Continutul, rolul si clasificarea taxelor

Continutul, rolul si clasificarea taxelor

In economia de piata, un rol deosebit de important si cu implicatii multiple, il au problemele fiscale si bugetare. Astfel, impozitul reprezinta un instrument cu caracter istoric si cu influente asupra sferei economice si sociale, fiind intotdeauna un mijloc traditional de constituire si totodata una din importantele surse de finantare a cheltuielilor publice.

Materia impozitului este, deci, tot atat de veche ca si insasi organizarea societatii. Chiar daca la conducerea problemelor obstesti s-au aflat biserica si nobilii feudali, statul totalitar sau statul de drept, nevoile acoperirii cheltuielilor publice, intotdeauna au necesitat o forma de redistribuire a veniturilor individuale.

Notiunea de impozit a aparut odata cu primele forme de organizare statala si a evoluat in stransa legatura cu functiile si sarcinile statului. Dintre formele foarte vechi ale impozitului se poate aminti impozitul pe terenuri.

Dupa unii autori, notiunea de impozit provine dintr-un termen in limba latina care inseamna a stabili o obligatie baneasca fata de stat in sarcina unei persoane.
Paul Cauves sustinea ca impozitul inseamna "preluarea ce o cere puterea suverana individuala, in virtutea principiului de solidaritate nationala, pentru a participa la acoperirea cheltuielilor de interes general si la sarcinile datoriilor statului", iar economistul Rugiero intareste definitia de mai sus afirmand ca "statul are chiar dreptul de proprietate asupra unei cote din bunurile cetatenilor, pana la cuantumul impozitului datorat", ceea ce arata caracterul de obligativitate pentru plata impozitului.1
{ntr-o alta definitie, data de specialisti romani, se afirma ca: "Impozitul este plata baneasca obligatorie, generala si definitiva, efectuata de persoane fizice si juridice in favoarea bugetului statului, in cuantumul si la termene precis stabilite de lege, fara obligatia din partea statului de a presta platitorului un echivalent direct si imediat".
Impozitul e o contributie baneasca obligatorie si cu titlu nerambursabil, datorata, conform legii bugetului de stat, de catre persoanele fizice si persoanele juridice pentru veniturile pe care le obtin sau bunurile pe care le poseda.

Caracteristicile care se desprind din aceasta definitie sunt:
- impozitul este o contributie baneasca in sensul ca, persoanele fizice si juridice sunt datoare sa participe dupa anumite criterii la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societatii necesare finantarii unor trebuinte social-economice in folosul intregii colectivitati.
- impozitele sunt prelevari cu titlu nerambursabil in sensul ca, odata facute in scopul formarii fondurilor generale ale societatii, ele sunt utilizate numai la finantarea unor actiuni si obiective necesare tuturor membrilor societatii.

- impozitele sunt datorate conform dispozitiilor legale, in sensul ca nici un impozit al statului nu se poate stabili si percepe decat in puterea unei legi.
- impozitele sunt datorate de catre persoanele fizice si persoanele juridice, reprezinta o modalitate de participare a acestora la constituirea fondurilor generale ale societatii.
- impozitul se datoreaza pentru veniturile realizate si bunurile detinute, in sensul ca subiectele impozabile datoreaza contributia numai in cazul cand realizeaza veniturile prevazute de lege ca impozabile sau dobandesc, sau poseda bunuri care, conform prevederilor legale sunt impozabile.

Pentru cetateanul contribuabil, impozitul este inainte de toate perceput ca o restrictie a libertatii sale, a posibilitatilor sale materiale, tocmai ca urmare a elementului de autoritate. Puterea publica rezulta din monopolul de stabilire a impozitului, de care dispun autoritatile competente, parlament, guvern pentru autoritatile centrale si de asemenea, organele executive locale pentru prelevarile colectivitatilor locale.
Pentru ca prin impozite sa se poata realiza obiectivele urmarite de catre stat la introducerea lor, este necesar ca reglementarile fiscale sa fie cunoscute si respectate atat de organele fiscale cat si de platitori.

Drept urmare, in legea prin care se instituie un impozit se precizeaza persoanele in sarcina carora cade plata impozitului, materia supusa impunerii, marimea relativa a impozitului, termenele de plata, sanctiunile ce se aplica persoanelor fizice sau juridice care nu-si onoreaza obligatiile fiscale la termenele stabilite, sustrag materia impozabila de la impunere sau incalca alte dispozitii ale reglementarilor fiscale.

1. Cheltuielile publice pentru actiuni social-culturale

In epoca contemporana (dupa 1950), efectuarea acestor cheltuieli se bazeaza pe conceptia "statului bunastarii" (welfare state), ale carui principii sunt:

garantarea unui venit minim, independent de forma de proprietate;

cresterea securitatii sociale in special pentru categoriile defavorizate (bolnavi, batrani,handicapati,orfani,someri, s.a);

asigurarea unui standard de viata ce evolueaza pozitiv, pe baza unor servicii sociale predominate de regimul politico-statal, de traditii, de nivelul de cultura si civilizatie deja atins.

In cadrul acestei conceptii s-au individualizat actiuni vizand securitatea sociala si actiuni vizand protectia sociala.

Securitatea sociala se refera la actiuni cu adresa, directe, de care beneficiaza cei stabiliti prin lege.

Protectia sociala se refera la actiuni de orice natura, directe sau indirecte, specifice sau generale, initiate de stat fata de fenomene sau activitati cu efect negative asupra populatiei.

De exemplu, cheltuielile in infrastructura scolara (scoli noi, clase noi, dotari, etc.) sunt incluse in protectia sociala, deoarece au un caracter general, vag, neidentificabil pe un anumit beneficiar, dar cu posibil efect favorabil pentru oricare cetatean al tarii: copil- pentru ca este sau va fi elev, tanar- pentru ca ar putea deveni student, adult- pentru ca ar putea beneficia pentru copiii sai sau chiar pentru sine insusi in contextul educatiei continue. Cheltuielile de invatamant pentru burse sunt incluse in securitatea sociala pentru ca au ca adresa directa numai pe cei care indeplinesc anumite conditii legale: sunt elevi/studenti, au anumite rezultate in pregatire, au un anumit statut social,etc.

Principalele surse utilizate pentru finantarea cheltuielilor social-culturale sunt:

Fondurile bugetare, care constituie in cele mai multe cazuri sursa porincipala si care, in Romania, include bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele locale si unele fonduri speciale;

Cotizatii sau contributii ale persoanelor fizice sau juridice, care alimenteaza unele fonduri predestinate cum sunt fondul de asigurari sociale, fondul pentru ajutor de somaj, fondul pentru sanatate, etc. ;

Fondurile proprii ale intreprinderilor publice sau private, pentru actiuni privind protectia muncii, perfectionarea pregatirii profesionale a angajatilor, actiuni sociale initiate de respectivele firme;

Venituri ale unor institutii social-culturale din propria lor activitate;

Veniturile populatiei, din care aceasta suporta prin tarife/preturi etc., costul unor servicii/bunuri de factura social-culturala;

Fondul organizatiilor nelucrative (fundatii, asezaminte, societati filantropice, organizatii neguvernamentale, institutii de cult, s.a.).

Surse externe din partea unor organizatii internationale (Banca Mondiala, Organizatia Mondiala a Sanatatii, UNICEF), organisme regionale (UNESCO, Uniunea Europeana) sau state.

Intre cheltuielile social-culturale si dezvoltarea economica exista o relatie de tip feed-back: dezvoltarea economica asigura crearea de resurse (materiale si financiare) pentru sustinerea sau amplificarea sustinerii cheltuielilor social-culturale; aceste cheltuieli asigura un nivel de educatie si de sanatate in crestere, care mareste capacitatea creativa a populatiei si, prin aceasta, perpetueaza dezvolatrea economica. In acesta relatie, cheltuielile social-culturale pot fi interpretate ca o investitie pe termen lung si foarte lung pe care societatea o face pentru a-si asigura dezvolatrea viitoare; de aceea, acete cheltuieli sunt denumite investitii in resurse umane. Termenul a fost introdus de Gary S Becker (SUA, Premiul Nobel pentru economie, 1992), care a dezvlotat analiza economica la comportamentul si relatiile umane, dupa care alti mari economisti (Philipe Salomon, Milton Friedman s.a) au completat cu propriile contributii acest nou domeniu al cercetarii economice. In present, investitiile in resurse umane sunt definite a fi orice cheltuieli care conduc la cresterea aptitudinilor fizice si intelectuale ale indivizilor, considerati agenti producatori actuali si/sau viitori. In structura acestor investitii se regasesc trei componente principale: investitia intelectuala, investitia de sanatate si investitia culturala.

Ulterior, a fost introdus conceptul de dezvoltare umana. Acest concept defineste un nou domeniu de cercetare economica, ce circumscrie investitia in resurse umane si pentru care PNUD (Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare) a propus un indicator complex de evaluare: indicatorul dezvoltarii umane (IDU).

PNUD defineste trei astfel de indicatori specializati: longevitatea, nivelul de educatie, standardul (nivelul) de viata.

Longevitatea este speranta de viata la nastere exprimata in ani, cu alte cuvinte durata medie de viata la care poate spera un nou-nascut.

Nivelul de educatie este exprimat in:

gradul de alfabetizare (ponderea cunoscatorilor de carte in totalul populatiei);

gradul de cuprindere in invatamant (ponderea celor ce urmeaza cursuri de educatie/instruire/formare profesionala in totalul populatiei, intr-un interval de timp dat, de regula un an).

Standardul (nivelul) de viata este exprimat prin produsul intern brut (PIB) pe locuitor, exprimat in USD si corectat anual cu puterea de cumparare (cota inflatiei pe care o suporta USD).

Cheltuieli publice pentru invatamant

Cheltuielile publice pentru invatamant reflecta politica educationala a statului. Dimensiunea acestor cheltuieli este determinata de trei categorii de factori:

• demografici, cu impact preponderant direct proportional; in aceasta categorie de factori se include si structura pe varste a populatiei, care atenueaza imapctul direct al numarului populatiei; pe de alta parte, in multe tari s-a initiat si extins sistemul de educatie/invatare numit "al formarii continue", care atenueaza impactul invers al acelor structuri demografice in care predomina "contingentele" in varsta;
• economici, cu impact preponderant direct proportional; dezvoltarea economica si progresul tehnic necesita munca bine calificata si, prin aceasta, genereaza cerere pentru activitatea educationala; in acelasi timp, creaza si posibilitati financiare sporite pentru sustinerea invatamantului;
• sociali si politici, incluzand politica educationala, legislatia referitoare la invatamant (durata invatamantului obligatoriu, gradul de cuprindere a populatiei de varsta scolara, crearea resurselor de finantare, etc), normele de dotare pentru invatamant etc.

Dimensiunea finantarii si sursele de provenienta au specificitate in raport cu nivelul si tipul de invatamant. Clasificatia UNESCO prevede urmatoarele categorii de invatamant : prescolar, primar, secundar, superior si alte tipuri. Practic, in multe state, la toate aceste categorii de invatamant se intalnesc atat sectorul public (invatamant public), cat si sectorul privat (invatamantul privat).

Finantarea invatamantului privat se face din taxe de scolarizare suportate de beneficiari, respective de familiile lor, darn u sunt excluse sursele alternative (donatii, sponsorizari, contravaloarea unor prestatii effectuate de respectivele unitati).

Finantarea invatamantului public se face, pentru nivelele preuniversitare, in principal din bani publici: bugetul de stat si bugetele locale, precum si, in mai mica masura, din sursele alternative de genul celor mentionate mai sus.

Finantarea invatamantului public universitar este mai diversificata: surse bugetare, credite bancare pentru studii, surse extrabugetare (contravaloarea unor servicii de cercetare stiintifica, expertiza, consultanta, s.a), sponsorizari, donatii, burse acordate de unele institutii, fundatii, etc. Diversitatea finantarii este determinate in principal de caracterul optional (in toate tarile) pe care il are pregatirea de acest nivel, astfel incat statul se implica in mai mica masura si numai prin bugetul central, nu si prin cele locale.

In organizarea invatamantului universitar actioneaza doua principii care au impact inclusiv asupra finantarii:

egalitatea de sansa, adica toti aspirantii sa aiba sansa reusitei si toti studentii sa aiba sansa absolvirii, ambele independent de statutul lor etnic, rasial, religios, familial, etc.;

echitatea, adica toti studentii sa se bucure de efecte similare decurgand din alocatiile bugetare.

In tarile dezvoltate, cheltuielile unitare de scolarizare la nivelul invatamantului superior sunt de circa 1500 $/an / student (la nivelul anului 1996), iar in Romania circa 900 $/an / student pentru anul universitar 2000/2001.

Eficienta acestor cheltuieli poate fi evidentiata prin indicatori de mare sinteza, cum sunt: gradul de cuprindere al populatiei scolare, numarul de studenti la 100.000 de locuitori, durata medie a instructiei scolare, s.a. Sunt utilizati si indicatori de natura financiara, cum sunt: costul formarii profesionale (suma actualizata a costurilor unitare anuale de scolarizare), sporul de PIB sau de venit national la o unitate monetara de cost.

Ponderea cheltuielilor publice pentru invatamant in totalul cheltuielior social-culturale, in totalul cheltuielilor publice si in PIB

Cheltuieli publice pentru sanatate

Cheltuielile publice pentru sanatate reflecta politica sanitara a statului. Dimensiunea acestor cheltuieli este determinata, in principal, de factori cu actiune directa, intre care cei mai importanti sunt:

Factorii demografici, respectiv numarul populatiei si structura ei pe varste; tendinta cresterii numerice este cvasigenerala si este insotita de o crestere a ponderii populatiei de varsta a III-a; intre aceste tendinte si calitatea actului medical (atat preventiv cat si curativ) exista o relatie pozitiva, al carui efect, in plan financiar este cresterea cheltuielilor publice pentru sanatate;

Factorii sociali, in primul rand nivelul de trai si gradul de instruire, care determina o preocupare mai intensa a individului pentru conservarea propriei sanatati, dar si exigente sporite fata de actul medical si de modul in care statul se implica in problemele de sanatate;

Cresterea preocuparilor privind prevenirea;

Cresterea costurilor atat in faza preventiva cat si in cea curativa, datorita perfectionarii si modernizarii asistentei medicale si a tratamentului, a amplificarii caracterului sofisticat al analizelor medicale, al aparaturii si al medicamentelor.

Sistemul de ocrotire a sanatatii include un sector public (majoritar sau puternic majoritar in cele mai multe state) si un sector privat.

Finantarea sectorului public se face din urmatoarele surse: fonduri alocate din buget, cotizatii de asigurari de sanatate, resursele populatiei si ajutoare externe.

Finantarea actiunilor privind sanatatea prezinta o mare varietate de forme (sisteme), dintre care trei sunt mai frecvente:

Sistemul Bismark, practicat in mai multe tari din Uniunea Europeana, in care finnatarea publica este secundara si ea prin cotizatii este predominanta;cotizatiile sunt platite si de salariati si de intreprinderi si sunt gestionate de case de asigurari de boala;

Sistemul Beveridge, practicat in Anglia, in care finantarea se face din impozite, iar gestionarea banilor este in sarcina Ministerului Sanatatii;

Sistemul American, practicat in S.U.A, bazat in principal pe asigurarile private de sanatate.

Cotizatiile sunt suportate de catre salariati (prin impozitul pe salarii) si de catre personele juridice (prin cote calculate la fondul de salarii).

Din bugetul de stat sunt finantate: functionarea unitatilor sanitare publice, a institutiilor administrative de sanatate, a unitatilor sanitare specializate.

Ponderea cheltuielilor publice pentru sanatate in totalul cheltuielior social-culturale, in totalul cheltuielilor publice si in PIB

Cheltuieli publice pentru cultura

Cheltuielile publice pentru cultura au in vedere organizarea, functionarea si intretinerea institutiilor culturale legate de orice arta (biblioteci, muzee, teatre, filarmonici, patrimoniu-cultural), dar si presa, edituri case de film s.a. Aceste cheltuieli reflecta politica culturala a statului.

Principalele surse de finantare sunt fondurile bugetare, incasarile proprii ale institutiilor respective, donatii, sponsorizari.

Specificul finantarii este legat de modul in care se finalizeaza activitatea acestor institutii:

In cazul finalizarii in bunuri acestea presupun vanzarea in conditii economice, adica astfel incat preturile practicate sa acopere cheltuielile si sa rezulte chiar si un profit;

In cazul finalizarii prin servicii acestea se fac adesea cu titlu gratuit sau cu tarife modice; in acest caz finantarea se face preponderent prin buget in completarea incasarilor proprii respectivelor institutii.

Finantarea acestor activitati se face in cea mai mare parte din bugetele locale. In multe tari (inclusiv Romania) in categoria acestor cheltuieli se includ si cele pentru culte, activitatea sportiva, actiuni pentru tineret si recreare/divertisment.

Finantarea prin sponsorizare, in tara noastra, este stimulata prin faptul ca sponsorul poate beneficia de o reducerea cu 5-10% a bazei impozabile a impozitului pe profit, in functie de tipul de activitate (cultura, de culte, sportiva, pentru tineret, pentru recreare) pe care a sponsorizat-o.

Ponderea cheltuielilor publice pentru cultura,religie,actiuni cu activitate sportive si de tineret in totalul cheltuielior social-culturale, in totalul cheltuielilor publice si in PIB

Impozitul

Notiunea de impozit provine din limba latina, de la cuvantul "impositus" si din limba franceza de la cuvantul "impt".

Impozitul reprezinta o contributie baneasca obligatorie cu titlu nerambursabil datorata potrivit legii bugetului de stat de catre persoanele fizice sau juridice pentru veniturile pe care le obtin sau bunurile pe care le poseda.

Impozitul are caracter universal ca o consecinta a suveranitatii statului si el este o institutie de drept publica fara de care nu se poate concepe existenta statului, facand parte organica din el.

In momentul introducerii unui impozit se are in vedere ca acesta sa aiba un randament fiscal ridicat, sa fie stabil si elastic. Prin elasticitate se intelege capacitatea impozitului de a se adapta la cerintele statului. Spre exemplu in momentul in care cheltuielile la bugetul de stat cresc, impozitul este necesar sa poata fi majorat corespunzator sau invers.

Prin introducerea unui impozit, statul urmareste doua directii si anume: producerea veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor publice si folosirea impozitului ca instrument de impulsionare a unor ramuri economice, stimularea ori reducerea productiei sau consumul unor marfuri, extinderea sau, dimpotriva, restrangerea relatiilor comerciale cu strainatatea.

In cazul in care statul doreste sa impulsioneze dezvoltarea unei ramuri sau subramuri economice stabileste taxe vamale ridicate pentru produsele din import, reduce sau scuteste de plata impozitelor produsele autohtone, micsoreaza impozitele directe stabilite in sarcina intreprinzatorului care isi plaseaza capitalurile in ramura sau subramura respectiva, facilitand armonizarea accelerata a capitalului fix din acest domeniu, ceea ce conduce la reducerea profitului impozabil al societatii de capital din ramura sau subramura respectiva.

Pentru a creste consumul unei anumite marfi, statul poate dispune micsorarea sau chiar suprimarea impozitelor indirecte percepute la vanzarea acesteia.

Extinderea relatiilor comerciale cu starinatatea poate fi stimulata prin masuri fiscale constand in restituirea partiala sau integrala a impozitelor indirecte aferente marfurilor exportate: reducerea nivelului taxelor vamale percepute de catre stat la importul anumitor marfuri utilizate pentru fabricarea de produse destinate exportului.

Limitarea accesului marfurilor straine se poate realiza prin practicarea unor taxe vamale cu caracter protectionist la importul anumitor marfuri, iar restrangerea exportului anumitor marfuri straine se poate realiza prin instituirea de taxe vamale la exportul acestora. Acest procedeu se practica in tarile in curs de dezvoltare pentru a limita exportul de materii prime si semifabricate si pentru a incuraja exportul de produse manufacturiale.

Impozitele sunt plati care se fac catre stat cu titlu definitiv si nerambursabil, in schimbul acestora platitorii nu pot solicita statului un contraserviciu de valoare egala sau apropiata.

Impozitele pot fi folosite ca mijloc de redresare a situatiei economice. Spre exemplu, pentru stimularea investitiilor particulare, in unele tari a fost adoptata masura de reducere a impozitului aferent venitului investit in masini, utilaje si alte echipamente utile. In vederea reducerii inflatiei se recurge frecvent la masura de majorare a impozitelor.

In vederea aderarii la Uniunea Europeana, Romania trebuie sa indeplineasca anumite conditi. In cadrul Uniunii Europene trebuie sa existe unitate intre toate statele membre.

Conform Tratatului de la Maastricht cu privire la Uniunea Europeana, tratat semnat la 7 februarie 1992, de catre cei 12 sefi de stat si de guvern, Uniunea Europeana isi propunea urmatoarele obiective: moneda unica, eliminarea taxelor vamale si a restrictiilor cantitative la intrarea si la iesirea marfurilor, o politica comerciala comuna, un regim care sa asigure o concurenta pe piata interna, o piata interna caracterizata prin abolirea, intre statele membre a obstacolelor la libera circulatie a marfurilor, a persoanelor, a serviciilor si capitalurilor etc.

Romania trebuie sa fie pregatita pentru aderarea la U.E. in 2007, iar capitolul Fiscalitate din Tratatul de Aderare tara noastra trebuie sa respecte conditiile impuse de statele membre ale Uniunii Europene. In cadrul rapoartelor U.E. cu privire la stadiul reformei fiscale in Romania sunt precizate masurile pe care statul trebuie sa le ia in urmatoarea perioada. Continuarea reformei pe plan fiscal este o clauza obligatorie in vederea aderarii la U.E.

Viziunea Guvernului Romaniei in domeniul politicii fiscale este centrata pe asigurarea unui rol stimulativ si orientativ al impozitelor si taxelor, in scopul cresterii si dezvoltarii economice, al In situatiile in care veniturile bugetare ordinare se dovedesc a fi insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor publice sau cand, in timpul executiei bugetare se inregistreaza goluri temporare de trezorerie, autoritatile publice apeleaza, de cele mai multe ori, in vederea obtinerii de resurse financiare, la persoanele fizice sau juridice detinatoare de disponibilitati banesti in vederea unui imprumut. Astfel, sub forma unor imprumuturi, sunt atrase resurse financiare care au caracter extraordinar.

Imprumutul

Definitie

Imprumutul sau creditul public este o obligatie baneasca rezultata dintr-un contract prin care statul obtine fonduri de la persoane fizice sau juridice (creditoare), angajandu-se totodata sa ramburseze suma acestui imprumut impreuna cu cheltuielile aferente acestuia (dobanzi, castiguri etc.) intr-o perioada determinata.

Creditul public "reprezinta imprumutul facut de stat sau de unitatile administrativ-teritoriale de la persoane fizice sau juridice, detinatoare de mijloace banesti, prin institutii specializate" care colecteaza disponibilitatile banesti de pe piata si le incredinteaza statului pentru o perioada determinata de timp.

Avand aceleasi surse de constituire, respective sumele de bani disponibile la un moment dat in economie, creditul public va intra in concurenta cu creditul privat.
Principalul avantaj pe care l-ar avea creditorii la imprumutul public il reprezinta solvabilitatea statului, sau a unitatilor administrativ-teritoriale.

Creditul public reprezinta imprumutul facut de la persoanele fizice sau juridice, detinatoare de mijloace banesti, prin institutiile specializate (banci), care colecteaza disponibilitatile banesti de pe piata si le incredinteaza statului pe o perioada determinata de timp.

De regula imprumutul public este utilizat pentru acoperirea necesitatilor de trezorerie, pentru necesitatile de echilibru bugetar, pentru finantarea serviciilor publice etc. Pentru fiecare imprumut contractat, statul emite inscrisuri (titluri, hartii de valoare, obligatiuni) de o anumita valoare. Valoarea mentionata pe fiecare inscris imprumutului respective, reprezinta valoarea nominala. Suma care poate fi obtinuta pe inscrisul respective prin vanzarea ei la bursa reprezinta valoarea reala.

Caracteristicile creditului public.

a) are caracter voluntar si contactual de drept public, exprimand acordul de vointa al partilor. Statul stabileste conditiile imprumutului, iar eventualii subscriptori pot accepta sau refuza aceste conditii, dar nu pot solicita tratament preferential;

b) statul nu ofera subscriptorilor o garantie speciala in afara de veniturile sale bugetare viitoare. Imprumutul reprezinta, de fapt, o modalitate de anticipare a resurselor viitoare;

c) imprumuturile de stat au caracter rambursabil, suma subscrisa rambursandu-se la un termen fix, sau amortizandu-se treptat;

d) imprumuturile sunt purtatoare de dobanzi sau de castiguri sau ofera ambele tipuri de avantaje.

Elementele tehnice ale creditului public.

Un imprumut de stat presupune stabilirea unor elemente tehnice care il definesc din punct de vedere juridic si in functie de care eventualii subscriptori decide cu privire la oportunitatea unei alocari a resurselor financiare disponibile consolidarii fiscale si al dezvoltarii si intaririi clasei de mijloc.

Impozite si taxe locale

Caracterizarea generala a impozitelor si taxelor

Intre "TAXA" si "IMPOZIT"exista deosebiri esentiale, de neconfundat, atat din punct de vedere semantic (al sensurilor cuvintelor), cat si din punct de vedere al continutului lor economic, al interpretarii fiscale.

Din punct de vedere semantic,deosebirea dintre "impozit" si "taxa"este pusa in evidenta, in modul cel mai clar, prin "Dictionarul explicativ al limbii romane", in care se arata ca "IMPOZITUL" reprezinta "Plata obligatorie stabilita prin lege pe care cetatenii, institutiile etc. o varsa din veniturile lor la bugetul statului"; pe cand "TAXA" constituie o "Plata efectuata in favoarea bugetului de stat de catre diferite persoane fizice sau juridice in cazul cand acestea se bucura de anumite servicii sau drepturi. Suma de bani care se plateste unor institutii in schimbul unor servicii prestate sau al unor drepturi". Din punct de vedere fiscal (al continutului economic) "TAXELE" sunt platile facute de bunavoie, facultative de persoanele fizice sau juridice pentru serviciile prestate acestora de catre stat. Deci o persoana fizica sau juridica, pentru orice taxa platita, beneficiaza din partea statului de un serviciu, pe cat posibil direct si imediat(exemplu: taxa de timbru). Nivelul taxei depinde si de felul si de costul serviciului prestat (de cheltuielile pe care le suporta statul pentru efectuarea serviciului respectiv). "Taxele" mai reprezinta si "pretul" dreptului de folosinta acordat de sta unor persoane fizice sau juridice pentru utilizarea unor bunuri ale sale (exemplu: taxa pentru folosirea locurilor publice ).

"IMPOZITUL", in general, reprezinta plata baneasca obligatorie, generala si definitiva efectuata de catre persoanele fizice sau juridice in favoarea statului, in cuantumul si la termenele precis stabilite prin lege, fara obligatia din partea statului de a presta platitorului un echivalent, nici direct si imediat si nici indirect sau ulterior.

In cazul "taxelor", plata acestora este benevola (daca are nevoie sau nu, daca vrea sau nu persoana fizica sau juridica sa beneficieze de un anumit serviciu din partea statului ), pe cand, in cazul "impozitelor", plata acestora este nu numai obligatorie, dar si precis stabilita (anticipat) sub aspectul cuantumului, termenelor de plata, sanctiunilor pentru neplata in cuantumul si la termenele stabilite prin lege, procedura de executare silita etc.

In cazul "taxelor" avem de-a face cu "platitori", cu persoane fizice sau juridice care isi achita contravaloarea serviciilor prestate de stat, pe cand in cazul "impozitelor" avem de-a face cu "contribuabili", cu persoane fizice sau juridice obligate prin lege sa plateasca impozite.

Sunt si cazuri in care, pentru taxa platita, contribuabilii beneficiaza de un serviciu din partea statului dar nu direct si imediat. Spre exemplu, taxa pentru folosirea mijloacelor de transport, platita de contribuabili pentru fiecare autovehicul (in functie de capacitatea cilindrica) si/sau remorca (in functie de tonaj) pe care le detin, nu reprezinta altceva decat contravaloarea lucrarilor efectuate de stat pentru realizarea, intretinerea si modernizarea drumurilor si soselelor.

In cazul "impozitului", prestarea unui serviciu direct si imediat din parte statului lipseste cu totul, pe cand pentru "taxe" se presteaza de catre stat un serviciu direct si pe cat posibil imediat.

La impozite, termenele de plata se stabilesc in prealabil, in timp ce termenele de plata a taxelor se stabilesc, de regula, in momentul solicitarii sau chiar dupa prestarea serviciilor (imediat sau intr-un anumit termen, precis stabilit prin lege).

Deci , taxele reprezinta plati efectuate de persoanele fizice sau juridice pentru serviciile prestate acestora de institutiile de drept public. Spre deosebire de impozite, taxele presupun existenta unei contraprestatii.

Prin varsamant se intelege plata unei sume, efectuata de un agent economic sau o institutie publica ori financiara in vederea stingerii unei obligatii legale.

Continutul bugetului public local este format din:

1. Venituri locale;

2. Cheltuieli locale.

Veniturile bugetare sunt resurse banesti care se cuvin bugetelor locale, bugetelor institutiilor si serviciilor de interes local, bugetelor activitatilor finantate integral din venituri extrabugetare, in baza unor prevederi legale, formate din impozite si taxe, alte varsaminte.

Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli aprobate si efectuate din bugetele locale, din bugetele institutiilor si serviciilor publice de interes local si din bugetele finantate integral din venituri extrabugetare, in limita si cu destinatia stabilite prin bugetele respective.