central) s-au straduit sa se apropie de abordarea si solutionarea unor probleme vitale pentru destinul istoric al umanitatii.

Trebuie precizat faptul ca de multe ori sociologia - ca si alte stiinte socio-umane, de altfel, este neinteleasa, daca nu chiar contestata, in sensul ca nu ar avea rigoarea pe care o au, de exemplu, fizica, astronomia, chimia etc.

Sociologia insa nu este cu nimic mai putin stiintifica decat chimia si astronomia chiar daca ea nu pare sa aiba precizia acestora. Aceasta, in parte, din cauza relativei sale tinereti ca stiinta. Ea nu a avut atat de mult timp sa-si dezvolte nici metodologia, nici conceptele teoretice. Dar mai important, studiul comportamentului oamenilor nu este identic cu studierea comportamentului atomilor sau al moleculelor sau al plantelor. Oamenii sunt mai instabili, ei se schimba chiar in timp ce sunt studiati. De asemenea, uneori darile de seama asupra rezultatelor unui studiu determina oamenii sa-si schimbe comportamentul examinat anterior. Deseori, acesti factori lasa sa se inteleaga ca sociologii nu pot generaliza descoperirile obtinute in cursul cercetarilor la fel de mult ca oamenii de stiinta din domeniile fizicii si biologiei.

Sociologii se confrunta cu o alta dilema. In timp ce putini oameni stiu mult despre structura moleculara a acizilor, cei mai multi oameni se considera experti in faptele pe care le studiaza sociologii: criminalitatea, viata de familie, grupurile sociale si asa mai departe. Conceptele importante ale analizei sociologice sunt deseori exprimate in limbajul comun, desi sensurile unor cuvinte pot fi diferite. De pilda, statut are un alt inteles in sociologie decat in coversatia obisnuita. Aceasta confuzie in materie de cuvinte si buna cunoastere a insasi substantei analizei sociologice, pe care cei mai multi oameni si-o atribuie, fac pe multi sa creada ca sociologia pur si simplu studiaza si constata ceea ce este evident.

Sociologia si bunul-simt. Multe pareri de "bun-simt" sunt, pur si simplu, neadevarate. De pilda, multi cred ca divortul este mai obisnuit printre cuplurile din clasele instarite si de mijloc decat printre cuplurile din clasele de jos sau ca cei mai multi oameni care traiesc din ajutor social nu vor intr-adevar sa munceasca. Ambele afirmatii sunt false. Roberson (1987) enumera douazeci de pareri considerate intr-o mare masura de "bun-simt", care in urma cercetarilor sociologice s-au dovedit a fi false.

Problema este nu ca bunul-simt este necesarmente fals, ci ca sociologia este o stiinta. De aceea, sociologia si bunul-simt nu trebuie sa fie in conflict. De fapt, bunul-simt poate fi o sursa bogata de ipoteze pentru sociologi. Dar sociologii trec dincolo de taramul bunului-simt. Ei deseori iau notiunile de bun-simt despre viata si le supun unei verificari riguroase care duce la confirmarea, respingerea sau perfectionarea lor.

1.4. Relatia sociologiei cu alte stiinte

Intelegerea specificului sociologiei ca stiinta rezulta si din studiul relatiilor acestei discipline cu alte stiinte. Cercetand un domeniu al realitatii, cel social, sociologia se intalneste, inevitabil cu alte stiinte. Stiintele despre societate si om se impart in trei mari grupuri:

stiintele sociale (antropologia, economia, psihologia sociala, istoria, sociologia);

disciplinele umaniste (filosofia, teologia, literatura, muzica si arta);

stiintele comportamentului (sociologia, antropologia, psihologia, aspecte comportamentale ale biologiei, economiei, geografiei, dreptului, psihiatriei, stiintelor politice) (A. Mihu, 1992, p.26).

Sociologia este inclusa, asadar, in doua grupuri de stiinte: sociale si ale comportamentului. Aceasta demonstreaza, pe de o parte, complexitatea obiectului ei de studiu, pe de alta parte, perspective diferite din care poate fi abordata problematica sociala.

Sociologia comunica, practic, cu toate stiintele deoarece socialul, obiectul ei de cunoastere, cuprinde elemente ce sunt studiate din toate perspectivele stiintei. Cum fiecare stiinta isi delimiteaza obiectul la segmente ale realului este evident ca viziunea sociologiei este partiala, iar pentru explicarea acesteia se aduc argumente si din stiinte complexe. De aceea, granitele dintre stiintele socio-umane sunt fluide.

Delimitarea sociologiei de alte stiinte socio-umane se reflecta in obiectul ei de studiu si in problematica specifica celorlalte stiinte. Cu ce se ocupa sociologia? Ea studiaza realitatea sociala dincolo de modul cum se exprima ea in aspectele particulare. Finalitatea sociologiei sta in explicarea si intelegerea structurii si functionarii realitatii sociale. Ea urmareste cunoasterea stiintifica a societatii globale. Sociologia cauta raspuns la o chestiune esentiala, si anume, relatia dintre individ si societate sub toate aspectele ei. Din aceasta perspectiva este oportuna analiza raporturilor sociologiei cu celelalte stiinte socio-umane.

Psihologia este stiinta care studiaza comportamentul individual si personalitatea prin proprietati cum sunt: atitudini, nevoi, sentimente, precum si prin procese: invatare, perceptie etc. In acest domeniu se distinge o stiinta particulara, psihologia sociala, strans asociata cu sociologia. Psihologia sociala este cunoasterea stiintifica a interactiunii comportamentelor si proceselor psihice umane. Ea studiaza modul cum are loc interactiunea comportamentelor individuale si de grup, ca si starile si procesele psihice colective, personalitatea sub raportul conditionarii socio-culturale. (s. Chelcea, Psihologia sociala, in Dictionar, 1993, p. 476). Sociologia, spre deosebire de psihologie, se ocupa de cunoasterea relatiilor sociale, a structurilor, interactiunilor si organizarii din societate. Psihologia studiaza psihicul individului, iar sociologia abordeaza colectivitatile sociale.

Antropologia este stiinta despre om ca individ, grup si specie (G. Geana, Antropologie, in Dictionar, 1993, p.40), vazut din perspectiva biologica si sociala. Antropologia fizica analizeaza teme referitoare teme referitoare la originea omului. Apropiata de sociologie este antropologia culturala, aceasta fiind preocupata de studiul comportamentului uman in contextul normelor si valorilor dintr-o societate concreta. Sociologia se centreaza pe cunoasterea societatilor contemporane, pe cand antropologia culturala are ca obiect culturi arhaice. In discursul antropologiei culturale se includ teme referitoare la contextele de existenta a traditiilor, la civilizatia moderna in relatie cu valori traditionale. Antropologia are ca obiect societatea, la fel ca si sociologia. De aceea, ea a fost considerata ca fiind sora sociologiei. Din aceasta cauza exista mici diferente intre antropologia culturala si sociala si sociologie.

Stiintele economice studiaza productia, distributia si consumul bunurilor si serviciilor. Temele predilecte sunt: munca, banii, finantele, afacerile, relatiile economice internationale etc. Spre deosebire de sociologie, aceste stiinte acorda mica atentie interactiunii dintre oameni in activitatea economica sau structurilor sociale din sfera economica. Pentru sociologie economia este mediul de producere a unor relatii sociale, precum si de afirmare a omului ca forta de munca in anumite contexte sociale. Evolutia gandirii sociologice a condus la constituirea unei sociologii de ramura, sociologia economica, orientata catre analiza sociologica a vietii economice.

Stiintele politice studiaza ideile despre organizarea politica a societatii, modurile de guvernare, comportamentul politic, structurile de putere, miscarile politice, comportamentul electoral, participarea politica. Sociologia include multe dintre aceste subiecte, analizate insa ca realitati sociale ca atare. Trebuie spus ca intre sociologie si stiintele politice deosebirile sunt mici. Baza stiintelor politice este data, indiscutabil, de sociologie.

2. Abordarea sociologica din perspectiva paradigmelor clasice.

Evolutia ideilor sociologice.

2.1. Auguste Comte (1789-1857) - fondator al sociologiei

Pornind de la revolutia industriala care se desfasoara in Occident, precum si de la logica spiritului uman, el a impus o metoda noua de gandire a fenomenalitatii istorice si a instruit o disciplina stiintifica cu caracter pozitiv, care sa explice in termeni precisi evenimentele si procesele din aria existentei umane si sa formuleze solutii utile, care sa previna dezorganizarea societatii si a istoriei. Pentru realizarea scopului sau si pentru a justifica intemeierea noii stiinte, care era sociologia, Auguste Comte a procedat in maniera metodica. Mai intai, el a operat o suma de reflexiuni logice asupra societatii vremii sale si a incercat o interpretare a momentului pe care-l traversa societatea europeana de la inceputul secolului al XIX-lea. Intr-o a doua etapa, ganditorul francez si-a impus noua stiinta despre societate, adica sociologia. In fine, intr-o a treia etapa, mentorul noii linii de meditatie spirituala a elaborat o conceptie politica si a urmarit sa fundamenteze un plan pozitiv de reforma sociala.

Sintetic vorbind, structura de intreg a viziunii comteene decurge din asa-zisa lege a celor trei stadii care consta in trecerea treptata a spiritului prin trei faze generice. Acestea, desi se deosebesc intre ele si se delimiteaza reciproc, totusi comporta o logica launtrica a devenirii lor una din alta si - in fond - formeaza un cadru in sinea lui unitar. Aceste stadii logice sunt: stadiul teologic, stadiul metafizic si stadiul stiintific sau pozitiv. Procesul de trecere de la un stadiu la altul are loc pretutindeni atat in viata uman-materiala, cat si in cea spirituala, adica atat in istorie cat si in stiinta.

In istorie, spiritul teologic - dupa Auguste Comte - era specific ordinii de esenta militara si deci ii caracteriza pe razboinici. In acelasi timp insa, spiritul teologic - cum e de la sine inteles - implica - in mod primordial - rolul absolutist al preotilor si plasa Biserica intr-un rang social superior. Aceasta, intrucat spiritul omenesc isi indreapta cercetarile lui "spre natura intima a fiintelor" in general si-si reprezinta fenomenele ca fiind produse prin actiunea directa si continua a unor "agenti supranaturali".

In cea de-a doua etapa, cea metafizica, nu se produc mutatii de fond si nu se adauga date de continut de alta factura, comparativ cu etapa teologica. Agentii supranaturali sunt inlocuiti cu reprezentari speculative, de calitate abstracta, carora nu le corespunde nimic in plan material - si deci - nu pot avea nici o intrebuintare in sfera actiunii umane. Esenta lor e una pur teoretica, cu o baza de functionare in sine si cu o logica de efect spiritual. Mai mult chiar, atari "entitati" (dupa expresia data de Comte) sunt "capabile de a produce prin ele insele fenomenele observate" si nu lipsesc in nici una dintre explicatiile despre lume. Aceste doua stadii - dupa Auguste Comte - sunt pe cale de a fi inlocuite cu un al treilea, cel industrial, cand religia va face loc stiintei, iar preotii vor fi substituiti de catre savanti. Un atare proces se va produce intrucat industria se extinde continuu si - in mod corespunzator - se restrange constant activitatea militara.

In consecinta, industriasii, bancherii, directorii de fabrici, dupa Auguste Comte, vor ocupa pozitii superioare in societate si - deci - vor statua principii de ordine sociala cu totul distincte de cele existente in cele doua stadii anterioare. Obiectul actiunii lor vor fi prelucrarea rationala a resurselor naturii si - deci - folosirea meticuloasa a stiintei si a tehnicii, in vederea obtinerii unor efecte scontate si pentru a descoperi legile care stau la baza regularitatilor fenomenale.

Procesul de trecere de la stadiile teologic si metafizic la cel pozitiv, precum si inlocuirea treptata a activitatii militare cu cea industriala - in doctrina lui Comte - nu urmeaza unei ordini de succesiune exacta si nu are loc in baza unui criteriu de evolutie de la inferior la superior. Opozitia dintre ele nu le face incompatibile. Dimpotriva, sunt etape istorice in care cele trei stari ale spiritului uman coexista efectiv, iar ideea de egalitate intre ele e de realitate neindoielnica. Din atari motive, in epoca moderna coexista organic toate cele trei spete spirituale si nu apare nici un indiciu plauzibil care sa ateste ca vreuna dintre ele nu are un suport obiectiv. E de retinut insa ca legea celor trei stari sau - cu o alta denumire - legea celor trei stadii - nu are sens riguros decat cu referire la modul in care gandirea devine pozitiva si in raport cu clasificarea stiintelor cunoscute in acea vreme. Fiindca ordinea de asezare a acestora din urma, ca si pozitia ocupata de catre una in raport cu cealalta atesta ordinea pozitivarii constiintei insasi si certifica necesitatea parvenirii spiritului de la stadiul teologic la cel metafizic si de la acesta la cel stiintific. Auguste Comte considera ca modul de a gandi in maniera pozitiva s-a impus mai intai in matematici apoi in astronomie si fizica, in chimie si biologie si mai tarziu in disciplinele despre societate, respectiv in sociologie. Ca stiinta a intregului istoric si ca "fizica sociala", noul domeniu, care este sociologia, trebuia sa introduca spiritul pozitiv si in domeniul existentei umane si sa solutioneze astfel criza lumii moderne. Studiind statica si dinamica sociala si cercetand ordinea si progresul in istorie, noua disciplina despre om urma sa generalizeze sistemul de idei pozitive si avea ca finalitate reformarea vietii sociale.

2.2. Herbert Spencer (1820-1903) - legile evolutiei sociale

Opera lui Comte a fost continuata si dezvoltata de sociologul englez Herbert Spencer. El a incercat sa explice ordinea sociala si schimbarea sociala comparand societatea cu un organism viu. Folosind aceasta "analogie organica", Spencer a vazut societatea ca pe un "sistem" compus din parti independente. Dupa parerea lui, sociologia descopera structurile sociale importante si studiaza modul in care acestea functioneaza pentru a produce o societate stabila. In anumite privinte, el a fost un precursor al scolii de gandire sociologica "structural-functionalista", despre care se va discuta mai tarziu in acest capitol.

Spencer a fost deosebit de interesat de conceptul evolutiv al "supravietuirii celor mai puternici" si l-a aplicat la studiul schimbarii societatilor. Modul sau de a privi lucrurile, etichetat drept darwinism social, l-a facut sa sustina ca, daca guvernul nu ar interveni, societatea s-ar debarasa de "neputinciosi", permitandu-le doar celor mai buni sa supravietuiasca si sa se reproduca.

2.3. Karl Marx (1818-1883) - lupta de clasa

Desi el insusi nu s-a considerat un sociolog, a influentat puternic gandirea sociologica. Fata de Spencer, Marx a vazut dezvoltarea societatii prin revolutie. Orice societate, afirma Marx, cunoaste inevitabil transformari radicale, periodic, ceea ce determina manifestarea actiunilor revolutionare. Societatea este analizata de Marx ca un sistem alcatuit din forte de productie si relatii de productie, rolul determinant avandu-l in acest raport capacitatile ce produc bunuri. Sistemul social este structurat in baza economica si suprastructura juridica, politica, religioasa, artistica. Cum are loc schimbarea sociala? Dupa Marx, prefacerile sociale sunt provocate atunci cand fortele de productie determina sensul evolutiei societatii. Motorul dezvoltarii sociale il reprezinta lupta de clasa deoarece in orice societate bazata pe proprietatea privata asupra mijloacelor de productie fiinteaza, inevitabil, un conflict intre detinatorii de mijloace de productie si cei care-si vand forta de munca proprietarilor. Explicatia data de Marx se refera la ritmul rapid de progres cunoscut de fortele de productie, iar noile tehnologii si moduri de organizare a productiei conduc, indiscutabil, la aparitia unor noi clase capabile sa gestioneze progresul rezultat din modificarile produse in planul productiei materiale. Aceasta noua clasa lupta, astfel, impotriva vechilor clase interesate in a-si mentine pozitiile conducatoare in stat. In acest mod a explicat Marx aparitia societatii capitaliste occidentale si tot in aceeasi maniera a apreciat ca va avea loc inlocuirea societatii capitaliste cu societatea comunista, act infaptuit de proletariat, vazut ca o clasa atasata progresului determinat de dezvoltarea industriala si tehnologica. Revolutia comunista ar duce la instaurarea unei societati lipsite de clase sociale si de proprietate, ea fiind organizata pe principiul "de la fiecare dupa nevoi, fiecaruia dupa necesitati", care s-a dovedit utopic in tarile care au fost obligate sa experimenteze modelul marxist de societate. Cu un limbaj nu intotdeauna riguros stiintific, conceptia lui Marx dezvaluie mecanisme ale functionarii si organizarii societatii capitaliste occidentale, explica modul cum se stabilesc relatiile intre componentele sociale, argumenteaza rolul primordial al productiei in orice societate.

2.4. Emile Durkheim (1858-1917) - concepte si principii metodologice

Acestui mare ganditor ii revin - in principal - doua merite deosebite:

a) a elaborat cadrul conceptual specific sociologiei si a definit termenii ei operationali;

b) a statuat anume principii metodologice pentru noua disciplina sociala si n-a ezitat nici un moment in a o considera ca apta sa ajute la transformarea mediului social. Fiindca Emile Durkheim, ca si compatriotul sau Auguste Comte, era preocupat sa dezvolte nu o disciplina abstracta in sine si nici una de efect "decorativ", ci o disciplina care sa se implice profund in procesul de "reconstruire sociala a Frantei" si sa formuleze solutii eficiente privitoare la functionarea normala a societatii.

Prin cercetari de fapte si prin investigatii de arhiva, sociologul francez a persistat obsedant in ideea existentei unei stiinte obiective despre societate si a fost absolut convins ca domeniul ei nu-l constituie nici indivizii in unicitatea lor si nici suma lor aritmetica. Intr-un fel, complexitatea intregului - in doctrina pe care o prezentam - nu este rezultatul unei insumari de ordin cantitativ si nici nu poate fi considerata drept o consecinta statistica a unor ecuatii algebrice. E drept ca societatea este alcatuita din indivizi, iar existenta lor constituie o necesitate indubitabila pentru existenta societatii insasi. Dar, realitatea acesteia din urma, ca si evolutia ei in timp nu sunt variabile dependente de activitatile fiecarui individ luat in parte si nici expresii efective ale psihologiei lor specifice, ci sunt constituiri in sine sau realitati cu caracter "sui generis": "socialul se explica prin social" - scria Durkheim - sau si mai exact: "un fapt social nu poate fi explicat decat tot printr-un fapt social". Un astfel de fapt, ca si legile lui actuale comporta un alt substrat ontologic decat cel personal si se revendica in alte roluri comparativ cu cele psihologice. In virtutea unor atari premise si in intentia de a contrazice factura spiritualista a altor doctrine (ex.: Gabriel Tarde), Emile Durkheim a elaborat cunoscuta teorie "a faptului social" si i-a fixat propozitiile definitorii, si anume:

faptele sociale trebuie considerate ca lucruri;

fiind exterioare individului particular si exercitand o presiune fortata asupra acestuia, ele au un rol coercitiv si indeplinesc o functie socializatoare.

In lucrarea sa Regulile metodei sociologice, definind faptele sociale ca lucruri si analizand factura fizica a acestora, Emile Durkheim avanseaza un al doilea concept fundamental, acela de morfologie sociala. "Fara indoiala - scria el - ca e bine sa pastram numele de morfologie pentru faptele sociale care privesc substratul social, dar cu conditia de a nu pierde din vedere ca ele sunt de aceeasi natura ca si celelalte. Definitia noastra va cuprinde deci tot ce este definit, daca spunem: Este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, capabil sa exercite asupra individului o constrangere exterioara; sau care este general pentru o intreaga societate data, avand totusi o existenta proprie, independenta de manifestarile sale individuale".

Principiul dominatiei socialului asupra individului ca si procesul specializarii absolute efectuat de catre cel dintai asupra celui de-al doilea, se coreleaza organic cu un cuplu conceptual extrem de important, acela al reprezentarilor colective si al reprezentarilor individuale. Consecvent gandirii sale ontologiste si straduindu-se continuu sa se delimiteze de psihologismul lui G. Tarde, Emile Durkheim da o prioritate absoluta - si in acest caz - socialului fata de individual si stabileste anume raporturi ireductibile intre ele. Avand ca premisa precepte apriorice ale epistemologiei sociologice si considerand procesul reflectarii ca desfasurandu-se in doua trepte distincte, sociologul francez extinde solutiile sale sociologiste si la nivelul actelor cognitive: " categoriile - scrie Durkheim - sunt reprezentari esentialmente colective, pentru ca ele traduc, inainte de orice, stari ale colectivitatii; ele depind de maniera in care ea este constituita si organizata, de morfologia sa, de institutiile sale religioase, morale, economice etc. Exista deci intre aceste doua specii de reprezentari o intreaga distanta care separa individualul de social, astfel incat nu se pot deduce din cele dintai cele din urma, tot asa cum nu se poate deduce societatea din individ, intregul din parte, complexul din simplu".

Intr-un fel, reprezentarile colective sunt considerate drept rezumate in timp ale experientei umane si apar ca obiectivare de istorie si de cunoastere, impunandu-se ca existente in sine si fiind "manifestarile cele mai caracteristice ale vietii colective". Ele explica intreaga fenomenalitate sociala si definesc capacitatea si forta societatii de a influenta conduita individuala.

In schimb, reprezentarile individuale exprima raporturile in care se afla individul si redau starea psihologica a acestuia, fara insa a le acorda o valoare deosebita si fara a le asocia vreunei reguli de ordine superioara.

Un spatiu distinct in opera durkheimiana este afectat solidaritatii sociale si deviantei comportamentale. El considera ca exista doua tipuri de solidaritate sociala, numite solidaritate mecanica si solidaritate organica.

Prima corespunde societatilor primitive si caracterizeaza indivizi putin diferentiati intre ei. Cand aceasta forma de solidaritate domina membrii societatii nu au constiinta personalitatii lor distincte, iar reprezentarile colective sunt absolut preponderente fata de cele individuale. Oamenii se asociaza intre ei fiindca au aceleasi sentimente si au norme pe care le recunosc in comun.

In cazul solidaritatii organice insa, coerenta grupului rezulta nu din uniformitatea indivizilor, ci din diferentierea lor. Activitatile productive se multiplica in mod considerabil, iar diviziunea muncii devine fara margini. Aparitia industriilor prolifereaza meseriile, iar indivizii au profile personale puternic conturate. Individualitatea umana - la acest nivel - se afirma prin sine, iar societatea se dezvolta datorita dezvoltarii de personalitate a fiecarui om. E de la sine inteles ca si la acest nivel societatea este dominanta in raport cu personalitatea particulara si deci comporta o autoritate relevanta fata de aceasta; dar cei care compun colectivitatea umana si - deci - se regasesc in acelasi spatiu socio-uman nu mai sunt simple lucruri fizice si inceteaza de a se comporta ca obiect al istoriei; calitatea lor se impune prin a deveni subiect de actiuni particulare sau prin a se afirma tot mai mult prin sine, astfel incat "baza de clan" a organizarii sociale e substituita cu "diviziunea teritoriala", iar "agregatele familiale" sunt depasite, in locul lor plasandu-se "circumscriptiile zonale".

Fiecarei forme de solidaritate sociala - in conceptia lui Durkheim - ii corespunde o anume speta de norma juridica si deci se regaseste intr-un set de reguli de drept. Fiindca o forma de solidaritate instituie un tip distinct de coduri si aplica un gen particular de sanctiuni restrictive. Astfel, solidaritatii mecanice ii corespunde dreptul represiv, ca expresie a constiintei colective si ca forta a sentimentelor comune, pe cand solidaritatii organice ii este specific dreptul restitutiv, care urmareste sa restabileasca starea de lucruri conform idei de justitie si sa redea oamenilor increderea in impartialitatea legii.

E de retinut ca in conceptia lui Durkheim nu numai normele de drept si nu numai raporturile juridice sunt de esenta obiectiva, ci si valorile morale comporta o esenta de tip fizicalist. "Fizica moravurilor si a dreptului - scrie sociologul francez - au ca obiect studiul faptelor morale si juridice". Intr-o lucrare, el nota: "Aceste fapte consista in reguli de conduita sanctionata". Orice abatere de la norma si orice ignorare a cerintelor ei imperative determina aparitia unui comportament deviant.

2.5. Gabriele Tarde (1843-1904) - imitatia sociala

Tarde s-a situat intr-o ipostaza absolut opusa doctrinei durkheimiene si a urmarit constant sa-i demonstreze inconsistenta. Pentru Tarde, cadrul de referinta efectiva ramane cel individual, iar mijlocul de realizare a unitatii in grup il reprezinta imitatia. Prin intermediul ei apare un fel de numitor comun intre oameni si se dezvolta un soi de "contagiune" la distanta. "Societatea - scrie G. Tarde - este imitatie, iar imitatia este o specie de somnambulism. Trebuie sa pornim de acolo - continua autorul - ca initiativele renovatoare, aducand lumii trebuinte si satisfactii noi, acestea se propaga sau tind a se propaga electiv sau inconstient, mai mult sau mai putin rapid, dar de o forma regulata, asemenea unei unde luminoase sau unei familii de termite". Insusi faptul social (definit de catre Durkheim ca lucru) este considerat a fi un gen de imitatie si deci ii apare ca avand o origine exclusiv psihologica: " caracterul constant al unui fapt social - oricare ar fi el - noteaza ganditorul, este acela de a fi imitativ. Si acest caracter e propriu numai faptelor sociale".

2.6. Max Weber (1864-1920) - actiunea sociala

Considerat ca cel mai mare sociolog german si unul dintre cei mai insemnati sociologi ai lumii, Max Weber (1864-1920) a creat un sistem doctrinar de cea mai elevata tinuta stiintifica si a impus un sistem conceptual deosebit de peren, asimilat de catre ganditorii contemporani si retinut in structura de baza a doctrinelor actuale.

Doua sunt premisele de fond ale conceptiei weberiene:

a)          una vizeaza un aspect teoretic;

b)          cealalta priveste un aspect de ordin metodologic.

Premisa teoretica se refera la definirea conceptului de actiune sociala, iar cea de efect metodologic apare in legatura cu notiunea de timp ideal.

Conceptul de actiune este unul central in doctrina lui Max Weber si in jurul lui graviteaza intreaga structura notionala avansata de catre acesta. Insasi sociologia este definita drept stiinta a actiunii umane si deci considerata ca disciplina destinata optimizarii acesteia.

El distinge patru tipuri de actiune:

actiunea rationala in raport cu un scop;

actiunea rationala in raport cu o valoare;

actiunea afectiva sau emotionala;

actiunea traditionala.

Primul tip de actiune se refera la aceea ca actorul (autorul) structureaza precis scopul si alege in mod corespunzator mijloacele pentru finalizarea lui.

Cea de-a doua speta de actiune are un caracter axiologic. Actorul actioneaza nu pentru a obtine pur si simplu un rezultat si nici pentru a realiza un scop in sine, ci pentru a ramane fidel ideii de onoare. Abandonand o actiune sau neindeplinind-o in termeni exacti, o atare atitudine conduce la depreciere sociala si la pierderea credibilitatii celor din jur.

Urmeaza actiunea afectiva, care decurge din starea de spirit a subiectului si din trairile lui sentimentale.

In fine, exista - dupa Max Weber - un tip special de actiune umana, care este impusa de traditii si obisnuinte si care devine o a doua natura a omului si de la care nimeni nu se poate abate. In limitele acestor actiuni - precizeaza sociologul german - agentul (autorul) se manifesta nu in virtutea unui scop propriu si nici pentru ca-si reprezinta o valoare sau e afectat de o emotie, ci intrucat se subordoneaza firesc modelelor practicate in plan oficial si nu poate sa se exprime altfel decat acestea.

In lucrarile sale Weber a pledat pentru o sociologie "fara valoare", pentru eliminarea prejudecatilor si a preferintelor in procesul de cercetare. Intr-o alta inovatie, el a conceput tipul ideal, crearea unui concept al unui fenomen care cuprinde elementele sale esentiale si cu care fenomenul lumii reale ar putea fi comparat.

Un aspect important al operei lui Weber este reactia sa la problemele ridicate de Marx. Weber a vazut elementele economice doar ca una dintre multele influente importante asupra vietii sociale. El a atribuit importanta substantiala statutului social obtinut din caracteristici personale sau stima si putere politica, capacitatea de a influenta actiunile altora.

Studiile lui Weber despre organizatii, indeosebi despre birocratie, influenteaza inca cercetarea si teoria in acest domeniu. El a legat nasterea capitalismului de valorile si atitudinile cuprinse in teologia protestantismului in dezvoltare. Cercetarea diverselor religii a contribuit la intelegerea rolului culturii si al structurii sociale in teologie.

3. Orientari teoretice contemporane in sociologie

Sociologia moderna se bazeaza pe teoriile descrise mai sus. Primele dintre aceste teorii (a lui Comte si a lui Spencer) s-au concentrat in primul rand asupra societatii, o unitate sociala la scara mare, si sunt numite teoriile macronivelurilor. Alte teorii (fatete ale teoriilor lui Weber) se ocupa de unitati mai mici, cum este grupul sau cuplul si se numesc teoriile micronivelurilor. Multe teorii au aspecte atat ale micronivelurilor, cat si ale macronivelurilor. Totusi, teoriile contemporane din sociologie sunt in principal fie ale macronivelurilor, fie ale micronivelurilor.

Acum vom aborda doua teorii ale macronivelurilor - perspectiva structural - functionalista si perspectiva de "conflict" - si una a micronivelurilor - "interactionismul simbolic".

3.1. Perspectiva structural - functionalista

Aceasta orientare teoretica, definita in mare parte de antropologul Bronislaw Malinowski si de sociologii Talcott Parsons, Robert K. Merton si Kingsley Daves, este bine cunoscuta stiintelor biologice care o folosesc pentru a examina aspectele structurale ale organismelor, interrelatiile lor si functiile pe care le indeplinesc pentru organismul considerat ca un intreg.

Premisa de baza a acestei perspective este ca diverse fenomene pot fi explicate, indeosebi structurile sociale, in raport cu consecintele lor (sau cu "functiile"). Malinowski (1948), de pilda, explica practica magiei printre locuitorii insulei Trobriand in raport cu puterea pe care aceasta le-o confera asupra acelor activitati ce sunt atat importante cat si nesigure, cum este pescuitul in largul marii in comparatie cu pescuitul relativ sigur in laguna.

Un element in aceasta perspectiva este notiunea de sistem, ideea ca variatele elemente ale societatii sunt legate unele de altele in asemenea fel, incat o schimbare intr-unul duce la schimbari in celelalte. In cazul locuitorilor din Trobriand, Marinowski sustine ca orice analiza a acestei societati trebuie sa ia in considerare legatura intre practica magiei si impactul economic al pescuitului asupra intregii comunitati.

Parsons (1937; Parsons si Shils, 1951) a fost cel mai important analist structural-functionalist in sociologia americana. La fel ca Parsons, cei mai multi functionalisti contemporani gasesc analogia lui Spencer utila in concentrarea asupra elementelor structurale ale societatii (e.g., institutiile sociale, organizatiile, grupurile, statutele sociale) si ale consecintelor (functiilor) pentru societate ca un intreg.

In conceptia lui Parsons, societatea este un sistem bine integrat si relativ stabil ai carui membri sunt, in general, de acord in privinta valorilor fundamentale. Societatea tinde sa fie un sistem in echilibru sau stabilitate. Intrucat orice schimbare sociala are largi efecte, dezechilibrante, ea are tendinta de a provoca nemultumiri, daca nu se produce destul de incet, ca sa ofere sistemului timp pentru a se adapta.

Merton (1957) a perfectionat si modificat functionalismul lui Parsons. El subliniaza ca o organizatie poate avea atat functii evidente, consecintele care sunt cunoscute sau asteptate, cum sunt responsabilitatile intalnirilor electorale ale sistemului politic, cat si functii latente, functii neintentionate sau neasteptate, cum sunt aspectele serviciului social ale institutiilor politice, de pilda, in distribuirea de hrana saracilor si in ajutorarea lor pentru a avea acces la bunastarea si locuinta sociala. De asemenea, Merton arata ca structurile pot avea disfunctii, consecinte negative, precum si eufunctii, consecinte pozitive. Mai mult, o structura ar putea fi eufunctionala pentru o parte a societatii si disfunctionala pentru alta parte.

Nu toate structurile sociale sunt functionale pentru societate, sustine Merton; unele pot fi eliminate, cu efecte putin semnificative. De pilda, Costa Rica se descurca fara institutii militare. In alte cazuri pot exista echivalente functionale ale unei structuri sociale speciale. De pilda, in anii '60 si '70 multi tineri considerau comunele drept echivalente functionale ale familiei. Astazi, unii accepta cuplurile homosexuale si lesbiene ca echivalent functional al cuplului marital, asa cum este dovedit de recunoasterea lor legala ca "asocieri domestice" in multe orase mari.

Criticii perspectivei structural-functionaliste au in vedere atat probleme logice, cat si pragmatice ale acestui mod de abordare.

Ei insista ca unele dintre elementele principale ale teoriei implica rationamentul circular. A afirma ca o structura exista pentru ca ea satisface o anumita nevoie, si pentru ca satisface o nevoie ea trebuie sa existe, contribuie la intelegerea noastra, subliniaza ei. Mai mult, ei insista ca imprecizia si caracterul vag al termenilor cheie de echilibru si stabilitate, care au fost imprumutati din biologie, unde consecintele lipsei stabilitatii (schimbarea temperaturii corpului sau a presiunii sanguine, de pilda) sunt evidente si masurabile, nu sporeste puterea noastra analitica asupra socialului.

O a treia critica, cu implicatii politice, este ca socotind stabilitatea de cea mai mare importanta si criticand schimbarea sociala ca fiind dezbinatoare, perspectiva structural-functionalista este intrinsec conservatoare. Astfel, functionalistii sunt considerati sustinatori ai statu-quo-ului, a oranduirii sociale existente. Criticii sustin ca schimbarea este necesara si avantajoasa, ca Revolutia Americana nu ar fi avut loc daca respectiva conceptie functionalista ar fi fost dominanta.

3.2. Perspectiva conflictualista

Orientarea de baza a acestei perspective rezultata din opera lui Marx, se concentreaza asupra conflictului si a competitiei intre diferite elemente din societate. Versiunea marxista ia in considerare competitia intre clasele sociale. Multi teoreticieni contemporani ai conflictului (e.g., C. Wright Mills, 1956; Ralf Dahrendorf, 1959; Randall Collins, 1974) se concentreaza asupra conflictului intre diverse grupuri religioase, etnice si rasiale, precum si asupra genului si a conflictului de clasa. Teoreticienii conflictului au acordat atentie operei deosebit de importante a lui Simmel, care a aratat fortele dezbinatoare, precum si cele consensuale din societate. Societatile, a sustinut el, au presiuni asociative (care leaga), cat si disociative (care dezintegreaza), iar valorile relative ale acestor presiuni variaza in diferite momente.

Lewis A. Coser, un teoretician contemporan important, influentat de Simmel, sustine nu numai ca conflictul este intrinsec in societate, ci si ca in anumite conditii el indeplineste functii foarte pozitive (1956, 1967). Conflictul poate ajuta la clarificarea anumitor valori cheie, apreciaza Coser. Afiliatiile de grup multiple, pe care functionalistii le vad ca slabind consensul, sunt considerate de Coser drept un mecanism pentru mentinerea unui oarecare nivel de stabilitate, prin protejarea impotriva oricarei axe de dezbinare in societate. Apartenente noastra la diverse clase, la grupuri etnice, religii si chiar genuri face pe fiecare dintre acestea sa se abtina de la divizarea societatii in doua tabere reciproc exclusive si in continuu razboi. Structura sociala este ferita de destramare de catre fortele dezbinatoare datorita identitatilor noastre variate si conexe. De fapt, Coser imbina aspecte ale analizei functionaliste cu teoria conflictului.

In timp ce functionalistii critica schimbarea, teoreticienii conflictului au tendinta de a o privi cu simpatie. Daca functionalistii vad consecintele pozitive ale oranduirii sociale existente, teoreticienii conflictului ii au in vedere atat pe cei care castiga, cat si pe cei care pierd si presupun ca ambele categorii exista. Pe scurt, teoreticienii conflictului manifesta tendinta de a avea o conceptie mai dinamica despre societate si o conceptie mai pozitiva despre schimbare.

Criticii teoriei conflictului arata tendinta acesteia de a se concentra asupra aspectelor contradictorii si dezbinatoare ale vietii sociale, in timp ce ignora multele procese consensuale si armonioase care ii leaga pe membrii societatii unul de altul. In timp ce functionalistii au fost acuzati ca sunt conservatori din punct de vedere politic, teoreticienii conflictului au fost deseori criticati ca sunt radicali din punct de vedere politic, aplaudand schimbarea, daca nu instigand la ea, indiferent de consecintele acesteia.

3.3. Interactionismul

Desi a fost influentata de Weber, aceasta scoala de gandire isi datoreaza, in cea mai mare parte, existenta activitatilor intelectuale de la Universitatea din Chicago in timpul primei treimi a acestui secol si, in special, gandirii sistematice a filosofului social George Herbert Mead. Interactionismul simbolic porneste de la premisa ca interactiunea este procesul social de baza. Aceasta interactiune se produce "simboluri", reprezentari care au sensuri convenite. De fapt, sensul deriva din interactiunile fiintelor care au senzatii (gandirea, sentimentul).

Interactionistii simbolici se concentreaza asupra problemei identitatii, indeosebi asupra sentimentului de sine care, sustin ei, este un produs social. Ei analizeaza procesul social prin care se dezvolta identitatea, cu precadere interactiunea sociala. De asemenea, ei se concentreaza asupra naturii interactiunii sociale si cum se manifesta aceasta intr-un context de considerente si intelegere relevante din punct de vedere social.

Totusi, ei subliniaza ca acest fundament social este un proces dinamic - mai degraba decat unul static - de sensuri schimbatoare si emergente, care isi au originea in experienta anterioara a participantilor, in contextul social al situatiei si in trasaturile relevante ale conflictului interactional.

Aceasta perspectiva subliniaza rolul activ al indivizilor in propria lor dezvoltare. Ea nu vede oamenii ca elemente pasive in societate, ci mai degraba ca fiind selectiv si sensibil la structurile sociale si la procesele din viata lor. Individul ocupa un rol mai central in aceasta teorie decat in teoria functionalista si cea a conflictului.

Interactionismul simbolic a fost criticat pentru ca ignora cele mai formale si mai organizationale aspecte ale vietii sociale. In aceasta perspectiva nu este explicat in mod semnificativ cum interactiunea interpersonala si sentimentul de identitate sunt afectate de forte sociale de mare amploare. Criticii sustin ca interactionismul simbolic subliniaza in mod exagerat aspectele cognitive ale vietii sociale, ignorand (sau subapreciind) bogata baza emotionala a existentei umane. Conceptele principale ale acestei perspective, cum este "sinele", sunt considerate prea imprecise si imposibil de masurat si analizat.

Operele recente in interactionismul simbolic incearca sa raspunda la criticile pomenite mai sus. Rosabeth Kantor (1977) si Sheldon Styker (1980) au legat interactionismul simbolic de cele mai organizationale si structurale aspecte ale societatii. Morris Rasenberg (1979) a incercat sa il supuna unei analize sistematice teoretice si empirice. O mare parte din literatura despre sociologia emotiilor se datoreaza interactionistilor simbolici.

4. Sociologia romaneasca

Ion Ionescu de la Brad (1818-1831) a intreprins - in premiera mondiala - cercetari monografice in profil zonal. Astfel, marele nostru invatat si revolutionar ne-a lasat monografiile judetelor Mehedinti, Putna si Dorohoi, precum si monografia plaiurilor dobrogene, monografii complexe, tratand aspectele pedoclimatice si fitotehnice, statistice si economice, demografice si sociale etc. si atestand valoarea investitiilor de teren pentru decizia politica.

Continuator si novator al activitatii lui Ion Ionescu de la Brad a fost Spiru Haret (1851-1912). Opera complexa a acestui mare om de stat si matematician este deosebit de semnificativa pentru sociologie, in special (dar nu exclusiv) prin lucrarea sa "Mecanica sociala", pe care Gaston Richard o considera "una din operele cele mai viguroase ale sociologiei din Europa". Prin aceasta lucrare s-a facut un remarcabil efort "de punere in ecuatie a fenomenelor istorice" si s-a incercat o metoda certa de "inginerie sociala".

Constantin Dimitrescu-Iasi (1849-1923), valoros colaborator al lui Spiru Haret si mare om de cultura, inaugura in toamna anului 1896 - la Universitatea din Bucuresti - primul curs de sociologie din Romania, urmat imediat de o initiativa similara a lui C. Leonardescu la Universitatea din Iasi, in anul universitar 1897.

Constantin Dimitrescu-Iasi a dezvoltat o doctrina coerenta si a fost un ganditor cu convingeri democrate, ceea ce a avut o influenta benefica asupra generatiilor de studenti si a contribuit substantial la crearea unui curent de opozitie fata de tendintele extremiste.

Dumitru Draghicescu, adept si continuator al doctrinei materialiste a lui Constantin Dimitrescu-Iasi (1875-1945), autor al unei vaste opere stiintifice si unul dintre ctitorii Marii noastre Uniri de la 1 Decembrie 1918, a introdus determinismul social in analiza sociologica si a sustinut rolul creator al individului in actiunea transformatoare. Desi a fost doctorandul lui Emile Durkheim si cu toate ca s-a format un ganditor in climatul confruntarilor spirituale din Occident, totusi, Draghicescu s-a detasat clar de doctrinele vremii si a creat un sistem sociologic cu totul original. Astfel, in descinderea din realismul lui C. Dimitrescu-Iasi si sub inraurirea unor imperative democratice, el considera individul ca pe o valoare suprema si-i asociaza potente creative infinite. Sociologul roman n-a evaluat persoana ca pe un simplu resort mecanic al angrenajului social - cum procedase Durkheim - dar nici ca pe o entitate absolut independenta, cum sustine Gabriel Tarde. In viziunea lui Draghicescu, individul este supus influentei determinismului social si deci se supune legitatilor obiective; in acelasi timp insa, individul exercita o actiune de sens invers, creand fapte sociale cu caracter original si implicandu-se in dezvoltarea istoriei. "La prima confruntare cu realitatea experientei sociale, in orice eveniment social - scria Draghicescu - se constata doua elemente necesare: 1) o stare sociala data, care este conditia ce faciliteaza intentia si eforturile individului; 2) efortul individual, al carui rol este de a usura si de a ajuta transformarea necesara a societatii de a evolua de la o stare oarecare, mai mult sau mai putin partiala, la o stare noua sau in parte noua". Sustinand rolul creator al individului si recunoscandu-i calitatea sa de producator de social, Dumitru Draghicescu a anulat asa-zisele antinomii dintre individ si societate, dintre mase si personalitate, dintre necesitate si libertate, orientandu-si demersul sau analitic spre constructii dialectice si elaborand o doctrina sociologica cu un profund caracter umanist.

Dimitrie Gusti. Un alt nume de prestigiu care s-a impus intregii lumi sociologice - si nu numai sociologice - a fost Dimitrie Gusti (1880-1955), care a creat o doctrina, dar a initiat si un program national de cercetari concrete prin cunoscuta Scoala Monografica de la Bucuresti. Punctul initial in analiza gustiana il reprezinta omul, care se manifesta in interior prin "iubirea de sine" (egoismul), iar in exterior prin "simpatie", "religiozitate" si "sentimentul de teama si respect" (altruismul).

Ca fiinta voluntara si ca entitate activa, omul, in optica gustiana, actioneaza pentru satisfacerea trebuintelor lui materiale si spirituale, actiune ce se desfasoara in limitele a doua categorii de cadre: naturale si sociale.

Cadrele naturale, la randul lor, se refera la cel cosmologic si cel biologic, in timp ce cadrele sociale vizeaza dimensiunea istorica si pe cea psihologica.

Cadrele - in doctrina lui D. Gusti - nu au insa o valoare de sine si nici nu intereseaza decat cu referire la existenta umana. Societatea nu este natura, dar cea mai mare parte a activitatii ei se desfasoara asupra naturii si deci implica vointa umana. Din aceasta coabitare si din raportarea permanenta a celor doua categorii de cadre la vointa umana apar manifestarile.

E de retinut ca sociologul roman a elaborat acest cadru conceptual nu ca un scop in sine si nici pentru intrebuintari cu caracter speculativ, ci pentru motive investigatorii. Fiindca in cercetarile monografice, ca si in solutiile propuse forurilor de resort, sociologul are permanent in vedere complexul conceptual mentionat anterior si-i intrebuinteaza elementele codificate. D. Gusti intentiona ca prin monografii generale si prin monografiile zonale sa elaboreze anume harti cu caracter lucrativ, iar in final sa realizeze un atlas sociologic, care sa aiba intrebuintari stiintifice si intrebuintari administrative.

Contributia lui Petre Andrei la dezvoltarea teoriei sociologice. Cunoscutul sociolog Petre Andrei (1891-1940), din centrul universitar moldovean Iasi, s-a format la seminarul lui Dimitrie Gusti si a devenit o personalitate marcanta a culturii romanesti. Delimitandu-se riguros de doctrinele din epoca si urmarind sa se desprinda de gandirea marelui sau magistru, Petre Andrei, a elaborat o conceptie integralista asupra societatii. El a cercetat socialul atat in relatie cu naturalul, cat si in delimitare de acesta. In viziunea sa, universul "este un tot integrat", iar societatea este o parte a lui intrinseca; dar de aici nu decurge vreo justificare nici a finalismului si nici a mecanismului. O parte importanta in scrierile lui Petre Andrei este rezervata domeniului axiologic, adica teoriei valorilor. Pentru el, substratul unui atare domeniu il constituie realitatea. Aceasta din urma devine obiect al atitudinii umane si - intr-un fel - se inscrie in sfera de interes social. Dar, potrivit opiniei lui Petre Andrei, valoarea nu se poate constitui numai prin obiect si - prin urmare - nu e o dimensiune exclusiv materiala. Esenta ei este una relationala, fiintand prin reciprocitate activa. In calitatea lor de expresii ale trebuintelor si ca determinari ale experientei istorice, valorile au un caracter dinamic si - deci - au finalitate in timp. De aici, Petre Andrei afirma rolul transformator pe care-l au valorile pentru societate, precum si esenta lor de a se manifesta in mod partinic.

Situatia sociologiei romanesti in perioada postbelica. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, situatia politica, dar si cea profesionala a sociologului (si a sociologiei) au devenit dramatice. Apreciata drept "stiinta burgheza" si atribuindu-i-se finalitati care - de fapt - nu-i apartineau, in anul 1948, printr-o hotarare "de partid", sociologia a fost, literalmente, desfiintata Scoala Monografica a lui Dimitrie Gusti isi inceta activitatea, iar in planurile de invatamant universitar, ca si in cele din invatamantul secundar, sociologia nu mai era prezenta. Abia in anul 1966 - datorita eforturilor, dar si pozitiei publice a lui Miron Constantinescu - s-au reinfiintat Catedra si o sectie de Sociologie la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti, care insa a fost desfiintata (tot printr-o decizie "de partid") in anul 1977.

In aceasta perioada, Miron Constantinescu, precum si unii dintre fostii colaboratori ai lui Dimitrie Gusti - cum ar fi Traian Herseni si H. Stahl, ca si altii, formati la scoala "gustiana", romaneasca, precum Vasile V. Caramelea etc. - au continuat sa intreprinda cercetari de teren (fie in echipe, fie pe cont propriu) si au abordat teme de real interes national, au fost elaborate, de asemenea, lucrari de certa valoare stiintifica.