EVALUARI IN CONTABILITATE PRIVIND CREANTELE SI DATORIILE

EVALUARI IN CONTABILITATE PRIVIND CREANTELE SI DATORIILE

Contabilitatea masoara si inregistreaza elementele patrimoniale in calitatea lor de valori economice. Evaluarea consta in cuantificarea si exprimarea prin bani a marimii elementelor patrimoniale si a operatiilor privind miscarea acestor elemente.

In evaluarea creantelor si datoriilor intreprinderii se folosesc urmatoarele principii:

-Principiul nominalismului monetar;

-Principiul costurilor istorice;

-Principiul prudentei.

Principiul nominalismului monetar. Postulatul unitatii monetare impune ca existentele si fluxurile cuantificate de contabilitate sa fie exprimate in etalon monetar. Se presupune ca unitatea monetara este stabilita in timp, deci ca ea isi conserva valoarea.

In realitate, puterea de cumparare a oricarei monede poate sa evolueze in cursul timpului.

In viziunea nominalismului monetar :

-fluctuatile de valoare ale etalonului monetar (inflatia sau deflatia) sunt ignorate ;

-creantele si datoriile sunt inscrise in bilant la valoarea lor nominala, si nu la valoarea actuala.

Spre deosebire de valoarea de inlocuire, care este orientata catre viitor, acest mod de evaluare este orientat catre trecut. Totusi, simplificarea care o aduce nominalismul monetar este de recomandat in perioade de stabilitate a preturilor pentru ca ea este obiectiva si incontestabila.

Principiul costurilor istorice. Consta in a conserva, la nivelul structurilor bilantiere, valorile de intrare care sunt valori istorice. Costul istoric este definitiv si verificabil. Odata stabilit, el ramane fix, atata timp cat bunul ramane in posesia intreprinderii.

Bilantul cuprinde activele si pasivele unei intreprinderi. Uzanta contabililor este de a gandi costul numai in relatie cu activele. Totusi, daca se inlocuieste termenul de  cost  prin cel de  valoare de schimb , se poate constata ca el poate fi aplicat la fel de bine si in cazul pasivelor. Unele pasive, precum  furnizori  sau  efectele de platit , au ca provenienta schimburile efectuate de intreprindere, pentru a obtine diverse active carora li s-a atasat o anumita valoare. Determinata prin operatia de schimb, aceasta valoare constituie  costul pasivului .

In perioadele de inflatie si de deflatie, inregistrarea si prezentarea activelor si pasivelor la costurile istorice este supusa unor virulente critici, mai ales atunci cand variatiile preturilor sunt foarte mari.

In perioadele de echilibru economic si financiar, tinand cont ca postulatul continuitatii exploatarii indica faptul ca intreprinderea isi desfasoara activitatea pe un orizont mare, valoarea de piata a activelor si pasivelor, pentru anumiti autori, este putin relevanta, deoarece aceste elemente sunt utilizate in cursul normal al afacerilor.

Daca acceptam ca un cost este efortul consimtit pentru obtinerea unui venit si daca ne plasam in optica independentei exercitiilor, achizitionarea unui activ fix este o tranzactie care are consecinte asupra mai multor exercitii. Altfel spus, va fi vorba de un efort consimtit asupra mai multor exercitii. Urmarind aceiasi optica a independentei exercitiilor, fiecarui exercitiu ii vor fi "acordate" veniturile aferente; aceste venituri trebuie sa absoarba partea din "eforturile consimtite", pentru a realiza un rezultat. Or, masura acestor eforturi este, de obicei, costul, si nu valoarea de piata.

Este usor de inteles ca pentru utilizatorii externi ai informatiei financiare, costul ofera calitati de necontestat, precum cele de fiabilitate, prudenta, continuitate.

Principiul prudentei. Prudenta pare a fi principiul cel mai cunoscut si cel mai faimos. El intriga adesea persoanele neavizate, deoarece acestea nu inteleg de ce specialistii contabili nu indica  valoarea reala  a elementelor patrimoniului intreprinderii, trecand neobservat faptul ca notiunea de valoare este pur abstracta. Valoarea unui bun nu are sens decat la un moment dat. Ea nu poate sa fie sigura decat atunci cand aceasta schimba posesorul. Intr-un atare caz, valoarea se confunda cu pretul de vanzare. In toate celelalte cazuri, nu se poate vorbi decat despre evaluarea, ori evaluarea (estimarea) unui bun este, prin definitie, in mare masura, subiectiva.

Prudenta este principiul in starea cea mai conflictuala cu obiectivul imaginii fidele, deoarece el adopta, in mod sistematic, un punct de vedere pesimist. Adica, solicita contabilizarea minusurilor de valoare si interzice luarea in considerare a plusurilor de valoare. Exceptiile sunt destul de rare (de exemplu, plusurile pentru titlurile de participare evaluate prin echivalenta).

Din punct de vedere operational, principiul prudentei este legat de evaluarea patrimoniulul. Evaluarea la data intrarii in patrimoniu si evaluarea la data inventarului creaza premisele aplicarii prudentei, iar evaluarea la data inchiderii conturilor (evaluarea bilantiera) realizeaza efectiv aplicarea acestuia.

Cu ocazia evaluarii, la data inchiderii conturilor, se compara, pentru fiecare element patrimonial, valoarea de utilitate, stabilita in momentul inventarului, cu costul istoric stabilit la intrarea in patrimoniu.

Evaluarea creantelor se face conform urmatoarelor reguli :

in momentul intrarii lor in patrimoniu, ele sunt inscrise in contabilitate in conturile de activ la valoarea nominala. Totodata trebuie facuta o disociere intre nominalul creantei si dodanziile eventual stipulate;

in momentul inventarului, riscul de neincasare al creantei da nastere la inregistrarea unui provizion.

In cadrul pasivelor circumscrise numai la datorii, valoarea de utilitate se traduce prin sumele acceptate a fi platite in schimbul obligatiei create sau sumelor asteptate a fi platite pentru satisfacerea obligatiilor fiscale.

In reglementarile contabile din Romania, prin articulare la Standardele Internationale de Contabilitate valoarea reala (justa sau corecta) este definita prin prisma valorii la care poate fi tranzactionat un activ sau decontata o datorie, de buna voie, intre parti aflate in cunostinta de cauza, in cadrul unei tranzactii in care pretul este determinat obiectiv.

Standardele Internationale de Contabilitate utilizeaza :

Ø          valoarea actualizata a unei datorii ca forma echivalenta platilor asteptate in viitor necesare pentru a stinge obligatia rezultata dintr-o prestatie sau bun primit;

Ø          valoarea realizabila sau de decontare a unei datorii este o valoare neactualizata in numerar sau echivalente de numerar asteptate a fi platite pentru a achita datoriile, potrivit cursului normal al afacerilor;

Ø          valoarea reevaluata a unui activ reprezinta valoarea reala a unui activ la data reevaluarii mai putin amortizarea ulterioara acumulata;

Costul istoric este o valoare reala din momentul intrarii activelor si crearea datoriilor. In termeni monetari sau in putere de cumparare reprezinta "sacrificiul" care a fost consimtit pentru a aduce bunul in patrimoniul intreprinderii la data sa de intrare.

Daca se face recurs la "Cadrul pentru elaborarea si prezentarea situatilor financiare" elaborat de IASC, costul istoric al activelor reprezinta valoarea aferenta sumei de bani cu care au fost platite sau valoarea reala considerata la momentul achizitiei sau productiei. In ceea ce priveste costul istoric al pasivelor, acesta reprezinta valoarea echivalentelor obtinute in schimbul obligatiei sau, in anumite imprejurari (obligatiile fiscale) la valoarea ce se asteapta sa fie platita in numerar sau echivalente ale numerarului pentru a stinge datoriile, potrivit cursului normal al afacerilor.

Valoarea realizabila (valoarea actuala de iesire) consta in valoarea pe care intreprinderea ar primi-o daca ar vinde azi in mod normal activul sau ar achita datoriile. In cazul datoriilor, valoarea realizabila reprezinta o valoare neactualizata in numerar sau echivalente ale numerarului care trebuie platita pentru a achita obligatiile potrivit cursului normal al afacerilor. Ea poate fi egala cu valoarea bruta de realizare, cu valoarea neta, adica valoarea de vanzare minus costurile cu vanzarea, cu valoarea de cedare (cesiune) efectuata in conditii normale sau o valoare de lichidare.

Nici o baza de evaluare nu are aplicabilitate generala si nu este satisfacatoare in mod absolut si, in consecinta, se ridica o problema de optiune in acest sens. Normele contabile europene si internationale s-au orientat spre costul istoric, fara a pierde din vedere combinarea sa cu alte baze de evaluare sau folosirea unor alternative. In acest scop situatiile financiare sunt intocmite conform modelului contabil bazat pe costul istoric recuperabil si pe conceptul de mentinere a nivelului capitalului financiar sau fizic.

Regulile evaluarii ca sistem de referinta in formularea politicilor contabile.

In raport de natura elementelor patrimoniale, sensul miscarilor intervenite in masa patrimoniului si momentul cand se face evaluarea se delimiteaza urmatoarele reguli si forme de evaluare: evaluarea la intrare, evaluarea la inventar si evaluarea la bilant.

Evaluarea la intrare se intemeiaza pe costul istoric calculat pe baza documentelor justificative, care capata statutul de valoare contabila de intrare sau valoare la prima inregistrare.

Creantele si datoriile se evalueaza la valoarea nominala, egala cu suma de lichiditati sau echivalente de lichiditati ce se vor incasa sau plati in schimbul lor.

Evaluarea la inventar se intemeiaza pe valoarea actuala, care capata statutul de valoare de inventar si opereaza in evaluarea elementelor patrimoniale cu ocazia inventarierii lor. Valoarea actuala este stabilita in functie de utilitatea bunului in economia intreprinderii si pretul pietei. Pentru estimarea unei asemenea valori se utilizeaza referintele si tehnicile cele mai adecvate, cum sunt: preturile de piata, baremele, mercuriarele, indicii specifici de preturi.

Valoarea de utilitate a creantelor si datoriilor se stabileste in functie de valoarea lor probabila de incasat, respectiv de plata, stabilita in functie de termenii clauzelor din contract (dobanzi sau disconturi).

Necesitatea evaluarii elementelor patrimoniale la valoarea de inventar porneste de la realitatea potrivit careia valoarea de intrare bazata pe costul de origine are numai valoare istorica. Orice schimbare semnificativa dupa intrare in valoarea reala a bunurilor tinde sa faca costul de origine inselator in luarea deciziei.

Pentru politicile contabile trebuie retinuta regula potrivit careia  metodele de evaluare  adoptate de entitatea contabila trebuie sa fie aceleasi in tot cursul exercitiului, precum si de la un exercitiu la altul. In cazurile justificate, entitatea contabila poate schimba metodele de evaluare, facand in acest sens mentiuni in anexa la bilant, inclusiv influenta asupra situatiei patrimoniale si financiare, precum si asupra rezultatului exercitiului.