ACTIVITATEA BANCARA DE INVESTITII (INVESTMENT BANKING)

ACTIVITATEA BANCARA DE INVESTITII (INVESTMENT BANKING)

O investitie inseamna achizitionarea unui activ despre care se presupune ca va aduce in viitor un profit. Decizia celor care au numerar sau alte forme de proprietate de a investi necesita (a) existenta cunostintelor despre alternativele de a investi si (b) dezvoltarea unor abilitati necesare pentru a evalua aceste alternative investitionale. O discutie referitoare la investitii cere mai intai o prezentare a activelor de pe pietele financiare.

Exista doua astfel de tipuri de active:

active reale (ca valorile imobiliare, metalele pretioase, etc);

active financiare care sunt:

o       creante directe de capital (actiuni, garantii, optiuni);

o       creante indirecte de capital (printr-o companie de investitii);

o       creante creditor oferite de institutii financiare;

o       creante creditor oferite de piata financiara (piata monetara si titlurile de pe pietele de capital).

Atributele activelor care afecteaza luarea deciziilor privind tranzactiile de pe pietele financiare sunt:

lichiditatea, respectiv capacitatea de a transforma activul in numerar rapid fara o schimbare semnificativa a pretului fata de pretul curent de pe piata;

vandabilitatea, adica abilitatea de a revinde un activ, fara a fi nevoie de prea mult timp (de obicei, activele cu un grad mare de lichiditate sunt si foarte vandabile).

Piata financiara este piata unde au loc toate tranzactiile ce implica un utilizator de fonduri si un furnizor de fonduri. Functia principala a unei piete financiare este de a lega cumparatorii de vanzatori, astfel incat sa apara necesitatea tranzactiei. Pietele financiare, luand in considerare modul in care utilizatorii de capital obtin fonduri, se clasifica in urmatoarele doua piete:

piata primara (care include activitatea de investment banking);

piata secundara (fie in burse organizate, fie in OTC-uri).

Termenul investitie in activitatea bancara are doua aspecte:

unul se refera la bancile specializate in investitii;

celalalt se refera la domeniul activitatii de investitii din orice banca. Aceste aspecte au multe diferente, desi baza de luare a deciziilor in ambele cazuri este foarte similara, in acest capitol examinam ambele aspecte.

1. RANDAMENT, RISC SI EVALUARE

Valoarea in timp a banilor este un concept de baza in investitii si inseamna de fapt ca, un dolar (sau orice alta valuta) primit azi, are o valoare mai mare decat un dolar primit in orice moment din viitor. Motivele preferintei de a obtine banii devreme sunt:

utilitatea, adica puterea banilor de a satisface nevoile unui investitor;

riscul, adica posibilitatea de a nu primi banii asteptati in viitor;

costul oportunitatii, adica oportunitatea ca investitorul sa primeasca bani de acum si pana la o data din viitor, investind banii pe care ii are azi.

Exista multe metode statistice si tehnice de a estima randamentul pietei, dar a previziona ce se va intampla in viitor pe piata este foarte greu. Datele istorice au aratat ca, previziunile privind randamentul pietei in deceniile anterioare nu s-au dovedit corecte.

Exista investitii fara risc respectiv cele oferite de guvernele centrale la rate fixe ale dobanzii. Daca un investitor alege sa-si investeasca banii in alte tipuri de investitii decat acestea, el isi asuma un grad de risc.

Prima de risc este venitul adaugat, cu un nivel rezonabil, pe care il asteapta investitorii in schimbul riscului pe care si 1-au asumat.

Clasificarea riscurilor

Exista multe feluri de a clasifica riscul. Cele mai obisnuite doua metode sunt descrise in cele ce urmeaza:

a) Risc sistematic si risc nesistematic

Risc sistematic este cel rezultat din implicarea pe piata. Daca compozitia unui portofoliu este larga si el contine multe active, riscul sistematic descreste dar exista totusi.

Riscul nesistematic este cel pe care nu trebuie sa il accepte investitorul tipic, el referindu-se de cele mai multe ori la industrii specifice carora le scade gradul de profitabilitate si nu au nici perspective de redresare. Riscul nesistematic se mai numeste risc diversificabil.

b) Clasificarile traditionale ale riscului

Riscului puterii de cumparare: posibilitatea ca veniturile viitoare sa nu poata cumpara bunurile si serviciile care s-au putut cumpara in prezent cu banii investiti. Riscul ratei dobanzii: potentialul de a pierde creditul datorita schimbarilor in nivelul general al dobanzilor (risc legat si de inflatie).

Riscul pietei: potentialul de a pierde din cauza unor factori ca de exemplu recesiunea

afacerilor sau depresiunile economice si schimbarile pe termen lung in obisnuintele

de consum din economie.

Riscul industriei si al tipului de afacere: riscul asociat cu un anume sector economic.

Riscul politic: riscul implicat de climatul politic al tarii in care se incheie afacerile si efectul economiei internationale in tara respectiva

Riscul psihologic: riscul ca, anumite credinte ale oamenilor sa duca la scaderea valorii investitiei

Riscul financiar: riscul legat de capacitatea companiei de a face fata obligatiilor financiare pe termen scurt si lung si de a finanta oportunitati profitabile.

Riscul managerial: riscul ca, conducerea companiei sa nu fie la fel de buna sau mai buna decat concurenta.

Frauda: riscul ca sa se produca o frauda in companie care sa afecteze venitul investitorului.

Cuantificarea riscului

Cuantificarea riscului se refera la cea a unei singure investitii dar si la portofoliile de investitii. Cuantificarea riscului incearca in principal sa aplice metode statistice ca masurarea corelatiei si variatiei veniturilor.

Corelatia este masura in care evolueaza doua serii de date. Tipurile de corelatii sunt:

corelatia pozitiva, adica randamentul unui activ este legat direct de cel al altui activ.

corelatia negativa, adica randamentul unui activ este opus ca directie randamentului altui activ (cand unul este mare, celalalt este mic si invers).

independenta statistica, respectiv randamentul unui activ nu afecteaza in nici un fel randamentul altui activ.

Variatia veniturilor este gradul in care difera randamentele diferitelor active. O masura a variatiei este beta, care masoara variatia unui titlu sau portofoliu de active in conexiune cu anumiti indici ai pietei ca de exemplu indicii medii ai burselor.

Evaluarea capitalului

Evaluarea capitalului se face in doua stadii:

a) Analiza potentialului de crestere

Acest pas debuteaza cu strangerea de date referitoare la economie in general si la industria in care actioneaza compania respectiva.

Datele despre economie includ PNB, componentele sale si perspectivele viitoare, indicatorii unor posibile cicluri de afaceri, inflatia si gradul de industrializare al economiei, stabilitatea politica, etc. Datele referitoare la industrie includ consideratii esentiale despre industria respectiva ca si impartirea pietei, consumul, etc. sau analiza ciclului de viata al industriei respective.

Dupa ce s-au strans datele, ele sunt analizate si folosite pentru previziuni prin aplicarea unor modele statistice.

b) Analiza societatii

Analiza companiei include doua parti principale:

prima parte este analiza generala, care include consideratii asupra unor probleme. cum ar fi calitatea managementului, analiza produselor/serviciilor, analiza segmentarii pietei si examinarea cresterii ei in trecut;

cea de-a doua parte este analiza situatiilor financiare care include compararea cifrelor din buget cu cele reale, compararea cu media rezultatelor industriei respective si cu performantele din trecut, utilizand indicatori financiari.

Evaluarea unei companii se face de obicei prin una din cele doua metode:

evaluarea prin dividende (metoda preferata de investitori pe termen scurt);

evaluarea prin capital (metoda preferata de investitori pe termen lung).

Cuantificarea performantei

Modelul de evaluare a activelor de capital (MEAC) este modelul cel mai popular in a evalua relatia risc/randament pe (a) investitii fara risc si (b) factorul beta al unei investitii.

Alte metode tehnice de masurare a performantei includ:

abordarea caracteristica;

indexul Sharpe;

masura Treynor;

Jensen Alpha.

2. PARTICIPANTII PE PIETELE DE CAPITAL

Participantii pe pietele de capital (pietele de capital nationale si internationale) se impart in trei grupe:

emitentii (incluzand guverne, organizatii, companii);

investitorii incluzand institutii, companii, persoane fizice);

intermediarii (bursele, brokerii, bancile). Fiecare din aceste grupuri este prezentat pe scurt mai jos.

1. Emitentii

Guvernele sunt in majoritatea cazurilor emitentii primari ai unor titluri pe pietele de capital interne. Multe guverne, pentru a acoperi deficitele economiilor lor, se indreapta si spre pietele internationale de capital pentru acoperirea datoriei. Pe plan international, guvernele sunt considerate cei mai prestigiosi emitenti ai unor hartii de valoare. Pozitia lor este chiar si mai buna daca fac parte din tarile industrializate. Agentii si companii guvernamentale sunt si ele emitenti ai unor titluri de o valoare considerabila pe pietele internationale de capital. in multe cazuri, titlurile se emit cu garantia guvernului central, dar uneori fara aceasta garantie. in primul caz, vandabilitatea titlurilor este mai buna decat in al doilea.

Societatile emit (a) capital social si (b) diverse titluri. Cu cat este mai mare compania, si cu cat este mai mare suma necesara investitiei si expansiunii, cu atat exista posibilitati mai mari ca aceasta companie sa incerce si sa reuseasca sa atraga fonduri de pe pietele de capital.

Punctele cele mai importante pe care trebuie sa le aiba in vedere un potential emitent includ:

scopul in care se vor utiliza noile fonduri atrase;

pe cat timp este nevoie de aceste fonduri;

in ce moneda este nevoie de aceste fonduri;

pe ce piata sunt aceste fonduri disponibile;

care este costul fondurilor, in abordari diferite;

care sunt impozitele si reglementarile in vigoare.

2. Investitorii

Investitorii institutionali sunt investitorii care acopera de obicei cea mai mare parte a fondurilor necesare care sunt directionale spre pietele de capital. Ei includ bancile centrale, fondurile mutuale, fondurile de pensii, bancile si institutiile financiare (care pot investi in nume propriu sau in numele clientilor) si companiile de asigurari. Investitorilor institutionali li se impun uneori niste limite de catre guvernele centrale referitoare la tipurile de investitii si la nivelul sumelor investite.

Investitorii care sunt societati comerciale in sensul ca este o practica foarte obisnuita pentru companiile cu exces de numerar sa investeasca in valori mobiliare emise de alte companii. Prin intermediari, ei obtin capital si in alte companii.

Investitorii individuali care participa direct pe pietele de capital cu sume destul de mici. Totusi, persoanele fizice isi investesc banii si in fondurile mutuale, de pensii, etc. care apoi se indreapta spre pietele de capital.

Punctele cele mai importante care trebuie luate in considerare de un potential investitor sunt:

daca sa investeasca pe piata interna sau pe cele internationale;

in ce moneda sa investeasca;

daca sa prefere scadenta pe termen scurt sau lung;

daca sa prefere o rata fixa a dobanzii sau una flotanta;

daca sa prefere o companie bine cunoscuta sau una noua.

3.Intermediarii

Intermediarii joaca doua roluri:

armonizarea nevoilor de capital ale emitentilor cu cele de investitii ale investitorilor;

oferirea de consultanta in investitii, servicii de arbitraj si de distributie.

Intermediarii primari ai tranzactiilor de pe pietele de capital sunt institutiile financiare (agentii bursiere, brokeri, institutiile multi service de investitii). Bancilor li se permite sa participe ca intermediari in anumite limite. De exemplu, in SUA, participarea bancilor ca intermediari pe pietele de capital se permite prin subsidiare separate, specializate.

Rolul unui intermediar pe piata financiara poate fi de doua tipuri:

agent: un agent al tranzactiei apare cand e implicata o a treia parte, facand tot posibilul pentru a facilita tranzactia intre cele doua parti, in acest caz partea a treia nu risca nici un fel de capital;

principalul: apare o tranzactie principala, cand o a treia parte are un aport de capital in tranzactie, in acest caz, partea a treia isi asuma un grad de risc.

Ceea ce trebuie sa ia in considerare un potential intermediar aici include:

bonitatea emitentului;

are emisiunea un pret corect;

este emisiunea atractiva pentru investitor;

data investitiei este favorabila;

veniturile din comision sunt suficiente pentru a acoperi riscurile asumate. Nota: bancile intra in toate cele trei grupe de participanti pe pietele de capital: ele emit titluri de valoare pentru a-si creste capitalul sau pentru acoperirea unor datorii, in nume propriu, dar in acelasi timp, investesc in nume propriu sau actioneaza ca intermediari. Deci bancile joaca un rol vital pe pietele de capital nationale si internationale.

3. ORIGINEA SI ROLUL BANCILOR DE INVESTITII

Desi teoretic, o institutie poate emite direct obligatiuni (asa cum fac de altfel unele societati), ea ar putea risca sa nu poata obtine toata suma prevazuta, datorita numarului prea mic de investitori sau din alte motive. O astfel de imposibilitate de a atrage capital va afecta nu numai cash flow-ul imprumutatului dar va dauna si prestigiului sau.

In consecinta, imprumutatul prefera sa apeleze la bancile de investitii, contra unor comisioane substantiale, pentru ca acestea sa subscrie (underwrite) titlurile emise. Astfel, riscul se transfera de la emitent la banca de investitii. Deci rolul initial al unei banci de investitii este legat de stabilirea pretului unei noi emisiuni de obligatiuni, structurarea lor, subscrierea si plasarea lor, sindicalizarea si distribuirea lor investitorilor.

In afara acestui rol, care s-ar putea numi functia de atragere a capitalului, celelalte trei roluri ale bancilor de investitii sunt (a) servicii de consultanta financiara pentru societati - incluzand fuziuni, achizitii, impartiri de companii, tranzactii pentru obtinerea de portofolii majoritare de actiuni (leveraged) (b) servicii de brokeraj si tranzactii pe piata secundara si (c) managementul investitiilor.

4. FUNCTIILE UNEI BANCI DE INVESTITII

a) Functia de marketing

Bancile de investitii cauta cumparatori pentru valorile mobiliare emise de un emitent si oferite spre vanzare.

Pentru emisiuni mari, doua sau mai multe banci de investitii se unesc si formeaza sindicate. In astfel de cazuri, exista o banca de investitii de origine cu responsabilitati esentiale in emisiune si apoi membrii sindicatului care cad de acord asupra vanzarii unui anumit nivel din valorile mobiliare care ies pe piata. Dupa ce s-a terminat emisiunea, sindicatul se dizolva.

b) Functia de vanzare

In efortul ei de a vinde valorile mobiliare emise de emitent, banca de investitii poate cadea de acord asupra uneia din urmatoarele doua abordari:

subscrie (underwrites) titlurile: in acest caz banca de investitii actioneaza ca un principal si achizitioneaza emisiunea de la emitent, incercand sa o revanda. Banca de investitii garanteaza emitentului ca-si va primi banii dupa vinderea emisiunii si scaderea comisioanelor si cheltuielilor bancii. in acest caz banca de investitii risca sa nu poata vinde toata emisiunea si deci sa nu poata atrage destui investitori.

actioneaza ca agent: in acest caz banca de investitii nu preia emisiunea ci garanteaza doar emitentului ca va face toate eforturile sa vanda valorile mobiliare emise. Desi nu risca capital, facand toate eforturile de a le vinde, bancii de investitii i se poate deteriora reputatia daca nu vinde tot.

c) Functia de consultanta

Ca specialista in activitatile de pe piata financiara, banca de investitii ofera sfaturi utile emitentilor referitor la (a) forma emisiunii preconizate (b) cand sa fie scoase titlurile pe piata (c) ce trebuie scris pe emisiune si (d) dimensiunea sindicatului bancilor de investitii care trebuie implicat.

d) Functia de origine

In cadrul acestei functii, bancile de investitii cauta mereu companii mai mici care ar putea beneficia din vanzarea actiunilor lor publicului (respectiv iesind in public). in acest caz, banca de investitii actioneaza ca si consultant, pregatind companiile si evaluand cand sunt indeplinite conditiile pentru ca societatea sa incerce sa atraga fonduri, iesind pe piata.

Bancile de investitii sunt implicate in vanzari private si publice, in cadrul activitatii de private investment banking, banca de investitii actioneaza ca o legatura intre organizatiile care au nevoie de fonduri si institutiile financiare care au fonduri in exces pentru a acorda credite. Unele banci de investitii ca de exemplu Metili Lynch, au activitati de retail banking si sunt cunoscute investitorilor. Alte banci de investitii, ca Salomon Brothers, nu prea au activitati de retail banking si au clienti institutionali.

5 TIPURI DE SERVICII OFERITE DE BANCILE DE INVESTITII

a) subscrierea negociata de valori mobiliare (negociated underwriting)

In astfel de cazuri emitentul si banca de investitii discuta termenii tranzactiei si fixeaza un pret. Se ajunge la un acord inainte de a se face oferta de titluri.

b) licitatiile competitive (competitive bidding)

In astfel de cazuri, organizatia stabileste termenii emisiunii cu exceptia pretului si anunta ce oferte vor fi acceptate pana la o anumita data fixata de organizatie. Banca de investitii care preia valorile mobiliare sau sindicatul care ofera cel mai bun pret castiga emisiunea pe care o poate revinde cu un profit.

Ofertele competitive, licitatiile sunt folosite de obicei de organizatiile care trebuie sa procedeze asa conform legii sau conform forului lor tutelar.

c) subscrierea stand by de valori mobiliare (stand by underwriting)

In acest caz, actiunile sunt oferite actionarilor companiei mai intai, pentru ca acestia sa aiba ocazia sa detina un anumit procent din companie. Banca de investitii incearca sa vanda actiunile care nu au fost achizitionate de actionari.

Compensarea bancii de investitii de obicei vine din doua parti: un comision flat pentru toate actiunile oferite si un comision de marketing pentru actiunile vandute de banca de investitii.

6. ALTE ASPECTE ALE ACTIVITATII BANCARE DE INVESTITII

Plasamente private

Cu exceptia ofertelor publice, bancile de investitii mai aranjeaza si plasamente private. in astfel de cazuri nu este nevoie de inregistrari, anunturi publice etc. ca si in cazul licitatiilor publice. Cumparatorii obisnuiti ai plasamentelor private sunt companiile de asigurari si investitorii individuali foarte bogati. Motivul dorintei lor de-a avea plasamente private este (a) confidentialitatea si (b) faptul ca pot fi cerute obligatii cu termenii specifici.

Stabilirea pretului

Stabilirea pretului de licitare a unei noi emisiuni este o sarcina foarte dificila datorita volatilitatii pietelor. Subscriitorul valorilor mobiliare este intr-o dilema caci pe de o parte, emitentul vrea un pret cat mai mare de pe urma vanzarii, iar pe de alta parte titlurile trebuie sa se poata vinde. Pericolul in cazul stabilirii unui pret prea mare este ca publicul sa nu vrea sa investeasca iar in cazul stabilirii unui pret prea mic este ca emisiunea va avea o prima pe piata secundara.

Factorii care se iau in considerare in stabilirea unui pret optim sunt (a) profiturile trecute ale companiei (b) politica de acordare a dividendelor in viitor (c)indicatorul financiar pret / castig comparat cu alti indicatori de pe piata (d) numarul de actiuni oferite si (e) situatia pietei de capital in momentul ofertei.

Stabilizarea pretului

Uneori, datorita unui pret incorect, o emisiune poate fi in pericolul de a fi vanduta cu un pret mai mic decat cel al ofertei initiale. Daca exista un acord de stabilizare a pretului intre emitent si institutia care preia actiunile, aceasta din urma va cumpara actiuni de la cei care le-au cumparat de pe piata si le va revinde la un pret mai mic. Institutia ofera mai putin sau exact atat cat este pretul ofertei initiale iar actiunea nu poate fi achizitionata la un pret mai mic pe piata secundara.

In cazul in care mai multe institutii formeaza un sindicat, pierderile se impart intre ele.

Prioritatea datoriei (Seniority of debt)

Datoriile corporatiilor se pot ierarhiza in functie de prioritatea platilor unei datorii, fata de alti posibili creditori, in cazul in care corporatia da faliment. Obligatiunile garantate au intotdeauna prioritate fata de cele negarantate. Datoria negarantata este de doua tipuri:

datoria principala (garantata doar de buna credinta a emitentului);

datoria subordonata (reprezentand o creanta sub forma de active dar care este subordonata altor creante).

7. ACTIVITATEA DE INVESTITII A UNEI BANCI

Activitatea de investitii a unei banci obisnuite cuprinde cam 1/3 din activele sale iar deciziile acestui departament influenteaza nivelul celorlalte active ale bancii. Scopul acestui departament este acela de a utiliza fondurile bancii pentru a obtine un randament maxim, mentinand in acelasi timp nivelul de lichiditate cerut.

Lichiditatea este foarte importanta pentru sectorul de investitii a bancii si este generata de doua surse:

bani imprumutati din surse externe;

investitiile fondurilor bancii in valori mobiliare

Limitele impuse de obicei de bancile centrale bancilor se refera la tipurile de investitii utilizate. Bancile centrale sunt preocupate de nivelul de lichiditate al bancilor si impun anumite limite tranzactiilor, soldurilor si procentelor de active. De exemplu, in SUA s-au introdus limite referitoare la valorile mobiliare emise de guvern, de municipalitati, etc.

Riscul investitiei trebuie prevazut, evaluat si comparat de conducerea bancii. Asta inseamna in practica ca, managementul bancii prefera anumite valori mobiliare si anumite tipuri de investitii. Strategia utilizata pentru a minimaliza efectele adverse ale riscului de investitii este administrarea activelor si pasivelor (AAP).

Crearea unui sistem de control intern eficient in departamentul de investitii al bancii este o prioritate pentru conducerea ei. Acest sistem trebuie sa acopere selectia, aprobarea si documentarea asupra tuturor tranzactiilor efectuate.

8. OPERATIUNILE SI ORGANIZAREA SERVICIULUI DE ARBITRAJ

Serviciul de arbitraj al unei banci este considerat astazi inima bancii, locul unde se iau cele mai cruciale decizii si unde isi au originea si se deruleaza activitatile cele mai profitabile dar si cele mai riscante. Mai jos se prezinta urmatoarele domenii ale serviciului de arbitraj:

operatiunile din serviciul de arbitraj (evolutia in ultimele doua decade);

departamentele si principalele lor sarcini in cadrul serviciului de arbitraj;

procedurile de baza si controlul din compartimentul de arbitraj.

Operatiile de arbitraj asa cum s-au dezvoltat in ultimele doua decenii sunt:

- echilibrarea conturilor

Prin intrarile si iesirile de capital (spre exemplu, pentru orice depozit nou acceptat serviciul de arbitraj va cauta creditul cel mai potrivit si avantajos si viceversa, pentru orice noua solicitare de credit se va cauta cel mai potrivit si profitabil depozit).

- respectarea reglementarilor

Reglementarile stabilite de banca centrala si de alte autoritati, cer ca banca sa raporteze anumite situatii in mod regulat. Din punctul de vedere al bancii, serviciul de arbitraj este responsabil de respectarea reglementarilor, in ceea ce priveste pozitia in tranzactiile valutare, gradul de adecvare al capitalului si cel de lichiditate al bancii.

- dezvoltarea unui centru de afaceri

Serviciul de arbitraj, in afara operatiunilor de mai sus, a inceput sa execute mai multe tranzactii cu scopul de a obtine profit din speculatii si din investitii in valori mobiliare.

- administrarea si evaluarea riscului

Arbitrajul evalueaza toate datele relevante asupra cursurilor de schimb existente si prognozate (cursuri de schimb ale valutelor straine, rate ale dobanzii, inflatie, etc.) si propune politica bancii privind investitiile si protejarea sau nu fata de risc.

Departamentele din cadrul Arbitrajului sunt:

- sectorul operational (front office-ul)

Dealerii lucreaza in front office si intra in contact cu pietele financiare cu care fac tranzactii. De obicei dealerii lucreaza in grupuri specializate (moneda locala, tranzactii valutare etc).

- sectorul de prelucrare (back office-ul)

In acest departament se executa munca de asistenta care include documentarea si prelucrarea conturilor in urma tranzactiilor efectuate de dealeri.

- sectorul intermediar (middle office-ul)

Persoanele care lucreaza aici sunt in contact continuu cu dealerii pe de o parte si cu filialele si cu celelalte departamente ale bancii pe de alta parte.

- departamentul de control

Utilizeaza controlul preventiv si audit-ul pentru a verifica daca toate tranzactiile din sala de dealing s-au facut corect.