Continutul economic, formele si rolul creditului public

Continutul economic, formele si rolul creditului public

In epoca contemporana, caracteristic pentru majoritatea statelor cu economie de piata este faptul ca se inregistreaza o tendinta de crestere mai rapida a cheltuielilor publice comparativ cu veniturile curente (ordinare). Procurarea de catre stat a unor resurse banesti suplimentare prin majorarea si/sau instituirea de noi impozite, este mai incomoda pentru stat si nu acopera decat in mica parte necesarul de resurse financiare. De aceea statul apeleaza la imprumuturi publice si/sau la emisiunea baneasca fara acoperire. Imprumuturile publice interne sau externe  se pot mobiliza intr-un termen relativ scurt, pentru acoperirea necesitatilor de acoperire a cheltuielilor publice.

Bazat pe increderea in solvabilitatea statului, creditul public se realizeaza fie pe calea contractarii directe de catre stat de imprumuturi de la persoane fizice si juridice, fie prin intermediul unor institutii specializate: banci, institutii financiare, societati de asigurare, etc.

In afara de stat (prin autoritatile publice centrale si locale) la resurse de imprumut fac apel si societatile private, publice si mixte, organizatiile cooperatiste si unele categorii sociale. Avand aceleasi surse de formare, creditul privat intra in competitie cu creditul public. Oferta de capital de imprumut fiind limitata, satisfacerea nevoii de credite a agentilor economici limiteaza accesul la credite al autoritatilor publice si invers.

Resursele banesti oferite spre imprumut sunt puse la dispozitia acelor solicitanti care accepta conditiile de acordare a creditului: garantii, termene de rambursare, rata dobanzii, etc.

Destinatiile pe care le primesc sumele imprumutate sunt diferite: sunt utilizate drept capital productiv, sunt investite in bunuri de folosinta indelungata sau sunt cheltuite in scopuri de consum, dupa caz.

Indiferent de destinatia sumelor acordate cu imprumut, creditorul realizeaza un venit sub forma de dobanda, natura acesteia fiind diferita in functie de destinatia data imprumutului.

Astfel, imprumuturile utilizate in calitate de capital contribuie la sporirea masei profitului realizat, din acesta imprumutatul cedand o parte imprumutatorului, sub forma de dobanda, ca pret al imprumutului acordat.

Dobanda platita pentru creditul primit exprima, pe de o parte, relatii de distributie a valorii adaugate intre participantii la activitatea economica finantata prin credit, iar pe de alta, relatii de redistribuire a profitului realizat de agentul economic si imprumutator.

Imprumuturile utilizate in scop de consum de catre populatie nu produc valoare adaugata din care sa se plateasca dobanda, aceasta fiind suportata din veniturile sau averea populatiei.

Imprumuturile contractate de stat, cu exceptia celor utilizate pentru activitati economice, nu produc valoare, plata dobanzii si restituirea imprumutului fiind suportata din veniturile bugetare, adica in principal pe seama impozitelor si taxelor. In acest caz, dobanda platita de stat exprima relatii de redistribuire a venitului national, in principal a veniturilor persoanelor fizice si juridice, mobilizate pe calea impozitelor si taxelor, in favoarea celor care au acordat bani cu imprumut.

In cadrul relatiilor de credit public, statul apare ca debitor, creditorii sai fiind bancile, consortiile bancare, intreprinderile industriale, societatile de asigurare, casele de economii, subscriitori la imprumuturi, etc. De asemenea, statul poate aparea si in calitate de creditor atunci cand beneficiarii de imprumuturi sunt intreprinderile publice, organele administratiei de stat locale, etc.

Sub raport juridic, imprumutul de stat apare ca o intelegere intervenita intre o persoana fizica sau juridica, pe de o parte, si stat, pe de alta parte, prin care prima consimte sa puna la dispozitia statului o suma de bani, sub forma de imprumut, pe o perioada determinata, iar acesta din urma se angajeaza sa o restituie la termenul stabilit si sa achite 'pretul' cuvenit sub forma de dobanda.

In acceptiunea legiuitorului roman[1] imprumut de stat reprezinta 'obligatia generata de un contract prin care statul, in calitate de imprumutat, obtine fonduri financiare de la o persoana fizica sau juridica creditoare si se angajeaza sa le ramburseze, impreuna cu dobanda si cu alte costuri aferente, intr-o perioada specificata'.

Din cele aratate mai sus se desprind urmatoarele trasaturi caracteristice ale imprumutului de stat:

- are caracter contractual, exprimand acordul de vointa al partilor, spre deosebire de impozite care se stabilesc in mod unilateral de catre stat in sarcina persoanelor fizice si juridice, constituind o prelevare obligatorie. Desi apare ca un acord de vointa intre parti, anumite elemente (conditiile de emisiune si de rambursare, forma si marimea venitului care se asigura subscriitorilor, precum si alte elemente) se stabilesc unilateral de catre stat, iar persoanele fizice si juridice pot sa le accepte sau sa le respinga in bloc. Spre deosebire de imprumutul de stat, in cazul unui contract de credit bancar, intre o banca si persoane fizice si/sau juridice, conditiile de acordare si rambursare a imprumutului se negociaza de catre imprumutat si imprumutator. Bancile solicita persoanelor fizice si juridice carora le acorda credite sa prezinte o anumita garantie materiala; in cazul imprumutului de stat, statul nu ofera creditorilor sai o asemenea garantie;

- are caracter rambursabil, deoarece trebuie restituit la termenele stabilite persoanelor care le-au acordat. Sunt situatii cand statul lanseaza unele imprumuturi, denumite perpetue, pentru care nu se stabileste un termen de restituire, ci doar obligatia de a plati anumite dobanzi pe o perioada de timp nedeterminata. In aceste situatii statul poate sa rascumpere la bursa inscrisurile imprumutului respectiv, cand cursul obligatiunilor este convenabil;

- are la baza o contraprestatie, deoarece pentru sumele imprumutate statului, subscriitorii beneficiaza de unele venituri sub forma dobanzii, castigului sau a dobanzii si castigului, dupa caz.

Statul recurge la imprumuturi fie din necesitati de trezorerie, fie din necesitati de echilibru bugetar.

In primul caz, veniturile bugetare ordinare prognozate a se realiza acopera integral cheltuielile bugetare. Desi pe intregul an bugetul de stat se prezinta echilibrat, pe parcursul lui pot aparea neconcordante intre termenele la care se incaseaza veniturile si cele la care se efectueaza cheltuielile, in unele perioade platile devansand incasarile, ceea ce provoaca goluri de casa.

Insuficienta de resurse inregistrata la bugetul de stat poate fi acoperita pe seama sumelor imprumutate din bugetele asigurarilor sociale, bugetele fondurilor speciale si bugetele institutiilor de stat care inregistreaza excedent de resurse.

Daca disponibilitatile de resurse ale acestor fonduri, care sunt derulate prin Trezoreria statului, nu acopera golul de casa al bugetului de stat, atunci se apeleaza la imprumuturi pe termen scurt de pe piata, si, in ultima instanta, se apeleaza la Banca Centrala pentru avansuri in contul veniturilor bugetare viitoare.

In cel de-al doilea caz, veniturile bugetare ordinare nu acopera integral cheltuielile bugetare la nivelul intregului an, avand de-a face cu un deficit bugetar. In acest caz, guvernul are de ales intre doua solutii pentru acoperirea deficitului: sa incerce sporirea veniturilor fiscale (prin majorarea impozitelor existente sau introducerea de noi impozite) sau sa apeleze la imprumuturi. De regula, se opteaza pentru a doua solutie, din urmatoarele considerente:

- majorarea impozitelor si introducerea de noi impozite este o masura nepopulara si nu au un efect imediat asupra veniturilor bugetare;

- imprumuturile de stat ofera un plasament sigur si profitabil al disponibilitatilor banesti ale populatiei;

- imprumuturile de stat sunt un mijloc mai rapid de procurare a resurselor financiare decat introducerea de noi impozite si majorarea celor existente.