Echilibrul monetar si inflatia

Echilibrul monetar si inflatia

1. Echilibrul monetar

1.1. Caracteristicile cererii si ofertei de moneda

Din punct de vedere teoretic, exista urmatoarele contributii la intelegerea motivelor care determina cererea de moneda:

a)       Analiza clasica a cererii de moneda se bazeaza pe teoria cantitativa a cererii de moneda. Aceasta are ca punct de plecare ecuatia schimburilor lui Fisher, care a permis, ulterior constructia ecuatiei Scolii de la Cambridge.

Ecuatia schimburilor a lui Fisher arata ca volumul de moneda M, multiplicat cu viteza de circulatie a monedei V, este egal cu valoarea tranzactiilor pT, in care p este un indice de pret, iar T este volumul tranzactiilor, in termeni reali, masurate in preturi ale perioadei de baza.

MV = pT

Aceasta ecuatie nu poate exprima teoria cantitativa a monedei, decat daca exista o legatura cauza-efect intre fenomene, respectiv daca moneda in circulatie (cauza) are o actiune directa, exclusiva si nereversibila asupra nivelului mediu al preturilor.

b)      Analiza Keynesiana a cererii de moneda

Analiza cererii de moneda propusa de catre Keynes pune accentul pe rolul monedei ca rezerva a valorii si distinge o cerere de moneda "speculativa" si o cerere de moneda in vederea realizarii tranzactiilor.

Cererea de moneda (M₁) cu scopul de incasari pentru tranzactii variaza odata cu nivelul PIB. Atunci cand acesta creste este necesara mai mult moneda pentru satisfacerea necesitatilor agentilor economici, in vederea realizarii de tranzactii: daca venitul national scade, atunci si necesarul de moneda se diminueaza. Cererea de moneda (M₁) este afectata intr-o masura neglijabila, de influenta costului monedei sau de rata a dobanzii, fiind o functie (L₁) de o singura variabila:

M₁ = L₁(R), in care R este venitul national sau PIB

Daca analiza se realizeaza pe o perioada scurta de timp, atunci R poate fi considerat stabil, si deci si M este stabil. 

c)      Analiza contemporana a cererii de moneda se efectueaza in doua directii principale si anume:

gestiunea portofoliilor

teoria lui Milton Friedman

Analiza care se bazeaza pe gestiunea portofoliilor este legata, in mod direct, de analiza lui Keynes si intr-o asemenea abordare moneda reprezinta un activ precum toate celelalte tipuri de active, lipsita de calitati specifice, riscand, astfel, de a fi discreditata in calitate de instrument al politicii monetare.

Functia de cerere a monedei este tratata de catre Milton Friedman ca o problema de alegere a activelor. Punctul de pornire al analizei sale il constituie definitia pe care o da patrimoniului sau bogatiei. Patrimoniul agentilor economici compus din active financiare reale precum si din active umane da nastere unui flux de venituri din munca. Pentru Friedman, variabila care furnizeaza cel mai bine un indice al bogatiei umane si nonumane, este venitul permanent (prevazut de agentii economici pentru un anumit nivel al preturilor).

Astfel, cererea de moneda se poate exprima in termeni permanenti si este determinata de venitul permanent R^' si nivelul preturilor permanente p^''.

M^' = a(R^'/ p^'')^b, relatie in care a si b sunt constante iar M₁ este cererea de moneda permanenta pentru un locuitor.

Oferta de moneda

Oferta de moneda reprezinta cantitatea mijloacelor de plata puse la dispozitie, la nivelul unei economii, fiind asigurata de sistemul bancar care creeaza moneda si o pune in circulatie.

Sursele ofertei de moneda sunt reprezentate de contrapartidele masei monetare: creantele asupra strainatatii, creantele asupra Trezoreriei, creantele asupra bancilor comerciale.

Eficacitatea politicii monetare depinde de caracterul exogen sau endogen al ofertei de moneda in raport cu sistemul economic. Daca oferta de moneda este exogena, atunci ea este fixata in afara sistemului economic de catre autoritatea monetara. In acest caz este autonoma in raport cu cererea de moneda. Agentii economici nebancari (populatia, intreprinderi, administratie, agenti exteriori) nu exercita nici o influenta asupra ofertei de moneda.

In cazul in care oferta de moneda este endogena rezulta ca agentii nebancari exercita, prin comportamentul lor, o influenta asupra acesteia, deci oferta de moneda nu este autonoma in raport cu cererea de moneda.

1.2. Schema realizarii echilibrului monetar

Pentru explicarea realizarii echilibrului monetar, se utilizeaza doua tipuri de analiza: cea Keynesiana si interpretarea lui Milton Friedman.

In teoria Keynesiana, schema realizarii echilibrului macroeconomic se efectueaza in termeni reali. Echilibrul se stabileste prin egalitatea dintre economii si investitii. Economiile sunt definite ca o functie crescatoare a veniturilor, iar investitiile ca o functie descrescatoare a ratei dobanzii. Orice dezechilibru intre economii si investitii determina ajustari in termeni reali iar in cadrul acestora variabilele monetare nu indeplinesc decat un rol limitat.

Curba economii - investitii (IE) (echilibru real)

Pe piata bunurilor, echilibrul necesita manifestarea urmatoarei egalitati:

I = E R = venit sau produs global

sau I = I_(rd) I = investitii totale

E = E(R) E = economii totale

I_(rd) = E(R) rd = rata dobanzii

Interpretarea lui Milton Friedman asupra schemei de realizare a echilibrului

In aceasta abordare, variatiile masei monetare regleaza ritmurile activitatii economice. Modelul are ca rol sa probeze importanta cantitatii de moneda in activitatea economica. Structurile financiare si monetare si comportamentul agentilor financiari nu sunt integrate in cadrul modelului. Unica variabila este M, masa monetara, oferita agentilor economici si care sta la baza fluctuatiilor veniturilor si preturilor. O legatura de cauzalitate este stabilita intre M si alte variabile fundamentale, fiind implicata, astfel, ipoteza caracterului exogen al ofertei de moneda.

Analiza lui Friedman are ca punct de pornire doua principii:

valoarea produsului national si pretul, ca principala componenta, sunt determinate de cantitatea de moneda;

cantitatea de moneda este determinata, la randul sau, de cantitatea de moneda centrala, pusa la dispozitia bancilor.

Rezulta astfel, ca masa monetara determina fluctuatiile venitului national. Daca se admite ca impulsurile monetare exercita o influenta totala asupra activitatii economice, atunci cererea de moneda trebuie sa fie considerata stabila si oferta de moneda trebuie definita ca fiind exogena (se afla in mainile autoritatii monetare).

2. Inflatia - forma a dezechilibrului monetar

2.1. Formele inflatiei

Inflatia prin cerere este generata de dezechilibrele care se manifesta pe piata bunurilor si serviciilor, intre cererea de bunuri si oferta globala inelastica. Efectul unui asemenea dezechilibru este cresterea preturilor bunurilor si serviciilor respective, iar la baza fenomenului se afla majorarea ofertei de moneda.

Inflatia prin costuri este generata de revendicarile grupurilor sindicale pentru cresterea salariilor si in acele domenii de activitate unde nu se obtin cresteri de productivitate. Consecinta majorarilor de salarii este majorarea costurilor bunurilor si serviciilor care sunt produse, si ulterior, cresterea preturilor. La baza cresterii preturilor se afla, astfel, diferenta dintre cresterea productivitatii si cresterea salariilor.

Inflatia importata este un rezultat al participarii economiilor la fluxurile internationale de capital, bunuri si servicii si se manifesta, ca urmare a importului de materii prime si produse pe care le realizeaza o anumita tara. Variatia cursurilor de schimb in sensul unei evolutii nefavorabile a acestora, pentru importatori, constituie o modalitate de generare a procesului inflationist, datorita majorarii costurilor de productie sub presiunea preturilor de import.

Inflatia structurala este determinata de strategia adoptata de unele tari, de dezvoltare accelerata si de cresterea economica rapida, ceea ce implica mobilizarea intensiva a factorilor de productie. In economie se creeaza dezechilibre, concretizate in declinul unor sectoare de activitate, aparitia unor noi ramuri si crearea de noi capacitati de productie.

2.2. Dezinflatia, deflatia si politicile antiinflationiste

Lupta contra inflatiei a devenit obiectivul unic al politicii monetare, iar mijloacele traditionale antiinflationiste constau in:

inghetarea preturilor;

politica bugetara si fiscala;

limitarea creditului;

politica veniturilor.

Blocajul preturilor este o modalitate directa de lupta contra inflatiei si consta in masuri de interzicere a majorarii preturilor pentru diverse bunuri si servicii, de-a lungul unei perioade determinate. Aceasta masura consta intr-o actiune directa si rapida comparativ cu alte masuri, dar eficacitatea pe termen lung este scazuta.

Politica bugetara si fiscala

Sunt disponibile doua instrumente, astfel:

fie statul reduce cheltuielile publice,

fie se majoreaza fiscalitatea, sau veniturile se diminueaza si astfel, se diminueaza cheltuielile sectorului privat.

Limitarea creditului consta intr-o actiune restrictiva asupra distribuirii anumitor credite. Acest instrument prezinta anumite limite, si anume:

dificultatea de a fixa norme de crestere a volumului creditelor;

alterarea concurentei intre banci si penalizarea celor mai dinamice;

multiplicarea procedurilor de incalcare a reglementarilor.

Politica veniturilor se aplica in masura in care o majorare excesiva a veniturilor constituie un factor determinant al cresterii cererii si, in acelasi timp, al cresterii costurilor salariale. Logica acestui instrument este urmatoarea: reducerea veniturilor poate reduce tensiunile inflationiste.

In octombrie 1979, bancile centrale din tarile industrializate au declansat lupta impotriva inflatiei, renuntand la ideea ca somajul poate fi combatut prin rate ale inflatiei sporite, perioada 1981 - 1995, fiind caracterizata prin dezinflatie.

Ca urmare a politicii monetare restrictive, inflatia a scazut puternic in majoritatea tarilor industrializate, in decursul anilor '80. Costurile acestei dezinflatii au fost importante: inflatia s-a situat sub 3%. Singurele tari care s-au abatut de la regula au fost: Australia (5,1%), Italia (5,8%), Spania (4,4%), si Marea Britanie (3,9%).

Deflatia: continut si riscuri

Definirea termenului "deflatie" se poate realiza in urmatorul mod: franare sau resorbtie totala a inflatiei, prin masuri care vizeaza diminuarea masei monetare si reducerea cererii in raport cu oferta.

Pot fi distinse urmatoarele trei forme de deflatie:

deflatie monetara;

deflatie financiara;

deflatie reala.

Deflatia monetara se caracterizeaza prin diminuarea mijloacelor de plata in circulatie, deci prin reducerea cantitatii de moneda aflata la dispozitia agentilor economici.

Deflatia financiara corespunde contractarii creditului disponibil acordat prin sistemul bancar. Principala manifestare a acestor doua forme de deflatie este scaderea preturilor bunurilor si serviciilor precum si a pretului activelor reale.

Deflatia reala este sinonima cu reducerea activitatii economice, acesta fiind un alt termen utilizat pentru a desemna recesiunea care insoteste, in general, deflatia monetara sau financiara.