CREDITUL BANCAR CA SURSA DE FINANTARE

CREDITUL BANCAR CA SURSA DE FINANTARE

1. Finantarea pe termen lung

I. Finantarea pe termen lung prin fonduri proprii

1. Autofinantarea sau finantarea interna

Sursele destinate autofinantarii se formeaza in cadrul intreprinderii reprezentand,

deci, surse interne.

In principal, aceste surse provin din excedentul monetar creat din operatiuni economice si financiare, adica din diferenta dintre fluxurile pozitive si negative, respectiv dintre incasari si pltti. Excedentul brut de exploatare se compune din rezultatele pozitive ale procesului economic, precum si din fondul de amortizare creat.

Excedentul brut de exploatare se poate calcula in doua moduri: fie ca diferenta intre totalul incasarilor din activitatea economico-financiara si totalul cheltuielilor efectuate, tinand cont ca amortizarea, desi este o cheltuiala cuprinsa in costuri, nu ocazioneaza fluxuri negative de iesire, fie ca o suma a unor elemente diferite cum ar fi salarii, impozite, dobanzi platite, fond de amortizare anual, dividende, beneficii nerepartizabile.

Fluxul surselor de autofinantare rezulta din performantele economice si financiare, fiind grupate insa in functie de posibilitatile repartizarii beneficiilor, amortizarii si de politica de indatorare. Utilizarea surselor interne sub forma autofinantarii nu trebuie sa fie exclusivista pentru ca intreprinderea sa nu fie rupta de piata financiara si pentru o mobilitate mai mare a capitalului. In cazul in care rentabilitatea noilor proiecte acoperite prin autofinantare este egala cu rentabilitatea reclamata de actionari, politica de autofinantare este neutra pentru intreprindere si deci utilizarea surselor interne in finantare nu este indicata.

Cresteri de capital

Prima faza de finantare a unei societati reprezinta constituirea de capital social care este intaia sursa de finantare.

In cazul in care societatea isi propune dezvoltarea activitatii sau adoptarea unor proiecte noi, care urmaresc o crestere economica cu scopul multiplicarii rentabilitatii, se impune cresterea capitalului social pe diferite cai.

Cresterile de capital reprezinta un mijloc de finantare prin fonduri proprii ca si autofinantarea.

Deosebirea consta in faptul ca, in timp ce autofinantarea este o sursa interna, realizata prin efortul propriu al societatii comerciale, respectiv prin capitalizarea unei parti a beneficiului, cretterea de capital reprezinta o finantare externa prin fonduri proprii aduse din afara societatti de catre actionari.

Din acest punct de vedere, cresterile de capital se aseamana cu finantarea prin indatorare, care este tot o finantare externa.

Cresterea capitalului social se poate face prin noi aporturi in numerar, prin incorporarea rezervelor sau prin conversiunea datoriilor.

Cresterile de capital prin noi aporturi in numerar conduc la sporirea mijloacelor banesti ale societatii, la cresterea lichiditatii financiare. Cresterile de capital, reprezentand aport de lichiditate, se mai pot analiza si ca vanzari de actiuni.

In schimbul disponibilitatilor lor banesti, actionarii primesc actiuni care le confera dreptul de dividend, dreptul de vot, dreptul de coproprietari. Cumpararea de actiuni reprezinta o investire pentru actionari, ei asteptand o rentabilitate viitoare sub forma dividendelor sau o sporire a capitalului ca urmare a cresterii cursului actiunilor pe piata. Cresterile de capital, indiferent de forma in care au loc, conduc la intarirea fondului de rulment al societatii si deci la intarirea echilibrului financiar, intrucat cresterea capitalului permanent, determinata de sporirea capitalului social nu este insotita imediat de o sporire a activelor imobilizate. Aceasta ameliorare a fondului de rulment este insa tranzitorie pentru ca ulterior fondurile se investesc in active imobilizate.

Cresterea de capital prin incorporarea rezervelor nu aduce resurse financiare noi pentru firma; ea este o operatiune fara flux financiar, intrucat intreprinderea dispunea de sumele respective contabilizate ca rezerve si inainte de incorporarea acestora in capitalul social. Din punct de vedere tehnic, cresterea capitalului prin incorporarea rezervelor se poate face fie prin cresterea valorii nominale a vechilor actiuni, fie prin emisiune de noi actiuni de aceeasi categorie si valoare nominala cu cele existente anterior.

Oricare ar fi modalitatea tehnica, aceasta cale de sporire a capitalului are drept urmare consolidarea increderii partenerilor.

Cresterea de capital prin conversiunea datoriilor este propice marilor societati pe actiuni, care anterior au efectuat imprumuturi obligatare emitand obligatiuni convertibile in actiuni.

Convertirea obligatiunilor in actiuni provoaca o crestere de capital fara flux financiar pozitiv.

Pe total, sursele societatii raman aceleasi, numai ca imprumutul obligatar devine acum capital social.

II. Finantari prin angajamente la termen

Imprumutul obligatar

Imprumutul obligatar este un contract de credit, o modalitate de procurare a resurselor financiare necesare asiguraii cresterii economice si respectarii unor obligatii de plati asumate. Imprumutul este accesibil numai marilor societati pe actiuni sau statului.

De multe ori, pentru intreprinderi, capitalul propriu este nesatisfacator, iar cresterea acestuia este dificila atat sub aspectul conditiilor juridice, cat si ca urmare a reticentei subscrisurilor determinanta de existenta riscului de pierdere si chiar a riscului de pierdere a controlului pentru conducatorii intreprinderii sau pentru actionarii majoritari.

Pe de alta parte, finantarea intreprinderilor prin apelul la credite bancare se dovedeste adesea dificil de realizat ca urmare a costului ridicat si a conditiilor contractului de credit, cerute de banci.

Acesti factori fac ca intreprinderile sa recurga la imprumuturi obligatare care prezinta avantajul esential ca remuneratia se deduce din profitul impozabil, facandu-le mai accesibile. Rolul creditului obligatar pentru societatile private este relativ minor in comparatie cu creditul bancar.

In schimb, bancile care crediteaza intreprinzatorii privati pot apela in mare masura la astfel de imprumuturi obligatare, ceea ce inseamna ca si intreprinderile beneficiaza de sumele constituite.

De regula, numai societatile cotate la bursa pot lansa imprumuturi obligatare.

Pentru a constitui o reala sursa de finantare, imprumutul obligatar prezinta multiple

caracteristici

Suma imprumutului nu este limitata juridic, societatea stabilind-o in functie de nevoile de fonduri si de capacitatea de rambursare.

In practica, suma imprumutului obligatar este conditionata de situatia pe piata financiara, adica de posibilitatile de absorbtie ale acesteia.

Durata imprumutului se stabileste in functie de nevoile de acoperit si persistenta in timp a acestora, dar si de conditiile pietei: daca rata dobanzii pe piata financiara este scazuta, este firesc sa se prefere imprumutul pe termen lung si, dimpotriva, cand rata dobanzii este ridicata, imprumuturile se contracteaza pe termen mai scurt pentru a nu ocaziona costuri prea ridicate.

Costul capitalului imprumutat (rata dobanzii) se stabileste in functie de randamentul cerut de investitori, de rata dobanzii pe piata financiara, de riscul estimat in activitatea societatii comerciale si dupa data imprumutului. Nivelul ratei dobanzii trebuie bine fundamentat pentru ca obligatiunile sa se vanda intr-un termen rezonabil.

Valoarea nominala ( VN ) a obligatiunilor este cea inscrisa pe titlu si la care se calculeaza dobanda anual sau semestrial, sub forma de cupoane. Pretul de emisiune ( PEM ) serveste societatii care solicita imprumutul sa obtina resursele necesare finantarii activitatii sale. El reprezinta suma platita de cel ce cumpara o obligatiune si este inmultit cu numarul de obligatiuni puse in vanzare, pentru a afla suma imprumutului obligatar.

Restituirea capitalului de catre creditor coincide cu expirarea contractului de credit obligatar; restituirea poate avea loc fie prin amortizarea obligatiunilor de catre emitent, fie prin rascumpararea obligatiunilor pe piata de catre emitent la cursul bursei.

Pretul de rambursare poate fi egal sau mai mare decat valoarea nominala a obligatiunilor.

In ultimul timp, insa, emitentii de obligatiuni tind catre tripla egalitate : PE = VN = PR Asadar, finantarea prin indatorare genereaza surse pentru reinvestire, superioare

finantarii prin fonduri proprii pe calea emisiunii de actiuni.

Finantarea prin imprumut evita riscul pierderii controlului asupra societatii, risc

prezent in cazul finantarii prin emisiune de actiuni ( in cazul scaderii cursului bursier al actiunilor ).

Imprumuturi de la institutii financiare specializate

In unele tari, operatiunile de creditare pe termen lung sunt preluate de stat, prin

intermediul unor institutii financiare specializate, bancile comerciale ocupandu-se mai mult cu creditarea pe termen mediu si scurt, avand retineri in a-si mobiliza capitalurile pentru perioadele indelungate.

Daca imprumutul se realizeaza din fondurile publice, statul poate crea facilitati pentru imprumutati sub forma unor subventii, usurarea fiscalitatii, diverse indemnizatii, in cazul in care statul este interesat sa intervina in mod direct.

Daca imprumutul se realizeaza de la diverse organisme financiare specializate, facilitatile oferite de stat se pot materializa in compensarea partiala a costului imprumutului, garantarea imprumuturilor efectuate de intreprinzatori, etc. Imprumutul este unitar.

Se stabileste prin contract o data scadenta care poate prevedea si o perioada de gratie. Rambursarea se poate face de regula in rate anuale regresive sau progresive.

Dobanda se calculeaza la valoarea imprumutului nerambursat.

Institutiile financiare specializate joaca un rol important de intermediar intre piata

financiara si intreprinderi.

De cele mai multe ori, intreprinderile mici si mijlocii nu au acces la piata financiara. Institutiile se imprumuta de pe piata financiara si la randul lor imprumuta

intreprinderile mici si mijlocii, dirijeaza resursele catre diverse sectoare prioritare.

Institutiile sunt controlate de catre stat pentru a atinge obiectivele sociale si economice

propuse. Ele acorda credite directe sau intervin prin credit pe termen mijlociu mobilizabil.

3.Credite bancare pe termen mijlociu

Creditul bancar pe termen mijlociu, de la 2 la 7 ani, joaca un rol important in

finantarea intreprinderilor, fiind destinat acoperirii cheltuielilor de investitii in echipament de productie cu durate de functionare relativ scurte, in constructii usoare, amenajari, inovari-cercetari sau pentru operatiuni de export.

Toate conditiile creditului se negociaza intre banca si intreprindere (in calitate de debitor): rata dobanzii, termenul de rambursare, eventuala perioada de gratie, penalizari, etc.

Creditele pe termen mijlociu mobilizabile se materializeaza in efecte financiare care se pot sconta la banca sau resconta de catre bancile comerciale la Banca Centrala.

Astfel de credite pot sa prevada si o perioada de gratie de 1-2 ani acordata debitorului. Daca creditul este acordat pe un termen de 5-7 ani se numeste credit pe termen mediu

prelungit. In aceasta categorie intra si creditele utilizate ca sursa pentru finantarea dezvoltarii exporturilor, mai ales de utilaje si echipamente sau pentru executarea de lucrari.

Creditele se acorda ca un credit furnizor sau ca un credit cumparator.

Creditele pe termen mijlociu nemobilizabile au aceeasi destinatie ca si cele mobilizabile.

Banca nu mai primeste nici un efect financiar din partea beneficiarului, in schimb dispune de o garantie a unei institutii financiare specializate.

Durata creditului se poate extinde pana la 7 ani, orice banca comerciala putand acorda credit pe baza unui contract incheiat cu debitorul.

4.Credit-contract de inchiriere ( leasingul )

Acest credit poarta denumirea de leasing sau credit-bail si reprezinta o operatiune de finantare care permite intreprinderii sa dispuna de un bun dupa cum crede de cuviinta, fara a fi necesar sa-si constituie fond de investitie, ci platind o chirie.

In fapt, acest credit reprezinta si o metoda de finantare care, in esenta, se poate asimila imprumutului.

Intreprinderea utilizatoare a obiectivelor de investitie ce se construiesc cu acest credit nu are calitatea de proprietar, ci de uzufructier, este un chirias al acestui contract.

Intreprinderea isi alege bunul pe care doreste sa-l exploateze, examinand ea insasi impreuna cu furnizorul caracteristicile tehnice si conditiile de cumparare.

Comanda este adresata producatorului prin intermediul societatii de leasing. Contractul intra in functiune incepand cu livrarea materialului catre utilizator,

durata incheierii este prevazuta in general pentru perioada de viata economica sau pentru perioada amortizarii fiscale.

La expirarea termenului contractului de inchiriere exista trei posibilitati: fie inapoierea bunului catre proprietar, fie cumpararea lui la o valoare reziduala prevazuta in contract, fie reinnoirea contractului de leasing.

Chiriile platite periodic se compun din contravaloarea amortizarii din costul capitalului imobilizat (dobanda), din pretul serviciilor (comisionul) furnizate de societatea leasing, precum si dintr-o prima de risc.

De cele mai multe ori, platile periodice ( redeventele ) sunt stabilite dupa un barem regresiv anual, cu defalcari trimestriale, urmand ca in final suma totala a platilor sa depaseasca cu 10-15 % valoarea bunului inchiriat.

Finantarea pe termen scurt

Orice referire la flexibilitatea, costul si riscul asociate finantarii pe termen scurt, in comparatie cu cele asociate finantarii pe termen lung, depinde intr-un grad foarte mare de natura elementelor de finantare pe termen scurt la care a apelat deja o firma.

Decizia alegerii unei surse de finantare pe termen scurt ca si instrument de finantare a activitatii firmei va afecta atat riscul global al activitatii firmei, cat si rata asteptata de randament a acesteia si, astfel, valoarea de piata a firmei.

Sursele de finantare pe termen scurt a activitatii unei firme genereaza obligatii pe termen scurt pentru aceasta (conform regulilor contabile acestea sunt obligatii care devin scadente intr-o perioada mai mica decat un an).

Managementul finantarii pe termen scurt trebuie sa aiba in vedere urmatoarele 4 tipuri majore de obligatii financiare ale firmei:

obligatiile continue angajate fata de partenerii de afaceri( in special datoriile fata de furnizori, datorii care iau forma creditelor comerciale);

obligatiile continue angajate fata de partenerii sociali(datorii fata de angajati, datorii sub forma impozitelor si taxelor catre autoritati centrale si locale etc.);

obligatiile fata de banci sau alte institutii financiare generate de imprumuturile obtinute pe termen scurt;

obligatiile generate de finantarea prin intermediul hartiilor comerciale.

Sursele de finantare pe termen scurt - prezentare si analiza.

Obligatiile continue angajate fata de furnizori. Creditele comerciale.

De cele mai multe ori firmele se aprovizioneaza cu cele necesare desfasurarii activitatii (materii prime, materiale etc.) pe credit.

Volumul creditelor comerciale angajate de o firma detine, in general, ponderea cea mai mare intre obligatiile curente ale unei firme - in medie, 40%, chiar mai mult pentru firmele mai mici, care, de multe ori, nu se califica inca pentru finantari din alte surse.

Creditele comerciale apar, la fel ca si obligatiile curente continue fata de personal sau sub forma taxelor, ca o sursa spontana de finantare, in sensul ca ele se nasc din tranzactiile obisnuite, curente ale firmei.

Prin urmare, cresterea activitatii unei firme (evidentiata prin cresterea volumului vanzarilor si aprovizionarilor sale) sau prelungirea perioadei creditelor comerciale, genereaza o finantare suplimentara spontana a firmei.

Costul creditelor comerciale.

Desi creditul comercial nu are un cost explicit (nu trebuie platita dobanda pentru utilizarea lui), el poate avea totusi un cost implicit.

Costul implicit al creditului comercial este determinat de faptul ca vanzarile pe credit sunt, de regula, insotite de acordarea de catre furnizori a unor discounturi pentru urgentarea platilor din partea clientilor.

Costul implicit al creditului comercial consta astfel in pierderea discounturilor oferite de furnizori pentru urgentarea platilor.

In consecinta, creditele comerciale cuprind din perspectiva costului:

credite comerciale gratuite - creditele comerciale corespunzatoare perioadei cu discount;

credite comerciale negratuite - credite comerciale pe perioade care depasesc perioada de discount, insotite astfel de pierderea discounturilor.

Imprumuturile bancare pe termen scurt.

Imprumuturile bancare pe termen scurt sunt, spre deosebire de celelalte doua surse de finantare pe termen scurt prezentate pana acum, caracterizate prin nonspontaneitate - ele nu sunt autogenerate de activitatea curenta a firmei.

Astfel, firmele apeleaza la aceasta modalitate de finantare suplimentara doar atunci cand nevoile de finantare in crestere o impun. Deseori, respingerea de catre banci a cererilor de credite pe termen scurt forteaza firmele sa-si reduca semnificativ rata de crestere a activitatii.

In finantarea pe termen scurt a activitatii unei firme, imprumuturile bancare pe termen scurt sunt considerate ca reprezentand, in ordinea importantei, a doua sursa de finantare pe termen scurt (dupa creditele comerciale, considerate ca formand cea mai importanta sursa de finantare pe termen scurt).

In cele ce urmeaza vom prezenta factorii care influenteaza alegerea bancilor, procesul efectiv de obtinere de imprumuturi bancare pe termen scurt, cateva caracteristici mai importante ale imprumuturilor bancare pe termen scurt si, in sfarsit, aspecte legate de costul specific al imprumuturilor bancare pe termen scurt.

Alegerea bancii la care se va inainta cererea pentru un imprumut pe termen scurt.

Bancile comerciale pot sa difere semnificativ intre ele in ce priveste politica legata de acordarea de credite pe termen scurt. Principalele criterii pe care o firma trebuie sa le aiba in vedere la alegerea bancii pentru inaintarea de cereri de imprumut pe termen scurt sunt:

politicile bancilor fata de risc;

serviciile de consiliere acordate de catre banci;

loialitatea bancilor fata de clienti;

gradul de specializare al bancilor in materie de credite pe termen scurt;

suma maxima care poate face obiectul imprumuturilor pe termen scurt, determinata, in mare parte, de marimea bancii;

alte servicii acordate de catre banci in ce priveste relatia lor cu clientii care apeleaza la imprumuturi pe termen scurt.

Politicile bancilor fata de risc.

Deseori bancile se diferentiaza intre ele prin politicile lor fata de risc. Astfel, daca unele banci abordeaza practici relativ conservative in activitatea lor de creditare a clientilor, altele se angajeaza in ceea ce s-a numit inspirat 'practici bancare creative'.

Aceste politici reflecta, pe de o parte, personalitatea oficialilor bancilor respective si, pe de alta parte, caracteristicile care descriu schimbarile in nivelul depozitelor pe care bancile respective sunt capabile sa le atraga.

O banca pentru care nivelul depozitelor atrase este unul fluctuant va tinde sa devina mai conservativa in ce priveste practicile sale in activitatea de creditare a clientilor.

In schimb, o banca pentru care nivelul depozitelor atrase are o tendinta crescatoare, cu doar mici intreruperi, este mai dispusa sa-si defineasca o politica de credit 'liberala'.

Bancile mari, adica cele cu o larga diversificare geografica sau a sectoarelor

economice carora se adreseaza, se pot acoperi impotriva riscurilor prin combinatia acestora.

In schimb, riscurile marginale specifice creditelor acordate de catre banci mici sau

foarte specializate, sunt puternic determinate de mediul restrans in care actioneaza, ceea ce le face sa devina mai conservative.

Serviciile de consiliere acordate de catre banci.

In efortul lor de atragere de clienti, bancile sunt motivate sa-si dezvolte departamente specializate in consilierea acestora, fiind direct interesate in prosperitatea si dezvoltarea firmelor-clienti.

Serviciile de consiliere acordate de catre banci sunt un stimulent suplimentar in alegerea bancilor pentru angajarea de imprumuturi.

Loialitatea dovedita de catre banci fata de clienti.

Bancile se diferentiaza si din perspectiva suportului pe care-l dau clientilor in perioadele critice ale acestora din urma, adica a gradului de loialitate fata de clienti.

Astfel, sunt banci care devin foarte presante cu clientii aflati in dificultate, accelerand chiar lichidarea acestora. Alte banci se dovedesc insa mai rabdatoare, ajutandu-si clientii sa iasa din dificultate.

Gradul de specializare a bancilor in materie de credite pe termen scurt.

Bancile se diferentiaza mult din perspectiva specializarii lor in materie de imprumuturi acordate.

Bancile mari dispun, de regula, de departamente specializate in diferite forme de imprumut. Apoi, specializarea se adanceste chiar in cadrul acestor departamente - de exemplu, pe tipuri de activitate economica a clientilor deserviti. Gradul de specializare al bancilor depinde in mare masura de caracteristicile mediului economic in care acestea actioneaza.

O firma poate obtine o cooperare mult mai creativa din partea bancilor specializate pe activitatea pe care firma o desfasoara, acestea avand o mai mare experienta si fiind mai familiare cu tipul de afacere in cauza.

Suma maxima care poate face obiectul imprumuturilor pe termen scurt acordate de banci clientilor.

Suma care poate face obiectul imprumuturilor pe termen scurt acordate de o banca unui singur client este limitata legal la un anumit procent din conturile bancii. Aceasta face ca suma maxima care poate fi obtinuta ca imprumut de la o banca sa fie determinata de marimea bancii respective.

Prin urmare, se pot dovedi necorespunzatoare relatiile pe care firme mari incearca sa le dezvolte cu banci mici.

Alte servicii acordate de catre banci clientilor care apeleaza la imprumuturi.

Bancile se diferentiaza intre ele si din perspectiva altor servicii care insotesc activitatea lor de acordare de imprumuturi; de exemplu, pot fi servicii legate de transferul de bani, de transformarea monedei in care sunt inregistrate conturile etc.

Formularea cererii pentru un credit bancar pe termen scurt.

Atat firmele mari, cat si firmele mici, se gasesc deseori in situatia aparitiei temporare (pe termen scurt) de nevoi suplimentare (care depasesc resursele obisnuite, curente) de fonduri. Cand se regasesc in astfel de situatii, firmele vor cauta sa-si acopere aceste nevoi temporare printr-o finantare temporara (imprumut pe termen scurt) din partea unei banci comerciale.

Cererile pentru astfel de imprumuturi pot imbraca multe forme. Astfel, o mare corporatie, dispunand de personalul necesar, va putea sa-si insoteasca o asemenea cerere cu documente financiare pregatite si auditate profesional, cu rapoarte de analiza a creditului intocmite de agentii specializate etc., in timp ce o firma mica, va putea sa alature cererii doar o documentatie neauditata (din lipsa resurselor necesare).

Oricare ar fi insa forma de pregatire si prezentare a documentatiei, continutul cerut pentru aceasta de catre banci include intotdeauna declaratiile financiare (bilantul, contul de rezultate etc.) atat istorice, cat si pro-forma (prognozate), pentru a se putea stabili ce credit este adecvat, care sunt sursele de rambursare a acestuia si cat de sigure sunt aceste surse.

Aceasta impune ca cel care face cererea de imprumut sa cunoasca anticipat problemele ridicate de catre bancheri, pentru a fi pregatit sa le raspunda adecvat.

In consecinta, pachetul prin care se face o cerere de imprumut pe termen scurt, trebuie sa contina:

o scrisoare prin care se formuleaza cererea;

date financiare istorice;

declaratii financiare proiective sau pro-forma;

o scurta istorie a firmei, precum si C.V.-uri ale conducatorilor acesteia.

Scrisoarea prin care se formuleaza cererea de imprumut pe termen scurt va cuprinde doar aspectele mai relevante despre imprumutul solicitat: scopul, suma si perioada acestuia.

Datele financiare istorice sunt furnizate prin intermediul documentelor financiar-

contabile sintetice intocmite pentru ultimii 3 ani de activitate. Aceste date vor fi utilizate de bancheri pentru a aprecia calitatea afacerii, in general, si a managementului firmei, in special.

Un aspect foarte important este gradul de capitalizare a firmei. Multe firme mici sunt decapitalizate, aceasta insemnand ca finantarea pe termen lung (permanenta) a firmei nu este suficienta pentru a sustine o extindere a afacerii.

Bancherii cer ca investitia proprietarilor in capitalul firmei sa fie suficienta pentru a asigura o participare considerabila a acestora la succesul sau esecul firmei.

Declaratiile financiare proiective sau pro-forma fac si ele obiectul unei atentii importante din partea bancherilor.

Acestia vor determina, in primul rand, daca imprumutul cerut este suficient pentru scopul declarat de catre solicitant.

Practica bancara a retinut astfel ca, de cele mai multe ori, noii solicitanti subestimeaza marimea necesara a imprumutului. In al doilea rand, bancherii vor analiza declaratiile financiare proiective si chiar comenzile firmei pentru a se reevidentia sursele de rambursare a imprumutului si a aprecia gradul de siguranta al acestor surse.

Daca imprumutul este intentionat a acoperi doar nevoi sezoniere de capital de lucru, atunci un buget de trezorerie lunar sau chiar saptamanal se constituie ca o documentatie suplimentara foarte potrivita.

In sfarsit, daca solicitantii n-au mai lucrat cu banca respectiva, atunci ei trebuie sa furnizeze si o istorie a firmei, precum si C.V.-uri ale celor care o conduc, din care sa reiasa experienta manageriala si nivelul de pregatire educationala ale acestora.

Alaturi de istoria firmei este necesara si o prezentare a tendintelor trecute, prezente si viitoare ale mediului economic (ramura, sectorul economic etc.) in care aceasta isi desfasoara activitatea.

Alaturi de pachetul documentar, solicitantilor de imprumut li se cere de catre banca prezentarea colateralului, adica a portofoliului de garantare a imprumutului cerut.

Colateralul (portofoliul de garantii) indica surse de fonduri disponibile pentru acoperirea in fata unor evenimente viitoare neprevazute. Deoarece colateralul reduce riscul asumat de catre banca la acceptarea imprumutului, el poate fi nu doar un factor determinant in decizia de acceptare/respingere a cererii de imprumut, ci si chiar un factor de reducere a costului imprumutului eventual acceptat.

Cateva caracteristici mai importante care descriu imprumuturile bancare pe termen scurt.

Maturitatea.

Imprumuturile pe termen scurt reprezinta, de regula, componenta cea mai semnificativa in activitatea de creditare pe care o desfasoara bancile comerciale - circa doua treimi din imprumuturile oferite de catre bancile comerciale sunt imprumuturi a caror maturitate (scadenta) este de un an sau mai putin. Mai departe, cele mai frecvente imprumuturi pe termen scurt sunt reprezentate de cele cu o maturitate de 90 de zile.

Specificatiile contractuale.

Eliberarea imprumutului catre firma solicitanta are loc doar dupa semnarea contractului de credit, in care se specifica urmatoarele:

Suma imprumutata de catre firma solicitanta;

Rata dobanzii pentru imprumutul in cauza;

Schema de rambursare a imprumutului (rambursarea se poate face fie in suma totala, la scadenta finala, fie in transe procentuale, la anumite termene);

Orice garantie care face parte din colateralul imprumutului;

Alte conditii asupra carora banca si firma solicitanta si beneficiara a imprumutului au cazut de acord.

Compensatiile bancare.

In mod obisnuit, banca cere firmei pe care o imprumuta sa mentina in contul deschis ca imprumut, un anumit procent - ca sursa de compensare a serviciilor generale oferite de catre aceasta.

Acest procent (de regula, cuprins intre 10% si 20% din suma imprumutului) face ca rata efectiva a dobanzii la imprumutul oferit firmei solicitante sa fie mai mare decat cea declarata in contractul de credit.

Costul imprumuturilor bancare pe termen scurt.

Costul imprumuturilor bancare variaza pentru diferitele tipuri de beneficiari ai acestora, precum si pe parcursul timpului.

Rata dobanzii este mai mare pentru clientii perceputi ca prezentand un risc mai mare. Apoi, rata dobanzii este mai mare cu cat suma imprumutata este mai mica, fapt datorat

costurilor fixe ale eliberarii imprumuturilor si ale serviciilor care le insotesc.

Rata dobanzii variaza pe parcursul timpului in functie de conditiile economice si de politica bancii centrale. Atunci cand economia parcurge o perioada de contractare, cererea de imprumuturi este in scadere. Pentru revigorarea economiei, banca centrala urmareste scaderea ratelor dobanzilor.

Invers, daca economia parcurge o perioada de boom, cererea de imprumuturi capata o tendinta de crestere.

Pentru a frana un avant prea mare al economiei, banca centrala urmareste cresterea ratelor dobanzilor.

Rata simpla a dobanzii la imprumuturile bancare.

Rata simpla a dobanzii este punctul de plecare in determinarea tuturor tipurilor de rate de dobanda aplicate de catre banci pentru diferitele tipuri de imprumuturi pe care le ofera.

In cazul unui imprumut pentru care rata dobanzii se va calcula ca si rata simpla, clientul primeste intreaga suma a imprumutului la valoarea nominala, urmand sa plateasca la scadenta imprumutului atat dobanda cat si principalul (suma imprumutata).

Rata efectiva a dobanzii la imprumuturile bancare scontate.

Atunci cand banca elibereaza un imprumut la o rata a dobanzii discontata, dobanda este dedusa din suma totala a imprumutului inainte ca solicitantul de imprumut sa beneficieze de acesta. Cand banca deduce dobanda in avans, operatie denumita scontarea imprumutului, rata efectiva a dobanzii la imprumutul acordat este mai mare decat cea nominala.

Rata efectiva a dobanzii la imprumuturile bancare rambursate in rate.

Rata efectiva a dobanzii este si mai mare in cazul imprumuturilor rambursate in rate si pentru care dobanda se calculeaza la suma totala a imprumutului.

Rata efectiva a dobanzii la imprumuturile bancare conditionate de compensatii bancare.

Rata efectiva a dobanzii creste atunci cand imprumuturile bancare sunt conditionate de compensatii bancare.

Cele mai importante tipuri de imprumuturi bancare pe termen scurt.

Imprumuturile pe termen scurt operationale.

Imprumuturile pe termen scurt operationale sunt preferate de majoritatea firmelor ca sursa de finantare pe termen scurt. Formele specifice sunt urmatoarele:

linia de credit (sau creditul de trezorerie) - facilitate de imprumut de cont curent acordata de catre o banca, prin care se permite unui client depasirea contului pana la o limita maxima stabilita pentru o perioada de timp specificata. Pentru aceasta forma de imprumut dobanda se plateste pentru suma cu care a fost depasit contul, ceea ce o face o modalitate relativ ieftina de finantare a unor cheltuieli operationale fluctuante;

linia de credit revolving sau operationala - facilitate de imprumut de cont curent reinnoibila dupa rambursarile efectuate.

Imprumuturile pe termen scurt interimare sau 'de legatura'.

Aceste imprumuturi permit utilizarea de fonduri inainte ca acestea sa devina disponibile. Ele se mai numesc si imprumuturi prin scontare, deoarece se obtin prin scontarea unor drepturi viitoare - cu care se si garanteaza imprumuturile in cauza - ale celui care le solicita.

Creditele de scont prezinta avantajul ca sunt mai putin scumpe, deoarece garantia constituita din efectele scontate este suficienta pentru banca.

Dezavantajul lor este dat de faptul ca apelul la ele nu este intotdeauna posibil, deoarece nevoile de lichiditati nu coincid intotdeauna, din perspectiva esalonarii lor, cu portofoliul de efecte detinute de solicitant.

Asociatiile de investitori - alternative la finantarea bancara pentru firmele tinere

Afacerile firmelor tinere ("start - up business") sunt percepute in general de catre investitori ca fiind mai riscante, datorita puterii financiare mici a acestora.

Mai mult, ca o particularitate a situatiei economice de la noi, bancile nu privesc deocamdata cu interes astfel de firme, canalizandu-si eforturile spre cererea mare de servicii bancare generata de trecerea de la economia proprietatii de stat la economia proprietatii private si publice.

Astfel de nise neacoperite ale pietei financiare pot fi acoperite insa de alte organizatii, organizatii mai mici care iau deseori forma unor asociatii de intreprinzatori(investitori).

Serviciile de finantare oferite de asemenea asociatii se prezinta ca alternative convenabile la finantarea bancara.

Hartiile comerciale (efectele de comert)

Hartiile comerciale sau efectele de comert sunt bilete la ordin negarantate ale firmelor mari si puternice, care se vand altor firme, companiilor de asigurari, fondurilor de pensii, fondurilor mutuale de pe piata monetara, bancilor si altor investitori similari interesati.

Prin vanzarea hartiilor comerciale pe piata, firmele emitente obtin finantarea suplimentara pe termen scurt de care au nevoie.

Cu toate ca sumele totale care se tranzactioneaza prin intermediul efectelor de comert sunt mai mici decat cele tranzactionate prin intermediul imprumuturilor bancare, aceasta modalitate de finantare a cunoscut in ultimii ani o crestere rapida in economiile dezvoltate, crestere asigurata de evolutia pietei monetare active, unde au loc tranzactii cu diferite obligatii pe termen scurt.

Teoretic, perioadele de scadenta pentru hartiile comerciale pot varia de la o zi la un an, insa majoritatea sunt emise pe perioade mai mici de 90 de zile.

Ca sursa de finantare a firmelor care le emit hartiile comerciale sunt purtatoare de dobanzi ale caror rate variaza in functie de cererea si oferta pentru asemenea titluri.

De obicei, rata de referinta a dobanzii pentru asemenea titluri este mai mica decat rata primara a dobanzii bancare, acesta fapt constituind un avantaj major pentru aceasta forma de finantare.

In plus, deoarece compensatiile bancare nu sunt cerute pentru astfel de finantari, avantajul de cost al unor astfel de finantari poate fi chiar si mai mare.

La aceasta forma de finantare pot apela insa doar firmele foarte puternice, pentru ale caror titluri investitorii se vor arata interesati.

Investitorii care achizitioneaza hartii comerciale, isi vor constitui din acestea rezerve de cvasilichiditati, ca mijloace de acoperire in fata unor eventuale nevoi pe termen scurt care devin urgente in viitor.

Intrucat hartiile comerciale se pot tranzactiona pe piata, relatiile generate de apelul la aceasta forma de finantare sunt, in general, mai putin personale decat relatiile presupuse de finantarea prin imprumuturi bancare.

Aceasta face ca accesul la aceasta forma de finantare sa fie mult restrans si dificil. Pe de alta parte, utilizarea acestei forme de finantare permite firmei accesul la o gama mai larga de surse de creditare, intre care se includ si surse din afara domeniului specific de activitate (al ramurii sau sectorului economic in care actioneaza firma).

Cateva aspecte legate de securizarea finantarii pe termen scurt.

Firmele mici, fara o putere financiara usor de dovedit, se pot gasi deseori in situatii in care accesul lor la finantare este usurat sau conditionat de securizarea acesteia (pentru protejarea imprumutatorului).

Colateralul specificat pentru securizarea, garantarea imprumuturilor cerute, poate lua forma uneia sau unora dintre urmatoarele categorii de active sau valori: titluri de plasament (securitati marketabile); terenuri; cladiri; echipamente; stocuri si valori de primit (de la clienti).

Ultimele doua categorii sunt cele mai folosite.

In ce priveste modalitatile de securizare, finantarea cu ajutorul stocurilor se poate face:

prin intermediul gajarii directe, metoda prin care firma semneaza si inainteaza creditorului un document de dare in gaj a bunurilor din stocurile sale;

prin intermediul gajarii indirecte, prin intermediul unui tert angajat in exercitarea controlului stocurilor debitorului, care elibereaza acestuia din urma un warant, un document care conditioneaza finantarea, pentru certificarea existentei bunurilor in depozite ('warehouses') special constituite. Aceasta metoda este de obicei mai costisitoare.

Finantarea pe baza valorilor de primit de la clienti are ca forme:

pledging-ul

Prin aceasta forma i se recunosc creditorului atat dreptul de a incasa valorile de primit

de la clienti, cat si dreptul de intoarcere impotriva firmei care foloseste pledgingul ca si modalitate de finantare, in cazul imposibilitatii incasarii la termen sau deloc a valorilor de primit de la clienti.

De regula, finantatorul se protejeaza impotriva riscului de nerecuperare a creditului in

fiecare faza a operatiunii.

Astfel, se procedeaza in primul rand la o selectie a facturilor care pot constitui garantii

ale creditului.

Apoi, suma creditului este stabilita la un anumit procent din volumul valorilor de primit de la clienti si care constituie garantie a creditului;

factoring-ul. Prin aceasta forma firma care apeleaza la credit procedeaza la vanzarea catre creditor a valorilor sale de primit de la clienti.

Creditorul, denumit factor, nu se mai poate indrepta, de aceasta data, in caz de nerecuperare a valorilor neincasate, impotriva celui finantat prin aceasta modalitate.

Factoringul poate fi folosit nu doar ca metoda de finantare a nevoilor curente, ci si ca modalitate de verificare profesionala a clientilor (efectuata de factor, care este specializat in astfel de operatiuni) si, astfel, de acoperire suplimentara impotriva riscului de neincasare a valorilor de primit de la acestia.

Factoringul se poate face fie la scadenta, fie in avans.

In cazul factoringului la scadenta, factorul cumpara valorile de incasat ale solicitantului si ii face acestuia plata periodica (de regula, lunara) a acestor valori.

In cazul factoringului in avans, factorul crediteaza solicitantul in schimbul valorilor de incasat.

Fata de factoringul la scadenta, factoringul in avans este mai costisitor, costul cuprinzand, pe langa comisionul oferit factorului (care administreaza valorile de incasat) si dobanda la creditul oferit.

1.Tipuri de credite in functie de:

Timp

Sub aspectul duratei de utilizare, a functiei si a monedei in care sunt acordate, se pot

identifica creditul pe termen scurt si creditul pe termen mediu si lung.

Creditele pe termen scurt in lei si in valuta se angajeaza pe o durata de pana la 12 luni.

Acestea sunt credite bine specializate, adica sunt acordate si deci trebuie utilizate conform destinatiilor prevazute in "Contractul de creditare".

Creditele pe termen scurt in lei:

linii de credite(utilizari din deschideri de credite permanente);

credite pentru facilitati de cont;

credite de scont;

credite pe cecuri remise spre incasare;

credite de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricatie;

credite globale pentru exploatare;

credite pentru finantarea stocurilor temporare sau sezoniere;

credite pentru marfuri vandute cu plata in rate;

credite pentru echipamente pe termen scurt;

credite pentru importul de produse garantate cu creante asupra strainatatii;

credite pentru export.

Credite pe termen scurt in valuta:

linii de credite in valuta(utilizari din deschideri de credite permanente) pentru importul de materii prime si materiale;

credite garantate cu creante asupra strainatatii;

credite acordate importatorilor de bunuri si servicii(pe obiect);

credite acordate importurilor de bunuri si servicii pe baza de finantare externa.

Asa cum s-a precizat anterior, pentru creditele pe termen scurt dobanda variaza in

functie de destinatia creditului. Aceasta se plateste conform contractului de credit, fie la scadenta, fie cu o regularitate globala la scadenta(trimestrial).

Creditele pe termen mediu si lung in lei si in valuta. Primele sunt acordate pe o perioada cuprinsa intre 1- 5 ani inclusiv, iar celelalte pe o durata intre 5-25 ani. Creditele pe termen lung sunt mai putin specializate, comparativ cu creditele pe termen scurt.

Creditele pe termen mediu si lung in lei:

credite pentru echipamente in completarea resurselor proprii pe termen mediu si lung;

credite pentru echipamente in cofinantare cu alte societati bancare.

Credite pe termen mediu si lung in valuta:

credite pentru modernizarea si dezvoltarea capacitatilor de productie;

credite pentru retehnologizarea proceselor de productie;

credite pentru achizitionarea din import de masini, utilaje, tehnica de calcul, instalatii tehnologice, mijloace de transport;

credite pentru alte cheltuieli destinate realizarii si punerii in functiune a investitiilor productive;

credite forfetare.

Rambursarea creditelor pe termen mijlociu si lung se face in mod esalonat, conform

prevederilor contractuale(de regula, in transe lunare sau trimestriale).

Suma de rambursat (R) cuprinde doua componente, principalul P (transe din imprumut care se ramburseaza) si dobanda d, respectiv: R=P+d.

Nerambursarea creditelor la scadenta atrage plata de penalitati, conform prevederilor contractuale. Acestea constituie pentru societatea comerciala creditata un flux de cheltuieli financiare.

Destinatia creditului

Sub aspectul destinatiei creditului, se pot identifica: credite de exploatare, credite

pentru export-import si credite pentru investitii.

Creditele de exploatare sunt destinate finantarii nevoilor de exploatare ale societatilor comerciale solicitatoare, vizand:

aprovizionarile cu stocuri de materii prime, materiale, marfuri, subansamble, piese de schimb;

cumpararile de energie si combustibili;

cheltuieli aferente perioadei curente.

Scopul angajarii acestor credite este de a asigura realizarea si finalizarea productiei de

marfuri, executarii de lucrari si prestarii de servicii, care au consum si desfacere asigurate prin contracte si comenzi ferme. Acestea sunt credite pe termen scurt, care se acorda in general pentru cel mult 90 de zile fiecare, fara a depasi 12 luni de la acordarea primului credit.

Prelungirea se face pe baza analizei fluxului de lichiditati la inceputul fiecarui trimestru(in primele 10 zile) sau din timpul trimestrului pentru societatile comerciale care constituie clienti noi pentru banca.

Societatile comerciale sunt obligate ca, alaturi de garantiile prezentate anterior, sa notifice legal si cesiunea creantelor asupra incasarilor in favoarea bancii.

Creditele pentru export-import sunt destinate finantarii nevoilor curente sau exceptionale generate de activitatile de export si respectiv de import ale societatilor comerciale care au contul curent in lei si contul valutar la societatea bancara.

Operatiunile de incasari, plati si schimb valutar se efectueaza prin conturile deschise la banca ce acorda creditele. Acestea sunt credite pe termen scurt.

Creditele pentru investitii apar ca resursa temporara de finantare intrucat realizarea de investitii necesita resurse care depasesc nivelul celor proprii, la care, in unele cazuri(societati cu capital fie public, fie public si privat9, se adauga alocatii bugetare.

In acest context, pentru completarea resurselor, societatile comerciale recurg la credite pentru investitii. Acestea sunt destinate finantarii cheltuielilor prevazute in proiectele de investitii aprobate pentru:

realizarea de noi obiective si sau capacitati de productie;

dezvoltarea, modernizarea si sau retehnologizarea capacitatilor de productie;

asigurarea utilitatilor necesare functionarii obiectivelor si capacitatilor noi sau existente;

cumpararea de active imobilizate(corporale si necorporale);

cumpararea de materiale pentru investitii;

alte cheltuieli de investitii.

Creditele pentru investitii finanteaza nevoile de resurse ale societatii comerciale

solicitatoare in proportie de cel mult 85%.

Acestea sunt credite pe termen mediu(numai pentru investitiile mici) si lung (regula generala).