Teoriile monetare

Teoriile monetare

1. Teorii ale monedei

1.1. Clasificarea teoriilor monetare

In functie de criteriile alese, principalele clase de teorii monetare sunt urmatoarele[1]:

Dupa premise si finalitati:

teorii monetare ale stabilizarii economice (centrate pe reglarea cererii agregate);

teorii monetare structurale (centrate pe reglarea ofertei agregate);

Dupa perspectiva temporala:

teorii monetare conjuncturale (anticiclice);

teorii monetare ale cresterii (strategice);

Dupa gradul de deschidere spre exterior:

teorii monetare ale absortiei si productiei;

teorii monetare ale fluxurilor de capital externe;

Dupa teoria macroeconomica in care se integreaza si pe care se fundamenteaza politicile monetare:

teorii monetare keynesiste;

teorii monetariste;

teorii monetare ale anticipatiilor rationale;

teorii monetare ale economiei ofertei;

teorii monetare ale dezechilibrului.

1.2. Nasterea si evolutia teoriilor monetare

Teoria banilor ca instrument al schimbului

Formulata inca din Antichitate, aceasta teorie monetara are drept precursor pe Aristotel (383-323 i. Hr.) care considera ca banii sunt "un expedient pentru nevoia practica", unitate de masura a valorii si mijloc de circulatie, idei care vor fi retinute mult timp prin exponenti ca Charles Louis de Secondat Montesquieu (1689 - 1755), Jean Jacques Rousseau (1712-1778) si care s-au cristalizat in formula: banii depasesc greutatile tehnice ale schimbului direct dintre marfuri.

Teoria metalista a banilor

Metalismul mercantilist

Aparuta in secolele XVI - XVII, in perioada acumularii primitive a capitalului, cand bogatia natiunilor era apreciata dupa cantitatea de metal pretios pe care a detineau (aur, argint) si banii erau identificati cu metalele pretioase (singurii bani sunt metalele pretioase), teoria metalista a banilor era sustinuta de mercantilisti ca: Thomas Mun (1571 - 1641) care analizeaza moneda in stransa legatura cu comertul - banul ajuta comertul, iar comertul mareste bogatia in bani, Jean Baptiste Colbert (1619 - 1683), celebru prin staruinta sa de a face ordine in domeniul financiar si al monedei si John Locke (1632 - 1704), cel din urma fiind preocupat de bani si dezvoltand o teorie a banilor in Consideratii asupra consecintelor reducerii dobanzii si a cresterii valorii monedei. Eseuri privind guvernamantul civil (1662).

Teoria nominalista a banilor

Pentru nominalisti, banii sunt semne conventionale, fara valoare intrinseca, fara atributul de a fi o marfa. Ei stabilesc doar proportiile in care se schimba marfurile, singurele lor functii fiind doar cele de mijloc de circulatie si mijloc de plata.

Teoria cantitativa a banilor

In forma sa initiala, teoria cantitativa a monedei sustine existenta unui raport direct proportional intre cantitatea de moneda in circulatie si nivelul preturilor. In masura in care creste sau scade masa banilor in circulatie, cresc sau descresc preturile, adica puterea de cumparare a monedei este invers proportionala cu cantitatea ei. Aceasta forma "naiva", simplista, a teoriei cantitative a monedei este exprimata prin formula: M = T * P, unde M este cantitatea de moneda, T volumul tranzactiilor si P nivelul preturilor. Considerand pe T invariabil , variatia lui M determina covariatia lui P[2].

Adeptii mecanismului direct: R. Cantillon si D. Hume

Ei sustin ca cresterea cantitatii de moneda determina cresterea, in proportii egale, a preturilor numai daca banii lichizi sunt distribuiti in mod neutru, astfel incat detinerile de bani ai oricarui individ sa creasca in proportii egale.

1.3. Teoria monetara keynesista[3]

J. M. Keynes considera ca cererea de moneda imbraca doua forme: cererea tranzactionala si cererea speculativa de moneda. Cererea tranzactionala este o relatie simpla, liniara in raport cu venitul nominal si nu este dependenta de modificarea costurilor si productiei. Cererea speculativa a monedei se stabileste in functie de relatiile dintre rata curenta a dobanzii si rata asteptata. Astfel, cantitatea totala de moneda variaza invers proportional cu rata dobanzii.

1. Monetarismul (reinvierea teoriei cantitative a banilor)

Dupa cum arata unii autori[4], miscarea de idei cunoscuta azi sub numele de Monetarism isi are originile in lucrarile publicate in perioada anilor '50 - '60 ca reactie la interpretarile keynesiste ale fenomenelor economice ale vremii. Milton Friedman (1912), intemeietorul Scolii de la Chicago readuce in atentia economistilor teoria cantitativa a banilor, readaptand principalele ei enunturi.

Teza principala a lui Friedman este ca orice variatie a masei monetare este urmata de o variatie de acelasi sens a preturilor, a productiei si a veniturilor.

Urmatoarele afirmatii sintetizeaza esenta monetarismului:

oferta de bani este o marime exogena si independenta fata de productie. Volumul masei monetare si evolutia ofertei banesti sunt determinate de autoritatile monetare;

inflatia este un fenomen esentialmente monetar;

nu exista o relatie de determinare necesara intre evolutia masei monetare si nivelul preturilor, pe de o parte, si rata somajului, pe de alta parte;

printr-o politica monetara sanatoasa, guvernantii pot asigura functionarea normala a economiei.