ORGANIZAREA MONETARA

1 Formele de existenta ale banilor

O data aparuti, banii s-au adaptat evolutiei schimbului, modificandu-si forma in functie de necesitatile practice ale fiecarui stadiu de dezvoltare a societatii.

In prezent, in lume exista cinci forme mai importante de existenta ale banilor:

- moneda metalica, batuta in aur si argint, ramasa in circulatie din trecut, cand a circulat in mod oficial;

- bancnotele emise de bancile de emisiune (centrale);

- moneda divizionara confectionata din metale obisnuite;

- moneda de cont;

- instrumentele de credit.

O asemenea stare de lucruri este legata de anumite comportamente sociale, constituite treptat si aflate intr-o permanenta schimbare.

1.1 Moneda metalica

Intr-o prima faza, aurul si argintul au fost utilizate sub forma de lingouri confectionate de particulari. Drept urmare greutatea si titlul acestora varia mult de la un caz la altul. Pentru a cunoaste valoarea lor exacta era necesar sa se procedeze la verificari indelungi si complexe. De aceea, autoritatile statale au inceput sa puna in circulatie lingouri transformate ulterior in simple discuri, special marcate, astfel incat sa indice greutatea si titlul metalului pretios continut in piesa respectiva. Agentii economici s-au obisnuit, treptat, sa accepte aceste piese, fara sa mai simta nevoia verificarii, cu prilejul fiecarei tranzactii, a valorii lor. S-a trecut astfel de la bani cantariti la monedele batute si numarabile, fenomen ce a generat numeroase avantaje practice.

Primele monede au aparut in Europa in secolele VIII-VII i.Ch., dupa descoperirea cantarului si crearea principalelor sisteme de numeratie. In China, potrivit cercetarilor numismatice, monedele metalice au circulat inca din secolul al XI - lea i.Ch. Dupa Herodot, locul de origine al monedei ar fi Lydia. Alte izvoare istorice apreciaza insa ca adevaratul rege al monedei ar fi Phidon, regele din Argos, care a prezidat in anul 748 i.Ch. jocurile olimpice.

Tinand seama de transformarile pe care le-au suferit banii, istoria acestora poate fi impartita in doua mari perioade:

- epoca premonetara, in care marfa-bani era creatia spontana a colectivitatii, fara interventia statului;

- epoca monetara, in care marfa-bani sau numai simbolul acesteia sunt reglementate de catre stat, confectionate de catre acesta si impuse prin sistemul de drept.

La randul sau, epoca monetara poate fi divizata in trei etape distincte, foarte diferite intre ele ca intindere: 

- prima etapa, se desfasoara pe circa douazeci si trei de secole, aproximativ pana la inceputul secolului al XVII-lea, timp in care in circulatie au existat numai monezi metalice de aur si argint;

- a doua etapa, cuprinde perioada situata intre anii 1600-1914 cand in circulatie s-au aflat ataat monezile de aur si argint cat si semnele monetare fara valoare proprie, deplin convertibile in metal pretios;

- a treia etapa, dupa primul razboi mondial, este aceea a circulatiei exclusive a bancnotelor convertibile si neconvertibile si a monedei de cont.

Elementele principale ale institutiei monetare au fost fixate inca de dreptul roman, acestea fiind urmatoarele:

- legea monetara, care exprima vointa statului in legatura cu emiterea si utilizarea semnului monetar;

-substanta monetara, care rezulta din legea monetara, constaand dintr-o anumita cantitate de metal pretios de un anumit titlu;

- forma monedei, ce rezulta tot din legea monetara, referindu-se la efigiile si inscriptiile de pe fetele discului monetar, zimtii sau inscriptiile de pe muchiile acestuia.

In concluzie, aparitia monedei metalice a marcat inceputul unei noi ere in evolutia istorica a banilor, caracterizata prin interventia statului care, prin mijloace specifice dreptului, a creat o ordine monetara superioara, in care preleva drepturile, obligatiile si raspunderile. Dintr-o creatie spontana a schimbului, banii devin obiect al reglementarii juridice constiente, iar ideea de ordine si justitie inerenta acestui proces transforma relatiile banesti obiective intr-o institutie sociala.

1.2 Bancnota

Bancnota este un ban de credit. Ea a aparut si s-a dezvoltat odata cu dezvoltarea relatiilor de credit, cu perfectionarea organizatorica a aparatului bancar si cu amplificarea functiei banilor de mijloc de plata, adica odata cu proliferarea actelor de vanzare- cumparare de marfuri in baza unor inscrisuri ce consemnau promisiuni de plata la un anumit termen. A avut ca precursori certificatul de depozit si cambia. Limitele prezentate de aceste instrumente ale creditului, in exercitarea functiei lor de mijloc de plata, au determinat transformarea lor in bancnota.

Primele bancnote au aparut in China in secolul al X-lea, iar in Europa abia in secolul al XVIII-lea.

Trasaturile definitorii ale bancnotei au fost urmatoarele:

- bancnota a constituit un angajament al bancii de emisiune, la purtator si la vedere, ceea ce inseamna ca orice purtator al bancnotei, se putea prezenta la ghiseele bancii, putand sa primeasca echivalentul in moneda cu valoarea integrala;

- ca angajament al bancii de emisiune, prin traditie si prin lege, bancnota era investita cu puterea de a fi utilizata ca mijloc de circulatie si ca mijloc de plata. Faptul ca era un angajament nepurtator de dobaanda, a constituit o premisa care a asigurat ramaanerea ei in procesul circulatiei pentru a indeplini aceste functii;

- bancnota era convertibila, adica putea fi transformata, oricand, in moneda cu valoare intrinseca. Pentru detinator era deci un semn al aurului, care in orice moment putea deveni aur;

- ca semn al creditului, bancnota includea pe de o parte, insusi temeiul reintoarcerii sale la banca de emisiune, la expirarea termenelor cambiilor scontate, in special, la scadenta angajamentelor de credite, in general. Pe de alta parte, fundamentarea emisiunii de bancnote pentru satisfacerea nevoilor de credite ale producatorilor si consumatorilor marfurilor, asigura o anumita proportie intre emisiunea de bancnote si nevoile de bani.

Bancnotele s-au impus in circulatie datorita avantajelor lor practice manifestate comparativ cu moneda metalica, astfel:

- au fost eliminate costurile si riscurile aferente manipularii aurului;

- a fost inlaturata necesitatea verificarii pieselor metalice;

- a fost eliminat riscul primirii de piese uzate sau false;

- masa lor putea fi adaptata mai usor volumului in crestere al tranzactiilor.

Asa cum s-a mentionat, bancnota a aparut in straansa legatura cu moneda metalica. Ulterior insa, ea a devenit un ban autentic, distinct de moneda metalica, pus in circulatie cu prilejul operatiunilor de creditare efectuate de banca centrala. Emisiunea bancnotelor nu mai implica, ca in trecut, retragerea din circulatie a altor forme de moneda, ci cantitatea de bancnote in circulatie se alatura celorlalte componente ale masei monetare totale. Din creanta asupra bancii emitente, bancnota a devenit in zilele noastre un drept asupra unei parti din produsul intern brut al tarii in care circula. Originalitatea acestui drept consta in faptul ca: nu are efect precizat; nu are scadenta; este imprescriptibil; nu este purtator de dobaanda; se materializeaza intr-un inscris cu o anumita valoare nominala, care este recunoscut de stat ca mijloc de plata si de circulatie.

1.3 Moneda divizionara

Moneda divizionara este reprezentata de piesele metalice cu valori nominale mici, care servesc pentru efectuarea platilor marunte. Valorile nominale respective sunt identice cu submultiplii unitatii monetare nationale, iar aliajele din care sunt confectionate sunt, de regula, pe baza de nichel sau aluminiu. Chiar daca aliajul contine argint, considerat pretios, valoarea sa comerciala este mult inferioara valorii nominale inscrise pe piesa.

1.4 Moneda de cont

Moneda de cont este reprezentata de disponibilitatile aflate in conturile bancare si care circula intre aceste conturi prin operatiuni de virament sau de transfer. Disponibilitatile respective pot proveni din depuneri sau din deschideri de credite ale bancilor in favoarea titularilor de conturi. In conditiile contemporane, moneda de cont reprezinta principala componenta a masei monetare aflate in circulatie.

Treptat, disponibilitatile aflate in conturi, utilizate scriptic, au luat locul monedei metalice si a altor forme de moneda efectiva, datorita avantajelor acestei modalitati de efectuare a platilor si anume:

- evitarea cheltuielilor si riscurilor legate de manipularea numerarului;

- posibilitatea verificarii, controlarii, refacerii si dovedirii in orice moment a operatiunilor;

- economia de munca;

- accelerarea platilor.

Printre criticile care i se aduc monedei de cont trebuie mentionata aceea ca poate fi emisa de orice banca, care isi creeaza astfel un circuit monetar propriu, prin care se eludeaza, intr-o anumita masura, controlul bancii de emisiune.

Tendinta de evolutie a banilor spre forme abstracte, fara substanta, continua si in prezent, cand a aparut ceea ce se numeste moneda electronica, reprezentaaaaand disponibilitatile din conturile bancare conduse cu ajutorul computerelor.

1.5 Instrumentele de credit ca forma de existenta a monedei

Instrumentele de credit sunt documente scrise, avand forma si continut consacrate prin lege si reprezentaand o obligatie a debitorului de a rambursa la o scadenta o suma de bani determinata si de a plati o dobaanda.

Ele pot fi pe termen scurt, atunci caand suma este imprumutata pe o perioada care in general nu depaseste un an sau pe termen lung, caand scadenta este fixata pe un timp mai mare de un an.

Gama instrumentelor de credit este in prezent foarte diversificata. Frecvent folosite sunt insa: cambia, cecul, warantul, bonul de casa, bonul de tezaur, obligatiunea cautionala. Alte inscrisuri de valoare, cum ar fi de pilda, actiunea, obligatiunea, polita de asigurare, desi au un continut diferit, sunt valori mobiliare care se aseamana cu instrumentele de credit privat si public din punct de vedere al modului in care servesc la mobilizarea fondurilor. Toate insa, indeplinesc o multitudine de functii, si anume: instrumente de credit, instrumente de mobilizare si transfer al capitalurilor, instrumente de plata.

Cambia, de exemplu, este initial un instrument de credit comercial; in sensul ca furnizorul unui produs, care emite o cambie avand ca tras pe cumparator, acorda cumparatorului un credit pana la scadenta cambiei. Dupa aceea, ea poate deveni un instrument de credit bancar, daca beneficiarul sau o cedeaza unei banci, obtinand pe baza sa un credit bancar pe termen scurt. Cambia poate fi insa emisa si fara sa aiba la baza operatii comerciale, ci exclusiv in scopul de a obtine pe baza ei un credit, fie bancar, fie comercial. Cambiile create in acest fel, denumite financiare, servesc in principal la mobilizarea si transferul pe termen scurt al capitalurilor. De asemenea, daca la scadenta sunt platite prin virament, cambiile servesc ca instrument de plata fara numerar. In fine, in masura in care circula intre giranti succesivi, serveste ca mijloc de plata similar cu bancnota sau alte forme de moneda.

In ceea ce priveste functia de mijloc de plata, ea este indeplinita de instrumentele de credit pe termen scurt. Instrumentele de credit pe termen lung, la randul lor, servesc mai ales, ca mijloc de plasament si de miscare a capitalurilor.

Desi indeplinesc functia de mijloc de plata similar cu bancnotele sau cu moneda de cont, instrumentele de credit se deosebesc totusi de acestea din anumite puncte de vedere.

Astfel, instrumentele de credit sunt primite drept plata in mod facultativ, pe cand bancnotele si moneda de cont nu pot fi refuzate, avand un curs legal si o circulatie fortata. Instrumentele de credit corespund unor creante determinate, rezultate dintr-un imprumut si nu altfel, in timp ce bancnota si moneda de cont reprezinta creante cu obiect si subiect nedefinit. Orice titlu de credit implica riscul inslovabilitatii debitorului, pe cand numerarul si banii de cont nu pot fi opusi emitentilor lor. Instrumentele de credit au o valabilitate limitata in timp, pe cand bancnotele si moneda scripturala beneficiara de un regim juridic protegiuitor nelimitat in timp. In fine, in timp ce bancnota reprezinta creante de valori fixe, instrumentele de credit corespund unor operatiuni diverse, reprezinta creante de valori foarte diferite. Aceste deosebiri ii determina pe unii autori sa considere instrumentele de credit ca fiind forme imperfecte de moneda, care indeplinesc numai unele din functiile acesteia. Dupa alti autori, instrumentele de credit sunt un fel de bani privati, emisi de particularii care, dintr-un motiv sau altul, nu-si pot procura moneda legala.

Desi, sunt o forma imperfecta a monedei, totusi, nu trebuie omis ca instrumentele de credit servesc la efectuarea unui volum important de plati, interne si externe, in acest din urma caz devenind devize, iar la nevoie se pot tranforma in bancnote sau in moneda de cont. Ele se negociaza la bursa de valori, care, in calitate de componenta a pietei monetare globale, exercita numeroase presiuni asupra activitatii economice.

1.6 Moneda de hartie

Alaturi de formele principale de existenta ale banilor analizate, in circulatie mai exista o specie de semne monetare emise de catre stat nu pe principiile creditului bancar, ci pe acelea ale creditului public. Aceste semne reprezinta banii de hartie propriu-zisi sau moneda de hartie, avand drept caracteristici principale cursul lor legal.

Moneda de hartie are la baza operatiuni de credit public, spre deosebire de bancnote care se pun in circulatie prin intermediul operatiunilor de credit bancar pe care le efectueaza. De asemenea, moneda de haartie poate fi creata prin emiterea directa de catre stat a unor semne monetare, pe care acesta le pune in circulatie fie prin banca de emisiune, pe calea plasarii imprumuturilor bancare, fie prin alte canale, cum sunt plata functionarilor publici si a furnizorilor statului. Aceste semne monetare pot fi concepute special pentru a indeplini anumite functii monetare, caz in care se prezinta ca si bancnotele in cupiuri, sau se pot confectiona ca titluri obisnuite de credit public.

Cursul fortat la care circula moneda de hartie este, de regula, valoarea sa nominala. Pentru acest curs legal, moneda de hartie este primita de casieriile statului pentru unele sau pentru toate platile catre acesta. De asemenea, prin legea care autorizeaza emisiunea se stipuleaza ca semnele monetare respective trebuiesc primite, la acelasi curs, de catre particulari.

Emisiunea monedei de hartie este tentanta, datorita usurintei cu care poate fi pusa in circulatie, insa comporta serioase riscuri. In cazul acestei forme de moneda, statul isi procura resursele de care are nevoie fara a intaampina rezistenta populatiei. Riscul major consta in deprecierea inflationista a acestui tip de moneda. Deoarece nu exista o limita obiectiva a emisiunii, excesul de moneda de haartie pusa in circulatie pentru acoperirea nevoilor financiare ale statului nu poate fi intotdeauna evitat de bunele intentii sau de calculele autoritatilor. Rezultatul este scaderea puterii de cumparare a monedei de haartie, deprecierea sa in raport cu bunurile si serviciile, proces pe care nu-l poate stavili nici o reglementare juridica.

2 Conceptul de sistem monetar

Conceptul de sistem monetar desemneaza ansamblul normelor legale si institutiilor care reglementeaza desfasurarea relatiilor banesti si circulatia baneasca dintr-o anumita tara. Coerenta si deci, caracterul sistemic al acestor norme si institutii provine din faptul ca ele servesc la realizarea acelorasi obiective economice, sociale, financiare si de credit formulate si urmarite de autoritatea statala.

De regula, prin modul in care este conceput, sistemul are menirea sa stimuleze cresterea economica, sporirea competitivitatii produselor nationale in schimburile cu strainatatea, crearea conditiilor pentru obtinearea unor avantaje materiale cat mai mari din circulatia internationala a capitalurilor.

Cu toate ca de-a lungul anilor s-au facut numeroase propuneri pentru crearea unui sistem monetar international pe baza unei monede unice, emisa de o institutie internationala, aceste idei nu au fost materializate. Pana in prezent, sisteme monetare reprezinta creatii juridice nationale sau regionale.

Organizarea fiecarui sistem monetar national reflecta conceptia si practica monetara a statului respectiv, determinata de stadiul sau de dezvoltare economica si politica, de relatiile cu alte state si de normele de conduita monetara convenite pe plan international.

In conceptia clasica, prin notiunea generica de sistem monetar sunt precizate urmatoarele elemente ce prefigureaza structura acestuia: metalul monetar; unitatea monetara; baterea si circulatia monedei metalice; emisiunea si circulatia bancnotelor; emisiunea si circulatia banilor de hartie.

Continutul normelor monetare si profilul institutiilor monetare create de acestea sunt determinate de caracteristicile formelor de moneda aflate in circulatie.

Multa vreme in circulatie s-au aflat monezi metalice din aur si argint. Au aparut apoi bancnotele, deplin convertibile in metal pretios. In prezent, in toate tarile, se afla in circulatie urmatoarele forme de moneda: bancnote, emise de banca centrala; moneda divizionara, emisa de stat; moneda de cont, emisa in conditiile stabilite de sistemul monetar national, de bancile de emisiune si comerciale prin operatiunile lor de credit; moneda de hartie neconvertibila (bonuri de tezaur si alte genuri de titluri de credit public) emisa de Ministerul Finantelor. Tinand seama de evolutia structurii formelor de moneda aflate in circulatie, de disparitia unora si inlocuirea lor cu altele, cat si de caracteristicile lor, sistemele monetare pot fi clasificate in metaliste si nemetaliste.

Sistemul metalist reprezinta acel sistem monetar national in cadrul caruia aurul si argintul servesc ca echivalent general al valorii celorlalte marfuri. A fost practicat in doua variante: sistemul monometalist aur si respectiv sistemul monometalist argint si cu aurul ca echivalent general impreuna cu argintul (sistemul bimetalist).

Primele sisteme monetare au fost cu precadere bimetaliste, cele monometaliste fiind adoptate de majoritatea statelor abia in secolul al XIX-lea, mai intai pe baza de argint, iar apoi pe baza de aur. Bimetalismul a fost practicat in mai multe variante si anume: bimetalismul integral, cand raportul de valoare intre aur si argint era mentinut fix prin lege; bimetalismul paralel, cand raportul de valoare dintre cele doua metale era lasat sa oscileze liber, in functie de evolutia ecartului dintre cerere si oferta; bimetalismul mixt (schiop), cand raportul de valoare era mentinut fix prin lege pentru monezile principale, in timp ce pentru monezile divizionare era lasat sa oscileze liber in functie de jocul cererii si ofertei. La randul sau, asa cum s-a mai mentionat, monometalismul a functionat si el, atat in varianta monometalism - aur, cat si in varianta monometalism - argint;

Bimetalismul a fost adoptat in Anglia inca din secolul al XIV-lea, in Franta in 1803, in Romania in 1867, functionand in tarile europene pana in jurul anului 1875. Ca urmare a marilor dificultati create de diferenta crescanda dintre raportul de valoare dintre aur si argint stabilit pe baza legala si raportul dintre valorile comerciale reale ale celor doua metale, majoritatea tarilor au renuntat la sistemul bimetalist si au instituit sistemul monometalist - aur: Anglia in 1819, Germania in 1871, Olanda in 1875, Franta impreuna cu partenerii ei din Uniunea Monetara Latina (Italia, Belgia, Elvetia, Grecia) in 1878, Austria in 1892, Japonia in 1897, Spania si Rusia in 1898, SUA in 1900 etc. Indochina si China au mentinut monometalismul - argint pana in 1930 si respectiv pana in 1935. Romania a adoptat monometalismul - aur in anul 1890, inlocuind astfel bimetalismul instituit in anul 1867, dupa modelul Uniunii Monetare Latine.

Punerea in circulatie a bancnotelor neconvertibile, extinderea platilor prin simple consemnari in evidentele bancilor, iar in prezent, prin inregistrari magnetice, reflecta procesul ireversibil de trecere de la sistemele metaliste la cele nemetaliste, respectiv de dematerializare a monedei. Esenta acestui proces consta in scoaterea aurului din functiile de echivalent general, de bani si utilizarea lui ca marfa obisnuita. Evolutiile mai recente in acest sens sunt urmatoarele: sistarea in 1971 a convertibilitatii externe a dolarului SUA; abandonarea in anul 1973 a cursurilor valutare fixe si modificarea in1978, prin cel de-al doilea amendament la statutul F.M.I., a sistemului de stabilire a paritatilor monetare. Deci, in prezent, sistemele monetare nu mai au ca referinta aurul, sau vreo moneda convertibila in aur. Valoarea unei monede se determina in fiecare zi, in raport cu alte monede, care variaza la randul lor. In acest context, sistemele banesti actuale reprezinta o forma de manifestare a etalonului - devize.

3 Etape in evolutia monometalismului - aur

In evolutia sa monometalismul aur a cunoscut mai multe etape si anume: etalonul aur-moneda (Gold Standard); etalonul aur-lingouri (Gold Bullion Standard); etalonul aur-devize (Gold Exchange Standard).

a)      Etalonul aur-monede

Etalonul aur-moneda (clasic) a devenit cu timpul expresia juridica cea mai deplina si mai caracteristica a circulatiei monedei cu valoare intrinseca. La baza functionarii sale au fost puse urmatoarele pricipii: stabilirea prin lege a unui continut in aur al unitatii monetare (valorii paritare); stabilirea raporturilor de valoare dintre diferite monede nationale (paritatilor monetare) pe baza valorilor paritare respective; baterea libera a monezilor de aur, fiecare detinator avand dreptul sa predea monetariei statului o cantitate de aur si sa obtina in schimb numarul corespunzator de monezi de aur, mai putin o anumita taxa de batere; convertibilitatea libera a bancnotelor in monezi de aur; circulatia libera a aurului atat in interiorul tarii, cat si in exterior.

Din examinarea, oricat de succinta, a acestor caracteristici pot fi desprinse atat avantajele cat si limitele sistemului. Astfel, prin definirea in aur a monedei nationale, raportul valoric dintre monedele diferitelor state ramane stabil, fapt ce stimuleaza comertul international. Tezaurizarea si detezaurizarea aurului si convertibilitatea nelimitata a bancnotelor in aur regleaza spontan cantitatea de moneda in circulatie in functie de nevoile economiei si, in acelasi timp, realizeaza, in principiu, echilibrarea balantei platilor curente. Daca balanta mentionata devine excedentara intra aur in tara, pe baza lui, creste masa monetara in circulatie, fenomen ce provoaca o majorare a preturilor si din aceasta cauza scade exportul, reducand intrarile de aur - si invers, pana la restabilirea de la sine a echilibrului balantei platilor curente si al circulatiei monetare interne. Se realizeza astfel, o stabilitate relativ automata a circulatiei monetare interne si se disciplineaza relatiile de plati internationale fara interventia autoritatilor statale. De asemenea, se asigura stabilitatea cursurilor valutare, adica a preturilor monedelor nationale exprimate in monezile altor state, pentru ca daca bancnotele si devizele unui stat devin prea scumpe pentru straini (exportul sau este mai mare ca importul) atunci partenerii straini prefera sa expedieze aur spre tara de referinta. Se creeaza astfel, o limita superioara a cursului valutei acelui stat (punctul de intrare a aurului) si o limita inferioara (punctul de iesire al aurului), acesta din urma actionand in situatia cand datorita cererii mari de valuta si devize straine (import mai mare decat exportul) cursul acestora in moneda nationala devine prea scump, iar importatorii din tara de referinta prefera sa expedieze in strainatate aur. Punctele aurului constitue deci, limite stranse intre care pot oscila cursurile valutare, fapt ce le ofera automat o stabilitate rezonabila.

Cu toate virtutile indiscutabile ale etalonului aur- moneda, mecanismele sale stabilizatoare au putut functiona doar in conditiile pietei liber-concurentiale si ale libertatii efective a transferurilor internationale de capital. Dar, aceste conditii nu au fost intrunite niciodata intr-o forma ideala, iar cu timpul au devenit tot mai anacronice. Etalonul aur-moneda a favorizat tarile dezvoltate, facilitand concentrarea aurului in cateva dintre acestea si permitandu-le sa furnizeze lumii drept lichiditate internationala propria lor moneda. Celelalte tari au fost constranse sa efectueze devalorizari repetate, fenomen ce a dus la subordonarea lor fata de marile centre financiare si bancare ale lumii.

Dupa primul razboi mondial, concentrarea aurului in cateva tari dezvoltate ca resursa strategica pentru situatii de criza economica si politica, precum si restrictiile puse implicit circulatiei interne si internationale a aurului, au determinat majoritatea tarilor sa abandoneze etalonul aur-moneda si sa adopte fie etalonul aur-lingouri (Anglia, Franta), fie etalonul aur-devize (Italia, Austria etc.), cunoscute sub denumirea de etaloane aur-redus. Unele tentative de reintroducere a etalonului aur-moneda au esuat, pentru ca mecanismele automate ale acestuia erau in contradictie cu noile conditii economico-sociale care cereau interventia activa a statelor in economie.

In Romania interbelica s-a incercat introducerea etalonului aur-moneda in anul 1929 impreuna cu etalonul aur-lingouri si etalonul aur-devize. De fapt, datorita izbucnirii marii crize economice din anii 1929-1933, nu a functionat decat sistemul aur-devize si acesta grevat de numeroase restrictii.

b)      Etalonul aur-lingouri

A reprezentat o forma hibrida a etalonului aur-moneda, adoptata dupa prima conflagratie mondiala, ca urmare a concentrarii aurului in principalele state dezvoltate si restrictiilor puse circulatiei efective a aurului. Pricipalele caracteristici ale acestui sistem sunt: unitatea monetara nationala a continuat sa fie definita printr-o anumita cantitate de aur; convertibilitatea bancnotelor era posibila, dar nu in monezi de aur, ci in lingouri (accesul la convertibilitate il aveau numai detinatorii de sume echivalente cu cel putin valoarea unui lingou); era necesara existenta unei rezerve oficiale de aur in lingouri; capitalurile erau liber transferabile.

Etalonul aur-lingouri a permis echilibrarea balantei de plati externe prin export-import de aur si disciplinarea emisiunii monetare interne, care ramane insa limitata in functie de rezervele de aur. Importanta practica a sistemului monetar bazat pe principiile etalonului aur-lingouri a fost insa redusa. Din punct de vedere istoric, etapa reprezentata de etalonul aur-lingouri prezinta un anumit interes, deoarece reprzinta prima faza de restrangere a convertibilitatii in aur, proces devenit necesar ca urmare a imposibilitatii aplicarii principiilor clasice ale etalonului aur-moneda.

In Romania, forma de convertibilitate implicata de etalonul aur-lingouri a fost adoptata, impreuna cu altele, in cadrul reformei de stabilizare monetara din anul 1929, fara ca sa fie insa efectiv practicata.

c)      Etalonul aur-devize

Reprezinta, de asemenea o forma hibrida a etalonului aur-moneda, instituita de unele tari pe baza recomandarilor Conferintei Monetare Internationale de la Genova, din anul 1922, ca urmare a imprejurarilor postbelice care faceu imposibila restabilirea etalonului aur-clasic. Caracteristicile principale ale acestui sistem sunt: definirea unitatii monetare nationale printr-o anumita cantitate de aur sau in functie de o moneda mai puternica, convertibila in aur; retragerea aurului din circulatia interna, in care se utilizeza exclusiv semne ale valorii; convertibilitatea bancnotelor, la alegerea bancii emitente in aur sau in valute-aur, in care moneda nationala este convertibila legal la un curs oficial stabilit in mod durabil in functie de paritati fixe; constituirea unei rezerve de mijloace de plata internationale, compusa din aur, din valute straine relativ stabile si din alte active; transferarea libera sau in limitele anumitor restrictii a capitalurilor.

In cadrul acestui sistem, rolul convertibilitatii este redus la procurarea mijloacelor de plata necesare pentru achitarea importurilor (convertibilitatea in aur este inlocuita cu interconvertibilitatea unei valute in alta). In ordine cronologica, etalonul aur-devize constitue prima derogare de la principiile automatiste ale etalonului aur-moneda, derogare rezultata din includerea in rezervele de plata internationale, alaturi de aur, a valutelor si devizelor. Automatismul asigurarii necesarului de moneda in circulatie a fost inlocuit prin actiunea constienta a statelor, bazata pe anumite repere si aprecieri ale institutiilor financiare specializate si bancilor.

Data fiind insuficienta fizica a aurului in raport cu necesitatile mereu crescande de mijloace de plata ale schimbului, etalonul aur-devize a constituit o solutie pentru sporirea masei monetare in concordanta cu nevoile economiei, fara cresterea corespunzatoare a acoperirii metalice a emisiunii. Aplicarea principiilor acestui sistem s-a confruntat insa in practica cu o serie de dificultati. Astfel, rezervele de mijloace de plata internationale ale celor mai multe state se formeaza, de regula, ca urmare a excedentelor balantelor de plati externe, care corespund unor deficite ale balantelor statelor din care provin valutele forte. Marimea rezervelor nu depinde deci, de necesitatile schimburilor economice internationale, ci de deficitele balantelor de plati ale tarilor emitente de valute de rezerva, fapt ce creeaza premisa unui exces sau a unei insuficiente a lichiditatilor internationale. Pe de alta parte, etalonul aur-devize a asigurat suprematia tarilor furnizoare de mijloace de plata internationale, carora le-a oferit numeroase avantaje unilaterale, in principal acelea de a plati cu propria moneda importul de marfuri si servicii, de a finanta cu aceasta moneda expansiunea si infiltrarea firmelor nationale in economia altor tari etc., fenomene ce au condus la aparitia unui exces de lichiditati internationale. In consecinta, s-au produs numeroase crize valutare, care, in final, au determinat renuntarea la aceasta baza a sistemelor monetare nationale.

Faptul ca bancile centrale isi constitue rezerve in devize si valute a generat si serioase implicatii politice. Astfel, valutele si devizele sunt titluri de creanta fata de alte tari care, in masura in care sunt tinute in rezerva, raman nevalorificate. Cu alte cuvinte, creantele asupra strainatatii nu sunt pe termen scurt, ci pe termen lung sau, in cel mai bun caz, pe termen mediu. Cum tarile emitente de valute de rezerva sunt prin excelenta tari dezvoltate din punct de vedere economic, iar tarile care detin aceste valute in rezerva, sunt de regula, mai putin dezvoltate, se ajunge practic in situatia ca tarile sarace sa acorde credite pe termen mediu sau lung, adesea cu dobanzi modice, tarilor puternice, ceea ce constitue o evidenta anomalie economica si politica.

Cu toate aceste evidente anomalii, principiile de functionare a etalonului aur-devize au fost puse la baza sistemului monetar international creat prin Conferinta Monetara Internationala de la Bretton Woods din anul 1944.

In Romania, etalonul aur-devize a fost adoptat in baza reformei monetare din anul 1929. A functionat pana in anul 1947.

4 Demonetizarea aurului. Etalonul devize

Asa cum s-a mai mentionat, banii nu au in zilele noastre, in mod frecvent, o existenta fizica, exterioara, palpabila. Numerarul in circulatie, sub forma bancnotelor neconvertibile in aur si a monedei batuta din metale nepretioase, detine o pondere tot mai redusa in structura masei monetare. Locul principal in ansamblul circulatiei banesti il ocupa depozitele bancare, adica banii de cont. Se manifesta deci, cu intensitate virulenta, procesul de dematerializare a monedei, care poate fi impartit in doua faze: demonetizarea aurului; inlocuirea numerarului in circulatie cu banii de cont.

Imbinarea substantei aurului cu functiile monetare a constituit esenta procesului de monetizare a aurului. Procesul invers, de demonetizare a aurului, este concretizat de actiunile ce vizeaza scoaterea aurului din functiile sale de echivalent general. Acest proces s-a realizat prin introducerea in circulatie a bancnotelor, prin sistarea convertibilitatii lor, mai intai pe plan intern si apoi si in relatiile internationale.

Procesul de dematerializare a monedei s-a concretizat nu numai prin demonetizarea aurului, ci si prin inlocuirea banilor cu existenta fizica, prin banii de cont fara o existenta fizica. In toate tarile dezvoltate, banii de cont detin o pondere hotaratoare in totalul masei banesti.

Procesul de demonetizare a aurului, in general de dematerializare a monedei, este un proces real si intr-o perspectiva istorica larga, ireversibil. Evolutiile in acest sens au determinat schimbari fundamentale in conditiile de desfasurare a circulatiei banesti si in insasi natura monedei. Pe acest fundal, la baza sistemelor monetare a fost pus, incepand cu deceniul al optulea, etalonul devize. In conformitate cu principiile de functionare a acestuia s-a trecut la regimul cursurilor flotante. Aurul nu mai are pret oficial. Pretul acestuia se determina in fiecare zi pe piata, in functie de evolutia raportului dintre cerere si oferta. Monedele nationale sunt lipsite practic de un etalon ferm pentru comensurarea lor. Cursul lor se stabileste zilnic pe piata valutara, in functie de cursurile celorlalte monede supuse cotarii.

Demna de mentionat este si tendinta de extindere a utilizarii unor mijloace de plata creatie colectiva, de felul Drepturilor Speciale de Tragere si a altor cosuri valutare. In prezent, in cazul tarilor membre ale Fondului Monetar International se practica trei categorii ale regimului de schimb:

- regimul de cursuri cu rate fixe dar ajustabile fata de unele monede nationale (dolarul SUA; lira sterlina);

- regimul D.S.T. si a altor cosuri valutare;

- regimul ce asigura o flexibilitate mai larga a cursurilor (flotare independenta sau dirijata).

6 Mecanismul functionarii banilor

in schimburile economice internationale

Asa cum s-a precizat, pana in zilele noastre, sistemele monetare sunt creatii juridice nationale. Desi, incercarile in vederea instituirii unui sistem monetar international nu au lipsit, ele nu au putut fi concretizate. Eforturile s-au materializat insa in crearea, dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, a primului sistem valutar international. De asemenea, in crearea unor sisteme monetare regionale, ca de pilda Sistemul Monetar European.

Majoritatea specialistilor considera ca acesta este constituit din ansamblul coerent de reglementari convenite intre state cu privire la relatiile lor de plati si la modalitatile de lichidare a angajamentelor si creantelor reciproce determinate de schimburile comerciale, de miscarile de capitaluri si de alte operatiuni economico-financiare. Potrivit altor opinii, sistemul valutar international constitue un cod de conduita valutara adoptat de state in vederea promovarii cooperarii lor internationale.

Primele incercari de reglementare internationala a relatiilor monetare au avut un caracter limitat la o anumita zona geopolitica si dateaza inca inainte de primul razboi mondial. Este cazul uniunilor monetare, cum au fost Uniunea Monetara Latina constituita in anul 1865 si Uniunea Monetara Germana constituita in 1857. In perioada interbelica au fost create blocurile monetare (blocul dolarului, blocul francului, blocul lirei sterline), transformate dupa cel de-al doilea razboi mondial in zone monetare. Aceste blocuri sau zone au reprezentat, in principiu, interesele unor mari metropole, aflate deseori in conflict cu interesele altor tari sau grupuri de tari.

In ultimii ani ai celui de-al doilea razboi mondial, sesizandu-se necesitatea dezvoltarii economiilor nationale afectate de razboi, si apoi, dezvoltarea economiei mondiale, reprezentantii principalelor state din coalitia antihitlerista au avut mai multe contacte diplomatice care, in final, au condus la convocarea in anul 1944 a Conferintei Monetare si Financiare Internationale de la Bretton Woods (SUA). Pentru prima data, la Bretton Woods, a fost abordata problema constituirii unui sistem valutar international bazat pe principiile etalonului aur-devize si in cadrul acestuia, pe dolar ca principala moneda de rezerva.

Obiectivele principale puse in fata negociatorilor au fost urmatoarele: asigurarea stabilitatii relative a raporturilor valorice dintre valute, in scopul promovarii certitudinii si echitatii in tranzactiile internationale si eliminarii miscarilor speculative de capitaluri; crearea unei rezerve internationale, suficienta cantitativ si calitativ, pentru indeplinirea corecta a functiilor de reglare ce i-au fost atribuite; instituirea unor mecanisme de echilibrare (ajustare) a balantei platilor curente, in cazul unor deficite durabile ale schimburilor economice cu strainatatea si chiar a unor excedente exagerate. In acest scop, au fost luate in considerare mai multe proiecte, mai importante fiind planul american-White si planul englez-Keynes. In final, in baza discutiilor, au fost adoptate urmatoarele principii, inspirate mai ales din planul american, menite sa guverneze sistemul valutar international:

- universalitatea, in sensul ca orice stat care recunostea prevederile statului F.M.I. putea adera oricand la acest organism si implicit la prevederile lui;

- fixitatea paritatilor si cursurilor valutare, in sensul ca moneda nationala a fiecarui stat membru trebuia sa aiba o definitie legala initiala (valoarea paritara), stabilita in aur sau in dolari. Modificarea valorii paritare era posibila numai in urmatoarele conditii: la propunerea tarii membre; in urma consultarii cu F.M.I.; pentru corectarea unui dezechilibru fundamental;

- convertibilitatea reciproca a monedelor, in sensul desfiintarii restrictiilor asupra platilor curente si convertibilitatea in aur a dolarului pentru stocurile detinute de bancile nationale ale tarilor membre;

- realizarea unui volum de rezerve internationale adecvat necesitatilor de echilibrare a balantelor tarilor membre, rezerve compuse din stocurile de valuta convertibile, creantele fata de F.M.I. si detinerile de DTS.

Crearea sistemului valutar de la Bretton Woods a insemnat un semnificativ succes al ideii de cooperare internationala in domeniul finaciar-monetar, precum si un succes al conceptiei ca o moneda nationala poate indeplini functii internationale. Pentru SUA care a profitat de conjunctura favorabila de dupa razboi, sistemul a generat mari avantaje economico-finaciare, care au asigurat suprematia dolarului fata de celelalte valute ale lumii. SUA si-a asumat si importante raspunderi internationale, in principal aceea de a asigura stabilitatea dolarului fata de aur si de celelalte monede nationale.

Sistemul a functionat satisfacator atata vreme cat contradictiile sale inerente au putut fi atenuate de situatia deosebita care a existat in anii postbelici si de eforturile SUA de a-si mentine si consolida rolul de principala putere economica. O serie de critici ai sistemului (R. Triffin, J. Rueff, M. Kaldor, F. Bergesten, etc.) au relevat insa unele deficente inca inainte ca acestea sa se manifeste in toata amploarea lor si au aratat ca principala conditie pentru mentinerea sistemului hibrid adoptat la Bretton Woods (rezultat din combinarea unor principii partiale ale functionarii etalonului aur-devize cu unele principii puse la baza functionarii etalonului aur-clasic) este respectarea regulii convertibilitatii.

Evolutiile ulterioare au pus in evidenta cauzele mai adanci ale crizei sistemului. Dificultatile s-au manifestat in toate domeniile. Universalitatea, de pilda, nu s-a putut realiza, o serie de state ramanand in afara sistemului. Fixitatea paritatilor si cursurilor valutare, conditie esentiala pentru disciplinarea relatiilor de plati internationale si deci, pentru crearea unei atmosfere de incredere, nu a putut fi nici ea realizata, in principal datorita dezvoltarii inegale a tarilor membre, a efectelor crizei economice si financiare, diferite de la o tara la alta, a inflatiei, de asemenea, diferita ca intensitate de la o tara la alta, a dezechilibrelor de proportii neobisnuite ale balantelor de plati ale unor tari.

Convertibilitatea reciproca a monedelor nu a putut fi realizata decat partial, ca urmare a mentinerii sau chiar a accentuarii in unele tari a restrictiilor valutare si de plati, iar convertibilitatea in aur a dolarului a fost abandonata in anul 1971. Nici asigurarea unui volum adecvat de lichiditati internationale, unul din principalele elemente ale echilibrului financiar global, nu a fost posibila, la inceput manifestandu-se o penurie acuta de mijloace de plata internationale, in principal in statele partenere ale SUA, iar apoi un exces inflationist de lichiditati si o distributie defectuoasa a acestora intre tari. Eforturile FMI pentru remedierea dezechilibrului rezervelor de mijloace de plata internationale, prin extinderea creditelor acordate in regim de drepturi normale de tragere, prin introducerea drepturilor speciale de tragere si a unor facilitati destinate tarilor mai sarace, nu au reusit nici pana in prezent.

In aceste conditii, principiile sistemului valutar instituit la Bretton Woods au devenit inaplicabile, fapt ce a facut sa se vorbeasca de o criza a sa. La 15 august 1971, prin masurile luate de SUA pentru apararea dolarului (constand, printre altele, in desprinderea dolarului de aur prin incetarea convertibilitatii lui in aur), precum si trecerea la cursurile valutare flotante, sistemul a fost de facto lichidat, situatie consacrata si de jure prin modificarea in 1978 a statutului FMI. Incercarile de reforma a sistemului din anii 1972-1974 au esuat si ele.

Cele doua mari dificultati cu care s-a confruntat sistemul au derivat din contradictia dintre caracterul international al schimburilor economice si caracterul national al mijloacelor de plata utilizate in aceste schimburi, avand in vedere ca la Bretton Woods nu a fost creata o moneda internationala, ci dolarului american, deci unei monede nationale, i s-au atribuit functii internationale. Vicisitudinile sistemului au reflectat de asemenea, accentuarea contradictiilor dintre statele contemporane, instabilitatea economica, competitia dintre state pentru sferele de influenta, accentuarea decalajelor dintre popoarele bogate si sarace, consumul irational de materii prime si energie etc.

In prezent, nu se poate vorbi de existenta unui sistem valutar propriu-zis, ci numai de tendinta de a se ajunge pe cale evolutiva la un sistem valutar intrenational, FMI luand in acest scop unele masuri graduale, in functie de situatia economica, financiara si monetara internationala. De fapt si aceste masuri se confrunta cu o serie de dificultati majore, cum ar fi: criza economica care persista intr-o serie de state ale lumii, instabilitatea interna a multor monede nationale; flotarea cursurilor valutare; dezechilibrele profunde ale balantelor de plati; mentinerea prerogativelor monetare de exceptie ale SUA si ale altor tari dezvoltate; masa enorma de dolari aflata in circulatie in afara teritoriului SUA; rapiditatea cu care se modifica raportul de forte pe plan mondial; datoria externa coplesitoare a tarilor in curs de dezvoltare.

Majoritatea specialistilor considera ca pentru realizarea uni nou sistem pe baze echitabile sunt necesare cateva conditii prealabile, printre care: flexibilitatea cursurilor valutare, insa cu evitarea miscarilor anarhice si de prea mare amplitudine; angajamentul tarilor cu mari excedente ale balantelor de plati externe de a furniza tarilor deficitare o finantare compensatoare pe termen lung; controlul concertat asupra cresterii lichiditatilor internationale, astfel incat crearea unor asemenea lichiditati sa nu rezulte din politica expansionista a unei mari puteri care, prin inflatie, sa obtina in mod neloial anumite avantaje competitive.

6 Sistemul Monetar European

Dezorganizarea sistemului valutar international, creat prin acordul de la Bretton Woods, a impus elaborarea unei strategii de cooperare monetara intre tarile Europei Occidentale. Integrarea monetara si europeana s-a dovedit a fi insa un proces dificil, realizandu-se in mai multe etape succesive in care s-au creat institutii specifice, cum au fost:

- Mecanismul sarpelui monetar ( 1972-1978);

- Sistemul Monetar European (1979-1991);

- Uniunea Monetara Europeana (1992, si in prezent).

a) Mecanismul sarpelui monetar

Trecerea de la cursurile de schimb fixe la cursurile flotante fara nici un fel de limitari ale abaterilor, a simplificat incertitudinile cu privire la evolutiile viitoare ale raporturilor valorice dintre diferite monede, cu efecte nocive asupra schimburilor economice. Intr-un asemenea context, mai multe tari europene, in dorinta de a avea o zona de stabilitate monetara, au hotarat instituirea unui mecanism, la care au aderat Germania Federala, Franta, Anglia, Belgia, Luxemburgul, Danemarca, Olanda, Norvegia, Suedia, Irlanda si Italia. Monedele tarilor membre puteau evolua fata de dolarul SUA, mai intai cu abateri de 1,125%, iar apoi de 2,25%. Metoda de stabilizare a cursului valutar in cadrul sarpelui monetar era aceeasi ca si la cursurile fixe practicate in cadrul Fondului Monetar International, adica vanzarea si cumpararea valutelor ce tindeau sa iasa din tunel.

In afara tunelului de fluctuatie admis fata de dolar, tarile participante la mecanismul sarpelui monetar au stabilit si o metoda de fluctuare concertata a monedelor, in cadrul unei marje de 1,2%, intre cursul monedei celei mai puternice si cursul monedei celei mai slabe. Aceasta miscare corelata a cursurilor in cadrul tunelului a fost denumita sarpele in tunel.

Marjele de fluctuatie, atat in afara cat si in interiorul tunelului, fiind mici, nu au putut fi controlate, fenomen ce a determinat retragerea din mecanism a unor tari ca Franta si Anglia, care au trecut la flotarea libera a monedelor lor. La 5 decembrie 1978 s-a hotarat renuntarea la acest mecanism.

b)Sistemul Monetar European

A fost instituit la 13 martie 1979, cu participarea Frantei, Germaniei Federale, Belgiei, Italiei, Danemarcei, Olandei, Luxemburgului si Angliei. Functionarea sa s-a bazat tot pe practicarea cursurilor fixe in interiorul unor limite, cu interventii pe pietele valutare atunci cand aparea pericolul de a iesi in afara marjelor de fluctuatie admise, stabilite la 2,25%, exceptie facand Italia. In sistem s-a renuntat la valorile paritare aur, care au fost inlocuite cu o unitate de cont denumita ECU. Valoarea unei unitati ECU a fost definita pe baza cosului de monede ale tarilor membre, ponderea fiecarei monede in cos reflectand, de regula, ponderea diferitelor tari sub raport economic in cadrul sistemului. ECU-ul a devenit punct de referinta in cadrul sistemului. Fiecare tara membra, in raport de puterea de cumparare a monedei sale a stabilit un curs fata de ECU, numit curs central.

Prin compararea cursurilor centrale intre ele au rezultat cursurile pivot bilaterale cunoscute sub denumirea de cursuri oficiale ale sistemului. Cursurile efective puteau fluctua in cadrul cursului pivot bilateral, influentat de marjele de fluctuatie de 2,25%. Interventiile bancilor de emisiune se efectuau cand cursul pietei tindea sa iasa din marjele cursului pivot si fluctuatiile admise. Tunelul dispunea de limite de divergenta situate la 1,70%, limite care odata atinse, declansau in mod preventiv, actiuni de interventie pe piata monetara, pentru a preantampina iesirea cursului de schimb din tunel. Pentru finantarea interventiilor a fost instituit Fondul European de Cooperare Monetara. Bancile centrale ale tarilor membre s-au obligat sa depuna la acest fond 20% din detinerile lor de aur si 20% din rezervele brute de dolari, primind in schimb echivalentul in ECU.

Sistemul Monetar European s-a dovedit superior sarpelui monetar pentru ca a prevazut posibilitatea unor realinieri ale cursurilor, atunci cand situatia o impunea, si pentru ca a creat un fond pentru practicarea interventiilor in sustinerea cursurilor. Totodata, un mecanism util s-a dovedit a fi reconsiderarea raportului oficial intre ECU si dolar. In unele perioade, ca de pilda aprilie 1986-ianuarie 1987, deci in mai putin de un an, s-au produs patru mutatii in nivelul cursului de schimb ECU/dolar.

c) Uniunea Monetara Europeana

Desi, incepand cu anul 1980, ECU a inceput sa fie utilizat si in operatunile cu caracter comercial sub denumirea de ECU privat, nu a fost posibila crearea unei piete financiare integrate. Cu toate ca in 1990 prin zona CEE se derulau peste 60% din tranzactiile financiare internationale, totusi activele externe ale bancilor comunitare erau constituite in aceeasi proportie din dolari SUA, moneda americana reprezentand o serioasa amenintare pentru fragilul produs monetar european. Se impunea, intr-un asemenea context, protejarea ECU prin transformarea sa din simpla moneda de cont in moneda cu functie de rezerva si de mijloc de plata. O asemenea decizie a fost luata la 10 decembrie 1991, prin Tratatul de la Maastricht prin care s-au pus bazele juridice si politice ale Uniunii Monetare. Prin tratatul de la Maastricht s-a preconizat evolutia spre Uniunea Monetara in trei etape.

In prima etapa, care s-a finalizat in anul 1993, statele membre au facut eforturi, indeosebi pentru a adapta propria politica economica cerintelor imbunatirii coordonarii intre politicile nationale. La 1 noiembrie 1993, tratatul a intrat in vigoare fiind ratificat de tarile membre.

In a doua etapa, cu desfasurare pana la finele anului 1996, statele membre si-au propus sa intareasca convergenta rezultatelor lor economice, masurabile prin patru indicatori, carora li s-au stabilit nivele de atins. Acesti indicatori, cu respectivele nivele, sunt:

- diferentierile ratei anuale a inflatiei anuale nu trebuie sa depaseasca 1,5%;

- cursul de schimb al monedelor nu trebuie sa inregistreze  variatii mai mari de 2,25%;

- marja ratei dobanzii pe termen lung, nu trebuie sa depaseasca 2%;

- deficitele bugetare nu trebuie sa depaseasca 3% fata de PIB, iar nivelul datoriei publice sa nu fie mai mare de 60% fata de PIB.

Comitetul Guvernatorilor Bancilor Centrale si Fondul European de Cooperare Monetara au fost inlocuite de Institutul Monetar European, format din guvernatorii bancilor centrale si dintr-un presedinte numit de sefii de stat si guvern. Ulterior, a fost creat Sistemul European al Bancilor Centrale format din Banca Centrala Europeana si din bancile centrale ale tarilor membre.

In cadrul celei de-a treia etape s-a avut in vedere trecerea de la o pluralitate de monede comunitare la o moneda comuna unica. De fapt, facandu-se unele compromisuri, incepand cu 1 ianuarie 1999, 11 din cele 15 tari apartinand comunitatii au fost admise in Uniunea Monetara Europeana. Acestea au renuntat definitiv la identitatea monetara, asumandu-si mixarea propriilor monede in moneda unica, EURO, care a fost definita prin valoarea oficiala a ECU la 1 ianuarie 1999.

7 Sistemul monetar al Romaniei

7.1 Crearea sistemului monetar al leului

Ca o consecinta a continuitatii vietii economice si social politice a poporului roman, pe teritoriul de azi al tarii noastre, s-au manifestat de-a lungul anilor, in forme specifice, principalele fenomene monetare cunoscute in istoria societatii omenesti.

Aparitia primilor bani pe teritoriul Romaniei este situata de cercetarile numismatice in secolul V i.e.n., cand se desemneaza existenta in circulatie a unor piese monetare provenite din Histria, asemanatoare cu cele emise de cetatea greceasca din nordul Marii Negre, Olbia, dar de dimensiuni mai reduse. Cele mai vechi monede batute pe teritoriul de azi al tarii noastre sunt cele al Histriei, in secolele V-IV i.e.n. (drahme, oboli si hemioboli de argint). Circulatia acestor monede si mai tarziu a monedelor de bronz pune in evidenta gradul ridicat de dezvoltare a activitatii economice in Histria si in zonele limitrofe, relevand faptul ca este vorba de primul sistem monetar instituit pe teritoriul tarii noastre.

In Dacia preromana au circulat stateri de aur si argint, drahme si alte monede macedonene, iar intre anii 280-150 i.e.n. s-a extins baterea monedei de geto-daci, dupa modelul si normele ponderale ale tetradrahmelor macedonene. Incepand cu Burebista, monedele autohtone au inceput sa fie inlocuite cu monede romane care s-au impus prin calitatea lor superioara.

In timpul stapanirii romane, sistemul monetar roman, mai bine organizat, a fost adoptat si in Dacia. Monede romane din aur, argint si bronz, cum ar fi aures-ul, denarul, sestortiul, assul au fost batute si in atelierele din Dacia.

Dupa retragerea aureliana vechile orase romane si-au pierdut importanta economica si politica, iar asupra populatiei daco-romane au navalit popoarele migratoare. Viata economica, desi revenita la forme naturale, nu a incetat, dar monedele romane, ramase fara putere circulatorie legala, au inceput sa dispara din circulatie, fiind tezaurizate. Cu toate acestea, izvoarele istorice vorbesc despre organizarea unor targuri periodice la Dunare si de continuarea comertului pe vechiul drum al chihlimbarului, fapt ce atesta mentinerea legaturilor economice dintre populatia de la nordul si sudul Dunarii. Patrunderea insa in aceasta perioada, a populatiilor slave de agricultori a grabit procesul de formare a obstilor satesti, dar a restrans si mai mult circulatia monetara.

In preajma secolului al X-lea cele mai cunoscute monede care au circulat pe teritoriul tarii noastre au fost cele bizantine. Incepand cu secolul al XI-lea, in Transilvania au inceput sa patrunda monedele unguresti, iar din secolul al XII-lea cele occidentale. In perioada 1241-1294, dupa marea invazie tatara, in vestul Transilvaniei au aparut dinarii banali. Emisi de banii Sloveniei, cu un continut superior de metal pretios, ei s-au impus in circulatie. Se pare ca in denumirea acestora trebuie cautata originea cuvantului romanesc de bani. Dupa 1250 a functionat o monetarie in zona episcopiei Cenadului, iar dupa 1336 au fost infiintate monetarii si la Sibiu, Oradea, Satu Mare, Lipova, emisiunile monetare dobandind o anumita regularitate.

Printre cele aproape patruzeci de feluri de moneda care au circulat in Transilvania in prima jumatate a secolului al XIV-lea, demna de mentionat este dinarul banal de Cluj, o moneda autohtona, a carei prezenta marcheaza inceputul baterii de moneda pe teritoriul actual al Romaniei. In Muntenia, primele monede proprii, ducatii, dinarii si banii, au fost batute de Vladislav Vlaicu, iar in Moldova de Petru Musat, care a adoptat ca etalon argintul si grosul ca piesa monetara de baza. Primele monede romanesti au circulat paralel cu cele straine. Si alti domnitori ai tarilor romane au batut monede proprii.

Incepand cu secolul al XVI-lea s-a intensificat aservirea otomana, iar ca urmare a dependentei politice, domnitorii romani au pierdut dreptul de a bate moneda. Comertul exterior al tarilor romane a devenit monopol turcesc, atenuat intr-o oarecare masura dupa pacea de la Kouciuk-Kainargi, dar mentinut pana dupa pacea de la Adrianopol. In aceste conditii, tarile romane au devenit din punct de vedere monetar un camp in care au circulat monede straine bune, dar mai ales rele, din toate tarile vecine. Aceasta situatie haotica a fost denumita de unii specialisti drept sistem comercial, in sensul absentei complete a reglementarilor monetare.

Lista monedelor care au circulat in aceasta perioada este foarte lunga, ele fiind confectionate din cele mai diverse metale, fapt ce sugereaza dimensiunile confuziei si pagubele pricinuite productiei si comertului romanesc. De remarcat insa, ca desi pentru aceste monede lipseau reglementarile legale privind valoarea lor justa si conforma cu cea intrinseca, in diverse perioade unora li s-a conferit o oarecare autoritate oficiala, in sensul ca datorita calitatilor lor superioare sau unor considerente politice erau preferate in platile catre vistierie. Demn de mentionat este si faptul ca, desi Transilvania s-a aflat si ea in raporturi de vasalitate fata de Turcia, iar de la sfarsitul secolului al XVII-lea sub dominatia habsburgica, ea a continuat sa desfasoare o oarecare activitate monetara autonoma, batand ducatii de aur, talerii de argint, grosii etc. In paralel au circulat in aceasta parte a tarii si o serie de monede straine, indeosebi austriece.

Primele incercari de a pune ordine in activitatea monetara s-au facut prin Regulamentele Organice, acte prin care s-a adoptat atat in Tara Romaneasca cat si in Moldova sistemul bimetalist, cu raportul de valoare dintre aur si argint fixat de stat. Ca moneda de aur a fost ales ducatul, iar ca moneda de argint sfantul. Talerul - leu, cu circulatie efectiva in Tarile Romane inca din secolul al XVII-lea, disparuse la finele secolului al XVIII-lea, dar a fost mentinut prin uz general ca moneda de calcul. Deci, el a fost consacrat mai departe in aceasta functie de Regulamentele Organice.

In urma unirii Principatelor Romane, in 1859, s-a pus problema creerii unei monede nationale, romanatul, cu subdiviziunile decima, banul si banisorul, dar datorita opozitiei turcesti, legea monetara, desi dezbatuta de corpurile legiuitoare nu a mai fost promulgata. Drept urmare, au continuat sa circule o serie de monede straine, cum ar fi napoleonul, lira, icosarul, sfantul, rubla etc. Concomitent, talerul-leu si-a pastrat functia de moneda de calcul.

Abia in anul 1867, prin Legea din 25 martie, s-a pus capat haosului monetar, instituindu-se primul sistem monetar national. In esenta, prin aceasta lege, in conformitate cu indelungata traditie a talerului-leu, cunoscut de populatie, unitatea monetara nationala a primit denumirea de leu, care din moneda de calcul a devenit moneda efectiva, fiind definita prin cinci grame de argint cu titlul 835/1000. Normele de ponderare adoptate au fost cele zecimale, un leu fiind egal cu 100 de bani. Concomitent cu monedele de argint au dobandit drept legal de circulatie si monedele de aur, leul de aur fiind definit prin 0,3226 gr. aur cu titlu 900/1000, adoptandu-se astfel sistemul bimetalist dupa modelul Uniunii Monetare Latine. De asemenea, a fost reglementata circulatia monedelor divizionare batute din arama. Piesele prevazute expres de lege erau: 20, 10 si 5 lei din aur; 2, 1 si 0,50 lei din argint; 10, 5, 2 si 1 ban din arama. In scopul baterii de moneda, a fost infiintata in 1870 la Bucuresti prima monetarie nationala.

Razboiul de independenta a impus in Romania utilizarea semnelor monetare de hartie sub forma biletelor ipotecare. Dupa izbucnirea razboiului s-a legalizat emisiunea de catre stat a unor titluri de credit public garantate prin ipoteca de gradul intai asupra bunurilor statului. Destinate initial pentru a fi folosite cu curs fortat pentru plata creditorilor statului, ele au fost primite la valoarea lor nominala si de catre casieriile statului pentru stingerea obligatiilor publice. Deoarece au corespuns unei cresteri reale a nevoilor de plata, ca urmare a intensificarii activitatii economice in acea perioada, biletele ipotecare nu au fost numai un simplu expedient temporar pentru procurarea de resurse financiare necesare statului, ci si o inovatie monetara reusita. Spre deosebire de ceea ce s-a intamplat in alte tari europene cu ocazia primelor experimente cu semnele monetare de hartie, biletele ipotecare nu au fost generatoare de inflatie.

Circulatia monetara a fost in continuare influentata de infiintarea Bancii Nationale si a altor banci, cum au fost Banca Nationala a Moldovei, Banca Romaniei, Societatea de Credit Funciar etc. Conceputa dupa un model belgian, Banca Nationala a fost autorizata sa emita bancnote garantate prin portofoliul de cambii si prin rezerva de metale pretioase, aflata intr-o proportiei de 1/3 din masa monetara in circulatie. Primele bancnote au fost emise la 20 noiembrie 1880, acestea fiind, de fapt, vechile bilete ipotecare, retrase din circulatie printr-un imprumut acordat de Banca Nationala statului, stampilate si repuse in circulatie. Ulterior, aceste bancnote improvizate au fost retrase din circulatie si inlocuite cu alte tipuri.

Sistemul bimetalist adoptat in 1867, cu raportul intre aur si argint de 1/14,38 s-a confruntat in anii ce au urmat cu dificultatile sale specifice, raportul comercial de valoare intre aur si argint stabilit pe piata indepartandu-se sensibil de la raportul prevazut de lege. In aceste conditii, prin lege, in anul 1890 a fost abrogata definitia legala a leului in argint, ramanand in vigoare doar definitia in aur. In acest mod a fost adoptat si in Romania sistemul monometalist-aur, monedele de argint ramanand in circulatie ca piese divizionare.

In perioada 1890-1916, reteaua bancara a cunoscut o expansiune deosebita. Drept urmare, cantitatea de bancnote puse in circulatie, indeosebi prin rescont la Banca Nationala a cunoscut aceeasi evolutie. Aceasta crestere, legata de amplificarea deverului operatiunilor efectuate de banci, a avut loc in mod continuu, dar in proportii care pana la intrarea Romaniei in primul razboi mondial nu a generat fenomene inflationiste.

In Transilvania, incadrata politic si administrativ in monarhia austro-ungara, a circulat, dupa incheierea conventiei monetare cu Prusia, florinul de argint. Desi au circulat in paralel, pe baze comerciale, si unele monede de aur, precum si unele monede de argint de buna calitate, deprecierea generala a argintului a facut ca florinul austro-ungar sa fie considerat o moneda slaba. Drept urmare, in 1892 a fost adoptat sistemul monometalist-aur, moneda principala fiind coroana, divizibila in 100 de fileri. A fost mentinut insa in circulatie si florinul de argint, cu un raport de valoare oficial fata de aur mult superior celui de piata.

Pe masura cresterii numarului bancilor si capitalului lor, s-a extins si circulatia bancnotelor, indeosebi a celor emise de Banca Austro-Ungariei si puse in circulatie prin rescontul bancilor comerciale. De asemenea, a circulat in permanenta moneda de hartie.

7.2 Sistemul monetar al Romaniei

in perioada interbelica

In timpul primului razboi mondial, tezaurul Bancii Nationala a fost expediat la Moscova. Cu toate acestea, guvernul roman refugiat la Iasi a contractat imprumuturi succesive la Banca Nationala pentru acoperirea cheltuielilor de razboi. Drept consecinta, bancnotele puse in circulatie nu mai aveau calitatea de bani de credit ci de moneda de hartie neconvertibila in aur si cu curs fortat. Monedele cu valoare intrinseca au disparut din circulatie, convertibilitatea fiind suspendata inca din momentul izbucnirii ostilitatilor. Bancnotele devenite neconvertibile au cunoscut o puternica degradare inflationista.

Pe de alta parte, in teritoriul romanesc ocupat, puterile ocupante au sechestrat sediul Bancii Nationale si au pus in circulatie prin Banca Generala Romana bani de razboi, adica moneda de hartie fara acoperire si cu curs fortat denumita tot leu.

Aceiasi degradare inflationista a cunoscut-o circulatia monetara si in Transilvania, indeosebi ca urmare a seriilor de imprumuturi acordate statului de Banca Austro-Ungariei in preajma si in timpul razboiului. Monedele cu valoare intrinseca au disparut din circulatie, iar cantitatea de bancnote neconvertibile si cu curs fortat a crescut de 14 ori.

In aceste conditii, perioada interbelica a debutat in Romania printr-un haos monetar de mari proportii, haos provocat de marea varietate a semnelor monetare existente in circulatie. In acest context, se impuneau masuri energice de asanare monetara. Dar, abia in anul 1920, cu o tardivitate ce a dat nastere la numeroase speculatii, s-a realizat unificarea monetara.

Efectele unificarii nu au fost insa cele scontate. Cu toate ca in perioada 1923-1928, situatia financiara a statului s-a ameliorat, inregistrandu-se in unii ani chiar si excedente bugetare, datorita actiunii nocive exercitata de alti factori, inflatia a continuat sa se manifeste destul de virulent. Pentru eradicarea ei, dupa o revalorizare nereusita incercata in anul 1925, a devenit necesara o reforma monetara de mari proportii, care sa conduca la stabilizarea leului.

O asemenea reforma a fost declansata in anul 1928, pentru realizarea ei recurgandu-se la imprumuturi externe si la specialisti straini. In conformitate cu prevederile legii de stabilizare, a fost mentinuta denumirea de leu pentru unitatea monetara nationala, care a fost definita prin 10 mg. aur cu titlul 900/1000. Prin aceiasi lege s-a restabilit convertibilitatea la vedere a bancnotelor, dar numai in lingouri aur sau in devize aur, la alegere. Pentru reusita reformei de stabilizare au mai fost reglementate o serie de actiuni, cum ar fi ventilarea portofoliului putred de cambii al Bancii Nationale si asanarea arieratelor acesteia, consolidarea datoriei externe a statului, trecerea domeniului public pe sistemul regiei comerciale, refacerea cailor ferate si soselelor in vederea stimularii activitatii economice. Dar cu toate masurile financiare si de tehnica monetara adoptate, datorita izbucnirii marii crize din anii 1929-1933, operatiunea de stabilizare nu a generat efectele scontate. Ca urmare a situatiei economice dificile, Banca Nationala a fost constransa incepand cu anul 1932, sa introduca restrictii asupra comertului cu devize, masura ce a echivalat cu restrangerea convertibilitatii si abandonarea principiilor monetare adoptate prin legea de stabilizare din anul 1929.

In perioada 1933-1940, o serie de factori, cum ar fi efectele crizei mondiale, deficientele de structura ale economiei noastre interbelice, cresterea progresiva a cheltuielilor militare, tendintele spre autarhie si economie de razboi etc., au provocat o puternica inflatie. In aceste conditii, principalele caracteristici monetare ale perioadei respective au fost cresterea inflationista a masei monetare in circulatie si a preturilor, dezorganizarea aparatului bancar si de credit, instituirea de restrictii valutare si suspendarea convertibilitatii leului, instabilitatea finantelor publice, penetrarea capitalurilor straine, indeosebi a celor germane. De fapt, inca inainte de intrarea tarii in razboi. Germania reusise sa-si subordoneze economia romaneasca. Produsele romanesti, cu desfacere in perioada anterioara pe pietele traditionale in valuta convertibila, au inceput sa fie livrate Germaniei si aliatilor ei prin clearing, desi Germania nu a livrat in schimb produsele industriale convenite decat in masura in care serveau inarmarea. Deoarece Romania a livrat petrol, cherestea, cereale si alte produse alimentare, iar Germania a oferit in schimb, in cantitati mult mai mici, doar echipament militar, din care o mare parte a fost distrus dupa inceperea ostilitatilor, pe piata romaneasca s-a manifestat o acuta penurie de produse de baza inca inainte de izbucnirea razboiului, lipsa care s-a accentuat in perioada ulterioara.

7.3 Cerintele restructurarii sistemului monetar

in conditiile tranzitiei la economia de piata

Pe parcursul celui de-al doilea razboi mondial guvernul roman a recurs la imprumuturi succesive la Banca Nationala precum si la imprumuturi facultative si fortate de la populatie. In consecinta, cantitatea de bancnote in circulatie a crescut si ea, dar nu prin imprumuturi acordate de Banca Nationala sectorului productiv ci prin imprumuturi acordate statului si furnizorilor sai si utilizate pentru finantarea razboiului. Ca urmare a cresterii excesive a masei monetare si reducerii cantitatii de bunuri si servicii supuse realizarii, datorita incetinirii activitatii economice si distrugerilor provocate de razboi, preturile au cunoscut o crestere vertiginoasa, dezorganizand complet circulatia monetara.

Dupa aderarea la coalitia antihitlerista, in august 1944, situatia economica, financiara si monetara a statului roman s-a mentinut deosebit de grava. Desi inca din 1945, Banca Nationala a fost etatizata, fiind create premisele pentru controlul riguros asupra creditului si emisiunii, masa monetara a continuat sa creasca. In acest context, la 15 august 1947 a fost realizata o noua reforma monetara menita sa puna capat speculatiilor pe seama cresterii dezordonate a preturilor si sa sterilizeze excesul de semne monetare existente in circulatie. Prin legea monetara adoptata a fost stabilit un nou continut legal al leului, respectiv 6mg. aur cu titlul de 900/1000, fara sa se prevada insa obligativitatea Bancii Nationale de a converti in aur bancnotele emise. Leii vechi au fost schimbati in lei noi la raportul general 20.000/1, insa au fost primiti la schimb numai in cadrul unor plafoane variabile in functie de ocupatia prezentatorului. Disponibilitatile banesti ale intreprinderilor productive au fost primite la preschimbare in sume limitate, iar intreprinderile comerciale nu au avut deloc acces la schimb. Deci, retragerea din circulatie a leilor vechi s-a realizat fie prin preschimbare, fie prin sterilizare.

Desi momentan a fost utila, reforma monetara din 1947 nu a putut asigura stabilitatea leului. Drept urmare, in ianuarie 1952 s-a procedat la o alta reforma monetara. Leul a fost definit atunci prin 0,079346 g. aur si s-au pus in circulatie semne monetare noi. Sumele emise la preschimbare nu au fost plafonate, dar raportul de schimb a fost diferentiat in functie de suma prezentata si de ocupatia prezentatorului.

Dupa 1952 nu au mai fost reforme monetare de amploare. De mentionat este redefinirea leului in 1954, prin 0,148112 g. aur, fara implicatii interne majore. A fost vorba, de fapt, despre o realiniere monetara impusa de modificarea paritatii valutare a rublei si a altor monede ale tarilor vecine.

Demn de mentionat este insa schimbarea conceptiei cu privire la rolul banilor si economiei banesti. In optica specialistilor utopici banii sunt doar un instrument de exploatare si nu o modalitate fundamentala de organizare, reglare si validare a productiei sociale. Plecandu-se de la aceasta premisa, si in tara noastra s-a trecut la anihilarea functiilor lor, pentru a se face loc dirijarii de la centru, prin plan, a intregii activitati din economie. In acest sens au fost decuplate si anihilate mecanismele esentiale ale functionarii economiei de piata, de autoreglare a acesteia si, in acelasi timp, de propulsare a economiei spre nivelele mai inalte de eficienta. Fiecare decuplare de astfel de mecanisme s-a constituit intr-o modalitate de asigurare a suprematiei necenzurate a planului, indiferent de atributele sale calitative.

De exemplu, preturile nu s-au mai format in conditii de piata, prin confruntarea cererii cu oferta, iar rentabilitatea rezultata din astfel de preturi artificiale era la randul ei o marime artificiala. Deciziile privind alocarile de resurse in investitii nu se mai luau de intreprinderi pe baza criteriilor economice si financiare, ci in numele unor strategii macroeconomice, care adesea nu s-au confirmat. Autonomia intreprinderilor a devenit in aceste conditii o fictiune, iar conducerea de la centru o realitate impovaratoare ce se realiza prin organe, reglementari si personal supradimensionate, costisitoare si ineficiente.

Suprimarea drepturilor intreprinderilor de a vinde si de a cumpara pe credit, in ideea de a favoriza controlul de la centru, eliminarea creditului comercial si a inscrisurilor cambiale si subordonarea activitatii bancilor fata de o planificare excesiva, au lipsit economia nationala de aptitudinea vitala a adaptarii la necesitati, care sunt departe de a fi cu totul previzibile si neschimbatoare.

Eliminarea bursei de valori si deci, a unui sistem elastic de mobilizare de fonduri pentru investitii, de redistribuire a acestor fonduri, ca efect al aprecierilor masei mari a agentilor economici, a costituit de asemenea, o cale pagubitoare de indepartare a acestora de la deciziile economice.

O alta expresie a sterilizarii functiilor banilor a reprezentat-o decuplarea monedei nationale de la circuitul economic mondial, prin generalizarea neconvertibilitatii. Nivelul multiplilor coeficienti de transformare a valutelor in moneda proprie-subiectiv determinat, in afara pietei monetare, a fost departe de a fi reprezentativ si echitabil. Stabilite si mentinute cu artificialitate, aceste cursuri de schimb nu au putut nici masura, nici promova eficienta.

In conditiile tranzitiei economiei romanesti la economia de piata, problema restructurarii sistemului monetar se impune a fi solutionata, in primul rand, in mod global. O asemenea abordare globala implica inlocuirea instrumentelor valorice - ca mijloace de actiune directa a statului - cu liberalizarea manifestarii lor, ca expresie a jocului factorilor pietei. Astfel, preturile, investitiile, creditarea, activitatea bancara, etc. nu vor mai fi hotarate nemijlocit de catre organele de stat, predeterminate pe orizonturi mai lungi sau mai putin lungi, ci vor dobandi aptitudinea de a reflecta descentralizat si in fiecare moment situatia din economie. Statul va actiona pe cai indirecte pentru a influenta evolutia economica, indeosebi prin comenzile sale, prin politica impozitelor, a sustinerii unor activitati prin prime, subventii, taxe vamale, sustinerea cursului de schimb al monedei nationale. Altfel spus, tranzitia spre economia de piata impune o mutatie semnificativa dinspre metodele directe, administrative de interventie a statului, spre metode indirecte, de influentare pe cale economica a diferitilor agenti.

In al doilea rand, in contextul trecerii la economia de piata, restructurarea sistemului monetar trebuie abordata in mod analitic, in sensul analizei fiecarei ipostaze de manifestare a banilor.

De pilda, este rational ca, in conditiile dezvoltarii initiativei particulare, impusa de economia de piata, finantarea de la bugetul statului a activitatii economice sa se restranga, iar creditarea bancara sa se extinda si sa devina tot mai elastica. In aceste conditii e logic ca bugetul sa-si restranga functia de redistribuire a produsului intern net, realizandu-se o descentralizare semnificativa a deciziilor economice.

Subordonarea directa a aparatului bancar fata de puterea politica va fi inevitabil substituita prin potentarea autonomiei bancii de emisiune fata de guvern, iar in conditiile creditului comercial, prin reintroducerea in circuitul economic intern a inscrisurilor cambiale si restaurarea operatiunilor de scont.

Schimbari de esenta sunt necesare in sfera formarii preturilor, prin inlocuirea preturilor administrate de autoritati, caracterizate de o inevitabila rigiditate, cu preturi elastice ale pietei. Reconsiderari de esenta sunt necesare si in sistemul de salarizare, incompatibil intr-o economie de piata cu concentrarea prerogativelor in materie la organele centrale.

Schimbari vor surveni in mod inevitabil in sfera dobanzilor bancare, care vor trebui sa reflecte starea economiei si a monedei, a evolutiei puterii de cumparare. De asemenea, practica economica va impune ca necesara instituirea convertibilitatii externe a monedei nationale, elasticizarea schimburilor economice internationale.

In concluzie, tranzitia la economia de piata implica, intr-o anumita masura, refacerea in sens invers a parcursului spre planificarea centralizata, in care banii au fost sterilizati, iar reglarea productiei s-a realizat discretionar.

Reabilitarea banilor, act profund democratic, va crea premisele ca toti intreprinzatorii, toata populatia sa participe prin imtermediul pietei in intreaga ei complexitate, la cuantificarea volumului si structurii productiei.

Teste grila

1. La baza functionarii etalonului aur-moneda au fost puse mai multe principii. Dintre cele mentionate mai jos, va rugam sa le precizati pe cele corecte:

a)  retragerea aurului din circulatia interna;

b)  convertibilitatea bancnotelor numai in lingouri confectionate din aur;

c)  stabilirea prin lege a valorii paritare; circulatia libera a aurului;

d)  existenta unei rezerve oficiale de aur;

e)  precizarea raporturilor de valoare dintre diferitele monede nationale; baterea libera a monezilor din aur.

Mecanismul intern de reglare a circulatiei monetare in conditiile circulatiei libere a aurului presupune:

a) posibilitatea transformarii monedelor de aur in lingouri;

b) stabilirea libera a pretului lingoului in monede de aur;

c) restrictii in cotarea libera a monedelor fata de lingoul de aur;

d) restrictii in baterea si circulatia libera a monedelor de aur;

e) imposibilitatea baterii libere a monedelor de aur de catre cetateni prin intermediul unei monetarii.

3. Tezaurizarea si detezaurizarea aurului si convertibilitatea neingradita a bancnotelor in aur, specifice etalonului aur-moneda, asigura:

a)  realizarea unui ritm inalt al cresterii economice;

b)  reglarea spontana a cantitatii de moneda in circulatie in functie de nevoile economiei;

c)  dezechilibrarea balantei platilor curente;

d)  flotarea libera a cursurilor valutare;

e)  reprecierea puternica a monedelor slabe.

4. Punctele de intrare si respectiv, de iesire a aurului, definite ca limite stranse intre care pot oscila cursurile valutare, sunt specifice:

a)etalonului aur-devize;

b)etalonului devize;

c)etalonului aur-moneda;

d)etalonului aur-lingouri;

e)etalonului putere de cumparare.

5. Mecanismele stabilizatoare ale etalonului aur-moneda au putut functiona doar in conditiile existentei:

a)pietei liber concurentiale;

b)asigurarii libertatii efective a transferurilor internationale de capital;

c)ingradirii circulatiei capitalului;

d)concentrarii, in numai cateva tari dezvoltate, a rezervelor de aur;

e)aparitiei marilor centre financiare si bancare ale lumii moderne.

6. Etalonul aur-lingouri, ca forma hibrida a etalonului aur-moneda, a permis printre altele:

a)largirea convertibilitatii bancnotelor in aur;

b)disciplinarea emisiunii monetare interne;

c)echilibrarea balantei de plati externe prin exportul si importul de aur;

d)revenirea la principiile clasice puse la baza etalonului aur-moneda;

e)generalizarea accesului la convertibilitate.

7. Institutionalizarea etalonului aur-lingouri s-a concretizat prin:

a)baterea libera a monezilor de aur;

b)convertibilitatea neingradita a bancnotelor in monede de aur;

c)echilibrarea balantei de plati externe prin export-import de aur si disciplinarea emisiunii monetare interne;

d)retragerea aurului din circulatia interna;

e)constituirea unei rezerve de mijloace de plata internationale compusa din aur, din valute relativ stabile si din alte active.

8. Etalonul aur-devize, forma hibrida a etalonului aur-moneda, a fost instituit pe baza recomandarilor Conferintei Monetare Internationale care a avut loc la:

a)Bretton Woods, in anul 1944;

b)Paris, in anul 1920;

c)Londra, in anul 1933;

d)Genova, in anul 1922;

e)Bassel, in anul 1930.

9. Instituit ca urmare a imprejurarilor postbelice care faceau imposibila restabilirea etalonului aur clasic, etalonul aur-devize si-a conturat propria identitate prin mai multe trasaturi. Dintre urmatoarele precizati pe cele exacte:

a)convertibilitatea bancnotelor, la alegerea bancii emitente, in aur sau in valute-aur;

b)definirea unitatii monetare nationale printr-o anumita cantitate de aur sau in functie de o moneda mai puternica, convertibila in aur;

c)baterea libera a monezilor de aur;

d)circulatia libera a aurului atat in interiorul tarii cat si in exterior;

e)circulatia neigradita a capitalului.

10. In cadrul etalonului aur-devize conceptul de convertibilitate implica:

a)procurarea mijloacelor de plata necesare pentru achitarea importurilor;

b)interconvertibilitatea unei valute in alta;

c)schimbarea bancnotelor numai in lingouri de aur;

d)procurarea mijloacelor de plata numai pentru achitarea obligatiilor catre organismele financiare internationale;

e)asigurarea mijloacelor de plata necesare platii serviciilor prestate de straini.

11. In ordine cronologica, instituirea etalonului aur-devize a constituit prima mare derogare de la:

a)principiile automatiste ale functionarii etalonului aur-moneda;

b)cerintele economiei de piata;

c)regulile convertibilitatii in aur;

d)criteriile puse la baza economiilor moderne;

e)normele de functionare a Uniunii Monetare Europene.

1 Instituirea etalonului aur-devize a constituit o solutie pentru:

a)restrangerea masei monetare in circulatie;

b)tinerea sub control a inflatiei;

c)sporirea masei monetare in concordanta cu nevoile economiei fara cresterea corespunzatoare a acoperirii metalice;

d)evitarea crizelor economice;

e)atenuarea ritmului cresterii economice.

13. Aplicarea principiilor asezate la baza etalonului aur-devize s-a confruntat cu numeroase dificultati. Dintre urmatoarele mentionati pe cele reale:

a)aparitia unor excese sau unor insuficiente a lichiditatilor internationale;

b)oferirea de avantaje unilaterale tarilor furnizoare de mijloace de plata internationale;

c)cresterea accentuata a rezervelor de mijloace de plata detinute de tarile sarace;

d)dezvoltarea rapida a pietelor financiare in tarile subdezvoltate;

e)stabilitatea cursurilor valutare.

14. Functionarea etalonului aur-devize a generat numeroase si complexe implicatii. Economisti de prestigiu considera ca mai importante sunt:

a)cele de natura economica si politica;

b)numai cele de natura economica;

c)exclusiv cele de natura politica;

d)numai cele de natura sociala;

e)exclusiv cele de natura monetara.

15. Etalonul aur-devize a fost adoptat de autoritatile romanesti in baza:

a)legii monetare din 1867;

b)reformei monetare din 1929;

c)reformei monetare din 1947;

d)legii monetare din 1890;

e)legii de unificare monetara din 1920.