Principalele momente din istoria limbajului gestual si a educatiei surzilor in lume

Principalele momente din istoria limbajului gestual si a educatiei surzilor in lume.

Folosirea formelor vizuale de comunicare constituie o componenta a mostenirii naturale a fiintelor umane, asa cum este si cuvantul emis verbal. Miscarile mainii, fetei si ale corpului sunt folosite aproape inconstient in conversatia cotidiana pentru a accentua sau a ilustra ceva care nu este prezent. L.Wald, (1973) intelege prin gest orice miscare corporala purtatoare a unei semnificatii comunicative sau afective. Ea distinge in cadrul acestui limbaj miscarile extremitatilor corpului (gesturi propriu-zise), miscarile muschilor fetei (mimica) si o combinatie a miscarilor mentionate mai sus (pantomima), aceasta din urma fiind capabila sa se substituie vorbirii umane. Unele gesturi sunt folosite preferabil in locul limbajului verbal, cu toate ca, in general, acestea il insotesc permanent.

Gesturile au fost prezente inca de la inceputurile omenirii, insotind limbajul sonor. Treptat, gestul instinctiv a dobandit valori noi, fiind emis in mod constient si voluntar iar la surdomuti s-a transformat intr-un limbaj propriu, cu toate atributele unui limbaj real. De-a lungul istoriei gasim mai multe exemple de grupuri care au dezvoltat aceasta abilitate de a comunica pe cale vizuala. De pilda, dansatorii religiosi hindusi spun povestiri despre zeii lor folosind un sistem elaborat de gesturi care dateaza de peste trei mii de ani. Oamenii din sudul Siciliei comunica in mare parte prin gesturi, care sunt la fel de vechi. In Roma, in timpul imparatului Nero, actorii de pantomima puteau transmite o bogatie de semnificatii numai prin gesturi. Exemplele pot continua cu calugarii benedictini, care au elaborat un sistem complex de gesturi care le permitea sa comunice in timpul ,,canoanelor tacerii"; cu aborigenii din Australia sau din Desertul Kalahari, care au elaborat un sistem de gesturi pe care il foloseau in cursul partidelor de vanatoare, de pescuit sau cand vorbirea sonora nu era permisa; cu indienii americani, asa zisii ,,piei rosii", care au elaborat un sistem de gesturi pe care il foloseau la adunari oficiale, unde puteau spune lungi povestiri.. Este de mentionat cazul tribului Warramunga din Australia, unde vaduvele nu aveau voie sa comunice verbal timp de un an ci numai prin gesturi. La evrei astfel de femei erau numite ,,femei mute". La alte ordine calugaresti (pitagoreii), ,,legamantul tacerii" era o forma de educatie religioasa.

Inca din antichitate, Quintilian considera ca gesturile reprezentau o limba internationala. Probabil ca acesta se referea la limbajul gestual folosit de oratori, nu de surzi. Insa, L.Wald a observat, pe buna dreptate ca ,,gesturile nu sunt o dublare a vorbirii, ci un mijloc auxiliar de subliniere, de evidentiere a ideilor, de nuantare si de precizare a lor". La surzi, gesturile sunt impregnate de o componenta culturala, in afara de faptul ca reprezinta principalul mijloc de comunicare. In acest context, trebuie sa subliniem ca aceeasi miscare gestuala poate avea semnificatii diferite la diferite popoare (de ex. afirmarea si negarea, scoaterea limbii, salutul, etc.). De asemenea, s-a observat ca gesturile sunt folosite in raport de gradul de afectivitate al comunicarii, fiind mai numeroase si mai frecvente la copii, la populatiile tribale si la meridionali.

Cele doua sisteme de comunicare au continuat sa coexiste pana in zilele noastre. Pentru auzitori, limbajul sonor a devenit principalul sistem de comunicare. Totusi, ei continua sa se sprijine pe limbajul gestual pentru a intari cele afirmate verbal. Pentru surzii profunzi, limbajul gestual a devenit mijlocul principal de comunicare, el avand aproape aceleasi functii ca orice alt limbaj natural, in cadrul caruia se desfasoara intreaga lor viata. Spre deosebire de limbajul sonor, cel gestual are un inventar de semne de peste o suta de ori mai redus (cca 3.ooo-7.ooo de semne gestuale comparativ cu cele cateva sute de mii din limbajul verbal) si posibilitati mai mici de combinare a lor.

Desi limbajul gestual este principalul mijloc de comunicare pentru surzi, aceasta nu inseamna ca el a aparut deplin dezvoltat din mainile fiecarei persoane surde. Fiecare limbaj s-a format prin interactiunea dintre persoanele surde care-l folosea. Asa se explica faptul ca limbajul gestual a aparut in diferite locuri din lume si sub diferite forme. El s-a dezvoltat acolo unde s-au gasit oameni cu destula abilitate de a gandi vizual, capabili sa comunice cu surzii in afara necesitatilor imediate, dupa cum a observat Dorothy Miles(2002). Astfel a fost posibil sa se dezvolte o cultura a surzilor in interiorul culturii majoritare, sa fie cunoscuta, transcrisa si transmisa de la o generatie la alta prin lucrarile unor persoane surde sau auzitoare care au reusit sa comunice deplin cu surzii prin folosirea limbajului gestual.

Pana la inceputul anului 1000 inainte de Christos, Talmudul (o carte care contine interpretari ale rabinilor despre legea evreiasca), nega dreptul surzilor de a avea o proprietate. Ea mentioneaza faptul ca surdomutii pot sustine o conversatie cu ajutorul gesturilor. Acest fapt sugereaza ca familia persoanei surde interpreta pentru rabin cele spuse de surd prin gesturi. Surzii aveau permisiunea sa se casatoreasca sau sa divorteze, prin gesturi. Se mentioneaza in Talmud despre o casatorie intre doi frati surzi dintr-o familie cu doua surori surde din alta familie. Acest fapt sugereaza ca astfel de casatorii erau destul de frecvente acum 2000 de ani. Insa, acceptarea aparenta a limbajului gestual de vechii evrei nu insemna ca persoanele surde aveau aceeasi pozitie sociala ca si auzitorii. Limbajul verbal era sacru cu ocazia ceremoniilor religioase sau in situatiile legale, astfel ca daca surzii nu puteau vorbi, nu puteau participa. De asemenea, Coranul ii proteja pe surzi de a fi blestemati de alte persoane dar nu le permitea sa participe pe deplin la ritualurile ce aveau loc in Templu. In ceea ce priveste pe surdo-muti, au fost formulate legi speciale referitoare la casatorie si proprietate iar acestora nu li se permitea sa fie martori in justitie.

In Grecia antica, filozoful Platon (427-347) utilizeaza cuvantul "logos", care insemna, in acelasi timp, "cuvant" si "rationament". Pentru Platon, cineva care nu avea auz, nu putea gandi. Vechii greci au negat posibilitatea ca surzii sa fie educati. Filozoful Aristotel (384-322 i.Ch.) a sustinut ca ,,surzii nu pot fi educati deoarece, neavand auz, ei nu pot sa invete". Dupa Aristotel auzul era necesar pentru dezvoltarea inteligentei. El spunea ca: "Auzul contribuie la gandire in cea mai mare parte, pentru ca limbajul este baza instruirii. Limbajul se compune din cuvinte si fiecare cuvant este un semn. De aceea, printre oamenii privati din nastere de acest simt, cei nascuti orbi sunt mai inteligenti decat surdo-mutii. Potrivit conceptiei sale, fiul surd al regelui Croessus al Lydiei nu era recunoscut ca mostenitor al tatalui sau, tocmai fiindca ii lipsea auzul. Aceasta atitudine fata de limbaj si de surzi era predominanta si in Codul Roman al lui Justinian in sec. al VI-lea e.n., care acorda unele drepturi legale numai surzilor care puteau vorbi. Acest cod a influentat in mare masura alte lucrari de drept, care au aparut ulterior si au fost valabile pana in zilele noastre.

Primii crestini au vazut surditatea ca un pacat al parintilor pentru care au de suferit copiii lor. Sfantul Augustin a spus primilor crestini ca copiii surzi sunt un semn al supararii lui Dumnezeu fata de pacatele parintilor lor. Intre timp calugarii benedictini cu auz normal au adoptat ,,canonul tacerii" pentru a-l venera mai bine pe Dumnezeu. Pentru a comunica informatia necesara intre ei, au elaborat un sistem propriu de semne sau un limbaj gestual care, in orice caz, nu este un limbaj folosit de surdo-muti.

Sfantul Jerome (sfarsitul sec.al IV-lea) a sesizat ca surzii pot invata Evanghelia prin semne "folosind in conversatia zilnica expresivitatea intregului corp". Sfantul Augustin, in corespodenta sa cu Sfantul Jerome, evoca existenta unei familii surde foarte respectata din burghezia milaneza, pentru care gesturile formeaza cuvintele unui limbaj. "La cateva popoare, in antichitate, parintii, considerand nasterea unui copil surd o mare rusine, il ascundeau de ochii lumii".

La egipteni si mai ales la persi, destinul acestora era obiectul unei solicitudini religioase din partea poporului. Infirmitatea surzilor era privita ca o favoare a zeilor" (dupa Ferdinand Berthier: "Surzii inainte si dupa Abatele de I'Epee", Paris, 1940).

In perioada Evului Mediu au inceput sa se dezvolte zonele urbane. Aceasta a facut ca si persoanele surde, provenind din familii cu venituri mici, sa vina in orase in cautare de lucru. Astfel surzii s-au cunoscut unii cu altii, au inceput sa se intalneasca, sa formeze colectivitati si sa-si dezvolte un limbaj gestual tot mai sofisticat in ciuda faptului ca el nu era acceptat din punct de vedere legal. Dupa cum scria Pierre Desloges, in astfel de adunari ale surzilor, ,,noii veniti aveau ocazia sa-si finiseze si sa-si organizeze limbajul gestual. Actionand gestual cu tovarasii lor, surzii invatau rapid arta de a-si descrie gandurile, chiar cele mai abstracte".

Dupa anul 1500 a inceput sa se dezvolte educatia surzilor. Pe intreaga perioada a Renasterii in Europa au avut loc o serie de experimente ale unor calugari, medici sau preoti care au facut primele incercari de educare a surzilor. Astfel, medicul Girolamo Cardano din Padova, Italia, a incercat sa-l instruiasca pe fiul sau folosind un cod de simboluri. El a crezut ca surdul poate sa invete un limbaj simbolic cum ar fi limbajul scris. Intre timp Pedro Ponce de Leon (1520-1584), un calugar benedictin, a reusit sa-i faca pe surzii din nastere sa vorbeasca. El a instruit cativa copii surzi din familii nobile, apoi a incercat sa faca publice succesele sale. Nici Girolamo Cardano si nici Pedro Ponce de Leon nu au lasat o mostenire prea bogata referitoare la activitatea lor cu persoanele surde, dar aceasta perioada l-a impulsionat pe Juan Pablo Bonet, un adept al limbajului gestual timpuriu, sa scrie o carte bine cunoscuta despre semnele manuale folosite cu surzii, care a aparut in 1620 ("Simplificarea literelor alfabetului si metoda de a-i invata pe surzi sa vorbeasca"). El a predat sunetele limbajului verbal, litera cu litera, cu ajutorul unui alfabet manual atribuit Sfantului Bonaventure. Dactilologia actuala este un derivat al acestuia. Michael de Montaigne scria: "Surdo-mutii nostri discuta, argumenteaza si povestesc prin semne. Eu i-am vazut atat de abili in aceasta activitate, incat nu le lipsea nimic pentru a se face intelesi de oricine". Mai tarziu, avea sa aduge: "Ei au nevoie de un alfabet al degetelor si de o gramatica a gesturilor "

In SUA multe din familiile de pe insula Martha s Vineyard, Massachusetts, aveau probleme auditive ereditare. In unele ,,sate", cca 25 % dintre rezidenti erau surzi. In cursul acestei perioade s-a dezvoltat pe insula o forma proprie de limbaj gestual care este considerata de mai multi autori americani ca fiind limba gestuala originala a surzilor. Deoarece aici erau asa de multe persoane surde, o serie de intruniri ale comunitatii erau traduse in limbaj gestual. Se cunoaste ca auzitorii de pe insula au invatat limbajul gesturilor folosite de surdomuti si chiar intemeiau familii cu acestia. Mai tarziu, aceasta forma de limbaj s-a combinat cu limbajul gestual francez, adus de Laurent Clerc si a constituit baza limbajului gestual american (ASL).

Prima persoana surda cunoscuta ca ar fi predat altor surzi limbajul gestual este considerat a fi Etienne de Fay, care a reusit sa devina professor, desenator si arhitect la Amiens (Franta, 1710). El era surd din nastere, cunoscut sub numele ,,batranul surd din Amiens". Se cunoaste ca a predat limbajul gestual elevilor sai in cadrul abatiei Saint Jean.

Tot in Franta, Jacob Rodrigues Pereira (1715-1780) ii invata sa vorbeasca pe tinerii surzi din familiile bogate, fiind un perceptor al acestora.. El utiliza alfabetul manual al lui Bonet si cateva gesturi inventate de el, pentru unele silabe. El excludea gesturile naturale. Este considerat un promotor al "demutizarii" (termen care a fost folosit si de Seguin in 1847): "elevul tine mana pe gatul profesorului, incercand sa imite in acelasi timp atat vibratiile pe care le simte, cat si miscarile organelor pe care le vede". Astfel au fost educati cu succes mai multi surzi. El a constatat ca ,,elevii surzi erau inteligenti si puteau sa-si exprime gandurile prin limbaj".Dar, dupa parerea sa, acest limbaj era al auzitorilor care ii educau si nu admitea alta forma de limbaj decat cel verbal. De fapt, coneptia predominanta a oamenilor din secolele 17-18 era ca un om educat era acela care vorbea bine. A fi fara vorbire insemna a fi fara gandire : vorbirea era conditia prealabila a oricarui limbaj interior. Abia in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea filozofii vor relua dezbaterile asupra relatiei dintre gandire si limbaj care, in fine, vor duce la o oarecare ameliorare a vechilor conceptii.

Incepand cu anul 1760, o persoana auzitoare, abatele de L'Epee, a inceput sa-si puna unele intrebari legate de modul in care se poate comunica cu surzii prin gesturi naturale, daca aceasta comunicare poate fi eficienta. Contestatarul abate de L Epee va lupta intreaga sa viata pentru surzi, cu toata opozitia Bisericii. Se povesteste ca, din intamplare, el a intrat intr-o casa unde traiau doua surori gemene surde. El a fost frapat de complexitatea limbajului gestual prin care comunicau gemenele intre ele si cu restul comunitatii surde din Paris. L'Epee a invatat semnele de la ele. Pentru prima data a fost recunoscut faptul ca gesturile puteau exprima gandirea umana la fel ca si limbajul oral, ca poate sa existe un limbaj interior in afara exprimarii orale.

La scurt timp, Abatele de L Epee a infiintat in casa lui din Paris, rue des Moulins, o mica scoala unde instruia gratuit pe toti copiii surzi care ii erau incredintati. El ii invata franceza scrisa cu ajutorul gesturilor naturale (preluate de la elevi) si cu unele semne artificiale inventate de el, cunoscute ca ,,semne metodice". Prin aceste semne el intelegea nu numai gesturile naturale pe care le faceau elevii sai pentru a exprima lucruri sau idei, dar si celelalte semne inventate de el pentru a indica timpul, persoanele, genurile si functiile gramaticale ale limbii franceze. In mod practic, aceste semne metodice erau o metoda eficace de dictare vizuala dar in nici un caz nu erau un limbaj. Din acest motiv, elevii intelegeau rareori ceea ce scriau in limba franceza. In ciuda muncii sale enorme, abatele de L Epee era departe de a ajunge la o dezvoltare intelectuala a elevilor sai sau la o buna cunoastere a limbii franceze asa cum o dorea. Saizeci de ani mai tarziu, Berthier ne explica greseala abatelui. Astfel, pentru a ajunge la traducerea cuvintelor frantuzesti abatele de L Epee a consultat etimologiile latine si greecesti. A vrut sa transforme limbajul gestual si sa-l plieze dupa obisnuntele limbajului conventional, fara sa se gandeasca ca o grefa de la un limbaj la altul devenea un nonsens. Mimica (numele dat limbajului gestual in acele vremuri) nu recunostea o alta lege decat aceea a naturii si a ratiunii. Ea are propria sintaxa, imuabila, opusa sintaxelor capricioase ale limbajului verbal.

In urma succeselor dobandite cu elevii surzi si pentru a-si face cunoscuta metoda sa de instruire a organizat demonstratii de comunicare cu elevii surzi (intre 1771-1774) pentru educatorii si celebritatile venite din toata Europa.In 1776 publica prima sa lucrare ,,Institutele de surdomuti" unde expune sistemul sau de instruire. Astfel, ideile sale s-au raspandit pretutindeni unde surzii puteau fi educati in grupuri, datorita unei metode gestuale si faptului ca instruirea surzilor nu mai era rezervata celor privilegiati. Se spunea pretutideni ca numai la Paris surzii saraci aveau mai multe sanse decat auzitorii saraci de a accede la educatie

L Epee a publicat in 1776 o prima lucrare a sa, "Institutele de surdo-muti", in care prezinta un sistem de "semne metodice". Aceasta carte a avut efectul unei bombe. Pereire (Paris), abatele Deschamps (Orleans) si Heinicke (in Germania) s-au revoltat. Ei considerau ca numai cuvantul vorbit putea exprima gandirea umana. Abatele de L'Epee nu a inventat limbajul gestual, ci doar o conversatie gestuala personala, repede abandonata de surzi, obisnuiti cu semnele utilizate in comunitatea surzilor si mai ales cu gramatica limbajului lor gestual, gramatica total necunoscuta de catre abate. In orice imprejurare Charles Michel de L'Epee s-a luptat si a reusit sa impuna opinia ca surzii sunt oameni ca toti ceilalti, inteligenti si capabili sa inteleaga la fel ca toata lumea. El a incercat sa elaboreze o punte intre lumea surzilor si cea a auzitorilor printr-un sistem de semne standardizate si dactileme. Energicul preot, dornic sa-i ajute pe cei mai putin fericiti, a infiintat o scoala pentru surzi la Paris, (care a devenit mai tarziu, in 1789, Institut National pentru Tinerii Surzi) si la Truffaut. In 1788 a publicat un dictionar al limbajului gestual francez. A murit sarac, in locuinta sa, la finele lunii decembrie 1789, anul cand la Paris izbucnea Revolutia Franceza. Dupa moartea sa, Adunarea Constituanta din Franta a ridicat scoala sa la rang de Institutie nationala fiind condusa de fostul sau elev Jean Massieu, care a devenit astfel al doilea profesor surd din Franta, iar acestuia i-a acordat numele de ,,binefacator al umanitatii" (1791). Jean Massieu a fost acela care l-a invatat pe abatele Sicard limbajul semnelor. Acesta din urma a continuat sa adauge o serie de semne personale la cele invatate, rezultand astfel o alta metoda, la fel de greu ineligibila ca si cea a abatelui de L'Epee.

In 1779 a aparut prima carte scrisa de un surd "Observatiile unui surdo-mut". Este vorba de Pierre Desloges, in varsta de 32 ani. Devenind surd la varsta de 7 ani, prea tarziu pentru a fi beneficiat de metoda de instruire a abatelui de l Epee, Pierre Desloges a avut timp sa achizitioneze unele elemente de franceza rudimentara si sa le perfectioneze autodidact, datorita cartilor care i-au trecut prin maini (era tipograf). El a demonstrat foarte clar ca un limbaj gestual bine structurat era folosit in mod curent in Franta inainte de inventarea ,,semnelor metodice" ale abatelui de L'Epee. Acesta a afirmat ca abatele de L Epee nu a inventat limbajul gestual, deoarece el exista de multa vreme in cadrul comunitatii de surzi francezi. ,,La inceputurile infirmitatii mele, in situatia in care nu am trait printre surdo muti, nu aveam nicio posibilitate de a ma face inteles decat prin scris si cu pronuntia mea defectuoasa. Eu am ignorat mult timp limbajul gestual. Nu ma foloseam decat de semne disparate, izolate, fara continuitate si fara legatura. Nu cunosteam arta de a le reuni, pentru a forma imagini distincte, cel putin pentru a-mi reprezenta propriile idei, pentru a le transmite semenilor, pentru a conversa cu ei intr-un discurs inteligibil si ordonat. Primul care m-a initiat in aceasta arta atat de utila a fost un surdomut din nastere, italian, care nu stia nici sa scrie nici sa citeasca; el era om de casa la un actor de la Comedia Italiana". (Desloges, ,,Observation d'un sourd muet). Se poate deduce usor din confesiunea lui Pierre Desloges ca sistemul de comunicare gestuala care functiona in acele timpuri intre surzi era un adevarat limbaj. Autorul sustinea ca acest limbaj ii permitea sa-si exprime cu precizie gandurile sale abstracte, tot domeniul conceptual.

Incepand din anul 1880, Jean-Marc Itard (cunoscut ca fiind educatorul copilului salbatic de la Aveyron), a devenit in 1880 medic-sef al Institutului National pentru Tineri Surzi din Paris si si-a consacrat intreaga viata vindecarii surdo-mutitatii si invatarii vorbirii orale de catre acestia. Fiind convins de originea psihologica a surditatii, el a initiat numeroase experiente medicale dureroase (si adesea crude) asupra elevilor din Institut. Nereusind sa-i invete pe elevii sai sa pronunte cuvintele sau sunetele pe care le dorea, el a conchis ca elevii sai erau "contaminati" cu obiceiurile gesticulative ale celor din celelalte clase. El a incercat atunci sa suprime in totalitate folosirea limbajului gestual in favoarea unei educari exclusive a vorbirii. Dar Itard a sfarsit prin a recunoaste limbajul gestual ca fiind indispesabil in instruirea "morala" si "intelectuala" a surzilor, totusi pastrand preferinta sa pentru vorbirea orala. Prin testament, el a hotarat sa se finanteze o clasa a Institutului, in care orice utilizare a limbajului gestual sa fie interzisa.

Cam in aceeasi perioada, educatorii oralisti obtin o serie de progrese in Spania, Franta, Germania, Olanda si Anglia. Multi oralisti au folosit metode secrete pentru a preda labiolectura la elevii lor surzi. Printre cei mai cunoscuti profesori oralisti s-a numarat Samuel Heinicke, un educator german. Folosind tehnici elaborate de un educator si medic olandez (Amman), Heinicke ii invata pe elevi sa vorbeasca punandu-le mainile pe gatul sau in timp ce vorbea. Tehnicile sale oraliste sunt cunoscute sub numele de ,,metoda germana"

In SUA se infiinteaza prima scoala pentru surzi in 1817 la Hartford, Connecticut, de catre un american interesat de educatia surzilor, Thomas Hopkins Gallaudet, si de un francez, Laurent Clerc, fost elev al lui Sicard. Thomas Cogswell, un om de afaceri care avea o fiica surda, il trimite pe Gallaudet in Europa cu scopul de a invata metodele de instruire a surzilor pentru ca apoi sa fondeze o scoala publica in SUA. In Anglia, Gallaudet il intalneste pe succesorul abatelui de L Epee, arhiepiscopul Roche Sicard, autor al ,,Teoriei semnelor". Acesta il invita la Paris unde invata in scurt timp metodele folosite si il cunoaste pe cel mai bun elev al sau, Laurent Clerc, cu care se intoarce in SUA si infiinteaza prima scoala americana pentru surzi la Hartford. Aici s-au format multi dintre viitorii profesori ai surzilor si fondatori de scoli in America. Alice Cogswell, cea care l-a inspirat pe Gallaudet sa-i invete pe surzi, a fost prima absolventa a scolii americane.

Auguste Bebian, nepotul abatelui Sicard, a devenit, in 1817, pedagog responsabil al Institutului din Paris. El a propus pentru prima oara un invatamant bilingv. Dupa el, achizitia limbajului oral este facilitata atunci cand ideea este inteleasa gratie limbajului gestual. In paralel, elevii invata sa citeasca si sa scrie corect. In 1831, noul director al Institutului, Desiree Ordinaire, a impus elevilor urmarea unor cursuri dure de invatare a vorbirii. Profesorii surzi au refuzat sa se conformeze. Atunci el a interzis complet folosirea semnelor, dar in 1836 a fost silit sa-si dea demisia.

Ferdinand Berthier este unul dintre cele mai stralucite exemple de reusita a unui surd, printr-o educatie bilingva. El a devenit profesor la Institutul National pentru Surzi din Paris si a aparat mereu dreptul elevilor la propriul limbaj, limbajul gestual. Berthier a scris cateva carti despre lumea surzilor si a fost ales membru al Societatii Oamenilor de Litere. El a denuntat erorile metodei abatelui de L Epee, dar a avut un imens respect pentru acesta si i-a cinstit memoria intreaga sa viata. In 1834, a infiintat Societatea Centrala a Surdo-mutilor din Paris, care avea scopul de a reuni, mobiliza si anima comunitatea surzilor. El organiza in fiecare an un banchet care reunea pe toti surzii din Franta, aceasta fiind probabil prima forma de organizare a surzilor intr-o asociatie. In 1841 a inaltat un monument pe locul presupusului mormant al abatelui de L Epee (Eglise St. Roch, Paris) iar in 1843, a ridicat o statuie a abatelui de L Epee la Versailles. In 1868, a publicat "Codul lui Napoleon pe intelesul surdo-mutilor". A murit in 1886.

In 1854, Remy Valade, profesor la Institutul din Paris, a publicat prima culegere de gramatica a limbajului gestual (opera reeditata in 1879).

In 1864, presedintele Abraham Lincoln a semnat Charta pentru Washington D.C. care a dus la crearea primului colegiu pentru surzi. Initial acesta era cunoscut sub numele de ,,Colegiul national pentru surzi si muti", fiind singura facilitate acreditata care putea sa ofere diplome la nivel de colegiu pentru surzii din Statele Unite. Primul presedinte a fost Edward Miner Gallaudet, fiul lui Thomas. Din 1893 acest colegiu poarta numele de ,,Gallaudet College", fiind un lider al educatiei superioare a surzilor din intreaga lume.

In 1872, englezul Alexander Graham Bell instruia surzii cu ajutorul unei metode de lectura pentru a recepta sunetele: "sunetul vizibil" (inventat de tatal sau). El pleaca in Statele Unite pentru a-si prezenta metoda, se instaleaza aici si deschide o scoala. Bell sustinea cauza oralismului si dorea interzicerea casatoriilor intre surzi sub pretextul ca "reproducerea unei rase de indivizi deficienti este o calamitate pentru societate". Inventatorul telefonului, Alexander Graham Bell, a carui mama a fost deficienta de auz si al carui tata a cheltuit mult timp din viata sa promovand o metoda ,,moarta" de instruire pentru surzi (vorbirea vizibila), si-a inceput cariera ca educator pentru surzi. In 1872 el deschide o scoala in Boston care folosea metode oraliste de instruire cu elevii si pregatea profesori pentru surzi care sa lucreze dupa metodele sale. Aceasta scoala nu a avut succes din cauza opozitiei scolilor pentru surzi care foloseau metode manuale de instruire. Totusi Bell s-a ocupat de administrarea scolilor pentru surzi si de inventarea unui dispozitiv care, conform gandirii sale, ar putea mecaniza vorbirea. In 1876 el inventeaza telefonul. Inarnat cu avere si cu o reputatie enorma, Bell a infiintat ,,Volta Bureau" cu scopul promovarii unei educatii oraliste pentru copiii surzi.

Se cunoaste ca Revolutia Franceza a izbucnit pe 14 iulie 1789 iar in 1804 Napoleon Bonaparte a preluat puterea. Armata franceza a marsaluit de-a lungul Europei. Toate acestea erau evenimente moderne in Franta acelei vremi, inclusiv educatia surzilor prin metoda franceza, care s-a raspandit in multe tari. Totusi, cand Napoleon a fost debarcat in 1814, tot ce provenea din Franta era privit cu dezgust.

In 1814-1815 Conventia de la Viena a trasat noi granite in Europa. S-a creat Federatia Germana constand din 38 de state in locul celor peste 400 existente anterior. Nationalismul a inceput sa se dezvolte in Germania in timpul razboaielor napoleoniene ducand la o mai mare unitate. Germanii aveau un puternic simt al ordinii. In anul 1871 Federatia Republicilor Germane era formata din 25 de state conduse de Otto von Bismarck supranumit "Cancelarul de fier".

Primul profesor de surzi care a revigorat metoda de instruire germana a fost Johann Baptiste Graeser (1766-1841), precursor al lui Samuel Heinicke. Ca si Samuel Heinicke, el credea ca singura cale pentru ca o persoana sa devina cu adevarat un membru al societatii era sa invete sa converseze ca si cum ar fi fost auzitoare. Limbajul gestual trebuia evitat integral. In acelasi timp, francezii au inceput sa abandoneze limbajul gestual. Sistemul german a devenit predominant in scolile pentru surzi din Franta. Limbajul verbal a inceput deja sa fie predat in scolile din Paris inca pe timpul lui l'pe iar in 1839 formarea limbajului oral a fost introdusa la Bordeaux.

Profesorii din acele vremuri erau constienti ca elevii surzi primesc o educatie inferioarǎ prin metoda orala. Atunci, de ce a fost folosita? Deoarece,din moment ce surditatea era considerata nevindecabila sub aspect medical, s-a crezut ca surzii pot fi determinati sa vorbeasca pentru a fi normali. In acelasi timp, gradul deficientei de auz nu a putut fi masurat. Orice persoana a carei auz era sub normal a fost numita surd. Nu s-a permis sa existe o comunitate de surzi. Acestia au fost priviti ca potentiali auzitori si, prin urmare, ar putea vorbi. Toti copiii surzi trebuiau sa fie pregatiti sa vorbeasca. Limbajul gestual n-a mai fost considerat un mijloc viabil de transmitere a informatiei.

Adeptii metodei orale au sustinut ca:

a)     "metoda orala pura" era esentiala pentru bunastarea fizica a surdului;

b)    limbajul gestual nu putea fi folosit ca limbaj de instruire;

c)     vorbirea era un dar de la Dumnezeu.

In acea perioada tuberculoza era mai raspandita printre surzi decat la auzitori. S-a crezut ca aceasta boala se datora folosirii gresite a plamanilor de catre copiii surzi, dar motivul real consta in conditiile de viata nesanatoase din scolile cu internat. Abia pe la sfarsitul secolului al XIX-lea s-au cunoscut cauzele tuberculozei si cum se transmitea ea.

Victor Auguste Jger, un profesor german de surzi, a publicat o lucrare in care ataca limbajul gestual si dactilarea. De asemenea, el s-a opus segregarii surzilor. Un alt profesor de surzi, Friedrich Moritz Hill (1805-1874), german si adept al metodei orale, a avut o mare influenta asupra educatiei surzilor. El a fost si un formator al profesorilor de surzi.

Unul din continuatorii lui Hill a fost David Hirsch (1813-1896), fost director al scolii pentru surzi din Rotterdam timp de 35 de ani. In 1861, un italian, abatele Balestre (1834-1886) l-a vizitat pe Hirsch si apoi a raspandit metoda orala in propria sa tara.Cea mai importanta persoana asupra careia el a facut presiuni sa se converteasca la metoda orala a fost abatele Giulo Tarra (1832-1889), fost director al scolii pentru surzi din Milano.  Metoda germana  a fost atat de cuprinzatoare in acea vreme din cauza ca Germania domina atunci Europa, ca rezultat al victoriei ei asupra Frantei in razboiul din 1870-1871.

In America, primele atacuri serioase la adresa limbajului gestual au fost indreptate asupra folosirii limbii engleze codificate manual. Se urmarea inlocuirea acestei codificari artificiale cu limbajul verbal. Mai mult, acest process s-a accelerat prin sosirea in SUA a unor eminenti educatori europeni care foloseau in scolile lor metoda orala. Spre finele anului 1860, la insistentele lui Howe, s-a infiintat la Massachussets o scoala unde elevii surzi trebuiau sa foloseasca exclusive limba engleza orala (H.Lane, 1966). La scurt timp au aparut asemenea scoli la New York, Paris, Londra s.a.

Primul Congres al profesorilor pentru surzi a avut loc in 1878 la Paris, cu ocazia Expozitiei Universale. Aceasta intalnire a fost sponsorizata de nepotul si fiul milionar al lui J.Perreira. El a atras numai 27 de profesori, in special suporteri ai oralismului, care au avut astfel ocazia sa schimbe idei si sastabileasca legaturi. Chiar la aproape zece ani dupa razboiul franco-german, a fost imposibil sa se vorbeasca in Franta de metoda de instruire germana. Orice mentionare a  metodei  intorcea oamenii impotriva ei.

Al doilea Congres al profesorilor pentru surzi a avut loc la Milano, 1880, dar acesta cu greu se mai putea numi ,,international". La Congres au participat 225 de delegatii din intreaga lume unde existau scoli pentru surzi, 157 dintre ei au fost din Italia (98 din Milano), 67 din Franta, 12 din Anglia, 8 din Germania, 6 din S.U.A. si cate unul din Belgia, Canada, Rusia, Norvegia si Suedia. Dupa H.Lane, (1996), din cei 164 de participanti, 87 erau italieni, 56 francezi, 8 englezi, 5 americani si 8 de alte nationalitati. Delegatul Suediei a fost Carl Kierkegaard-Ekbohrn, director al scolii pentru adulti surzi din Bollnas.

In acea vreme, la Milano existau doua scoli de surzi unde se folosea de mai multa vreme limbajul gestual pana in 1870. Dupa aceasta data s-a impus sa se foloseasca metoda orala.Directorul uneia dinaceste scoli a fost ales presedinte al Congresului iar celalalt director Italian a fost ales secretar. Cu o zi inainte de deschiderea Congresului precum si in fiecare dupa amiaza, dupa desfasurarea lucrarilor, aveau loc demonstratii si examinari ale copiilor surzi realizate de profesorii italieni, in fata unui numeros public.

Programul discutiilor la Congresul de la Milano, (1880) s-a axat pe urmatoarele teme:

1) Organizarea si gazduirea din institutiile pentru surdo-muti si materialele folosite

- Institutiile vor avea forma unor scoli de zi sau cu internat? Discutati avantajele si inconvenientele fiecareia;

- Pentru o scoala de zi este suficient sa mobilezi clasa, sa asiguri suficiente standarde sanitare pentru a imbunatati si pastra sanatatea elevilor, sa asigurari materialelor didactice, plasarea corecta a tablei, bancilor, catedrei, etc.

- Pentru o scoala cu internat, in afara de clase, trebuie sa se asigure urmatoarele:

a)     dormitoare suficient de spatioase pentru a caza un numar mare de copii in conditii sanitare acceptabile.

b)    o sala de mese.

c)     un teren de joaca acoperit.

d)    o infirmierie.

e)     unul sau doua ateliere echipate corespunzator pentru surdo-muti ca acestia sa invete o meserie din cadrul programei scolare sau prin ucenicie la meseriasi particulari dupa absolvirea scolii;

f)      terenuri largi cu echipament sportiv si aparate pentru gimnastica.

2) Instruirea:

- Cat de mare ar fi numarul de elevi surzi la un institut de surdo-muti? Cati invatatori si invatatoare sunt necesari? Care este proportia adecvata intre personalul didactic si elevi?

- La ce varsta este de dorit ca elevii surzi sa inceapa scoala; daca metoda de instruire folosita in scoala va fi orala sau prin semne?

- Ce inzestrare fizica si intelectuala vor trebui sa aiba surdo-mutii ca sa beneficieze de educatie si sa aiba o vorbire inteligibila?

- Cati ani de scoala se cer pentru ca surdo-mutul sa fie educat prin metoda orala respectiv prin metoda limbajului gestual?

- Este necesar sa se plaseze surzii congenital in clase separate de cei asurziti din cauza bolilor?

- Cati elevi pot fi instruiti cu eficienta in acelasi timp de un profesor care foloseste metoda orala si cati de unul care foloseste metoda limbajului gestual?

- Este mai bine pentru surdo-mut sa aiba unul si acelasi profesor pe tot parcursul scolii, sau sa schimbe profesorii dupa atingerea unui anumit nivel de performanta?

- Elevii vor sta in banci sau in picioare in timpul orelor? Ei vor scrie de regula la tabla sau pe tablite?

- Care va fi durata lectiei? Va fi o pauza intre doua lectii?

3) Metodele folosite:

- Explicati de ce metoda orala este preferabila metodei gestuale si invers (aceasta se aplica in special in situatiile din clasa dar si cerintelor din interactiunea sociala cotidiana).

- Explicati ce se intelege prin metoda orala pura si cum difera ea de asa numita metoda combinata?

- Care este deosebirea intre semnele conventionale si cele naturale?

- Care sunt mijloacele cele mai naturale si eficiente prin care surdo-mutul poate obtine mai rapid performanta in limbajul normal?

- Cand si cum se va preda la surdo-muti gramatica limbajului indiferent de metoda orala sau mimico-gesticulara folosita?

- La ce nivel se vor da elevilor manuale?

- Oare desenele ne-elementare (de exemplu imaginea formelor obiectului facuta cu mana libera) vor constitui o parte integrala a dezvoltarii unui surdo-mut?

- Ce poate invata un surdo-mut intr-un anumit volum de timp dat, daca el este instruit prin: metoda orala sau prin metoda limbajului mimico-gestual?

- Cum se va realiza cea mai buna disciplina la o scoala de surdo-muti.?

4) Chestiuni speciale:

- Oare surdo-mutii dupa ce au absolvit scoala uita cea mai mare parte din ce au invatat daca ei au fost instruiti prin metoda orala si fac apel la gesturi si la scriere cand converseaza cu persoane valide? Daca este asa, de ce este asa si cum poate fi remediata situatia?

- Unde si cum poate fi oferita o educatie pentru tinerii care, datorita surditatii lor, au fost exclusi de la posibilitatea de a-si continua studiile clasice comparabil cu cea oferita de institutiile de invatamant pentru valizi. Oare o astfel de educatie poate sa fie oferita intr-o sectie mai avansata din scoala pentru surzi sau intr-o institutie separata? Oare profesorii de la acest nivel vor fi profesori pentru surzi, sau profesori pentru elevii normal inzestrati ?

- Pentru ce meserii sunt cel mai potriviti surdo-mutii; in ce moment au ei mai mult succes si pot fi deschise noi domenii profesionale pentru ei?

- Sunt sau nu surdo-mutii mai susceptibili decat auzitorii fata de anumite boli sau sindroame? Mai mult, considerand in general temperamentul surzilor, nu vor fi aplicate legi speciale de igiena in cazul lor si nu vor fi folosite forme speciale de terapie?

- Oare orice recensamant din orice tara europena arata o crestere sau scadere a procentului de surdo-muti fata de ansamblul populatiei din tara in cauza? Daca oricare din aceste tendinte pot fi observate, care sunt motivele cauzatoare?

Congresul de la Milano a fost prezidat de abatele Tarra, care a fost convertit spre metoda orala de instruire cu cativa ani mai inainte. El a condus discutiile fierbinti pro si contra metodei orale. Rapoartele adeptilor unei metode sau alteia au fost citite de pe podium. Unii au sugerat o combinatie a metodelor orale si manuale. Metoda orala a predominat. A fost adoptata urmatoarea rezolutie cu o majoritate covarsitoare:

"Congresul, considerand incontestabila superioritate a vorbirii fata de gesturi , declara ca metoda orala sa fie preferata fata de cea a semnelor in educarea si instruirea surdo-mutilor." (Sursa: Wright, D., In Deafness a Personal Account, London, 1969, pg. 177).

Concluzii ale Congresului(notate de Kierkegaard-Ekbohrn):

In ultima zi, participantii la Congres au votat in favoarea Rezolutiei de mai sus, cu exceptia celor cinci delegati americani, care reprezentau 51 de scoli cu peste 6.000 de elevi ce foloseau limbajul gestual american. Rezolutia acestui ,,congres al cangurilor" , dupa cum a fost numit de Dorothy Miles (2002) a avut implicatii pe termen lung asupra vietii suzilor. In speranta ca vor face din surzi niste copii normali, multi parinti au fost atrasi cu usurinta de partea oralistilor. Reyolutia prevedea si urmatoarele aspecte:

- Cuvantul vorbit fiind indiscutabil superior limbajului semnelor in integrarea surdomutului in societate cand i se asigura performanta in limbaj, metoda potrivita de educare si de cultivare a surdomutilor este mai ales metoda orala decat metoda pantomimica.

- Considerand efectul daunator al folosirii simultane a vorbirii si semnelor pentru vorbire, capacitatea de labiolectura si luciditatea gandirii, metoda orala pura trebuie sa fie preferata in instruirea surdo-mutilor.

- Desi un obiectiv al metodei orale pure este sa dea elevilor surdomuti o educatie cat mai mult similara cu cea pentru valizi, Congresul crede ca cea mai naturala si mai eficienta tehnica in educatia surdomutilor este ilustrarea, de exemplu, prezentarea la inceput a cuvantului vorbit si apoi in scris, obiectele asezate sau actiunile realizate in fata ochilor elevilor.

- Asa cum s-a aratat in mod repetat ca surdomutii din variate medii sociale care au absolvit institutele, dupa ce au fost chestionati pe diferite subiecte, au raspuns corect si cu o pronuntie destul de clara, dupa ce au citit de pe buzele celui care i-a chestionat, Congresul a ajuns la concluzia ca surdo-mutii educati prin metoda orala pura nu au uitat ce au invatat la institut, ci, mai mult, si-au sporit priceperile prin conversatie si citire. Mai mult, s-a constatat ca acesti surdo-muti folosesc vorbirea in exclusivitate si astfel, departe de a-si pierde aceasta abilitate, si-o imbunatatesc alaturi de priceperea citirii de pe buze prin folosirea cotidiana.

- O educatie a surdomutilor prin metoda orala va incepe intre 8 si 10 ani.

- Surdo-mutul va frecventa scoala cel putin timp de 7-sau 8 ani.

- Un profesor care foloseste metoda orala pura nu poate avea in clasa mai mult de 10 elevi la un moment dat.

S-a considerat, de asemenea, ca folosirea simultana a gesturilor si a limbajului verbal va afecta vorbirea orala, labiolectura si precizia gandirii.

Dupa consumarea lucrarilor Congresului, delegatii s-au imtors in tarile lor si au raportat ,,condamnarea la moarte" a limbajului gestual. Spre inceputul sec. XX limbajul gestual a inceput sa dispara treptat din scolile speciale pentru surzi. Profesorii surzi au inceput sa fie destituiti pe motiv ca nu puteau sa predea limbajul si labiolectura. Elevii surzi mai mici erau permanent supravegheati ca sa nu se ,,contamineze" cu limbajul gestual folosit de elevii mai mari. Scolile au inceput sa se laude cu succesul oralist, posibil doar cu elevii cu auz partial, cu asurziti tardiv sau cu surzi din familii de surzi care aveau un nivel superior de educatie. In ciuda acestoe evolutii, elevii surzi au continuat sa foloseasca limbajul gestual in scoli. Insa, dupa absolvirea scolii, acest succes a dus la formarea unui amestec de limbaj gestual si oral si la desconsiderarea persoanelor care foloseau limbajul gestual.

Faptul ca cei mai multi surzi nu primeau educatia si informatia de care aveau nevoie in limbajul lor natural, i-a determinat sa nu mai poata face fata concurentei de pe piata muncii. Mai mult, se urmarea sa se asimileze persoanele surde cu cele auzitoare prin descurajarea casatoriilor dintre surzi, eutanasierea unor surzi ,,nepotriviti", desfiintarea internatelor din scolile de surzi, implantarea cohleara s.a.

Pana in 1890 s-au pensionat peste 75% dintre profesorii care foloseau metodele manuale. O data cu infiintarea sa, Asociatia Nationala a Surzilor din Statele Unite a reactionat fata de rezolutia Conferintei de la Milano iar in continuare a avut un rol esential in mentinerea activa a limbajului gestual si a educatiei manuale. Congresul s-a terminat cu un strigat: "Vive la parole!" ("Traiasca vorbirea!") si cu un vot majoritar al delegatilor (cu exceptia americanilor), pentru interzicerea semnelor in educarea surzilor.

Ultimii elevi instruiti prin mimica gestuala au parasit Institutul din Paris in 1887. La fel s-a intamplat in toata Europa dupa adoptarea acestei rusinoase rezolutii. Profesorii surzi au fost obligati, printr-o serie de masuri administrative luate de oficialitatile vremii, sa-si paraseasca locurile de langa elevii surzi si sa-si caute alta ocupatie. Urmatorul Congres, din 1900, a frapat prin interzicerea oricarei participari a profesorilor surzi francezi la procesul de instruire a elevilor surzi.

Edward Miner Gallaudet-fiul, student auzitor, a inceput sa conteste aceasta decizie, propunand o educatie "mixta"(cuvantul "semn" era cu obstinatie evitat), dar cererea sa a fost refuzata de Congres. Un ,,razboi de 100 de ani" a inceput atunci, pe parcursul caruia surzii nu puteau comunica prin semne decat pe ascuns, transmintandu-si in ilegalitate un limbaj interzis in toate unitatile scolare si caminele aferente.

In 1903 a fost creat primul centru de reabilitate a auzului, cu invatarea labiolecturii (acest centru a fost recunoscut ca fiind de utilitate publica abia in 1953). In acest timp primele proteze auditive nu erau usor de folosit (cele mai multe cantarind cateva kilograme, care trebuiau sa fie asezate pe masa). Pentru prima data deficientii de auz aveau ocazia sa foloseasca proteze auditive cu microfoane bazate pe carbon, si cu energie furnizata de baterii de 3 sau 6 volti pentru amplificarea sunetelor. Se crede ca A.G.Bell a elaborat un sistem de casti, dar nu a obtinut niciodata un patent pentru ele.

De la inceputul secolului al XX-lea societatea a inceput sa acorde mai mare atentie persoanelor surde, dupa ce a constatat ca acestea pot fi productive. Ocazia s-a ivit in urma concentrarii barbatilor in cele doua razboaie mondiale. Intre 1910 si 1950 surzii au avut mari posibilitati sa lucreze, deoarece se simtea lipsa barbatilor plecati pe front. Cei mai multi au fost angajati in slujbe manufacturiere. Acum s-au format primele Asociatii ale Surzilor pe langa marile orase. In Europa s-au format companii intregi de soldati surzi, iar comenzile superiorilor erau date prin semne speciale care puteau fi vazute de la distanta.

In 1924, Ruben-Alcais a organizat primele Jocuri Olimpice ale Surzilor. In 1926, Crellard a inaugaurat Salonul International al Artistilor Tacuti. Majoritatea surzilor din Franta, dupa anii 50, erau in mod masiv si grav sub-educati. Ei terminau scoala cu un nivel foarte scazut de instruire si ingrosau randurile somerilor. A trebuit sa vina anul 1971 si cel de-al VI-lea Concres al Federatiei Mondiale a Surzilor (care s-a tinut atunci la Paris) pentru ca profesorii auzitori care lucrau cu surzii sa devina constienti de bogatia si eficacitatea traducerilor simultane in limbaj mimico-gestual, vazandu-i la lucru pe interpretii suedezi si americani.

In 1964, Robert Weinbrecht, o persoana surda, a inventat telefonul cu taste pentru surzi, care le permitea acestora sa foloseasca liniile telefonice pentru a se apela unii pe altii cu ajutorul sistemului de dactilografie atasat la un telefon obisnuit. In acelasi an (1964), Congresul SUA a adoptat raportul Babbidge cu privire la educatia oralista a surzilor considerata un ,,trist esec". O mare parte din comunitatea surzilor a aplaudat acest raport si l-a considerat o recunoastere de mult asteptata a superioritatii educatiei si comunicarii manuale.

Dupa anul 1970, cele doua metode de educatie divergente sub aspect istoric converg, cel putin teoretic, spre metoda ,,comunicarii totale" care era o combinatie a metodelor orale si manuale de educatie a persoanelor surde. Aceasta metoda a aparut dupa anul 1960, datorita unei mame nemultumita de incercarile de instruire cu ajutorul metodelor oraliste a fiicei sale cu deficiente de auz . Treptat, acest sistem prinde radacini si devine baza unei noi abordari a educatiei surzilor in cadrul sistemului public de invatamant. In 1967, doctorul fizician R.Orin Cornett, a pus la punct, la Washington, metoda comunicarii totale, intr-o perspectiva a educarii pur oraliste. Metoda sa avea la baza lectura labiala. Era necesar, de asemenea sa se asocieze fiecarui fonem pronuntat un gest complementar, efectuat cu mana in apropierea fetei. Sistemul viza eliminarea "sosiilor" (p-b, c-g, etc.), care aveau aceeasi forma a buzelor dar difereau prin sonoritate si erau usor confundabile. Achizitionarea structurilor limbajului prin acest sistem permitea elevilor surzi sa invete sa citeasca la o varsta normala si sa parcurga aceleasi etape de instruire ca si elevii auzitori.

La Congresul Federatiei Mondiale a Surzilor, care a avut loc in 1975 la Washington, delegatii si turistii francezi au descoperit avansul dezvoltarii sociale si intelectuale a comunitatilor surzilor din America, unde limbajul gestual era autorizat. Dintre francezii care militau pentru recunoasterea oficiala a limbajului gestual s-a remarcat Bernard Mottez.

In 1975, "Legea Integrarii" indrepta copiii surzi si hipoacuzici spre incluziunea in sistemul de educatie normala. Dar, totodata, aflati sub influenta Congresului de la Milano, elevii surzi integrati in invatamantul obisnuit sufereau din cauza izolarii. In 1977, este introdusa in Franta comunicarea totala de o familie de americani instalata la Aix-en-Provence, care o deprinse in S.U.A.

In 1980 s-a creat Asociatia Nationala Franceza a Interpretilor pentru Deficientii Auditivi. La 17 iunie 1988, Parlamentul European a votat o rezolutie referitoare la limbajele gestuale utilizate de surzi. Aceasta viza recunoasterea oficiala in fiecare stat membru a limbajului gestual si invita statele membre din Europa sa elimine toate obstacolele de care se loveste inca recunoasterea limbajului gestual. Dupa 10 ani, in 1998, Parlamentul European a votat o noua rezolutie, vizand accelerarea recunoasterii oficiale a limbajului gestual si formarii de interpreti. El a dat un bun exemplu angajand cativa interpreti in limbajul gestual la dezbaterile care vizau probleme referitoare la persoanele cu handicap.

Ultima Rezolutie a Parlamentului European propune statelor membre finantarea proiectelor-pilot in favoarea invatarii de catre copiii si adultii surzi a limbajului gestual, avand ca profesori pe surzii formati anume pentru aceasta.

In 1975 este adoptata Legea 94-142 care prevedea educatia gratuita si adecvata a tuturor copiilor handicapati din America, care sa le permita sa fie integrati in scolile de masa, unde sa primeasca instruire specializata si sa interactioneze cu copiii normali.

In 1972 are loc pentru prima data subtitrarea unei emisiuni la televiziune, a unui film intitulat ,,The French Chef" (Bucatarul sef francez), transmisa de PBS (Public Broadcasting System). Pana in 1980 se dezvolta sistemul de subtitrare si se transmit primele spectacole. Acest sistem de subtitrare putea fi facut lizibil cu ajutorul unui decodor atasat la aparatul TV. Dupa 1993 Comisia Federala pentru Comunicatii a cerut ca toate noile aparate TV sa posede decodoare care sa permita persoanelor surde sa aiba acces la textul scris fara sa deranjeze pe cei care urmaresc in mod normal emisiunile televizate.

Legea Reabilitarii din 1973 include o sectiune care prevedea ca cei cu handicap sa aiba acces si sanse egale la folosirea resurselor organizatiilor care primeau fonduri federale sau care beneficiau de contracte guvernamentale. In privinta surzilor, se prevedeau facilitati referitoare la folosirea telefoanelor cu text si a interpretilor.

In 1985 s-a aprobat efectuarea implantului cohlear pentru persoanele surde de peste 18 ani, ca experiment clinic. Dispozitivul era o proteza mecanica pentru urechea interna. Ea strabate oasele urechii interne, plasand electrozi direct in cohlee, unde erau absorbite undele sonore care erau apoi duse la creier prin nervul optic si interpretate.

De abia in 1991 Adunarea Nationala accepta, prin "legea Fabius", utilizarea limbajului gestual in educarea copiilor surzi. "In educarea tinerilor surzi, libertatea de a alege intre comunicarea bilingva, limbajul gestual (scris si oral) si comunicarea orala este un drept al tuturor surzilor". Punerea in practica a legii este totusi lenta, din cauza lipsei mijloacelor financiare, a dificultatilor intampinate de surzi pentru a deveni formatori si a celor implicate in formarea profesorilor specializati.

In 1987 actrita surda Marlee Matlin devine prima persoana surda care castiga premiul ,,Oscar" pentru rolul ei in filmul ,,Children of a lesser God" (Copiii unui Dumnezeu mai mic). Aceasta piesa a fost prezentata, in premiera, la teatrul ,,Odeon" din Bucuresti in 1994, avand in rolul principal pe actorul Marcel Iures. Odata cu cresterea constiintei surzilor privind demnitatea si posibilitatile lor, in 1988 studentii si cadrele didactice de la Universitatea Gallaudet au protestat fata de alegerea unui alt presedinte auzitor. Acest protest desfasurat sub lozinca ,,Presedinte surd acum" a continuat timp de o saptamana cu multiple marsuri, conferinte de presa, emisiuni televizate, etc. Dupa opt zile de proteste studentesti, domnul I.King Jordan este ales primul presedinte surd al Universitatii Gallaudet. Intre timp, Congresul a recomandat ca limbajul gestual american (ASL) sa fie folosit ca prim limbaj pentru surzi iar limba engleza sa fie a doua limba. In 1989 Gallaudet este din nou in centrul atentiei internationale cand festivalul ,,Deaf Way I" a adus la un loc peste 5000 de surzi de pe toate continentele, intruniti in campusul acestuia, eveniment repetat in 2001 sub numele ,,Deaf Way II".

In 1990 au fost scoase in afara legii practicile discriminatorii si obstacolele puse in calea accesibilitatii handicapatilor. Pentru surzi, legea prevedea mijloace mai bune de comunicare si de educare si sanse egale de angajare.

In 1990 este din nou amendata legea educatiei din 1972, astfel ca ea prevedea ca elevii cu handicap sa frecventeze scoli cu mediul cel mai putin restrictiv. In aceste conditii scolile cu internat pentru surzi au fost considerate ca fiind ,,un mediu foarte puternic restrictiv". Unele din aceste scoli au fost desfiintate din cauza numarului redus de elevi, iar altele au inceput sa functioneze cu un numar mai mic de elevi, tendinta care se manifesta si in tara noastra .

Aspecte din istoria preocuparii societatii romanesti fata de educarea surzilor

Gasim referiri la surdomuti in scrierile lui Aristotel, Plutarh, Hipocrat si alti invatati din perioada antichitatii. Astfel, in lucrarea "Despre simturile celor care simt", Aristotel a comparat dezvoltarea psihica a orbului cu cea a surdului si a concluzionat ca orbul din nastere este mai inteligent decat surdul si mutul. De asemenea, Plutarh s-a referit la sacrificarea copiilor deficienti de catre "Sfatul batranlor" din Sparta si Atena, ei fiind aruncati in rapa Tarpea de pe Muntele Taiget. Merita sa retinem ca in documentele studiate de A.I.Diacikov referitoare la aceste sacrificari nu se mentioneaza surdomutii ci alte categorii de deficienti fizici. Probabil ca deficienta de auz nu este vizibila la nasterea copilului ci mai tarziu, dar din documente nu rezulta cu claritate daca surdomutii erau sacrificati cand se descopera surditatea lor. In "Codicele lui Justinian" exista diferite referiri la drepturile de care beneficiau surdomutii. Astfel, daca ei puteau vorbi, citi sau scrie aveau unele drepturi, inclusiv cel de proprietate sau de mostenire, dar ele erau negate surdomutilor din nastere, care nu stiau sa scrie sau sa citeasca.

O data cu intelegerea faptului ca surditatea este cauza primara a mutitatii, ca pot exista persoane surde care pot sa vorbeasca, s-a trecut la o faza superioara in considerarea fenomenului surdomutitatii. La inceput surdomutitatea a fost privita de cei mai multi filosofi si preoti ca avand origine divina, in special datorita lucrarilor lui Aristotel dupa care "nu putea exista nimic in mintea umana daca nu a trecut mai intai prin simturi" (traducerea din limba latina a expresiei: ,,Nihil est in intellectu qui prius fuerit in sensu"). Acceptand aceasta teorie, Biserica a considerat ca a incerca sa faci un surd sa vorbeasca era o blasfemie, deoarece aceasta era voia Domnului. Au trebuit sa treaca multe secole pana cand acest argument religios a fost inlaturat. Reprezentantii Bisericii crestine ortodoxe au avut un rol de pionierat in a-i face pe surzi sa vorbeasca, fie prin semne, fie prin viu grai. Timp de sute de ani medicii au evitat sa gaseasca o explicatie stiintifica surdomutitatii de teama persecutiei inchizitiei si au acceptat teoria ca mutitatea se datora distrugerii nervului frenic, din cauza caruia surzii nu puteau sa articuleze. Se omitea astfel contributia creierului si a exercitiului in formarea vorbirii, deoarece limba nu este un organ independent in procesul articulatiei, fie ca are nervul frenic intact sau nu. Popa M.(2002) cauta sa explice, cele expuse mai sus prin aceea ca legislatia, biserica si medicina din vremurile trecute, prin faptul ca au sustinut ca surzii nu puteau fi educati, i-au impiedicat mult timp sa duca o viata civila activa.

Primele marturii scrise despre persoanele cu handicap au aparut in tara noastra in vechile documente (boieresti, domnesti si manastiresti) de pe vremea lui Stefan cel Mare si Sfant, Petru Rares, Matei Basarab, Mihai Viteazul si Vasile Lupu, care se refereau la "miluirea miseilor, calicilor si saracilor", surzii fiind inclusi in categoria miseilor. In "Pravila de la Govora" (1640) se pomeneste despre cei care si-au pierdut auzul. In "Cartea romaneasca de invatatura", in ,,Pravilele imparatesti" din vremea lui Vasile Lupu (Popa, M., Stanica, I.,Popovici,D.V.) si in "Indreptarea legii", aparuta in 1652 la Targoviste, pe vremea lui Matei Basarab legiuitorii erau indemnati sa fie ingaduitori cu cei vinovati daca sunt surzi si muti. De asemenea, inca de pe atunci se facea o diferentiere intre surdomutii care nu puteau sa vorbeasca si cei care stiau sa scrie si sa citeasca. In ,,Codul civil" roman adnotat de Hamangiu exista referiri la surdomuti. Cand acestia (fie martori sau acuzati) nu stiau sa scrie, presedintele tribunalului numea din oficiu drept interpret o persoana care este deprinsa cu vorbirea lor. (Deci, inca de pe atunci era recunoscuta necesitatea interpretilor in instantele judecatoresti). La baza acestor preocupari, de esenta filantropica, au stat sentimentele de omenie si principiile moralei crestine.

In multe documente ale vremii, atat de la noi cat si din alte tari europene, se aminteste de existenta unor "surdomuti" care stiau sa scrie si sa citeasca cu toate ca nu puteau sa vorbeasca dar nu se faceau referiri la educatia lor, la felul cum au fost instruiti. Se stie, cu siguranta, ca au existat preocupari de educare a surzilor, mai ales a celor din familiile instarite, pe langa manastiri, biserici sau in familie, unde primii profesori au fost preoti sau calugari. Mai tarziu, in secolul al XVII1-lea, a inceput instruirea surzilor in grupuri, in cadrul unor aziluri sau manastiri, indiferent de situatia lor materiala, acestea constituind nucleele primelor scoli din Europa care au luat fiinta in Anglia, Franta sau Germania.

Prima incercare de educatie organizata a surzilor pe teritoriul tarii noastre este atribuita lui Bacila, un fost husar in armata lui Napoleon, care a infiintat si a condus un institut particular pentru surdomuti la Dumbraveni (Elisabetopol), in Transilvania, intre anii 1827/ 1831 si 1846. Acesta, trecand prin Paris, a vizitat Institutul National pentru Tineri Surzi infiintat de Abatele de L'Epee in 1870, ramanand impresionat de cele vazute. Cand a revenit la Dumbraveni, a incercat sa realizeze ceva similar insa, neavand mijloacele financiare, a fost nevoit sa inchida aceasta prima scoala in anul 1846. Ca si la Institutul din Paris, s-a folosit metoda mimico gestuala in procesul de instruire al elevilor surzi (Pufan.C., 1972)

Prima forma de educatie cu specific de scoala pentru surzi din Romania, care dainuie si astazi, a luat fiinta la Bucuresti, in cadrul Azilului "Elena Doamna" din Cotroceni, la 15 noiembrie 1863, pe langa locuinta doctorului Carol Davila, fost medic al Palatului Regal, la initiativa acestuia. Aici au fost primiti primii copii cu deficiente de auz. (Pufan,C., Stanica, I., Popa, M.). Mai tarziu, aceasta scoala a devenit independenta, cu resedinta in Palatul Ghica-Tei, iar in anul 1895 a fost mutata la Focsani, intr-un local corespunzator, unde s-a infiintat Institutul pentru surdomuti. Primul profesor al scolii a fost un deficient de auz, instruit la Viena si Paris, al carui nume nu este mentionat in documente, dar se pare ca se numea Palla. Acesta isi educa elevii folosind metodele mimica, grafica si dactila. Mai apoi, dupa acest profesor i-a urmat Melnic (sau Melic), George Stefanescu si Nicolae Ionescu-Tei, ultimul fiind si director al scolii din Bucuresti si Focsani intre anii 1870 si 1901 (Popa. M., Pufan, C.).

In acelasi an cu infiintarea primei scoli din Bucuresti (1863), se inaugureaza o scoala particulara la Timisoara, din initiativa profesorului Carol Schaefer (1841-1912), dar aceasta scoala nu a avut o continuitate si nu se cunoaste ce metode de instruire se folosea si in ce fel a functionat. Insa actuala scoala profesionala de la Timisoara (infiintata oficial in 1885) se considera continuatoarea traditiilor scolii lui Schaefer. Treptat, reteaua scolilor romanesti pentru surzi s-a extins prin infiintarea de noi asezaminte si institute speciale la Arad (1885), Cluj (1888), Cernauti (1908), Bucuresti (infiintata in 1919 dar functionind din 1921 pentru fete si din 1927 pentru baieti), Iasi (1931 sau 1932) s.a. (Stanica, I., Popa,M., 1994). Mentionam ca scoala pentru fete din Bucuresti a functionat initial pe Str. Nuferilor nr. 20-25 (actuala Str. General Berthelot), o cladire foarte veche si inadecvata iar dupa 1976 scoala s-a mutat intr-un local nou in cartierul Drumul Taberei, fiind actualmente scoala-pilot de formare practica a noilor cadre didactice. Scoala de baieti a functionat initial intr-o cladire de langa Arhivele Statului dupa care s-a mutat pe Calea Grivitei 199 iar mai tarziu, dupa extinderea caii ferate, s-a mutat in cartierul Bucurestii Noi.

In aceste scoli se foloseau metodele manuale, grafice si dactilemele, care au fost inlocuite treptat cu metoda "orala" (germana) de demutizare, ca de altfel si in toate tarile Europei, dupa Congresul profesorilor de surzi de la Milano, 1880. Consecintele acestei abordari, desi aceasta metoda a fost aplicata cu moderatie, nu au fost cele asteptate, astfel ca peste un secol s-au reevaluat metodele folosite in scolile de surzi si se considera ca mult mai benefice ar fi metodele bilinguale de instruire.

In acea perioada, pentru popularizarea metodei orale de demutizare s-au folosit lucrarile lui L.Gogouillot "Cum putem face pe surdomuti sa vorbeasca cu viu grai", aparuta la Paris in 1894, fiind tradusa in limba romana doi ani mai tarziu, "Initierea surdomutilor in limbajul auditiv" (D. Rusceac, Cernauti, 1933), "Notiuni de articulatie sau instructiuni pentru a face sa vorbeasca surdo-mutii" (E. Baican si N.Ionescu, Bucuresti, 1884). De asemenea, N. Ionescu a publicat mai multe articole in "Convorbiri didactice" in 1895 (nr. 4,5,6,7,9), 1896 (nr. 1,4,10) si 1897 (nr. 1,2,4). Au aparut si alte lucrari de specialitate, majoritatea fiind traduceri din limba franceza si germana, precum si primele abecedare, carti de citire si de dezvoltare a vorbirii. Un moment de referinta il reprezinta aparitia "Revistei asociatiei corpului didactic medico-pedagogic din Romania" care a aparut la Cernauti, (localitate care in acea vreme facea parte din "Romania Mare"), sub ingrijirea lui Dimitrie Rusticeanu, intre anii 1931-1936.

Trebuie sa amintim, in acest context, personalitatea eminenta a profesorului Dimitrie Rusticeanu (D.Rusceac), care a facut studii de specialitate la Viena si, la intoarcerea in tara, a fost numit director al Institutului de orbi si surdomuti "Regina Maria" din Cernauti, functie ce a detinut-o intre 1912-1940. A publicat numeroase lucrari unde a popularizat ideile inaintate ale specialistilor europeni in domeniul demutizarii. Dintre lucrarile mai insemnate amintim "Programa de studii a institutelor de surdo muti din Romania" (1923), "Carte de cetire" (1924), "Studiul limbii romanesti in scoala de surdo muti" (1931), "Limbajul mimico gesticular"(1932), 'Initierea surdo mutilor in limbajul vorbit" (1933), "Predarea limbii materne in scoala de surdo muti"(1935) s.a. Toate aceste lucrari au marcat inceputul trecerii de la comunicarea mimico gestuala la cea orala in educatia surzilor.

Dimitrie Rusticeanu si Ion Cioranescu, cu sprijinul altor surdologi din scoli (Mihai Ionescu, Sevastita Popescu, Gh. Atanasiu, Lidia Petrescu, C.P.Timofte, Cornea Aurel, Popitan V. s.a.) pun bazele metodei orale romanesti de demutizare, care respinge exagerarile metodei orale "pure", accepta innoiri si tine seama de specificul limbii romane in articularea structurilor fonetice. O contributie deosebita in domeniul insusirii elementelor fonetice ale limbii au adus-o cercetatoarea Lucia Maescu-Caraman si fostul inspector principal in Ministerul Invatamantului Alexandru Caraman. Acestia, cu sprijinul unor colaboratori, profesori din scolile pentru deficienti de auz din Bucuresti, Craiova, Falticeni, Satu-Mare, Cluj s.a. au organizat intalniri de lucru, au elaborat mai multe lucrari vizind perfectionarea invatamantului special pentru elevii surzi, pentru insusirea limbajului verbal si au propus conducerii fostului MEC un proiect ambitios de restructurare a invatamantului romanesc. De asemenea, au elaborat un abecedar care sta la baza invatarii citirii si scrierii si in zilele noastre, avand in anexa imagini labiale ce permit invatarea labiolecturii cu mai multa usurinta. Contibutii deosebite in acest domeniu au mai adus Constantin Pufan, Ilie Stanica, Valer Mare, Dumitru Ciumageanu, George Bacanu, Gh. Manolache, Popa Mariana s.a.

Scolile speciale, printre care si cele de surzi, au fost reorganizate prin Legea invatamantului primar si normal din 1924 iar personalul didactic era format din invatatori asistenti, numiti dintre absolventii scolilor normale, pe baza recomandarii date de directorul scolii normale si de profesorul de pedagogie; invatatori titulari, numiti dintre invatatorii asistenti, cu un stagiu de doi ani intr-o scoala speciala, pe baza unui concurs precum si dintre absolventii unor scoli speciale !!! (Stanica, I., Popa, M.,1994). Tot in aceasta perioada, pregatirea specialistilor, numiti profesori "medicopedagogi" s-a facut la Universitatea din Cluj (1921-1927) sub conducerea lui Gheorghe Creiniceanu si la Universitatea din Bucuresti (1938-1940), sub conducerea lui Ion Cioranescu, care a fost inspector la Ministerul Invatamantului si director al Scolii de surdomuti din Bucuresti intre 1927-1940. Acesta a facut studii la Berlin si a publicat in 1932 "Abecedarul pentru scolarii surdomuti spre a invata vorbirea, citirea cu grai si scrierea", avand o anexa care cuprinde "Indrumari metodice privind predarea sunetelor, ortofonie".

Rezultatele recensamantului din 1 ianuarie 1936 au aratat ca existau numai 7 scoli speciale pentru surdomuti in acea vreme iar acestea nu puteau cuprinde pe toti copiii care aveau nevoie de conditii speciale de instruire. Atunci existau doua categorii de asezaminte, unele care 'ospitalizau', deci cu internat, cum ar fi cele din Cluj si Timisoara, care apartineau Ministerului Muncii, Sanatatii si Ocrotirilor Sociale, altele care erau frecventate de elevi externi, care locuiau de obicei cu parintii in aceeasi localitate. Oficial, invatamantul era gratuit pentru cei care puteau dovedi cu acte saracia in care traiau, dar majoritatea elevilor plateau unele contributii. Erau primiti in scoala nu numai copii care aveau varsta de 7 ani ci si mai mari, cu acestia fiind alcatuite clase speciale. Din cauza ca erau prea putine scoli iar posibilitatile lor de cuprindere, reduse, multi copii ramaneau nescolarizati. Din aceasta cauza nu se putea asigura nici profesionalizarea in masa iar multi dintre surdomuti ingrosau rindurile cersetorilor, vagabonzilor sau prostitutia tinerelor fete. (Stanica,I., Popa,M.1994).

D.Rusticeanu, in lucrarea sa "Initierea surdomutilor in limbajul auditiv" arata ca in acele timpuri (1932) existau numai 6 scoli pentru surzi, din care patru apartineau Ministerului Invatamantului (doua din Bucuresti, cate una din Focsani si Cernauti) si alte doua erau administrate de Ministerul Muncii, Sanatatii si Ocrotirilor Sociale (Cluj si Timisoara). Faptul ca scolile erau sub tutela a doua ministere crea destule neajunsuri, pe care nu le mentionam aici. Autorul estimeaza ca aceste 6 scoli abia puteau scolariza 500 de elevi "lipsiti de simtul auzului si de facultatea vorbirii" dintr-o populatie totala estimata la 18.000 de surzi care locuiau in "Romania Mare". Inca de pe atunci acest luminat medicopedagog preconiza crearea de clase diferentiate in scolile de surzi, in functie de dotarea intelectuala si de starea auzului si a vorbirii elevilor, pentru a se evita unele dificultati enorme (op. citata, ). Astfel, autorul recomanda ca "in clasele A sa se admita elevii surzi cu un coeficient de inteligenta superioara normalului, copii cu resturi de auz si cei asurziti dupa invatarea limbajului verbal. In clasele B sa se primeasca elevii atinsi de surditate congenitala sau dobandita in prima varsta a copilariei, avand insa o dotatiune normala iar in clasele C sa se trimita elevii surdo-muti atinsi de debilitate mentala"

De asemenea, D.Rusticeanu a propus si o organizare ideala a invatamantului special, incepand cu gradinita, unde sa se creeze conditii optime de exercitare a simturilor si a miscarii si unde copiii de 5-7 ani sa se pregateasca pentru invatarea limbajului auditiv (op. citata). In cei 8 ani de studiu scoala trebuia sa-i initieze pe elevi in istoria si geografia patriei, sa le predea notiunile numerice si sa-i demutizeze prin metode specifice. In consecinta, instruirea trebuia sa cuprinda urmatoarele materii: articulatia, labiologia, conversatia, cetirea, exercitii gramaticale, compuneri, aritmetica si geometria, religia, istoria, geografia, stiintele fizico-naturale, caligrafia, desemnul, gimnastica, lucrul manual si indeletniciri practice. Programa analitica era speciala.

Dupa al doilea razboi mondial si pana in prezent s-au conturat cateva etape distincte in educatia copiilor cu deficiente de auz pe care le-au semnalat C.Pufan , Ilie Stanica si Mariana Popa in lucrarile citate mai sus.

Prima etapa, cuprinsa intre anii 1950 si 1970, a inclus schimbari in organizarea invatamantului si in metodele de recuperare, cu accent pe metoda romaneasca de demutizare, ale carei baze au fost puse in special de D.Rusticeanu si I. Cioranescu. Ea a fost echilibrata, accepta innoirile dar respingea exagerarile. Astfel ne explicam de ce in scolile noastre unde s-a utilizat aceasta metoda, desi s-a folosit in mod amplu mimico-gesticulatia, nu s-a ajuns la exagerarile promovate de unele scoli din Franta, la folosirea unei "metode orale pure" promovate de germani sau a dactilologiei care era impusa de scoala sovietica. Insa, mimico-gesticulatia si dactilologia erau metode auxiliare aservite formarii vorbirii orale, alaturi de alte metode specifice demutizarii. In aceasta etapa: s-a extins si diferentiat reteaua de invatamant special, s-au perfectionat metodele de depistare si de diagnosticare a copiilor cu deficiente, s-au organizat institutii de formare si de perfectionare a personalului didactic, s-au elaborat planuri de invatamant, programe si metodici speciale, s-au creat primele gradinite de hipoacuzici si surzi la Bucuresti, Saftica, Craiova, Falticeni, Focsani, Satu Mare s.a., s-au creat unitati noi de invatamant profesional si s-a diversificat nomenclatorul de meserii din aceste scoli.

In urma elaborarii noilor programe speciale s-au editat manuale noi pentru clasele I-X cu contributia semnificativa a colectivului "Invatamant special" din Institutul de Cercetari Pedagogice si Psihologice din Bucuresti (infiintat in 1962, desfiintat in 1982 si reinfiintat in 1990) si Cluj, a inspectorilor din directia "Scoli speciale" din M.E.C. In 1961 s-a infiintat sectia de defectologie la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj) iar la Universitatea din Bucuresti s-a creat un colectiv de psihopedagogie speciala care a fost desfiintat in 1982 si pus in functie in 1990. De asemenea, tot in 1961 s-a creat Institutul Central de Perfectionare a Personalului Didactic la Bucuresti cu filiale in toata tara pentru perfectionarea profesorilor din scolile speciale.

A doua etapa (1970-1989) s-a caracterizat prin stagnare in ceea ce priveste asigurarea bazei materiale, desfiintarea institutelor de cercetari destinate educatiei si dezvoltarii psihologiei, precum si a facultatilor de defectologie din Cluj si Bucuresti, a Institutului Central de Perfectionare a Personalului Didactic. O data cu aplicarea legii nr. 3 din 1970, au fost epuizate sursele de finantare prin situarea scolilor speciale pe ultimul loc al prioritatilor, astfel ca nu s-au mai procurat proteze auditive si nici nu s-au mai reeditat manualele scolare.

A treia etapa a debutat dupa evenimentele din decembrie 1989, cand au luat amploare preocuparile pentru recuperarea persoanelor cu handicap, cu sprijin material si logistic din partea unor organizatii umanitare din Vestul Europei. Astfel, Crucea Rosie Britanica a dotat toate scolile pentru surzi cu audiometre moderne portabile si un numar apreciabil de proteze auditive, s-au creat centre pentru confectionarea de olive unde au fost angajate persoane surde, s-au acordat burse de studiu pe un an in Anglia, unii profesori au avut posibilitatea sa faca vizite de studiu in Anglia si Danemarca etc. In 1990 au fost reinfiintate sectiile de psihopedagogie speciala in cadrul Facultatilor de Psihologie si Stiintele Educatiei de la Universitatile din Cluj, Bucuresti si Iasi si a fost infiintat Institutul National pentru Recuperare si Educatie Speciala a Persoanelor cu Handicap cu sectoare de cercetare, perfectionare si curriculum.

Prin infiintarea Autoritatii Nationale pentru Persoanele cu Handicap in 1990 s-au creat premisele pentru dezvoltarea masurilor de protectie sociala a persoanelor cu nevoi speciale. S-au elaborat legile nr. 53 si 57 din 1992 privind protectia sociala a persoanelor cu handicap si, respectiv, pentru sprijinirea incadrarii lor in munca. Aceste legi au fost amendate succesiv in 1999 prin ordonanta de urgenta a Guvernului, apoi Parlementul le-a dat putere de lege in 2002, scotand din legea 519 prevederile referitoare la pensionare, pe care le-a inclus in Legea 19 din 2000. In acest fel, persoanele surde cu handicap accentuat puteau beneficia de urmatoarele facilitati:

gratuitate cu mijloacele de transport public local de suprafata sau cu metroul in Capitala,

sase calatorii pe an, dus-intors, cu trenul personal, cl. a II-a, cu autobuze sau nave de transport fluvial,

prioritate la instalarea unui post telefonic si scutirea taxei de abonament,

asistenta medicala si medicamente gratuite atat ambulatoriu cat si pe timpul spitalizarii,

compensarea procurarii de proteze auditive o data la 5 ani prin CNAS,

indemnizatie de 50% din salariul minim brut pe tara pe durata valabilitatii certificatului de persoana cu handicap pentru cei care nu au nici un venit si pentru cei care beneficiaza de pensie de urmas,

scutire de impozit pe veniturile realizate din salarii pentru persoanele cu handicap grav si accentuat, incadrate cu contract individual de munca, in conformitate cu Ordonanta de Urgenta a Guvernului Romaniei pentru modificarea si completarea Legii nr. 571-2003 privind Codul Fiscal, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, Nr. 263, din 30.03.2005.

intrare gratuita la competitii sportive sau la spectacole in limita locurilor rezervate persoanelor cu handicap,

"Asociatia Nationala a Surzilor din Romania" asigura un interpret in limbaj mimico gestual pentru facilitarea comunicarii cu institutiile statului, incepand din 2004. De aceasta facilitate beneficiaza persoanele surde in mod gratuit in primele 20 de ore si apoi contra unei taxe pentru serviciile de interpretare asigurate in continuare. Auzitorii pot beneficia de acest serviciu contra cost.

Conform legii 343 din 2004, persoanele cu handicap pot beneficia de o indemnizatie de 30% din valoarea indemnizatiei lunare indiferent de veniturile obtinute (care se ridica la suma de 207 lei in anul 2007).

Persoanele cu handicap accentuat si mediu se pot pensiona conform legii 19 din 2000 cu 10 ani mai devreme in comparatie cu persoanele valide daca au cotizat cel putin 25 de ani (femeile) si 30 de ani (barbatii) la bugetul de asigurari sociale.

Facilitatile enumerate mai sus reprezinta o serioasa economie la bugetul destul de sarac al familiilor de persoane cu handicap si asigura o modalitate, desi minora, de supravietuire a handicapatilor fara loc de munca. In continuare se depun eforturi, mai ales de organizatiile persoanelor cu handicap, reunite in Forumul Disabilitatii din Romania infiintat in 2003, pentru schimbarea atitudinii societatii cu privire la integrarea acestor persoane la toate nivelurile, pentru imbunatatirea, in continuare, a legislatiei privind recuperarea, profesionalizarea si incadrarea lor in munca, militarea pentru integrarea deficientilor de auz in sistemul de invatamant public (mainstreaming) prin infiintarea posturilor de profesori itineranti etc.

Desi tendinta generala de promovare a oralismului in scolile pentru surzi nu a putut fi oprita timp de peste 100 de ani, aceasta politica s-a dovedit falimentara. Limbajul gestual a continuat sa existe iar la ora actuala se fac tot mai multe cercetari asupra acestui limbaj. Absolventii surzi ai invatamantului superior au inceput de cativa ani buni sa se angajeze in scolile speciale, pe diferite posturi, servind ca modele de folosire a limbajului gestual.Congresele, seminariile, cartile si revistele consecrate limbajului gestual sunt destul de frecvente. Se manifesta, de asemenea, un interes sporit fata de formele de manifestare artistica si culturala ale comunitatii de surzi.

In ultimii ani se acorda o atentie mai mare valentelor formative ale limbajului mimico-gestual prin recomandarile Federatiei Mondiale a Surzilor si a Parlamentului European care militeaza pentru formarea de interpreti in limbajul mimico gestual in toate tarile lumii. De asemenea, parintii care au copii surzi sunt indemnati sa invete acest limbaj pentru a comunica de timpuriu cu copiii lor, stiind ca aceasta comunicare timpurie in limbajul natural al copiilor surzi va stimula dezvoltarea ulterioara pe toate planurile a acestor copii. In acest sens, Ministerul Educatiei si Ministerul Sanatatii si Familiei au elaborat un Ordin comun (nr. 5075 din 3 decembrie 2002 respectiv nr. 721 din 1 octombrie 2002) pentru aprobarea regulamentului privind procedura si conditiile de autorizare a interpretilor in limbajul mimico-gestual si limbajului specific al persoanelor cu surdo-cecitate.

Desigur, formarea de interpreti va deschide calea spre accesul in diverse institutii de invatamant obisnuit de toate gradele pentru persoanele surde dar acest fapt nu exclude preocuparile defectologilor pentru formarea limbajului verbal ca mijloc de comunicare. Aceasta pozitie este, de fapt, o continuare a tendintei de echilibru manifestata de specialistii defectologi din tara noastra de-a lungul vremii, de evitare a extremelor.

Bibliografie

- Barbu, Fl.: Surditate si comunicare, Editura Nelmaco, Bucuresti, 2006.

- Barbu, Fl.: Istoria comunitatii surzilor. Traducere din ,,History of Deaf People. A Source Book", Orebro, 1994 de Per Eriksson

- Lane,H. Hoffmeister,R., Bahan, B.: A Journey into Deaf World, DawnSignPress, San Diego, CA, 1966.

- Miles,D.: British Sign Language. A Beginner's Guide. Foreword by HRH the Princess of Wales, 2004