PARADIGME ALE SOCIALIZARII

Paradigme ale socializarii

Nu trebuie sa urmati in totul pe acesti oameni, pretutindeni pe unde ar voi sa va conduca, predandu-le carma gandirii voastre asa cum ati preda pe a unei corabii. Se cuvine dar ca, primind tot cat e folositor de la ei, sa stiti si ceea ce trebuie sa treceti cu vederea.

Sfantul Vasile cel Mare, Cuvant catre tineri

Socializarea este un proces progresiv, cu ritmuri si intensitati variabile, cu faze de maxima intensitate urmate de ritmuri mai lente. Copilaria si adolescenta prezinta ritmurile cele mai intense, fapt pentru care aceste etape de varsta se bucura de o atentie deosebita din partea analistilor. Vom examina in cele ce urmeaza cateva dintre cele mai importante teorii sau paradigme ce incearca sa explice mecanismele prin care se constituie eul social:

1. Paradigma psihanalitica

2. Paradigma functionalista

3. Accentele structuralismului

4. Paradigma interactionismului simbolic

5. Paradigma etnometodologica

6. Modelul dramaturgic

1. Paradigma psihanalitica

Desi nu reprezinta o paradigma propriu-zis sociologica, vom incepe analiza noastra asupra socializarii cu psihanaliza, datorita implicatiilor majore pe care acest curent le-a avut in redefinirea modului de apropiere a lumii si a sinelui in secolul XX. Pentru a intelege perspectiva psihanalitica asupra socializarii consideram utila prezentarea succinta a nodurilor categoriale ce compun plasa conceptuala a teoriei.

Propriul psihanalizei, nota ei distinctiva o constituie accentul deosebit pus pe dimensiunea inconstienta a fiintei noastre. Postuland primatul inconstientului in viata psihica, Sigmund Freud (1856-1939) genereaza ceea ce el numeste o "noua rana narcisica" orgoliului fiintei constiente. Pentru acest motiv, receptarea operei sale a intampinat mari reticente.

Din perspectiva psihanalitica, aparatul psihic apare ca o unitate dinamica de structuri inconstiente si constiente, de capacitati mostenite, fixate constitutional si de capacitati dobandite. Din acest punct de vedere structural, zona cea mai adanca a psihicului ar constitui-o Sinele, reprezentand natura din noi, cu pulsiunile ei tainuite, forta oarba care, asemeni unui fluviu, trebuie sa-si croiasca o albie, iar aceasta albie este cea a placerii.

In interactiune cu lumea exterioara, o parte a sinelui se dezvolta devenind Eu. Acesta este sediul satisfactiilor si insatisfactiilor noastre constiente, instanta organizata, coerenta, lucida a personalitatii. El este hubloul care da inspre realitate. Ca excrescenta a sinelui, eu-l are rolul de a media interesele proprii in fata lumii exterioare. Aceasta lume exterioara este pentru om o realitate sociala, iar ca efect al presiunilor acesteia ia nastere o alta entitate psihica numita Supraeu. Acesta se cristalizeaza pana in jurul varstei de 6 ani si isi are originea in interdictiile preluate din mediul educativ, interiorizate sub forma de cenzuri inconstiente.

Supraeul poate fi gandit ca produs al socializarii primare a fiintei umane, al interiorizarii normativitatii sociale. Restrictiile exterioare impuse de parinti si alti agenti educativi devin, prin interiorizare, o a doua natura din noi. Acest Supraeu determina introiectia imaginii idealizate a parintilor nostri, in special a parintelui de acelasi sex. Astfel, sub efectul inselator al dependentei afective originare, autoritatea parentala, aproape divina, se transfera chiar in interiorul copilului, unde isi va stabili sediul si va trona in viitorul adult cu toata omniscienta, infailibilitatea si omnipotenta pe care mentalitatea puerila i le atribuie. Aceasta putere, supraveghindu-ne din interior, ne va spiona, ne va suspecta si ne va culpabiliza pentru totdeauna. Din acest moment, eul, "inainte de a trece la satisfacerea instinctelor, are de luat in seama nu numai amenintarile venite din afara, ci si protestele supraeului, avand astfel si mai multe motive de a se abtine de la satisfacerea vietii instinctuale" (Freud S., 1991, p. 270). Supraeul ia locul parintilor si impune "renuntarea la satisfacerea instinctelor, datorita presiunii autoritatii care il inlocuieste si il continua pe tata" (Ibidem, p. 273). El actiona ca instanta de interdictie pentru pulsiunile sinelui, la fel de inconstient ca si acesta, prin mecanismele de refulare. Refularea este "o reprezentare ireconciliabila cu eul", "o dorinta imperioasa care a intrat intr-o acuta opozitie cu alte aspiratii ale individului si care este incompatibila cu exigentele etice si estetice ale persoanei". Dinamica personalitatii apare astfel ca rezultanta interactiunii celor trei instante psihice: Sine, Eu, Supraeu.

Din punct de vedere functional, individul fiinteaza simultan in doua dimensiuni diferite, caracterizate prin procese si principii psihice specifice: inconstientul, guvernat de principiul placerii care include "procese mai vechi, primare, reziduurile unei faze de dezvoltare in care ele erau singurele tipuri de procese psihice". Aceste procese nu cauta altceva decat sa obtina placerea si sa evite neplacerea; nestapanit, principiul placerii intra in conflict cu mediul natural si uman. Individul ajunge treptat sa inteleaga faptul traumatic ca satisfacerea deplina si fara durere a nevoilor sale este imposibila. Dupa aceasta experienta dezamagitoare un nou principiu de functionare psihica va castiga suprematia, principiul realitatii, care determina renuntari la satisfactia imediata, efemera, nesigura si distructiva in favoarea placerii amanate.

Eul este zona tampon intre pulsiunile instinctuale ale sinelui si exigentele morale ale supraeului; el devine astfel un mijlocitor intre natura si cultura in fiinta noastra, cu functia de reprimare, amanare sau deviere a impulsurilor incompatibile cu exigentele supraeului, compensand prin sublimare sau angoasa acele interdictii ale caror reprezentari sunt reprimate.

Din punct de vedere dinamic, fundamentul energiilor pulsionale ale sinelui il reprezinta libido-ul , ansamblul tendintelor spre placere in miezul carora se afla instinctul sexual, radacina naturala a pulsiunilor instinctuale. Tot ceea ce realizeaza fiecare dintre noi se datoreaza libidoului sublimat. Sublimarile sunt mecanisme de aparare impotriva angoasei, adica a suferintei morale, iar diferenta dintre acestea si angoasa este doar de valoare practica, vizand aspectul social al fenomenului; in timp ce nevroza izoleaza, sublimarea uneste, fiind creat ceva nou pentru grup sau in folosul lui.

Fondata in libido, sexualitatea propriu-zisa nu mai apare, pentru psihanalist, la varsta pubertatii, ex-nihilo, ci este rezultatul unei metamorfoze complexe si indelungate. Copilul aduce pe lume germenii vietii sexuale, care vor strabate succesiv mai multe stadii, in conformitate cu zona erogena caracteristica etapei de varsta, pana la maturizarea deplina a organismului. Continutul primar al sexualitatii il reprezinta "functia de obtinere a placerii din diferite zone ale corpului".

In tipul primei copilari instinctul sexual nu este inca centrat, el este la inceput fara obiect, autoerotic. In primul stadiu, cel pregenital, este preponderent un erotism oral, care vizeaza ca obiect privilegiat sanul mamei, in al doilea este un autoerotismul zonei anale, in cursul careia copilul cunoaste constrangerile impuse de curatenie, de toaleta anala si stapanirea de sine, pentru ca in a treia faza, cea genitala, in viata sexuala sa devina predominanta zona genitala propriu-zisa, in care copilul traieste conflictul alegerilor sexuale (complexul lui Oedip ) si realizeaza identitatea si diferentierea sexelor. La capatul acestei evolutii, copilul desexualizeaza raporturile cu parintii sai, prin intermediul sublimarii, proces care face posibila aparitia de noi obiecte in care libidoul se va investi. Din aceasta perspectiva sunt atenuate deosebirile radicale dintre "iubirea fireasca" si cea "nefireasca", intrucat tiparele "iubirii contra firii" sunt croite inca din copilarie. Initial, instinctul sexual nu cunoaste limite, natura lui fiind "polimorf perversa". Cel atins de o nevroza, revine la un stadiu anterior, regresand spre obiectele parentale.

Sexualitatea infantila parcurge, asadar, drumul de la autoerotism la alegerea obiectului exterior, cu perioade de latenta (6-13 ani)[4] in care energia este, in mare parte, deturnata spre alte scopuri decat cele sexuale, contribuind prin diversele baraje sexuale (dezgustul, pudoarea, aspiratiile morale si estetice) la formarea sentimentelor sociale, inainte de a se ajunge la stadiul genital propriu-zis, cu maxima inflorire la varsta de 17-18 ani. Ulterior, intre autoerotism si alegerea obiectului exterior Freud intercaleaza o etapa intermediara, in care tendintele sexuale care erau independente una de cealalta se reunesc intr-una singura si sunt dirijate spre propriul eu, numind acest stadiu narcisism. Organizarea narcisiaca nu va disparea niciodata complet.

Daca in stadiul initial al dezvoltarii sale, teoria psihanalitica se centreaza pe antagonismul dintre instinctele sexuale, (libidinale) si cele de conservare (ale eului), in stadiul final ea se centreaza pe conflictul dintre instinctul vietii, Eros si instinctul mortii, Thanatos[6], instincte fundamentale desprinse din trunchiul comun al vietii instinctuale. De aici inainte, lupta dintre aceste necesitati umane fundamentale, sau "pulsiuni", opozitia dintre "Eros" sau instinctul vietii, care explica nevoia oamenilor de a stabili legaturi intre ei si de a-si manifesta afectiunea si "Thanatos" sau pulsiunea mortii, considerata baza inclinatiei noastre agresive, explica intreaga drama a vietii noastre.

Noua deschiderea filosofica ii permite sa faca trecerea de la o psihanaliza a individului la o psihanaliza a societatii, operand cu acelasi demers de tip "anamnezic", intorcandu-se spre copilaria umanitatii, spre populatiile primitive. O astfel de analiza este anuntata inca din 1913, in studiile reunite sub titlul "Totem si tabu".

Prin "aplicarea metodei psihanalitice la faptele oferite de psihologia popoarelor", Freud (1991, p.29), regaseste in complexul Oedip inceputurile societatii si, simultan, ale religiei, moralei si artei. Ambivalenta afectiva in raport cu tatal, adica acel amestec de iubire si ura, se afla la radacina structurilor socio-culturale. Aceasta ambivalenta a complexului patern, prin care fiii isi urau tatal care statea in calea nevoilor lor de putere si a pretentiilor sexuale, dar, in acelasi timp, il admirau si il iubeau, genereaza constiinta vinovatiei. Fratii uniti impotriva dusmanului comun, au devenit rivali de indata ce si-au omorat tatal si s-au aflat inaintea femeilor. Singura cale pentru a nu ruina noua organizare a fost instituirea interdictiei incestului, prin care renuntau la posesiunea femeilor ravnite, adica la scopul principal pentru care isi ucisera tatal. In consecinta, ceea ce tatal le interzicea odinioara, fiii isi refuza acum. Este ceea ce se numeste supunere retrospectiva. Aceasta constiinta a culpabilitatii fiului ar fi generat doua tabu-uri fundamentale ale totemismului, omorul si incestul[7], care concorda cu cele doua dorinte reprimate ale complexului lui Oedip. Prin actul consumarii corpului tatalui, fratii paricizi realizau o identificare cu puterea tatalui, act aflat la inceputul organizarii sociale, a ingradirilor morale si a religiei. Probabil ca in situatia aceasta a luat nastere matriarhatul. "Dupa instituirea clanului fratern, a matriarhatului, exogamiei si totemismului, a inceput dezvoltarea a ceea ce poate fi descrisa ca o lenta reintoarcere a elementelor refulate (Moise si monoteismul, 1991, p. 284). Hoarda paterna a fost inlocuita cu clanul fratern, intemeiat pe legaturile de sange. Societatea se bazeaza acum pe complicitatea la o crima savarsita in comun, religia pe constiinta vinovatiei si pe cainta subsecventa, morala pe necesitatile acestei societati, pe de o parte, si pe trebuinta de ispasire generata de constiinta vinovatiei, pe de alta parte (Totem si tabu, 1991, p.153).

In "Totem si tabu" nu putea inca explica satisfacator aceasta ambivalenta afectiva a atitudinii fata de tata. O va face abia in Dincolo de principiul placerii, prin introducerea instinctului mortii si o va dezvolta intr-o sinteza de psihanaliza sociala, in eseul Angoasa in civilizatie, in marginea caruia ne situam observatiile ce vor urma.

Eros si Ananke (lipsa, penuria) devin acum parintii civilizatiei umane: "viata in comun a oamenilor, afirma Freud, avea ca fundament mai intai constrangerea la munca, creata de necesitatea exterioara si, in al doilea rand, puterea dragostei, aceasta din urma cerand ca nici barbatul sa nu fie privat de femeie, obiectul sau sexual, nici femeia sa nu fie privata de acea parte provenita din ea insasi, care era copilul." (Angoasa in civilizatie, ed. 1991, p. 323).

Agresivitatea apare ca o pulsiune instinctuala ce se opune pulsiunii iubirii. Ca urmare a ostilitatii primare, societatea - mereu amenintata cu ruina- limiteaza agresivitatea cu ajutorul reactiilor psihice de ordin cultural. De aici acea mobilizare de metode care ii incita pe oameni la identificari si la relatii de iubire inhibate in ceea ce priveste scopul; de aici restrictii ale vietii sexuale si idealul iubirii aproapelui. In ceea ce priveste iubirea aproapelui sau dusmanului, Freud il citeaza pe H. Heine: "desigur ca trebuie sa le iertam dusmanilor nostri, dar nu inainte de a-i vedea spanzurati." Omul nu este faptura blajina, ci mai curand homini lupus, o fiinta care include in datele sale instinctuale o puternica inclinatie spre agresiune, fiind tentat sa-si satisfaca trebuinta de agresiune pe seama aproapelui. Ceea ce se poate spera este doar devierea instinctelor agresive pentru a nu-si gasi exprimarea in razboi.

Este posibil sa unesti o masa de oameni prin legaturile iubirii, singura conditie fiind ca altii sa ramana in afara spre a primi lovituri: spaniolii si portughezii, englezii si scotienii, germanii de Nord si de Sud, comunitati vecine si chiar inrudite se ridiculizeaza reciproc ca urmare a acestui "narcisism al micilor deosebiri." (Ibidem, p. 336). Este o modalitate comoda si relativ inofensiva de satisfacere a inclinatiei spre agresiune. Poporul evreu, data fiind diseminarea sa peste tot, a slujit, cu demnitate, din acest punct de vedere, civilizatia popoarelor care l-au gazduit. Cand apostolul Pavel, a facut din iubirea universala de oameni substanta crestinismului, consecinta a fost intoleranta fata de neconvertiti.

Freud va conchide: "agresivitatea constituie o dispozitie instinctiva primitiva si autonoma a fiintei umane (.) pentru civilizatie ea constituie obstacolul cel mai redutabil" (Ibidem, p. 342). Civilizatia este opera Erosului care tinde sa uneasca indivizii izolati in familii, triburi, popoare, natiuni, umanitate. Avantajele muncii in comun, fara uniunea libidinala nu ar da coeziunea dorita. Pulsiunea agresiva se opune insa acestui program al civilizatiei. Ea este descendenta si reprezentanta principala a instinctului mortii cu care Erosul isi imparte dominatia lumii. Evolutia civilizatiei se explica prin aceasta lupta intre Eros si Thanatos, intre instinctul vietii si instinctul mortii. Ca urmare, progresul civilizatiei trebuie platit printr-o pierdere a fericirii. Educatia pacatuieste prin ignorarea agresivitatii la care copiii sunt destinati sa-i faca fata. Impiedecarea satisfactiei erotice antreneaza o anumita agresivitate impotriva persoanei care impiedica aceasta satisfacere si trebuie ca, la randul ei, aceasta agresivitate sa fie reprimata. O data reprimata si transferata asupra supraeului, agresivitatea se transforma ea insasi in sentiment de culpabilitate. In felul acesta, umanitatea in intregul ei a devenit nevrotica sub influenta civilizatiei insasi. Asa se explica angoasa in civilizatia noastra.

In concluzie la perspectiva psihanalitica, putem afirma ideea existentei unui determinism abisal al      eului social, dependent de contextele particulare ale dezvoltarii si solutionarii complexului oedipean. Supraeul este instanta ce reprezinta socialul condensat in psihismul nostru de adancime, care contamineaza toate alegerile noastre ulterioare. Suntem iremediabil ceea ce parinti, cu sau fara voia lor, au decis sa fim. Echilibrul, satisfactiile si frustrarile noastre, fericirea si nefericirea, provin din aceasta instanta infiltrata adanc si irezonabil in structura abisala a psihicului.

2. Paradigma functionalista

Daca in psihologie, paradigma ce a dominat problematica socializarii primele doua treimi ale secolului trecut a fost psihanaliza, in sociologie paradigma dominanta a aceleiasi perioade a fost functionalismul, cu intregirea lui structuralista.

Functionalismul sociologic pleaca de la premisa ca societatea reprezinta un ansamblu de elemente solidare, un intreg organic, in care partile sale constitutive indeplinesc functii dependente de nevoile intregului, analiza privilegind acest aspect functional. Dintr-o astfel de perspectiva generala este inteles si sistemul de socializare, ce raspunde unei nevoi a intregului, si anume, nevoii sale de reproducere a conditiilor de functionare.

Sociologul francez Emile Durkheim[8], fondator al functionalismului, desemna prin termenul socializare totalitatea influentelor pe care societatea le exercita asupra individului pentru a-l integra functional in substanta sa. Societatea este privita de catre sociologul francez, ca un fapt social , sau un "lucru", un dat "sui generis", o realitate exterioara, constituita anterior oricarui individ, realitate ce se impune constrangator oricarui nou-nascut, sau nou-venit. Societatea exercita presiuni integratoare asupra fiecarui candidat la conditia de membru al ei, constrangandu-l sa-i accepte propriile reguli. Ansamblul acestor presiuni, in cursul carora are loc procesul de interiorizare (incorporare) a constiintei colective in constiinta individuala, prin interiorizarea constrangerilor exterioare, poarta numele de socializare. Termenul care mediaza intre constrangerea exterioara si cea interioara, intre societate si individ, este educatia.

Educatia are rolul, in viziunea lui Durkheim, de a orienta si stimula potentialul genetic cu care copilul se naste, permitand actualizarea sau realizarea naturii umane. Efortul educativ este orientat catre a impune copilului moduri de a vedea, simtii si actiona specifice comunitatii, la care individul n-ar fi putut ajunge spontan, ci numai prin intermediul constrangerilor. Educatia "are ca obiect sa provoace si sa dezvolte la copil un numar oarecare de stari fizice, intelectuale si morale, pe care le reclama de la el atat societatea politica in ansamblul ei, cat si mediul special caruia ii este cu deosebire destinat" (Durkheim, 1980, p. 39). Inca din primele zile de viata, explica sociologul, parintii il constrang pe copil sa manance, sa bea, sa doarma la ore regulate, la curatenie, calm, obedienta; mai tarziu il constrang sa tina cont de celalalt, sa respecte uzantele, convenientele, sa munceasca. Aceste constrangeri nu trebuie considerate a fi limitari ale libertatii copilului, caci ele actioneaza tocmai in interesul lui, "caci fiinta noua, pe care actiunea colectiva o cladeste in fiecare din noi, pe calea educatiei, reprezinta ceea ce este mai bun, ceea ce este cu deosebire omenesc in noi" (Ibidem, p. 41).

Daca in timp constrangerea exterioara nu mai este resimtita, aceasta se intampla pentru ca ea da nastere treptat unor obisnuinte si trebuinte interioare, care actioneaza inconstient. Aceasta interiorizare a normativitatii sociale prin intermediul educatiei este echivalenta cu o a doua nastere, cea a omul social. Crearea fiintei sociale este rezultatul actiunii educative exercitate de generatia adulta asupra generatiei tinere. Individul nu este decat produsul acestui proces. Educatia, expresie a cerintelor integratoare ale sistemului social, are drept scop "socializarea metodica a tinerei generatii", fapt ce presupune a crea in noi un sistem de obisnuinte, sentimente, idei ce exprima grupul din care facem parte. Prin aceasta se naste in noi fiinta sociala, inseparabila de fiinta individuala. Daca fiinta individuala este constituita "din toate starile psihice care nu se raporteaza decat la noi insine si la evenimentele vietii noastre personale", fiinta sociala reprezinta "un sistem de idei, sentimente si obisnuinte, care exprima in noi, nu personalitatea noastra, ci grupul sau grupurile diferite din care facem parte, ca: credintele religioase si practicile morale, traditiile nationale sau profesionale, opiniile colective de tot felul" (Ibidem, p. 68). Educatia apare ce fiind "mijlocul prin care societatea isi reinnoieste conditiile propriei existente", iar prima dintre aceste conditii o constituie integrarea membrilor sai prin realizarea unei anumite omogenitati ("asemanari existente pe care le presupune viata colectiva").

Raportul dintre fiinta individuala si cea sociala este dependent de nivelul de integrare pe care sistemul il impune. Societatile premoderne, considera sociologul francez, se caracterizau prin omogenitate si solidaritate mecanica, fiind atat de puternic integrate incat subordonau total individul; in aceste societati educatia in familie era suficienta, fiindca societatea insasi era o mare familie; lumea moderna se caracterizeaza prin eterogenitate si solidaritate organica si realizeaza un grad de integrare mult mai redus, permitand individului o mare libertate de miscare. Datorita nivelului redus de integrare, societatea moderna genereaza individualism si egoism. Intr-o astfel de societate, educatia familiala, incarcata de afectivitate si particularism, nu mai este suficienta. Eterogenitatea societatii actuale impune educatia de tip scolar, impersonal si neutru. Scoala apare astfel ca un instrument al realizarii acestei solidaritati organice. Daca familia face din copil un bun personal, el reproducand toate particularitatile ei, pana si ticurile fizionomice ale parintilor, prin scoala copilul devine un bun national.

Continutul central al educatiei il constituie domeniul moral, al normelor si datoriei. Elementele constitutive ale moralitatii sunt, in opinia sociologului francez, spiritul de disciplina, atasamentul fata de grupul social si autonomia vointei. Tendinta de a imita conduitele la care este martor si sugestibilitatea copilului sunt premisele educarii spiritului de disciplina; cunoasterea societatii, prin viata in colectivitate si prin participarea la practicile ei, genereaza atasamentul fata de grupul social si dezvoltarea autonomiei personale. Reusita acestui proces de socializare este dependenta de nivelul de integrare, respectiv de controlul pe care il exercita societatea asupra individului. Situatiile anomice, generate de schimbari societale rapide sau de convulsii si crize, slabesc controlul, normele devin disfunctionale, iar conduitele se abat tot mai mult de la standardele anterioare, manifestandu-se deviant sau delincvent.

Asadar, educatia socializeaza, asigurand interiorizarea comportamentelor fixate ca normale pentru colectivitatea respectiva; prin aceasta individul se inscrie in limitele tipului mediu, cu caracteristicile cele mai frecvente. Acest tip mediu este cerut de structura societatii respective.

Este meritul sociologului francez de a fi subliniat rolul deosebit de important al educatiei si, in mod deosebit, al educatiei scolare in dinamica unei societati. Limita sistemului sau, explicabila istoric, este analiza exclusiva a factorului de presiune dinspre societate spre individ, care este tratat ca un simplu receptacol pasiv, incapabil de discernamant si decizie. Educatorul este redus la conditia factorului postal, care transmite algoritmul social individului. Sunt minimalizate sau neglijate aspectele active, creative, de individualizare si diferentiere, de personalizare a individului. Educatia este vazuta mai ales prin prisma functiei sale de omogenizare. Sociologul francez omite faptul ca socializare nu inseamna doar presiunea mediului asupra individului, ci si influente ale actorului social asupra mediului.

Fara a-i nega virtuti explicative, o astfel de paradigma in intelegerea raportului dintre individ si societate are un viciu de fond: individul isi are ca singura ratiune de a fi societatea; el isi gaseste justificarea numai in si pentru societate, ca element al sistemului. Precedentele unei astfel de pozitii le putem identifica inca in antichitatea greaca, in filosofia unui Platon (Republica) sau Aristotel (Politica). Daca atunci cultul cetatii era justificat, pentru contemporanul nostru, care a fost martorul constrangerilor totalitare, o astfel de pozitie nu mai are aderenta. Traim insa excesul invers, al individualismului iresponsabil; timpul va restabili buna masura a lucrurilor, dar educatia o poate face mai repede; nu numai ea, desigur.

Si inca ceva. Seriozitatea scopului il face pe Durkheim sa reclame seriozitatea mijlocului. Nu putea intelege faptul ca scopurile superioare pot fi atinse si altfel decat prin constrangere si incrancenare. Batranul savant nu stia ceea ce stia Blaga, poetul, si anume faptul ca varstele au mai multe fete:

"Copilul rade:

"Intelepciunea si iubirea mea e jocul!"

Tanarul canta:

"Jocul si-ntelepciunea mea-i iubirea!"

Batranul tace:

"Iubirea si jocul meu e-ntelepciunea!".[10]

(L. Blaga, Trei fete)

Despre socializare si educatie prin bucuria jocului - intelepciune si iubire deopotriva, ne vor vorbi reprezentantii sociologiei interactioniste.

Accentele structuralismului

Structura generala a functionalismului durkheimian este preluata si prelucrata in cadrele structuralismului de catre sociologul american Talcott Parsons , care accentueaza importanta structurilor sociale institutionalizate pentru modelarea indivizilor.

Societatea, considera sociologul american, este un sistem constituit dintr-o pluralitate de subsisteme, diferite calitativ si organizate ierarhic, a carui functionare este conditionata de integrarea si conformitatea indivizilor la un anumit model normativ, ce raspunde cerintelor sistemului.

Elementul privilegiat al analizei lui Parsons il constituie actiunea sociala, care este explicata prin functia ei intr-o structura data.. "Sistemul general al actiunii" este compus, in opinia lui Parsons, din patru sisteme suprapuse: sistemul cultural, compus din elemente simbolice (cunostinte, valori, ideologii), care se plaseaza in varful ierarhiei, urmat de cel social, apoi de sistemul personalitatii si la baza, de sistemul biologic. Sistemul superior exercita control asupra sistemelor aflate mai jos, prin informatia pe care le-o procura si le-o difuzeaza. Personalitatea este un sistem de control al organismului biologic, iar sistemul cultural este un sistem de control al sistemului social. Ca sistem mai bogat in informatie, societatea controleaza sistemul de personalitate, propunand individului modele culturale si scopuri colective; ca subsistem mai bogat in energie, personalitatea conditioneaza societatea, reconstruind-o permanent.

Pentru a supravietui, fiecare sistem trebuie sa indeplineasca, in opinia lui Parsons, patru conditii fundamentale:

adaptarea (la mediu);

atingerea scopurilor (organizand resursele in vederea obtinerii recompensei);

integrarea (coordonare interna);

stabilitatea (sau pastrarea formei structurale).

Socializarea este primul, in ordine ierarhica, dintre subsistemele sistemului social, superior institutiilor de control, sistemului politic si celui economic. Functia acestui sistem este aceea de "dezvoltare la indivizi a spiritului de angajare si a capacitatilor care sunt cerinte preliminare esentiale ale viitoarei lor performante de rol." (Parsons, 1964). Din aceasta perspectiva, individul nu interiorizeaza roluri izolate, ci sisteme de roluri complementare, care functioneaza ca modele de interactiune asociate structurii.

Iata, simplificat, esenta explicatiei lui Parsons: individul (ego) este motivat pentru actiune de imperativul satisfacerii nevoilor si intereselor, in conditiile evitarii frustrarii si optimizarii gratificatiilor. Pentru aceasta, el este nevoit sa interactioneze cu altul (alter) si va incerca sa-i procure acestuia o reactie pozitiva. Fiecare participant la actiunea sociala este la randul lui un altul pentru celalalt. De aceea ei sunt obligati sa se conformeze unei ordini normative care reglementeaza viata comunitara, ordine legitimata de ansamblul de valori impartasite de membri si concretizata in sistemul de roluri complementare. Rolul complementar este rolul celuilalt, rolul lui alter, care poate fi, la randul sau, individual sau colectiv. Aceasta orientare spre asteptarile celuilalt este reciproca sau complementara, iar "premisa acestei reciprocitati sau complementaritati este comunicarea printr-un sistem de simboluri." (Parsons, T.; Shils, E, 2001, pp.40-41). De aceea, nu putem vorbi de un eu in sine, ci doar de un eu situat adica de o identitatea de rol folosita intr-o situatie anume. In situatii de conflict de rol stabilim ierarhii de accentuare a identitatii prin selectia rolului care asigura o mai inalta autoapreciere.

In procesul educatiei, atat educatorul, cat si educatul, participa la procesul de constructie a socialului, prin elemente de creativitate. A invata roluri sociale inseamna, in primul rand, a invata sa fi complementul cuiva intr-o anumita relatie reglementata structural. Acest lucru presupune existenta unei tendinte spre conformitate cu un set de norme, de standarde pentru actiune (un pattern normativ). Fara stabilitate si, prin urmare, previzibilitate, care sunt esenta ordinii, individul nu pot reactiona satisfacator la ceea ce celalalt asteapta de la el. Imperativele functionale ale sistemelor normative nu sunt insa absolute, ci presupun, in anumite limite, interpretari si transformari creative in evenimentele situationale. "Nu este necesar si, desigur, nici probabil, afirma Parsons, ca toate aspectele unei situatii ce trebuie confruntate in sens practic sa fie tratate de actor in conformitate cu toate canoanele unui sistem de valori dat." (Ibidem, pp.43).

Asadar, e loc si pentru creativitate

Particularizand la relatia didactica, profesorul se afla intr-o relatie de complementaritate cu elevii sau studentii. El este supus unor determinari multiple: pe de o parte, trebuie sa tina seama de incorsetarile de rol si de sistemul deontologic circumscris de normativitatea sociala iar, pe de alta parte, de asteptarile contextuale ale elevilor, pentru a putea institui o comunicare eficienta; asteptarile individuale nu coincid intotdeauna cu asteptarile sociale. Relationarea lor este o relationare negociata, in care elementele complementare se pun de acord prin tatonari si raspunsuri succesive in procesul comunicarii. Iata de ce Parsons considera ca interiorizam sisteme de roluri complementare a modelelor de interactiune, construind si reconstruind permanent socialul.

4. Paradigma interactionismul simbolic

Daca functionalismul structuralist vede socializarea ca rezultat al unei presiuni realizate de sistem asupra unui individ inert, constrans de imperativele actiunii la conformitate, interactionismul[13] deplaseaza accentele pe rolul creativ al subiectului, care se autocreeaza pe sine ca fiinta sociala in exercitiul dramaturgic asistat al jocurilor de rol. Interactionismul simbolic, initiat de catre pragmatistii americani W. James, Jh. Dewey, C. Cooley, dezvoltat de catre George Herbert Mead si continuat de catre Herbert Blumer, Ralph Linton, Erving Goffman, Edwin Lemert s.a., explica procesualitatea constituirii personalitatii, sub aspectul concentratului de viata colectiva sedimentat in ea, prin intermediul mecanismelor comunicarii simbolice.

Presupozitia pe care se situeaza interactionismul este aceea ca omul exista intr-un registru ontologic distinct, cel al semnificatiilor, cunoasterea si actiunea lui fiind mediate de simboluri. Interactionistul priveste in spatele acestor simboluri, in incercarea de a descifra sensul actiunii. Teza fundamentala a interactionismului afirma ca sinele ia nastere si se dezvolta in procesul social al interactiunii: "Sinele, argumenteaza George Herbert      Mead, este ceva supus dezvoltarii; el nu este de la nastere acolo, ci se naste in procesul experientei sociale si al activitatii, adica se dezvolta inlauntrul unui individ anume, ca rezultat al relatiei sale cu acest proces considerat ca intreg" (1934, p. 40, apud Badescu, 1996, p. 338).

In opinia autorului american, comportamentul social al speciei umane are o baza biologica, constand din impulsul sexual, impulsul parental si impulsul de solidaritate. Aceasta baza biologica creeaza premisele socializarii, proces in care rolul fundamental il detine comunicarea.

Orice act social, cat de simplu ar fi el, presupune comunicare. Daca un act reflex este inscris in limitele codului genetic, un gest simbolic are o anumita semnificatie. Constiinta, sau sinele individual, are ca punct de plecare comunicarea prin gesturi simbolice in procesul de interactiune subiect-obiect. Pentru Mead, nu comunicarea este produs al constiintei, ci dimpotriva, constiinta este cea care isi afla originea in comunicare, in contextul experientei sociale. "In experienta noastra, afirma Mead, interiorizarea conversatiilor prin gesturi purtate cu ceilalti in procesul social este esenta insasi a gandirii" (Ibidem, p. 41). Eul nostru nu exista "decat in masura in care eul celorlalti exista si intra ca atare in experienta noastra" (ibidem, p. 69). Cel mai important gest simbolic este limbajul, prin care ne construim facultatile intelectuale; in afara constructiei sale dintr-un material lingvistic, constiinta este o fictiune. Gandirea poate fi inteleasa, la randul ei, ca o conversatie interioara. Eu-l social, ca de altfel intreaga organizare sociala, apare, astfel, ca produs al comunicarii prin gesturi simbolice in procesul interactiunii indivizilor. De aici si numele de interactionism simbolic.

Conform acestei paradigme, constiinta de sine se constituie progresiv, prin interiorizarea atitudinilor sau rolurilor celorlalti, in cadrul procesului de comunicare prin gesturi simbolice semnificative. Procesul constituirii sinelui social are la baza asumarea de roluri ale celuilalt. Conduitele de rol devin treptat o a doua natura a individului; preluand roluri, copilul se insereaza      in campul relatiilor sociale, printr-un proces stadial, de trecere de la asumarea de roluri izolate, dupa modelul altului semnificativ (mama, tata, bunicul), la asumarea unor unitati de roluri si interiorizarea unui altul colectiv din ce in ce mai complex.

Activitatile ludice, jocul[15], ilustreaza modul in care copilul este pus in situatia de a interioriza atitudinea celuilalt, preluand fara intrerupere atitudini din anturajul sau, in special ale persoanelor de care depinde sau cu care intra in interactiune (membrii familiei). Aceasta experienta este baza invatarii.

Intr-o prima etapa, pana spre patru ani, copilul isi asuma roluri prin imitarea adultilor semnificativi pentru mediul in care traieste, predominante fiind jocurile fictionale. Copilul practica jocul liber, sau joaca (play), imaginandu-si coparticipanti cu rol de modele. De la patru la sase ani, jocul dobandeste puternice valente socializatoare. Un copil se joaca de-a mama, de-a tata, de-a invatatorul, de-a politistul; adica el intra in diverse roluri, adresandu-se siesi cu personajul pe care il joaca. Asumarea de rol nu inseamna doar imitatie, ci si creatie. Rolul jucat are, desigur, referenti reali, dar este, in ultima instanta, rezultatul unei experiente imaginare.

Identificarea cu modelul este prilej de cunoastere atat a celuilalt, cat si a sinelui propriu in contextul relational. Ea reprezinta totodata si o iesire din egocentrism si acomodarea la cerintele celuilalt. De aici importanta      esentiala a calitatii modelelor oferite pentru astfel de jocuri, caci acestea se vor constitui in grile de lectura prin care va fi decodificata realitatea sociala. Constatam aici fundamentele justificative pentru teoriile invatarii sociale, ale imitatiei, ale subculturilor delincvente.

Persoana semnificativa este importanta nu doar prin prisma calitatii modelului oferit, ci si prin felul in care se raporteaza la copil, caci acesta se va vedea pe sine insusi in raport cu perceptia raportarii celuilalt la el. Procesul prin care invatam sa ne vedem pe noi insine asa cum credem ca ne vad ceilalti a fost analizat inca de catre Cooley[16], care l-a numit sinele-oglinda (looking-glass self). Filosoful pragmatist remarca faptul ca intotdeauna copilul tinde sa se vada pe sine asa cum il vad adultii. Privirea celuilalt apare ca o nevoie imperioasa de etalon al sinelui, caci "fiecare-i pentru fiecare o oglinda" (Cooley, 1902, p. 183, apud Badescu, 1996, p. 326). Cu alte cuvinte, noi suntem ceea ce ne imaginam ca altii cred despre noi, sinele fiind o realitate oglindita, un fapt imaginar, de perceptie a perceptiei celuilalt. Paradigma sinelui-oglinda este aceea ca societatea este o constructie mentala, ce exista mai intai in mintea celor ce o compun. Ca urmare "persoanele si societatea trebuie sa fie mai intai studiate in imaginatie" (Ibidem, p. 86).

In constituirea imaginii de sine intervin trei momente: ne imaginam cum le aparem celorlalti, ne imaginam cum ne judeca ceilalti, iar apoi incepem sa avem sentimentele si reactiile ce decurg din aceste judecati. Desi sunt doar interpretari si reactii personale la aceste interpretari, ele au consecinte reale chiar daca sunt eronate. Atitudinile si comportamentele indivizilor sunt determinate de imaginea pe care o au despre ei insisi, prin interactiunea cu grupul, care reprezinta oglinda ce serveste ca sistem de referinta pentru individ intreaga viata. Privirea celuilalt, admirativa sau acuzatoare ma confirma sau ma infirma ca fiinta cu valoare; cu atat mai mult in cazul copiilor. Ca adult, eu posed mecanisme exersate de a respinge privirea acuzatoare a celuilalt, considerand-o rautacioasa. Copilul este insa descoperit; privirea dura a celuilalt este pentru el semnul insuficientei sale, de aici complexul de vinovatie, de inferioritate, neincrederea in sine.

Dobandirea constiintei de sine implica pentru Mead, distinctia intre "eu" si "pe mine". Daca "eul" reprezinta componenta personala, eul psihologic sau eu-l ca subiect generat de reactia organismului la atitudinile celorlalti, "pe mine" reprezinta componenta sociologica, eul ca obiect sau eul social al copilului care reuseste sa se vada pe sine asa cum il vad ceilalti. Eul social reprezinta "ansamblul organizat de atitudini ale celorlalti pe care ni le asumam", la care reactionam ca eu psihologic. Eul nostru nu este, asadar, o "substanta", ci un proces, un rezultat al interactiunii dintre eul psihologic, creator, si cel social, conformist. Constituirea acestuia are loc, in opinia lui Mead, in jurul varstei de cinci ani.

De la sase-sapte ani, mediile socializatoare se multiplica o data cu intrarea copilului in scoala. Acum incepe sa practice jocuri sociale reglementate (games) prin reguli care trebuie intelese, impunand cunoasterea si acceptarea rolului tuturor celorlalti, onestitate si participare egala. In aceasta perioada copiii incep sa inteleaga valorile si moralitatea prezente in cultura in care ei se dezvolta. Copilul reactioneaza acum intr-un spatiu de reglementari complexe, care se constituie intr-un altul colectiv. Jocul de echipa ilustreaza situatia care da nastere unei personalitati, prin incorporarea normelor jocului social, tinand seama de partiturile dinamice ale celorlalti coechipieri sociali. Grupul de egali permite o tranzitie securizanta intre familie si societate, oferind copilului alte modele pe care familia si scoala nu le poate oferi. Numai interiorizarea unui proces social in integralitatea sa permite construirea sinelui complet. O data interiorizate, achizitiile devin parte integranta a sinelui individual, functionand ca instante interioare de control.

Constiinta sociala se realizeaza plenar prin interiorizarea multiplelor roluri care reflecta atitudinile comune ale grupului. Altul generalizat desemneaza ansamblul de asteptari pe care individul crede ca ceilalti le au de la el, in raport cu rolul pe care acesta il exercita. Implantarea acestor atitudini comune, a acestor reactii sociale in individ, este scopul educatiei.

Copilul nu mai este insa un simplu receptor de mesaje, ca la Durkheim; toate mesajele se pliaza pe sensibilitatea sa, dobandind o semnificatie particulara. El poseda un sine cu lentile proprii in decodificarea lumii, ca lume a sa. Astfel, asumarea de rol presupune o selectie si o resemnificare a experientei, iar raspunsul, comportamentul, este elaborat in functie de aceasta semnificare. Mesajul se recreeaza prin permanente negocieri si compromisuri. Conceptul de eu negociat sugereaza faptul ca eul social este rezultatul selectiilor pe care noi le facem pentru diverse oglinzi si diversi alti semnificativi. Selectia vizeaza protejarea imaginii de sine si sporirea autoaprecierii.

Pe de alta parte, constructia eului social nu este rezultatul unei actiuni exercitate exclusiv de generatia adulta asupra generatiei tinere, ci rezultatul complex al acestei relatii, in care rolul activ il are copilul, ce-si interiorizeaza sublumile sociale in jocul sau social. Parintele nu este detinatorul unic al puterii suverane; copiii sunt capabili sa-si mobilizeze resursele emotionale pentru a influenta la randul lor deciziile si atitudinile parintilor. Educatia nu are, prin urmare, ca efect reproducerea structurilor sociale in subiect in scopul integrarii sale, ci reconstructia intergenerationala a acestor structuri, ca urmare a interactiunilor; in campul acestora, copilul participa el insusi la constructia socialului, o data cu construirea sinelui propriu.

Acest proces de recreare a mesajului ne obliga sa fim foarte atenti si sa tratam diferentiat elevii in relatia de comunicare didactica. Conduita de rol are semnificatii diferite pentru copii diferiti. Pe de alta parte, rezulta din acest fenomen faptul ca educatia nu-si atinge niciodata obiectivul, fiind fatalmente supusa unui proces de distorsiune in urma caruia trebuie sa intreprinda corectii si corectii de corectii, sa o ia mereu de la capat intr-un efort sisific, fara speranta unei incheieri definitive.

Ca urmare a interiorizarii rolurilor diferite in situatii distincte, sinele este subdivizat intr-o multitudine de sineitati, in raport cu diversi interlocutori si situatii. Discutam politica cu unii, religie cu altii, existand multiple diferentieri ale sinelui, corespunzatoare diferitelor situatii sociale. Personalitatea matura este, asadar, o personalitate multipla, diferentiata in raport cu multitudinea relatiilor sociale. Divizarea sinelui unitar in sineitati componente este rezultatul rolurilor sociale diferite pe care individul le joaca pe scena vietii.

In concluzie, formarea personalitatii este un proces care are la baza comunicarea, interactiunea prin gesturi simbolice, prin care individul interiorizeaza rolurile altului semnificativ (mama, tata, politistul, doctorita), ale altului colectiv (dupa modelul jocului de echipa) si in final ale altului generalizat (interiorizarea sentimentului responsabil de membru al colectivitatii), in baza selectiilor si reinterpetarii mesajelor. Socializarea apare din aceasta perspectiva ca o reconstructie permanenta a socialului.

Din faptul ca formarea personalitatii are loc prin acest joc de roluri, rezulta importanta pe care o au modelele in viata noastra. Modelele reale, imediate, sunt reprezentate de persoanele aflate in proximitatea noastra inca din primii ani de viata, continuand cu invatatorii si profesorii, cu medicii sau politistii. Tot mai importante in timpul din urma devin modelele mediatice, cu care subiectul nu se afla in contact imediat, ci intermediat de mijloacele moderne de informare in masa. La acestea se adauga modelele fictionale ale literaturii, iar la confluenta tuturor acestora se structureaza modelul personal, ca nucleu al idealului cultural al personalitatii.

Studiile de psihanaliza culturalista nuanteaza modalitatile prin care se constituie eul social, aducand in atentie importanta factorului cultural in constituirea a cea ce Kardiner si Linton (1945, 1968) numesc personalitate de baza, ca tip mediu de personalitate, ce comporta trasaturile considerate normale intr-o cultura. Prin identificare (a te pune in locul celuilalt), introiectie (asimilarea celuilalt in eu) si proiectie (introducerea eului in ceilalti), intelegem impactul asupra noastra a datului cultural.

Socializare nu inseamna, asadar doar absortia, sub presiunea mediului extern, a rolurilor, modelelor si normelor, ci si influenta actorului social asupra mediului sau. Influenta nu este unidirectionala, dinspre societate spre individ, ci si inversa, dinspre individ spre comunitate. Din aceasta perspectiva, lumea sociala este o scena a intersubiectivitatii, a intalnirii dintre experiente si semnificatii, iar metoda adecvata de cunoastere este cea fenomenologica, abilitata sa surprinda caracterul intentional al activitatilor si produselor noastre comunicative. Analiza lumii ca scena este instrumentul sociologiei dramaturgice.

6. Modelul dramaturgic

"Lumea e teatrul; starile omenesti: bogatia, saracia, puterea, supunerea, si altele, sunt mastile actoricesti" (.) "Prin infatisarea ei, masca ne da o inchipuire, dar nu face mincinoasa firea."

Sfantul Ioan Gura de Aur, Viata pamanteasca asemuita cu o reprezentatie de teatru[17].

Sociologia dramaturgica initiata de sociologul american Erving Goffman[18] se instituie in prelungirea "sociologiei comprehensive" sau "interpretative" initiate de Max Weber si a curentului interactionist (in special cel din creatia lui Everett Hughes si Herbert Blumer), acordand atentie simbolurilor si ritualurilor prin care in interactiunile cotidiene, "fata in fata", oamenii isi joaca rolurile, gestionand impresii pentru a face credibile anumite personaje. Producerea eului social nu se va mai constitui intr-un produs finit, ci intr-un proces ce se desfasoara continuu, ca un efect dramaturgic, ce implica o permanenta constructie si reconstructie a ordinii sociale.

Obiectul predilect al analizei nu-l mai constituie de aceasta data formele institutionale organizate si ordinea normativa, ci reprezentarile individuale si ordinea interactionala a vietii cotidiene, cum ar fi interactiunile fata in fata in intalnirile intamplatoare, la petreceri, la cozi, la adunari, intr-un fel de sociologie a circumstantelor. Deconstructia postmoderna a atins, mai tarziu, e adevarat, si sociologia, care a inceput sa se abata de la regula durkheimiana a studierii comportamentelor generale, normale, medii, interesandu-se tot mai ades de minoritati, de cazuri sau indivizi, adica de socialul individualizat, sau "socialul in forma lui sifonata" (Lahire, 2000, p. 13), in "pliurile" caruia se gaseste concentratul social din individ.

Traditional, institutiile erau analizate din punct de vedere "tehnic"- in termeni de eficienta, "politic"- prin raportare la actiunile pe care fiecare participant le poate pretinde de la altii, la tipurile de privatiuni sau recompense ce pot fi distribuite, la tipurile de control social care coordoneaza exercitarea autoritatii, "structural" - prin raportare la diviziunile de statut orizontale si verticale si la relatiile care le leaga si "cultural" - prin raportare la valorile care influenteaza activitatea, valori ce tin de traditii, obiceiuri, mode, eticheta etc. Abordarea dramaturgica se instituie intr-o a cincia perspectiva, ce urmareste descrierea tehnicilor de gestionare a impresiei in institutie, identitatea si interrelatiile echipelor care performeaza in institutia respectiva (Goffman, 2003, p. 265).

Premisa de la care pleaca Goffman este aceea ca valorile si normele prind viata numai in experienta zilnica, cotidiana. Actorii ce se prezinta "sub invelisul unui personaj" (Ibidem, p. 27), le respecta sau le incalca, in functie de modul in care definesc contextul interactional in care se desfasoara actiunea lor. Modelele de adaptare includ nu doar conformarea, ci si eschiva, contraventiile scuzabile sau infractiunile si violarile flagrante.

In fiecare intalnire fata in fata, individul este constrans sa formuleze o definitie a situatiei[19] si, totodata, a sinelui in conformitate cu acea situatie si sa propuna o partitura partenerilor sai intr-o maniera suficient de convingatoare pentru a fi credibil. El se afla intr-o situatie similara actorului care interpreteaza o partitura, dand expresie unui personaj, pentru a convinge publicul de veridicitatea definitiei situatiei pe care jocul sau o propune, in realitate totul fiind interpretare, spectacol si gestiune de impresii.

Prestatia subiectului intr-o intalnire fata in fata este analizata in termenii unei reprezentatii teatrale. Prin reprezentatie se intelege totalitatea activitatilor unei persoane intr-o imprejurarea data; partitura sau rutina este "modul de actiune prestabilit care se desfasoara in cursul unei performari si care poate fi prezentat sau preluat si in alte ocazii" (ibidem, p. 43). Scena se compune din fatada si culise. Fatada, la randul ei, are mai multe componente, cele mai importante fiind decorul, ce cuprinde elementele scenice, mobilier, obiecte si fatada personala (fata sau masca) - infatisarea compusa pentru interpretarea rolului, in care intra sexul, varsta, statura, vestimentatia, vorbirea, expresiile faciale, gesturile, manierele . Relatia dintre fatada si culise este inteleasa prin analogie cu spatiul arhitectural, in care fatada este intotdeauna bine decorata, neteda, curata, iar culisele ascund elemente intime, aflate in neoranduiala.

O conditie a dramaturgiei sociale, a relationarii sau comunicarii sociale, este dobandirea exercitiului de a-ti construi o fata sau o masca[21] sociala si de a accepta tacit fata sau masca celorlalti. Pentru a-si pastra propria fata, individul trebuie sa se supuna unor constrangeri si sa protejeze fata partenerilor; el isi prezinta doar o viziune idealizata asupra lui si asupra produselor sale, reprimandu-si primele impulsuri si sentimente, transmitand celorlalti numai ceea ce acestia pot accepta. Adulti admit tacit sa nu fie indiscreti cu problemele importante pentru celalalt. Altfel se pierde fata si personajul este distrus. De aceea, adultii sociali intra prin fata unei cladiri, cei social neimpliniti, personalul, copiii intra prin spatele ei.

Daca fata sau chipul este intampinare, demnitate, respect si responsabilitatea (suntem chip si asemanare cu divinul), spatele este asociat rusinii, culpabilitatii si fugii[22]. A intoarce spatele celui ce-ti vorbeste este gest de dispret.

Tendinta actorului este aceea de a raspunde asteptarilor normative ale publicului pe care le estimeaza pornind de la experienta reprezentarilor sale anterioare. Sunt actualizate intotdeauna acele parti ale eului social care corespund exigentelor intalnirii, prin compunerea unei masti. In ultima instanta, fata sau masca sociala este sinele mai bun pe care l-am vrea pentru noi. Interpretarile zilnice devin rutiniere, aplicand stereotip aceleasi moduri de a reactiona. Aceste rutine sociale prind carne in structura intima a fiintei noastre si compun ceea ce numim identitate personala.

In jocul sa, actorul va cauta sa-si mobilizeze resursele astfel incat sa transmita celorlalti acel tip de impresie capabila sa provoace in ei raspunsul pe care el doreste sa-l obtina. Poate face acest lucru prezentandu-se in conformitate cu trasaturile categoriale ale tipului ideal. El nu cauta infatisarile care il individualizeaza, ci mai ales pe cele care il apropie de genul proxim. El nu vrea sa semene cu cineva anume, ci cu categoria generica a actelor sale. Pentru a intelege ceea ce vrea sa spuna Goffman ne ajuta Sartre: "Sa-l privim cu atentie pe acest picolo. Are gestul viu si apasat, un pic prea precis, un pic prea rapid, vine catre consumatori cu un pas putin prea viu, se inclina cu putin prea mare graba, vocea sa, ochii ii exprima un interes putin prea plin de solicitudine pentru comanda clientului, iata-l in sfarsit revenind, incercand sa imite in mersul sau rigoarea inflexibila a nu se stie carui automat, purtandu-si tava cu un fel de cutezanta de dansator pe sarma, punand-o intr-un echilibru continuu instabil si continuu rupt, pe care il restabileste mereu cu o miscare usoara a bratului sau a mainii. Intreaga sa conduita ni se pare un joc. El se straduieste sa-si inlantuie miscarile ca si cum ele ar fi mecanisme care se comanda unele pe altele, mimica si vocea sa chiar par mecanisme; el isi confera sprinteneala si rapiditatea nemiloasa a lucrurilor. Se joaca, se amuza. Dar de-a ce se joaca el? Nu trebuie sa-l observi prea mult pentru a-ti da seama: se joaca de-a picoloul. Nu exista nimic aici care sa ne poata surprinde: jocul este un fel de reperare si de investigare. Copilul se joaca cu corpul sau pentru a-l explora, pentru a-i intocmi inventarul, picoloul se joaca cu conditia sa pentru a o realiza. Aceasta obligatie nu difera de cea care li se impune tuturor comerciantilor: conditia lor este in intregime cea de curtoazie, publicul cere de la ei s-o realizeze ca pe o curtoazie, exista jocul bacanului, al croitorului, al evaluatorului in licitatii, prin care ei se straduiesc sa-si convinga clientela ca nu sunt altceva nimic decat un bacan, un evaluator, un croitor. Un bacan care viseaza este ofensator pentru cumparator, fiindca nu mai este in intregime bacan. Politetea cere ca el sa se mentina in functia sa de bacan, asa cum soldatul in pozitie de drepti se face lucru-soldat, cu o privire directa, dar care nu vede, care nu mai este facuta pentru a vedea, de vreme ce regulamentul si nu interesul de moment este cel care determina punctul pe care privirea trebuie sa-l fixeze (privirea "fixata la zece pasi"). Iata numeroase precautii pentru a inchide omul in ceea ce este." (Jean-Paul Sartre, 2004, pp. 108-109).

Mecanisme similare sunt puse in act si in contextele ce vizeaza identitatea institutionala. In interiorul oricarei institutii sociale exista o echipa de performeri care coopereaza pentru a oferi publicului o anumita definitie a situatiei. Acest lucru presupune existenta unei imagini identitare a echipei, a publicului si o serie de postulate privind etosul care trebuie mentinut prin reguli de politete si eticheta. Intre performeri si public exista un pact tacit pentru a sustine spectacolul. Unitatile sociale mari (echipe, institutii), afirma Goffman, isi pun reputatia in joc de fiecare data cand un individ isi performeaza rutina; cu fiecare performare, legitimitatea acestor unitati este testata, reputatia fiindu-le pusa permanent in joc. Operatia gresita a chirurgului discrediteaza atat omul, cat si spitalul. Disfunctionalitatile de ordin dramaturgic au consecinte la trei nivele: personalitatea, interactiunea si structura sociala. Daca suntem surprinsi performand o reprezentare denaturata, ne simtim profund umiliti, "ne pica fata".

Pentru protectia spectacolului dramaturgic se cere, ca prima exigenta, loialitatea dramaturgica intre coechipieri. Ei nu trebuie sa supraliciteze prezenta in regiunile expuse, trebuie sa evite legaturile afective cu publicul. Se cere o disciplina dramaturgica, circumspectie, prevederea si planificarea punerilor in scena, evitarea nervozitatii. In raport cu publicul trebuie mentinuta o anumita distanta sociala, trebuie conservat misterul, caci familiaritatea naste dispret. Deseori, adevaratul secret din spatele misterului nu exista, dar "marea problema este sa impiedici publicul sa afle acest lucru" (Ibidem, 94).

Revenind la calitatea performarii individuale, Goffman afirma ca realitatea sociala este      cuprinsa intre doi poli, cel al omului inocent, condamnat sa confunde realul cu rutina si cel al omului cinic, al conspiratorului intentionat, care conspira cu toata arta: consensul de fatada si asasinatul de culise. Inocentul este victima iluziei create in jocul social; cinicul, constientizand iluzia, o manipuleaza in interes personal. Orice individ parcurge intr-o situatie noua, intr-o noua intalnire fata in fata, un ciclu de miscare inainte-inapoi, intre cinism si sinceritate, intre mascarada si banala iluzie.

Omul obisnuit manuieste spontan arta camuflarii, reglandu-si conduita prin imbinarea sireteniei cu prefacatoria admisa tacit de toti. Arta conspiratiei face parte din natura si specificul interactiunii umane.

Atributele pe care se presupune ca le poseda un individ in baza performarii sale ii definesc identitatea virtuala, iar cele pe care le poseda ca atare ii definesc identitatea reala. Este firesc sa existe intre cele doua identitati o anume distanta, un spatiu de acoperit prin propria stradanie intre cel ce sunt si cel ce doresc sa fiu. Nefirescul se naste atunci cand distanta intre ele este prea mare, persoana respectiva expunandu-se la doua categorii de riscuri: pe de o parte, ea singura se condamna unei anxietatii asociate sentimentului unei permanente neimplinirii (broasca ce se umfla pentru a parea un elefant sfarseste prin a plesni), iar pe de alta parte, se expune riscului im-personalizarii, prin instalarea in persoana care nu-i este proprie; deconspirarea im-posturii se soldeaza cu discreditarea si stigmatizarea actorului trisor.

Imaginea omului ca fiinta sociala este imaginea actorului perpetuu, spectacular, evoluand pe scena vietii nu atat pentru a trai pentru sine cat pentru a-i convinge pe altii de veridicitatea realitatii propuse si compuse in jocul sau. Reducerea societatii la un act de spectacol si a omului la un actor care joaca roluri, manipuleaza personaje, costume, gesturi si cuvinte, care gestioneaza impresii - face din sociologie o stiinta cinica, iar din om o fiinta amorala. Viata sociala apare ca o sursa de imagini pe care le proiectam pentru altii si pe care altii le proiecteaza pentru noi. Sinele pus in scena nu este o entitate organica, ci o imagine, un efect dramatic iradiat difuz din performarea unei scene. El nu provine din posesorul sau, ci din intreaga scena a actiunii sale, fiind produs si nu cauza a ei. Si totusi, compunem si jucam personajele noastre, ne aparam si ne idealizam pasiunile, ne incurajam sa fim ceea ce parem a fi si ne drapam gratios in mantia rolului nostru inalienabil. Astfel drapati asteptam aplauze.