Teoriile stratificarii : de la Locke la Weber

Teoriile stratificarii : de la Locke la Weber.

Discursul sociologic devine posibil din momentul in care au inceput sa fie remarcate diferentele datorate naturii inegalitatilor referitoare la pozitia individului in structura sociala. Astfel, in doctrinele prestiintifice, temeiul inegalitatii este gasit in natura sau intr-o transcendenta (este cazul "Politicii" lui Aristotel).

Toate filosofiile sociale si teoriile stratificarii - fie ca sunt de inspiratie liberala sau socialista - considera proprietatea ca fundament al inegalitatii dintre oameni. Sinteza a teoriilor despre starea de natura, despre contactul social, guvernarea limitata de lege si acceptata de cei guvernati, teoria lui J.Locke (1690) asupra proprietatii devine in secolul al XVIII-lea "o ortodoxie intelectuala si politica" (apud M.Cherkaoui, ed.cit., 113).

In starea de natura, subliniaza Locke, indivizii transforma proprietatea colectiva intr-o proprietate individuala. Ca atare, proprietatea individuala este o institutie naturala si neconventionala. In starea de natura, oamenii sunt liberi si egali, iar proprietatea este colectiva. Fiecare ia in functie de nevoi, fara consimtamantul celorlalti. Pe de alta parte, fiecare om, fiind propriul stapan, munca si rezultatele acesteia ii apartin. Deci, proprietatea este a individului care o munceste si beneficiaza de roadele sale. Teoria dublei naturi a proprietatii pe care o pune in evidenta Locke se concretizeaza in axiome politice : "individul are un drept natural de proprietate. In starea de natura, proprietatea exista chiar daca se limiteaza la produsul muncii. Daca acest tip de acumulare prin munca este egalitar, drepturile de proprietate sunt in schimb create de oameni" (ibidem).

Filosofii Luminilor, de la Voltaire la economisti (Adam Smith) si ideologi, au fost puternic marcati de gandirea lui Locke. "Declaratia Universala a Drepturilor omului si cetateanului" din 1789 din S.U.A., considera proprietatea ca unul din drepturile imprescriptibile si naturale ale omului.

J.J.Rousseau 81754) in "Discurs asupra originii inegalitatii" pune in evidenta relatia existenta intre proprietate, diviziunea muncii si inegalitate, postuland ca diviziunea muncii este factorul fundamental de inegalitate si stratificare. Abandonand preferintele pentru starea de natura, in "Discurs asupra economiei politice", Rousseau elaboreaza o teorie ce transforma proprietatea intr-o conventie si o leaga de institutia statului, care ii intemeiaza si ii asigura legitimitatea. Dreptul de proprietate este sacru "si mai important in anumite privinte decat insasi libertatea . El este fundamentul societatii civile, iar statul nu il poate ataca deoarece acesta este instituit pentru a-l apara. Statul poate totusi limita efectele unei egalitati extreme ce face imposibila orice administrare impartiala a justitiei . Daca statul nu poate confisca bunurile, el dispune cel putin de mecanisme de reglare a bogatiilor, cum sunt taxele de succesiune si impozitul progresiv (1755/1964, 263-271).

Teoria functionalista este condensata schematic de catre M.Cherkaoui in trei ipoteze de diferentiere si un principiu de diferentiere (care, la randul sau presupune trei structuri de ordine privitoare la pozitii - "de la cea mai vitala la cea mai neglijabila pentru societate" -, la calificarile cerute - " de la cea mai experta pana la absenta competentei" - si la gradul de placere/dificultate pesupus pentru executarea sarcinilor. Iata care sunt cele trei ipoteze de diferentiere si cele trei structuri de ordine ale principiului (1992/1997, 116) :

I1 : Orice societate este un ansamblu de pozitii structurate, carora le sunt asociate indatoriri sau functii.

I2 : Membrii societatii trebuie repartizati in aceste pozitii.

I3 : Indatoririle aferente fiecarei pozitii trebuie indeplinite de catre membrii societatii.

P1 : Pozitiile nu sunt de importanta egala pentru supravietuirea societatii.

P2 : Ele nu cer din partea membrilor societatii aceeasi experienta sau un talent egal.

P3 : Ele nu se realizeaza cu aceeasi placere.

Pentru ca ipotezele de diferentiere sa fie realizate si principiul de stratificare respectat, trebuie sa existe pe de o parte un ansamblu de recompense ierarhizate si, pe de alta parte, un mod de repartizare a acestor recompense in functie de valorile respective ale pozitiilor.

Meritul teoriei functionaliste, spune Cherkaoui, este dublu : sunt evidentiate procesele elementare care stau la baza stratificarii, si, in plus, aceasta teorie este suficient de supla si abstracta pentru a putea fi aplicata diferitelor tipuri de societate. Pentru K.Davis (1942), "recompensele si distributia lor devin o parte a ordinii sociale si creeaza stratificarea" (apud R.Boudon, coord., 1997, 117). Orice societate dispune de trei tipuri de recompense pentru a-i stimula pe indivizii competenti sa-si asume functii de raspundere : recompense de ordin economic (bunuri materiale), de ordin estetic (divertisment si placere) si simbolic (prestigiu). In aceste conditii, "inegalitatea sociala este un mijloc elaborat in mod inconstient prin care societatea garanteaza ca pozitiile cele mai importante sunt realizate constiincios de cei mai calificati indivizi" (ibidem). O asemenea teorie analitica prezinta avantaje datorita faptului ca deosebeste cu claritate cele patru mari procese care se afla la baza stratificarii : diferentierea, ierarhizarea, evaluarea si recompensa. Ierarhizarea evidentiaza diferenta dintre talentele naturale ale indivizilor sau calificarile dobandite prin experienta si invatare. In "The Social System" (1951), T. Parsons evidentiaza ca valorizarea unei actiuni sociale este determinata de existenta unui sistem de valori pe baza carora putem cunoaste stratificarea caracteristica a oricarei societati.

Modul si intensitatea stratificarilor profesionale, de pilda, se schimba de la o societate la alta in functie de sistemul de valori. O anume societate va privilegia statutul dobandit (achieved status) in defavoarea statutului atribuit (ascribed status) : statutul pe care individul il dobandeste ca rezultat al propriilor sale actiuni (diploma, medalie olimpica, reusita financiara) va fi socotit superior statutului atins pe baza unor caracteristici pe care individul nu le controleaza sau pe care este incapabil sa le schimbe (sex, origine etnica, varsta, casta). Intr-o alta societate va fi considerata legitima ordinea inversa. (apud R.Boudon coord., 1997, 118)

Exista trei obiectii majore care au fost formulate cu privire la teoria functionalista a stratificarii sociale propusa de Davis (si, ulterior, de catre Davis si Moore - 1945). Schematic, acestea se rezuma la faptul ca regulile de functionare a societatii teoretice nu sunt respectate in realitatea sociala. In al doilea rand, apartenenta la grupuri etnice sau religioase limiteaza selectia corecta a celor mai calificati candidati. Iar, in al doilea rand, nevoile sociale nu pot afecta comportamentul individual decat daca sunt traduse in motivatii individuale. In plus, orice teorie a stratificarii - spun criticii functionalismului - trebuie sa dea seama si de cazurile in care nu exista corespondenta intre statutul indivizilor si importanta sociala a activitatilor lor, ca de exemplu, in cazurile demagogilor si sarlatanilor (ce au uneori un statut social inalt). (ibidem, 119)

Pentru R.Dahrendorf ("Essays in the Theory of Society", 1968), originea inegalitatii nu este altundeva decat intr-o societate umana in care contractul reprezinta instituirea unor norme sociale obligatorii ce fac apel la sanctiuni. "Este social orice comportament care nu se datoreaza hazardului, ci este reglat prin norme si asteptari instituite si inevitabile. Aceste norme sunt obligatorii ; ele se intemeiaza pe sanctiuni. Orice comportament este in consecinta conformist sau deviant. Comportamentul conformist va fi recompensat, cel deviant, pedepsit. Deci, daca societatea este, dupa cum sustine Durkheim, "un mediu moral", rezulta ca prin sanctionarea comportamentului in functie de norme se creeaza o "inegalitate de rang" (apud M.Cherkaoui, 1992/1997, 121). Dar, continua Dahrendorf, normele si valorile adoptate de o societate sunt numai un subansamblu arbitrar ales din universul valorilor posibile. "O societate va selectiona si valoriza bogatia materiala, o alta, solidaritatea sociala" (ibidem). Rezulta deci, ca "Legea, in sensul cel mai larg al cuvantului, rezumat al tuturor normelor si sanctiunilor, inclusiv cele necodificate, este deopotriva conditia necesara si suficienta a inegalitatii sociale". Exista inegalitate intre oameni deoarece exista lege.

Dahrendorf ajunge la urmatoarele concluzii : in primul rand, stratificarea este consecinta imediata a controlului comportamentului social prin sanctiuni pozitive sau negative. In al doilea rand, stratificarea este asemenea tuturor celorlalte categorii ale analizei sociologice. Ele sunt intim, desi inegal, legate de trinitatea alcatuita din norma, sanctiune si putere. Sanctiunea este o categorie intermediara intre norma si putere. Norma precede din punct de vedere logic puterea ; dar fara putere sanctiunea ramane o simpla amenintare, iar norma un deziderat pios" (ibidem, 122).

Altfel spus, o societate egalitara este o utopie. Societatea este un mediu moral daca se intemeiaza pe norma, actiune si putere, acestea insa producand eterogenitate si inegalitate intre grupurile sociale. In consecinta, societatea morala "va fi intotdeauna instabila, conflictuala si, deci, deschisa la schimbare"(ibidem). Conceptia marxista asupra claselor este o teorie globala care incearca sa descrie si sa explice - stratificarile societatilor cunoscute in istorie - chiar daca punctul de plecare al analizei este societatea capitalista.

In 1867, in volumul al treilea din "Capitalul" (respectiv, in volumul al saselea din traducerea in limba romana "Opere", cap. "Munca salariata si capital", 1959), Marx scrie ca muncitorii salariati, capitalistii si proprietarii funciari formeaza cele trei mari clase ale societatii moderne bazate pe modul de productie capitalist. Aceasta viziune trihotomica se bazeaza pe sursa de venit, si nu pe venitul propriu-zis. Principala sursa de venit este proprietatea. La acest nivel, Marx deosebeste trei tipuri de proprietate : forta de munca, capitalul si pamantul. Si tot in acest moment, el clasifica populatia in muncitori, capitalisti si proprietari de pamant.

Dupa proprietate, al doilea concept ce are un rol fundamental in definirea stratificarii sociale este cel de mod de productie. Marx defineste modul de productie ca exprimand relatiile sociale si economice care exista intre forta de munca pe de o parte si mijloacele de productie pe de alta parte. Forta de munca include categoriile de actori sociali muncitori si ne-muncitori. Mijloacele de productie se subimpart in obiecte ale muncii (pamant, apa, minereu, lemn) si mijloace de munca (unelte si masini). Prin combinarea algebrica a acestor trei dimensiuni, Marx defineste toate modurile de productie teoretic posibile.

De exemplu, in societatile preindustriale, existau doua clase principale, pe de o parte aristocratii, micii nobili de tara sau detinatorii de sclavi, toti acestia desemnand clasa celor care detineau pamantul, iar pe de alta parte, exista clasa celor care erau angajati activ in exploatarea pamantului, adica serbii, sclavii sau taranii liberi. In societatile industriale moderne, clasele principale sunt din nou doua, dar, in acest caz criteriul este averea sau capitalul necesar pentru cumpararea mijloacelor de munca (tehnologie, fabrici etc.). Cele doua clase sunt : industriasii sau capitalistii (cei ce detin noile mijloace de productie si capitalul) si proletariatul sau clasa muncitoare (care isi castiga existenta vanzandu-si munca industriasilor).

Desi, spune Marx, in orice societate exista doua clase principale, sistemele de clasa sunt mai complexe, ele incluzand si "clasele de tranzitie" adica grupurile de clase ramase de la un tip anterior de sistem de productie (cum este, de exemplu, taranimea in societatile moderne). Iata cum defineste Marx structura claselor sociale din Franta anului 1852. In "Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte" (1852/1960, vol.8), Marx distinge patru clase : burghezia, mica burghezie, taranimea si proletariatul.

Burghezia se defineste prin referire la detinerea capitalului in cele patru forme ale sale : financiara, industriala, comerciala si funciara. Acestor patru cazuri le corespund patru fractiuni ale caror interese sunt convergente sau divergente, dupa imprejurari. Mica burghezie se compune din mici negustori si mestesugari, ce sunt deopotriva proprietari si muncitori. Pe de alta parte, si taranii sunt proprietari de mici terenuri si traiesc intr-o economie aproape autarhica. Ca si mica burghezie, ei apartin modului de productie negustoresc. In ceea ce il priveste, proletariatul nu detine nimic altceva decat propria sa forta de munca pe care o vinde. Lumpenproletariatul este un reziduu alcatuit din muncitori fara slujba fixa, din someri, mestesugari si mici negustori ruinati.

Desi identifica in structura sociala o diversitate de clase, Marx are grija sa adauge ca acest lucru se datoreaza juxtapunerii a doua moduri de productie : capitalist si negustoresc. Primului ii sunt caracteristice clasele burgheziei si proletariatului. Modul de productie negustoresc este definit de mica burghezie si taranimea. Marx mai adauga un element esential in analiza sa : el demonstreaza ca din punct de vedere empiric si la nivelul actiunii, o clasa latenta nu devine manifesta - nu devine un actor istoric - decat daca indivizii care o alcatuiesc au constiinta singularitatii si a intereselor clasei lor. In plus, acest interes trebuie sa fie tradus sub forma unei organizatii politice, singura care permite actiunea.

Pentru teoreticienii elitei, nici stratificarea si nici schimbarea nu se explica corect prin conflictele rezultate din proprietatea asupra mijloacelor de productie. "Fundamentul stratificarii poate sa fie la fel de bine forta militara sau puterea politica. Lupta de clasa nu va disparea prin eliminarea conflictului dintre munca si capital". Vom asista pur si simplu la aparitia altor conflicte, intemeiate pe alte diviziuni ce sunt tot atatea expresii ale eterogenitatii sociale", afirma M.Cherkaoui (ed.cit., 131), citandu-l pe V.Pareto.

In conceptia lui Pareto, vorbim atat despre eterogenitatea valorilor cat si despre eterogenitatea grupurilor constitutive ale societatii, acestea din urma semnificand existenta unei stratificari si a unei opozitii intre masa indivizilor si elita. Sunt doua moduri complementare in care Pareto defineste elita. Aceasta este in primul rand o categorie sociala compusa din indivizi care au nota cea mai mare in ramura lor de activitate (oamenii de stat, ofiterii superiori, artistii, savantii, persoanele cu venitul cel mai ridicat). Elita, insa, mai inseamna si totalitatea celor care exercita functii conducatoare in plan politic sau social. Aceasta elita "conducatoare" este impartita la randul ei, in elita guvernamentala - cea care joaca un rol fundamental in conducerea statului - si elita neguvernamentala. Concluzia lui Pareto este ca elita guverneaza in toate societatile indiferent de regimul politic sau de institutiile economice. Inegalitatea este posibila deoarece elita guverneaza masa. Fundamentul stratificarii este puterea.

Cu toate acestea, atrage atentia Pareto, elitele nu sunt stabile, ele dispar din motive demografice si psihologice. "Pentru a dura, elita guvernamentala trebuie intretinuta mereu, numeric si calitativ, de familiile provenite din clasele inferioare care si-au insusit anumite calitati psihologice necesare exercitarii puterii ; concomitent, ea trebuie sa-i respinga pe membrii vechii elite catre mase" (ibidem). Numai asa putem intelege de ce istoria este "un cimitir de aristocratii" (V.Pareto, apud M.Cherkaoui, ed.cit., 132). Alti sociologi si-au pus intrebarea fireasca daca, in societatile democratice moderne si contemporane, faptul ca instituirea sufragiului universal genereaza o mai mare egalitate politica conduce la preluarea puterii de catre clasele populare, mai numeroase din punct de vedere demografic.

Cel mai complet raspuns il da M.Lipset ("Political man", 1960) care explica esecul unei asemenea mobilizari populare, in scopul preluarii puterii, prin efectelor mecanismelor de socializare. Iata lista propusa de Lipset pentru intelegerea esecului popular (apud M.Cherkaoui, 1992/1997, 134) :

1)- Clasele populare sunt mai influentate de valorilor dominante ale claselor de sus decat invers.

2)- Ele sunt supuse unor presiuni contradictorii ce exprima opozitia dintre propria lor cultura si aceea a carei influenta o sufera.

3)- Unul din corolarele primului enunt este ca, apreciaza Lipset, clasele populare sunt socializate in valorile politice conservatoare, datorita monopolului exercitat de clasele de sus asupra institutiilor de socializare, cum sunt sistemul de invatamant sau mijloacele de comunicare.

4)- In virtutea principiului conform caruia e mai greu sa convingi pe cineva sa creada in posibilitatea unei schimbari benefice, decat sa-i intaresti adeziunea la ordinea sociala existenta, partidele politice de stanga vor intampina mai multe greutati in mobilizarea claselor populare in jurul unor obiective ce vizeaza schimbarea societatii

5)- Din motive de numar si, in special, de nivel de instructie, clasele de sus au tendinta de a fi mai omogene din punct de vedere politic si mai angajate decat clasele populare.

6)- Primele trei enunturi, precum si statutul ridicat al claselor burgheze duc la concluzia ca atat comunicarea cat si influenta sa asupra comportamentelor sunt mai intense pe directia de sus in jos decat invers.

7) In sfarsit , in comparatie cu indivizii ce au un statut scazut, cei cu un statut inalt sunt mai constienti de importanta actiunii politice.

Pentru intelegerea organizarii sociale si a structurii societatii, Max Weber critica, dar si modifica si imbogateste modelul marxist de stratificare. Nu avansam deloc in explicarea stratificarii sociale, spune Weber, "daca nu deosebim, asa cum face Marx, cele trei dimensiuni economica, statutara si politica, fiecare cu propria sa ierarhie. Cele trei ordine sunt, fara indoiala, corelate . Dar, desi cauzalitatea este circulara intre cei trei poli, diferentele de repartizare a indivizilor in functie de cele trei ordine nu pot fi intelese si explicate decat daca presupunem ca sunt autonome

1)- Clasa - se refera la dimensiunea economica si este definita de Weber ca fiind ansamblul de indivizi ce au interese economice comune, privitoare la detinerea de bunuri si la sansele de a-si crea un venit in conditiile oferite de piata bunurilor si piata muncii. O analiza a claselor sociale presupune considerarea atat a caracteristicilor proprietatii intr-o economie, cat si a celorlalte tipuri de bunuri detinute. In acest sens, Weber subliniaza ca, daca proprietatea defineste "clasele avute", monopolul exercitat asupra serviciilor determina la randul sau "clasele achizitoare". Oferta de servicii propuse de bancheri, negustori sau practicantii profesiilor liberale, de pilda, este evaluata pe piata, iar aceste clase sunt cu atat mai puternice, cu cat cererea este mai mare. Invers, proletariatul nu detine nici un monopol asupra ofertei de servicii. Numarul muncitorilor, nivelul lor scazut de calificare, precum si lipsa de organizare ca grup de presiune eficienta nu le permite sa exercite un control economic al pietei.

2)- Statutul - se refera la deosebirile dintre grupurile sociale in ceea ce priveste onoarea sociala sau prestigiul care li se acorda de catre altii. Ordinea statutara presupune existenta unei vieti comunitare bazate pe un minim de consens cu privire la anumite norme si valori. Ierarhia statutelor sau prestigiului se intemeiaza pe judecati de valoare, pe evaluari facute de membrii comunitatii. Deosebirile de statut variaza independent de diviziunile de clasa. Onoarea sociala, spune Weber, poate fi pozitiva sau negativa.

Grupurile cu statut privilegiat pozitiv (cum sunt doctorii, avocatii, etc.) includ tipuri de indivizi care se bucura, in cadrul unei ordini sociale date, de un inalt prestigiu. La polul opus sunt grupurile cu statut privilegiat negativ - sau grupurile de paria -, supuse discriminarii care le impiedica sa profite de pe urma avantajelor accesibile majoritatii celorlalti. Evreii, in Europa medievala reprezentau un grup cu un statut privilegiat negativ. Lor le era interzisa detinerea unor pozitii oficiale. Desi ierarhia statutara depinde si de ordinea economica, proprietatea nu este insa un criteriu necesar si suficient de repartitie statutara : in Marea Britanie, "noii imbogatiti" sunt deseori priviti cu dispret de catre grupurile de prestigiu, in timp ce a fi sarac, dar nobil (asa-numitul termen de "nobila-saracie") presupune pastrarea stimei si respectului celorlalti, chiar si in conditiile pierderii averii.

In concluzie, statutul este guvernat de stilul de viata specific pe care il adopta o comunitate si depinde de evaluarile subiective ale membrilor societatii asupra deosebirilor sociale.

3)- Partidele si grupurile politice - intruchipeaza politicul descris de catre Weber ca fiind a treia dimensiune a stratificarii in societatile moderne. Partidul defineste "un grup de indivizi care muncesc impreuna datorita faptului ca au teluri, interese sau trecut comun". Pentru Weber, nici organizarea unui partid si nici diferentele de statut nu pot fi explicate din punctul de vedere al diviziunii de clasa (asa cum face Marx), pentru ca, desi ambele sunt influentate de clasa, ambele pot insa influenta circumstantele economice ale indivizilor si, prin aceasta, afectand insasi clasa. In plus, partidele nu sunt rezultatul exclusiv al diferentelor de clasa, ci ele se pot baza pe afilieri religioase, pe idealuri etnice, nationaliste etc. Organizarea partidelor depinde de felul in care este stratificata societatea in functie de statut si clase. Partidele, concluzioneaza Weber, variaza in functie de structura de dominatie, deoarece obiectivul liderilor de partid este cucerirea puterii in cadrul comunitatii.

Teoriile stratificarii sociale propuse de Marx si Weber, desi sunt diferite, au un grad mare de complementaritate. Ele continua sa suscite interesul analizei sociologice contemporane, fiind folosite chiar in mod extensiv, cu oarecare modificari. Olin Wright se insira din tezele marxiste, Frank Parkin din cele weberiene.

Wright (1978) identifica trei dimensiuni ale controlului asupra resurselor economice in cadrul productiei capitaliste moderne : controlul asupra investitiilor sau a capitalului ; controlul asupra mijloacelor fizice de productie (pamant, fabrici, birouri) ; controlul asupra fortei de munca (apud Giddens, 1997/2001, 272). Aceste trei dimensiuni ne dau posibilitatea identificarii claselor majore care exista. Analiza lui Olin Wright porneste de la existenta in societate a unor pozitii de clasa contradictorii grefate pe cele doua clase majore. Cele doua clase descrise de Wright sunt clasa capitalista (aceasta cuprinde persoanele care au control asupra tuturor celor trei dimensiuni mentionate) si clasa muncitoare (a carei membri nu detin controlul nici uneia dintre dimensiuni). Intre aceste clase exista grupuri cu pozitie incerta sau oameni cu "pozitii de clasa contradictorii". Wright se refera aici la grupurile "gulerelor albe" (care sunt alcatuite din angajati) si la cele ale profesionistilor. In ambele cazuri, atat angajatii cat si profesionistii trebuie sa-si contracteze forta de munca cu angajatorii pentru a obtine un venit salarial, asemanator cu muncitorii ("gulerele albastre"). In consecinta, ei nu sunt nici capitalisti, nici muncitori normali, au posibilitatea de a influenta anumite aspecte ale productiei, dar li se interzice controlul asupra altora.

Pentru Frank Parkin (1971, 1979), desi proprietatea asupra mijloacelor de productie reprezinta baza structurii de clasa, aceasta insa "reprezinta doar o singura forma de inchidere sociala care poate fi monopolizata de catre o minoritate si folosita ca baza a puterii asupra altora" (apud Giddens, 1997/2001, 272). Celelalte forme folosite pentru crearea inchiderii sociale pot fi originea etnica, religia sau limba. Parkin defineste inchiderea sociala drept "un proces prin care grupurile incearca sa mentina un control exclusiv asupra resurselor, limitand accesul la ele" (ibidem, 273).

Excluderea si uzurparea sunt doua procese care sunt implicate in inchiderea sociala. Excluderea - se refera la strategiile pe care le adopta grupurile pentru a-i tine la distanta pe cei care nu fac parte din randurile lor, interzicandu-le accesul la resursele valoroase. Astfel sindicatele albilor din S.U.A. in trecut le-au interzis negrilor sa devina membri, ca modalitate de a-si pastra propriile privilegii. Uzurparea - se refera la incercarile, celor mai putin privilegiati, de a dobandi resursele monopolizate anterior de catre altii - ca in cazul negrilor care lupta pentru a dobandi dreptul da a fi membri de sindicat (ibidem, 273).

Parkin defineste si inchiderea dubla, notiune care indica faptul ca "persoanele aflate in mijlocul sistemului de stratificare isi indreapta privirile intr-o oarecare masura catre varf, dar in acelasi timp sunt preocupati sa se distinga de cei aflati pe o pozitie inferioara" (ibidem, 273).