| CATEGORII DOCUMENTE |
| Statistica |
scurt istoric al finantelor publice
raportul dintre continutul si functiile finantelor publice
Continutul economic al finantelor publice
Functiile finantelor publice
Existenta finantelor este strans legata de existenta statului si de folosirea banilor si a formelor valorice in repartitia produsului intern brut. De la aparitia primelor elemente de finante - la punctul de intersectie dintre oranduirea comunei primitive si oranduirea sclavagista - si pana in prezent, finantele au fost o componenta a sistemului relatiilor economice.
Conditiile care au facut necesara si posibila aparitia si dezvoltarea finantelor constau in:
a) aparitia si dezvoltarea relatiilor marfa-bani, in masura sa permita formarea si utilizarea resurselor statului in forma baneasca;
b) aparitia statului, care, pentru indeplinirea functiilor si sarcinilor sale, avea nevoie de resurse ce nu puteau fi procurate in cadrul relatiilor existente anterior.
Ca institutie si functionalitate, finantele publice sunt rezultatul diviziunii sociale a muncii si isi au originea legata de aparitia si functionarea statului. Stratificarea societatii pe clase sociale si interese diferite a determinat odata cu aparitia statului si aparitia multor institutii sub coordonarea acestuia ca, de exemplu: armata, justitia, mai tarziu politia, parlamentul, institutii sociale ca invatamantul si sanatatea s.a.m.d.
Separarea statului si a institutiilor sale de societate in sfera relatiilor economice, obliga statul la asigurarea veniturilor, cheltuielilor si imprumuturilor sale proprii. Procurarea resurselor necesare indeplinirii functiilor si sarcinilor sale se face pe calea constrangerii pe care o exercita asupra membrilor societatii ce realizeaza venituri.
De-a lungul timpului au existat diferite modalitati de abordare a finantelor. Locul actual al finantelor publice in viata economica este rezultatul trecerii de la finantele numite "clasice" ale perioadei liberale din sec. al XIX-lea si inceputul sec. al XX-lea (abordarea clasica), la finantele perioadei interventioniste dintre cele doua razboaie mondiale si apoi la finantele statului "agent economic" din a doua jumatate a sec. al XX-lea (abordarea moderna).
Perioada liberala (sec. al XIX-lea si pana la primul razboi mondial) s-a caracterizat prin aceea ca, interventiile statului asupra activitatii economice nu limitau libertatea de actiune a fortelor pietei. Statul, trebuia sa lase sa actioneze libera concurenta si mecanismele pietei, trebuia sa fie departe de activitatea economica si actiunea sa trebuia sa fie, pe cat posibil, neutra. Statul avea rolul esential de a crea cadrul pentru votarea si respectarea legilor, precum si sa furnizeze acele servicii care relevau competentele sale traditionale
Ideea de baza care predomina in perioada liberala era aceea a neutralitatii finantelor publice. Principiile care s-au impus in aceasta perioada au fost:
- limitarea la maximum a cheltuielilor publice;
- neutralitatea impozitului;
- respectarea echilibrului bugetar anual;
- limitarea imprumutului la circumstante exceptionale.
Finantele publice in perioada interventionista (intre cele doua razboaie mondiale) se caracterizeaza prin cresterea rolului acestora in viata economica fata de perioada anterioara, in special, datorita consecintelor razboiului si crizei din perioada 1929-1933.
Urmarile primului razboi mondial au facut sa evolueze conceptiile despre rolul statului. Cheltuielile publice ating o pondere de 30% din produsul intern brut, iar statul incepe sa finanteze din plin ramuri ca: industria, transporturile, constructiile de locuinte s.a. Sub presiunea evenimentelor au evoluat conceptiile despre rolul statului in sensul ca, acesta putea sa-si largeasca campul misiunilor traditionale, sa procedeze la interventii deliberate in domeniul economic si social.
Postulatul lui Keynes consta in aceea ca puterile publice pot, din punct de vedere tehnic, si trebuie, din punct de vedere politic, sa utilizeze finantele publice pentru a asigura echilibrul tarii: echilibrul economic regland conjunctura prin politica bugetara si dezvoltand infrastructurile prin investitii; echilibrul social, deoarece fiscalitatea si cheltuielile de transfer permit lupta contra inegalitatilor si pot atenua efectele somajului.
Dupa al doilea razboi mondial, in special sub impulsul teoriei keynesiste, statul a devenit un veritabil agent economic, fapt care va face sa se vorbeasca din ce in ce mai mult de finantele publice ale statului-agent economic.
Dupa anul 1945 statul a iesit, in maniera constanta si sistematica, din functiile sale traditionale pentru a exercita un adevarat rol economic si social. Aceasta s-a datorat, in primul rand, transpunerii in practica a ideilor keynesiste, reluate si dezvoltate apoi de numerosi autori, care au avut rolul de a justifica, in general, masurile de redistribuire a veniturilor si, in particular, sistemele de asigurari sociale care s-au dezvoltat in cea mai mare parte a tarilor europene dupa al doilea razboi mondial. Prin redistribuirea veniturilor in favoarea categoriilor sociale defavorizate (someri, pensionari, familii cu copii etc.), se reduc inegalitatile sociale si se influenteaza cererea globala.
Dupa criza economica a anilor '70, am asistat la o restabilire foarte sensibila a unei conceptii neoliberale, mostenita, in special, de la gandirea lui Friederich von Hayek (1899-1992) si in principal, ilustrata pe plan guvernamental prin Margaret Thatcher in Marea Britanie (1979-1990) si Ronald Reagan in Statele Unite ale Americii (1981-1989). Continutul acestei conceptii consta in aceea ca puterile publice nu mai pot sa regleze activitatea economica si sociala, ci prin interventiile lor impiedica solutionarea concomitenta a crizelor, dezvoltarea economica si libertatile.
Se preconizeaza astfel o reglare a activitatii, nu numai prin stat, ci si prin piata, care presupune o dereglementare a activitatilor nationale, o privatizare a intreprinderilor publice si o reducere a rolului finantelor publice, in special a prelevarilor obligatorii si a politicii bugetare.
Acestea sunt conceptiile care inspira, in prezent, cea mai mare parte a guvernelor, dar cu unele nuante; in particular, daca dereglementarea si privatizarea au cunoscut progrese sensibile, finantele publice au conservat o pondere si un rol (pozitiv sau negativ) considerabil.
In concluzie, in toate oranduirile in care a existat, statul, pentru indeplinirea functiilor si sarcinilor sale, mobilizeaza la dispozitia sa o parte din produsul intern brut. In procesul mobilizarii, repartizarii si utilizarii fondurilor banesti ale statului, se nasc relatii sociale de repartitie intre stat, pe de o parte, si diferite categorii sociale, pe de alta parte.
Pentru indeplinirea functiilor si sarcinilor sale si pentru satisfacerea altor nevoi generale ale societatii, statul are nevoie de importante fonduri banesti. Mobilizarea resurselor banesti la dispozitia statului are loc pe seama produsului intern brut prin transfer de resurse si, implicit de putere de cumparare, de la persoane fizice si sau juridice la dispozitia organelor administratiei de stat centrale si/sau locale. Din fondurile astfel constituite la dispozitia statului, se efectueaza transfer de resurse (de putere de cumparare) in favoarea diversilor beneficiari, persoane fizice si juridice.
Relatiile de mobilizare a resurselor banesti catre fondurile financiare publice au loc intre agentii economici care desfasoara activitati cu scop lucrativ, indiferent de forma de proprietate a acestora, si persoanele fizice (membrii societatii) luate in mod individual ca cetateni ai statului care realizeaza venituri, pe de o parte, si colectivitate, reprezentata de stat, pe de alta parte.
Relatiile de repartizare a fondurilor banesti ale statului apar intre colectivitate, reprezentata de stat, pe de o parte si beneficiarii alocatiilor din fondurile statului, pe de alta parte, care sunt: agentii economici, institutiile publice si persoanele fizice luate in mod individual care beneficiaza de pensii, alocatii pentru copii, ajutoare, burse, indemnizatii etc. Relatiile de mobilizare si repartizare a fondurilor banesti ale statului, sunt, prin natura lor, relatii economice de repartizare a produsului intern brut.
Existenta productiei de marfuri si actiunea legii valorii fac ca repartitia produsului intern brut in economia nationala sa se realizeze in cea mai mare parte prin intermediul banilor, iar relatiile economice generate de catre aceasta sa imbrace forma baneasca.
Rezulta ca relatiile care apar, intre membrii societatii, in legatura cu satisfacerea nevoilor colective ale acesteia sunt relatii sociale de natura economica exprimate in forma baneasca. In teoria si practica financiara ele sunt cunoscute sub numele de relatii financiare, sau, pe scurt, finante.
Figura nr.
Sfera finantelor este mai restransa decat a relatiilor banesti, cuprinzand numai relatiile banesti care exprima un transfer de valoare si nu pe cele care reflecta o schimbare a formelor valorii.
Pentru ca relatiile banesti sa fie relatii financiare (finante) trebuie sa indeplineasca cumulativ anumite conditii, astfel:
- in primul rand, sa exprime un transfer de valoare, in forma baneasca, de la persoane juridice si/sau fizice la fondurile banesti ale statului sau de la aceste fonduri catre persoanele juridice si fizice beneficiare. Transferul de valoare, care se realizeaza prin actul de vanzare-cumparare a unor bunuri, reflecta o schimbare a formelor valorii-din forma marfa in forma bani sau invers-si, nu o cedare definitiva si fara contraprestatie de putere de cumparare. Salariul presupune, de asemenea, un schimb de echivalente si nu un transfer de putere de cumparare fara contraprestatie.
Figura nr.
- in al doilea rand, transferul de valoare sa se efectueze, de regula, fara contraprestatie directa, imediata sau individualizata. Astfel, nici un agent economic si nici o persoana fizica care a varsat la bugetul public national o suma de bani cu titlul de impozit nu are dreptul sa solicite rambursarea acesteia sau nu dobandeste un drept de creanta asupra statului prin aceasta. In acelasi timp, finantarea de la buget a anumitor cheltuieli publice nu are o legatura nemijlocita cu varsamintele efectuate de beneficiarii alocatiilor bugetare;
- in al treilea rand, transferul de resurse sa aiba, in principiu, caracter nerambursabil. De la aceasta regula exista unele exceptii: cand persoanele fizice si/sau juridice subscriu la imprumuturile contractate de stat pe piata interna; cand din fondurile financiare publice se fac transferuri, in conditii de rambursabilitate catre agentii economici si persoanele fizice etc.
- in al patrulea rand, transferul de valoare trebuie sa aiba ca scop satisfacerea unor nevoi generale ale societatii, si nu a unor nevoi individuale, personale sau ale unui grup restrans de persoane.
Dupa modalitatea in care se realizeaza transferul de valoare in cadrul relatiilor financiare, se disting:
- relatii care exprima un transfer de resurse banesti, fara echivalent si cu titlu nerambursabil, care sunt considerate relatii financiare clasice si sunt reflectate in bugetul de stat si in fondurile speciale si extrabugetare;
- relatii care exprima un transfer de resurse cu titlu rambursabil, pentru o perioada de timp determinata si pentru care se percepe dobanda. Acestea sunt relatii de credit care se deruleaza, in principal, prin intermediul institutiilor bancare;
- relatii care exprima, dupa caz, un transfer obligatoriu sau facultativ de resurse banesti, in schimbul unei contraprestatii care depinde de producerea unui fenomen aleatoriu. Aceste relatii apar in procesul constituirii si repartizarii fondurilor de asigurari de bunuri, persoane si raspundere civila.
Figura nr. 3.
Relatiile financiare clasice mai sunt cunoscute si sub numele de relatii financiare in sens restrans care impreuna cu celelalte doua categorii de relatii alcatuiesc relatiile financiare in sens larg sau simplu, finantele.
Finantele publice isi indeplinesc misiunea lor sociala prin functiile pe care le exercita si anume:
functia de repartitie;
- functia de control;
Exercitarea celor doua functii reprezinta o necesitate obiectiva, fapt care rezulta din doua imprejurari:
- in primul rand, pentru a-si exercita si indeplini functiile si sarcinile ce-i revin, statul are nevoie de o serie de fonduri banesti, care se constituie in procesul repartitiei produsului intern brut, prin intermediul relatiilor financiare in mod deosebit;
- in al doilea rand, este necesara exercitarea unui control riguros asupra modului de desfasurare a activitatii economico-sociale, prin insasi derularea relatiilor financiare pentru obtinerea unor efecte economico-sociale utile de pe urma eforturilor societatii.
Intre cele doua functii exista o legatura stransa, interdependenta, o interactiune continua in sensul ca prima functie creeaza un camp larg de actiune celei de-a doua functii si invers.
Functia de repartitie are un caracter obiectiv, se manifesta in procesul repartitiei produsului intern brut si consta in doua faze distincte:
- mobilizarea resurselor si constituirea fondurilor banesti la dispozitia statului;
- distribuirea sau repartizarea fondurilor pe destinatii.
a. Mobilizarea resurselor si constituirea fondurilor banesti, precede procesul redistribuirii si folosirii lor si conditioneaza amploarea acestora. La constituirea fondurilor financiare publice, participa:
- regiile autonome si societatile comerciale cu capital de stat;
- societatile comerciale cu capital privat si mixt;
- organizatiile cooperatiste si asociatiile cu scop lucrativ;
- institutiile publice si unitatile din subordinea acestora;
- persoanele fizice.
Figura nr. 4.
In procesul mobilizarii resurselor la fondurile financiare publice, finantele imbraca urmatoarele forme concrete: impozite, taxe, contributii pentru asigurarile sociale, amenzi, penalitati, varsaminte din veniturile institutiilor publice, redevente si chirii din concesiuni si inchirieri de terenuri si alte bunuri ale statului, venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat si a bunurilor fara stapan, imprumuturi de stat primite de la persoane juridice si fizice, rambursari ale imprumuturilor de stat acordate, dobanzi aferente imprumuturilor acordate, donatii, ajutoare, alte venituri.
b. Distribuirea (repartizarea) fondurilor financiare cade in sarcina autoritatilor publice competente si se face in functie de resursele financiare disponibile si de cererea de resurse financiare, stabilindu-se optiunile pe baza unor criterii determinate de organele autorizate.
In procesul distribuirii resurselor financiare publice, fluxurile financiare imbraca forma cheltuielilor pentru: plata salariilor si a altor drepturi de personal in sectorul public, procurari de materiale si plata serviciilor achizitionate, subventii acordate unor agenti economici, investitii si rezerve materiale nationale etc. Prin intermediul cheltuielilor publice are loc completarea resurselor financiare ale agentilor economici, institutiilor publice si persoanelor fizice, resurse care sunt folosite pentru dezvoltare sau consum.
Redistribuirea se poate realiza nu doar pe plan intern, ci si pe plan extern prin:
- contractarea de imprumuturi externe care, pe de o parte, completeaza resursele financiare ale tarii, iar pe de alta parte, antreneaza cheltuieli cu rambursarea ratelor scadente si plata dobanzilor aferente;
- acordarea de imprumuturi externe care, pe de o parte, antreneaza plati din resursele financiare ale tarii, iar pe de alta parte, genereaza incasari de resurse cu prilejul rambursarii ratelor scadente si platii dobanzilor aferente de catre debitori;
- achitarea cotizatiilor si contributiilor datorate organismelor internationale de catre stat sau alte institutii de drept public;
- primirea sau acordarea, dupa caz, de ajutoare externe de catre stat etc.
Redistribuirea de resurse financiare intre state se efectueaza in baza unor acorduri si conventii bi- si/sau multilaterale ori a unor decizii unilaterale, in conditii de rambursabilitate sau cu titlu definitiv, cu sau fara contraprestatie directa.
Procesul propriu-zis de redistribuire a resurselor, atat pe plan intern, cat si extern, are si un caracter subiectiv, determinat de capacitatea factorilor de decizie de a percepe si determina nevoia sociala la un moment dat, de gradul de dezvoltare economica si sociala a tarii, de orientarea fortelor politice care guverneaza la un moment dat. Toti acesti factori influenteaza volumul resurselor financiare ce pot fi mobilizate la dispozitia statului si cererea de resurse pentru satisfacerea nevoilor generale ale societatii.
Functia de control a finantelor publice este indeplinita concomitent cu functia de repartitie, dar are o sfera de manifestare mult mai larga decat aceasta, deoarece vizeaza, pe langa constituirea si repartizarea fondurilor financiare publice si modul de utilizare a resurselor. Intre cele doua functii ale finantelor publice exista raporturi de interconditionare; functia de repartitie ofera camp de manifestare functiei de control, iar functia de control, la randul sau, genereaza uneori forme concrete de manifestare a functiei de repartitie.
Necesitatea functiei de control a finantelor publice decurge din faptul ca fondurile financiare constituite se afla la dispozitia statului, si acesta, este interesat de: asigurarea resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor generale ale societatii; distribuirea resurselor cu luarea in considerare a prioritatilor stabilite de organele competente; utilizarea resurselor financiare in conditii de maxima eficienta economica, sociala, ecologica etc.
In acelasi timp, prin intermediul fondurilor financiare publice se concentreaza la dispozitia statului si a institutiilor sale o parte insemnata din produsul intern brut, fapt care impune organizarea unui control strict asupra modului de constituire, distribuire si utilizare a fondurilor financiare publice.
Precizati momentul de aparitie al finantelor publice.
Cum au fost grupate conceptiile teoreticienilor de-a lungul timpului cu privire la rolul si implicarea statului in economie ?
Prezentati conceptia clasica privind finantele publice.
Care sunt trasaturile economice comune relatiilor financiare indiferent de oranduirea sociala ?
Definiti relatiile financiare.
Care sunt functiile finantelor publice ?
Dezbateti rolul finantelor in gandirea neoclasica si keynesista.
Dezbateti rolul finantelor in economia de piata.
Necesitatea obiectiva a aparitiei finantelor. Evolutii si perspective viitoare;
Conceptii evolutive privind rolul statului in activitatea economica;
Finantele publice in societatea moderna;
Interdependenta finante publice-finante private.
Cunoasterea locului si, respectiv, momentului aparitiei finantelor, precum si a evolutiei acestora;
Cunoasterea notiunii de finante (relatii financiare) prin prisma diverselor abordari;
Cunoasterea modului de actiune al functiilor de repartitie si control;
Care dintre urmatoarele afirmatii referitoare la relatiile financiare sunt adevarate
a. presupun un transfer de valoare ce are ca scop satisfacerea unor nevoi generale ale societatii;
b. presupun un transfer de valoare cu caracter exclusiv rambursabil;
c. reprezinta relatii sociale de natura economica exprimate in forma baneasca;
d. exprima o transformare a formelor valorii din forma bani in forma marfa si invers;
e. presupun un transfer de valoare ce are la baza o contraprestatie directa, imediata sau individualizata.
Perioada liberala s-a caracterizat prin aceea ca:
a. statul nu lasa sa actioneze libera concurenta si mecanismele pietei;
b. interventia statului asupra activitatii economice nu limita libertatea de actiune a fortelor pietei;
c. in aceasta perioada, finantele sunt considerate ca un veritabil mijloc de interventie in economie;
d. statul era considerat un veritabil agent economic;
e. statul trebuia sa stea departe de activitatea economica.
3. In procesul mobilizarii resurselor la fondurile financiare publice, finantele imbraca urmatoarele forme concrete:
a. dobanzi aferente creditelor bancare nerambursate la scadenta;
b. redevente si chirii din concesiuni si inchirieri de terenuri si alte bunuri ale statului;
c. penalitati pentru nerespectarea obligatiilor contractuale existente intre persoane fizice;
d. contributii ale persoanelor fizice la capitalul social al intreprinderilor cu capital de stat si privat;
e. impozite, taxe si contributii pentru asigurarile sociale.
4. Finantele publice isi indeplinesc misiunea lor sociala prin intermediul urmatoarelor functii:
a. de mobilizare;
b. de administrare;
c. de repartitie;
d. de control;
e. de executie.
In faza distribuirii, fluxurile financiare imbraca urmatoarele forme:
a. amenzi si penalizari ;
b. constituirea rezervelor materiale de stat;
c. contributii de asigurari sociale si asigurari de sanatate;
d. varsaminte din veniturile institutiilor publice;
e. investitii publice.
6. Conditiile care au facut necesara si posibila aparitia finantelor sunt :
a. aparitia si dezvoltarea relatiilor marfa-bani ;
b. aparitia schimbului ;
c. aparitia statului ;
d. dezvoltarea relatiilor inter-umane ;
e. nici unul din raspunsurile de mai sus.
7. In perioada interventionista
a. finantele sunt considerate un veritabil mijloc de interventie in economie ;
b. viata economica era dominata de ideea de superioritate a initiativei private ;
c. finantele publice au fost utilizate pentru asigurarea echilibrului economic si social al tarii ;
d. predomina ideea neutralitatii finantelor publice ;
e. statul avea rolul de a crea cadrul pentru votarea si respectarea legilor.
Functia de control a finantelor publice:
a. are o sfera de manifestare mai restransa decat functia de repartitie;
b. are o sfera mai larga de actiune decat functia de repartitie;
c. vizeaza doar constituirea si repartizarea fondurilor financiare publice;
d. este indeplinita concomitent cu functia de repartitie;
e.consta in existenta d oua faze distincte: mobilizarea resurselor; distribuirea fondurilor financiare
9. Redistribuirea fondurilor financiare se poate realiza pe plan extern prin urmatoarele modalitati
a. plata salariilor si a altor drepturi de personal in sectorul public;
b. contractarea de imprumuturi externe;
c. primirea sau acordarea de ajutoare externe de catre stat;
d. achitarea cotizatiilor datorate organismelor internationale de catre stat;
e. subventii acordate agentilor economici de catre stat.
Precizati varianta (variantele) de raspuns incorecta(e).
10. Finantele (relatiile financiare):
a. sunt exprimate in forma baneasca;
b. apar in legatura cu satisfacerea nevoilor colective ale societatii;
c. presupun o transformare a formelor valorii;
d. sunt relatii sociale de natura economica;
e. apar in legatura cu satisfacerea nevoilor individuale.
Precizati varianta (variantele) de raspuns incorecta(e).
1 Contributia principala la constituirea fondurilor publice o are:
a. produsul intern brut;
b. avutia nationala;
c. transferurile din strainatate;
d. imprumuturile interne si externe;
e. donatiile si subventiile.
1 Distribuirea fondurilor financiare au ca beneficiar:
a. numai persoanele fizice;
b. numai persoanele juridice;
c. persoanele fizice si persoanele juridice;
d. statul;
e. nici unul din raspunsurile de mai sus.
notiuni generale privind bugetul de stat
principiile bugetare
3.structura sistemului bugetar. repartizarea veniturilor si cheltuielilor bugetare pe verigile sistemului bugetar
Etimologic, cuvantul buget provine de la latinescul budge care inseamna sac sau punga cu bani. Ulterior, notiunea de buget a evoluat continuu. Motivatia politica a elaborarii sale (instituirea controlului Parlamentului asupra activitatii guvernului) a fost completata cu cea financiara (evitarea risipei). Tendinta actuala este de a largi notiunea traditionala de buget atat in timp cat si in spatiu.
Notiunea de buget poate fi abordata din mai multe puncte de vedere.
Astfel, din punct de vedere formal, se poate aprecia ca bugetul de stat apare ca o lista (un act) in care se inscriu veniturile si cheltuielile probabile a se realiza intr-o anumita perioada de timp. Aceasta definire nu are in vedere, insa, continutul fenomenelor economice, financiare si sociale pe care indicatorii bugetului le reflecta. Aceasta definitie are in vedere doar latura formala a acestuia, care prezinta doar veniturile si cheltuielile publice si durata de timp, pentru care se elaboreaza bugetul.
Din punct de vedere juridic, bugetul de stat este actul prin care se prevad si se aproba prin lege veniturile si cheltuielile anuale ale statului si ale altor entitati de drept public. Veniturile si cheltuielile inscrise in bugetul de stat au caracter obligatoriu, deoarece, inainte de a se trece la executia lor trebuie primita autorizarea parlamentara. Dar, totodata, acestea au un caracter previzibil, deoarece prin bugetul de stat se cuantifica nivelul veniturilor ce vor fi incasate si al cheltuielilor de efectuat.
Din punct de vedere economic bugetul de stat exprima relatii economice in forma baneasca care iau nastere in procesul repartitiei produsului intern brut in legatura cu indeplinirea functiilor si sarcinilor statului. Aceste relatii pot fi privite sub un dublu aspect: pe de o parte, ca relatii prin intermediul carora se mobilizeaza resursele banesti la dispozitia statului, iar pe de alta parte, ca relatii prin care se repartizeaza aceste resurse.
In perioada contemporana, bugetul de stat nu mai constituie un simplu act in care se inscriu veniturile si cheltuielile previzionate ale statului, ci reprezinta un adevarat plan financiar la nivel macroeconomic. In tarile cu economie de piata, prin bugetul de stat, se redistribuie intre 40-60% din produsul intern brut.
Aceasta face ca bugetul de stat sa aiba un important rol financiar si economic. Rolul financiar consta in aceea ca asigura mobilizarea si repartizarea resurselor financiare necesare indeplinirii functiilor si sarcinilor statului. Rolul economic consta in masurile pe care le ia statul de a utiliza impozitele, taxele, subventiile si alte cheltuieli publice ca parghii financiare de influentare a conjuncturii economice. In prezent, rolul economic al bugetului de stat s-a accentuat datorita contributiei sale la realizarea obiectivelor politicii economice si sociale a Guvernului.
In ultima perioada de timp unele state au renuntat la denumirea de buget de stat iar locul acesteia a fost luat de legea financiara. Aceasta schimbare nu a fost formala, ci are o adanca semnificatie. Daca in sens clasic, bugetul reprezenta o balanta previzionala a veniturilor si a cheltuielilor banesti ale unei tari, ale unei unitati administrativ‑teritoriale, institutii etc., pentru o anumita perioada de timp, in prezent literatura de specialitate din tarile cu economie de piata foloseste notiunea de buget economic sau buget al economiei nationale. In legatura cu bugetul economic, facem urmatoarele precizari:
- bugetul economic reflecta toate resursele societatii si destinatia lor, cuprinzand informatii previzionale in legatura cu productia, repartitia si consumul produsului intern brut, precum si cu privire la formarea si utilizarea resurselor bugetului de stat;
- este conceput ca un ansamblu de conturi nationale care descriu pentru anul in curs si pentru anul urmator previziunile asupra tuturor agentilor economici din tara respectiva;
bugetul economic nu are puterea de lege, ci constituie doar un instrument cu ajutorul caruia guvernul se informeaza asupra situatiei economico-financiare a tarii. De aceea el nu poate substitui bugetul de stat, ci ofera numai informatii care pot fi utilizate de guvern in stabilirea coordonatelor politicii sale. Cu ajutorul acestui instrument guvernul isi poate forma o imagine asupra efectelor directe si indirecte produse in economie prin aplicarea unor masuri care vizeaza cresterea economica.
- informatiile pe care le poate oferi bugetul economiei nationale au un caracter relativ deoarece ele sunt rezultatul extrapolarii tendintei de evolutie a indicatorilor din perioada precedenta. Pentru fundamentarea politicii sale guvernul are latitudinea sa ia in considerare sau nu informatiile oferite de bugetul economic.
La baza intocmirii si executarii bugetului de stat stau o serie de principii care definesc: modul de reflectare a veniturilor si cheltuielilor publice in bugetul de stat sau sfera de cuprindere a acestuia; durata de timp pentru care parlamentul autorizeaza guvernul sa incaseze veniturile si sa efectueze cheltuielile stabilite; relatia care trebuie sa existe intre totalul veniturilor si cheltuielile bugetare ca si intre elementele componente ale acestora; informarea opiniei publice despre limitele imputernicirii date guvernului de a realiza venituri si de a efectua cheltuieli, ca si despre modul cum aceasta imputernicire a fost transpusa in practica.
In tara noastra, conform Legii privind finantele publice la baza elaborarii si executarii bugetului de stat, bugetului asigurarilor sociale de stat, bugetelor locale si bugetelor fondurilor speciale stau:
principiul universalitatii;
principiul publicitatii;
principiul unitatii bugetare;
principiul anualitatii;
principiul specializarii bugetare;
principiul unitatii monetare.
a) Principiul universalitatii. Potrivit acestui principiu veniturile si cheltuielile publice trebuie sa figureze in buget cu sumele lor totale sau globale.
Scopurile politice urmarite, in general, prin elaborarea bugetului si anume, dreptul de aprobare al parlamentului, nu ar fi indeplinit complet daca in buget nu ar fi cuprinse toate veniturile si cheltuielile. In acest mod i se ofera parlamentului posibilitatea cunoasterii veniturilor totale ce urmeaza a se incasa si destinatia acestora in perioada considerata.
In practica, insa, a inceput sa se renunte la asa zisele bugete brute care corespund aplicarii consecvente a acestui principiu, recurgandu-se la bugete mixte in care unele venituri si cheltuieli figureaza dupa principiul "Brut" adica in cifre globale, iar altele dupa principiul "Net", adica per sold. De asemenea, unele venituri si cheltuieli sunt scoase complet in afara bugetului formand fondurile extrabugetare cu afectatie speciala si bugetele autonome ale unor institutii publice.
In tara noastra este prevazuta utilizarea atat a principiului bugetului brut (pentru principalele activitati social-culturale, aparare s.a.) cat si principiul bugetului net in relatiile cu regiile autonome si institutiile care realizeaza venituri.
b) Principiul publicitatii. Publicitatea bugetului presupune ca dupa supunerea proiectului de buget dezbaterii parlamentare, si dupa aprobarea bugetului, acesta sa fie publicat spre a fi adus la cunostinta opiniei publice.
Publicitatea bugetului se realizeaza prin mass‑media (presa, radio, televiziune etc.), atat in faza de intocmire, cat si in faza de aprobare si executie a bugetului de stat. Cifrele bugetului sunt comentate cu prilejul dezbaterilor parlamentare, nu numai in salile de sedinte ale organelor legislative, ci si in presa, radio-tv s.a.
Dupa aprobarea legii bugetare aceasta este data publicitatii in Monitorul Oficial.
c) Principiul unitatii bugetare Acest principiu presupune ca toate veniturile si cheltuielile statului sa fie reflectate intr-un singur document si dupa o schema unitara de clasificare.
Sub aspect politic, un buget unitar, ofera posibilitatea examinarii de catre corpul legislativ a politicii financiare de ansamblu promovata de guvern si pe care poate sa si-o insuseasca sau nu.
Unii economisti considera ca principiul unitatii bugetare nu mai poate fi aplicat in intelesul sau clasic datorita complexitatii activitatilor publice si diversificarii lor crescande. Prin urmare, se preconizeaza ca in locul cuprinderii tuturor veniturilor si cheltuielilor intr-un document unic, sa existe o multitudine de bugete.
Astfel, cu timpul, s-a adoptat in practica metoda ca, pe langa bugetul general sau ordinar al statului, sa se intocmeasca si diferite alte categorii de bugete (bugete extraordinare, bugete anexe, bugete autonome, conturi speciale de trezorerie etc.).
In Romania, pentru perioada actuala se prevad a fi intocmite, pe langa bugetul ordinar, bugete anexe, fonduri speciale si extrabugetare pe obiective si programe de redresare si de limitare a dezechilibrelor din economie.
d) Principiul anualitatii are in vedere, pe de o parte, intervalul de timp pentru care puterea legislativa aproba veniturile si cheltuielile statului, iar pe de alta parte, intervalul de timp in care puterea executiva realizeaza veniturile si efectueaza cheltuielile aprobate (durata executiei bugetului) .
- Potrivit acestui principiu, bugetul este aprobat de catre parlament anual. Ratiunea limitarii autorizatiei parlamentare la un an de zile rezida din considerente de ordin politic si financiar. Examinarea proiectului de buget remis spre aprobare, ocazioneaza pentru puterea legislativa controlul, supravegherea si eventual, limitarea masurilor si actiunilor intentionate de guvern. Cu cat intervalele la care aceasta examinare are loc sunt mai reduse cu atat controlul respectiv poate fi considerat ca fiind mai eficient.
- Asa cum am aratat, anualitatea se refera si la durata executiei bugetului, in sensul ca, in decursul unui an, guvernul este obligat sa incaseze veniturile si sa efectueze cheltuielile aprobate.
In practica financiara apar frecvent situatii cand unele venituri aferente anului bugetar nu pot fi incasate pana la finele acestuia, sau unele cheltuieli angajate in anul respectiv nu pot fi lichidate decat in anul urmator.
Operarea veniturilor si cheltuielilor restante ridica problema daca ele trebuie incluse in rezultatele executarii bugetului anului in care au fost prevazute sau a celui in care au fost realizate. Aceasta problema este rezolvata diferit:
- in unele tari, durata executarii bugetului este limitata strict la un an, incat la finele anului bugetar operatiile bugetare inceteaza in mod automat. Veniturile restante si cheltuielile neefectuate se includ in anul urmator. Acest procedeu se numeste "sistem de gestiune", deoarece in documentele respective se inscriu numai veniturile si cheltuielile pentru perioada de gestiune, adica pentru anul bugetar respectiv.
- in alte tari, durata executiei bugetului este mai mare de un an deoarece se lasa o perioada (3 6 luni) din momentul expirarii anului bugetar pana la incheierea propriu-zisa a bugetului pentru a se lichida operatiile aferente. Cu alte cuvinte, veniturile si cheltuielile aprobate pentru un an se realizeaza de fapt in decursul unei perioade de executie mai mare de un an. Aceasta perioada se numeste "exercitiu bugetar", iar sistemul se numeste "de exercitiu", deoarece veniturile si cheltuielile aferente unui buget se imputa acelui buget chiar daca s-au realizat dupa expirarea anului
In Romania, exercitiul bugetar este anual, coincide cu anul calendaristic si se incheie pe baza normelor metodologice elaborate de Ministerul Finantelor Publice. Toate operatiunile efectuate in decursul unui an in contul unui buget, apartin exercitiului corespunzator de executie a bugetului respectiv. Pentru toti agentii economici si alti contribuabili, anul financiar are aceeasi durata ca si exercitiul bugetar.
e) Principiul specializarii bugetare. Potrivit acestui principiu, autorizarea parlamentara nu se da in mod global, ci se aproba veniturile pe surse si creditele bugetare pe destinatii de cheltuieli. Individualizarea veniturilor si a cheltuielilor in cadrul procedurii parlamentare de aprobare urmareste ca, prin detalierea actiunii parlamentare, sa se limiteze competenta organelor executive in realizarea acestora.
Clasificatia bugetara este o schema de grupare a veniturilor si a cheltuielilor inscrise in buget. Ea trebuie sa fie simpla si clara pentru a putea fi inteleasa si de catre cei care nu au pregatire de specialitate si sa raspunda la intrebarile: care sunt sursele de venituri ale bugetului? Cat reprezinta in randul acestora impozitul pe salarii? Care sunt veniturile extraordinare? etc.
f) Principiul unitatii monetare consta in obligativitatea exprimarii tuturor operatiunilor bugetare in moneda nationala.
Fata de principiile si regulile existente in cadrul procesului bugetar romanesc, de-a lungul timpului s-au impus si altele, complementare acestora, a caror punere in practica este destul de dificila, in conditiile actuale. Este vorba de:
- principiul neafectarii veniturilor, potrivit caruia veniturile care formeaza fondul bugetar se despersonalizeaza, adica nu este permisa afectarea unui venit bugetar pentru finantarea unei anumite cheltuieli bugetare. In practica se intalnesc exceptii, cand se legifereaza constituirea, in afara bugetului ordinar, a unor fonduri speciale pe seama unor surse speciale, adica scoase si ele in afara bugetului ordinar. Pentru astfel de venituri cu afectiune speciala se intocmesc, de regula, bugete separate de tipul celor deja amintite (extraordinare, anexe, autonome, conturi speciale de trezorerie);
- principiul realitatii, potrivit caruia veniturile si cheltuielile inscrise in buget trebuie stabilite pe baze reale astfel incat statul sa nu aiba dificultati financiare in cursul anului dupa aprobarea bugetului. In fapt, aplicarea acestui principiu este limitata fie de imposibilitatea de a formula previziuni in legatura cu evolutia viitoare a economiei, fie de modul in care se efectueaza evaluarile bugetare;
- principiul echilibrului bugetar. Acest principiu consta in acoperirea cheltuielilor bugetare cu venituri bugetare considerate ordinare.
In tara noastra, pentru perioada actuala, se considera ca legislatia bugetara sa prevada si posibilitatea administrarii unui buget deficitar. Acoperirea deficitului bugetar se va realiza prin imprumuturi pe termen scurt, mijlociu si lung de la banci, case de economii, prin lansarea de obligatiuni de stat (bonuri de tezaur), atat pe piata interna cat si pe piata externa.
Intocmirea de bugete deficitare in Romania nu a fost totusi o masura sanatoasa pentru finantele tarii intrucat de la o cheltuiala publica cu plata dobanzilor de 6% din totalul cheltuielilor publice in anul 1995, s-a ajuns la 28,5 % la nivelul anului 200
3. Structura sistemului bugetar. Repartizarea veniturilor si cheltuielilor pe verigile sistemului bugetar
Structura sistemului bugetar al unui stat este determinata de structura organizatorica a acestuia. In functie de structura organizatorica, statele pot fi de tip unitar, cum este cazul in Romania, Franta, Italia, Suedia, Olanda, Spania etc. si de tip federal, cum sunt Statele Unite ale Americii, Elvetia, Canada, Austria, Germania, Brazilia, India, Australia s.a.
In statele de tip unitar teritoriul este impartit in unitati administrativ-teritoriale la nivelul carora functioneaza organe ale puterii si administratiei de stat locale. La nivel central functioneaza organele centrale ale puterii si administratiei de stat. Corespunzator acestei structuri, in statele de tip unitar exista un buget al administratiei centrale de stat si bugetele locale corespunzatoare unitatilor administrativ-teritoriale.
In statele de tip federal exista o structura organizatorica in trei trepte care cuprinde: federatia, statele (provinciile, landerele, cantoanele sau regiunile) membre ale federatiei si unitatile administrativ-teritoriale proprii fiecarui stat membru al federatiei. Federatia dispune de organe supreme ale puterii si administratiei federale, care au competente atat pe plan intern, in limitele prevazute de constitutie, cat si in relatiile internationale ale federatiei respective. Statele componente ale federatiei dispun de parlamente si guverne proprii, dar au o autonomie limitata in sensul ca nu au competente in relatiile internationale. Fiecare stat membru al federatiei se subdivide in unitati administrativ-teritoriale conduse de organele locale ale puterii si administratiei de stat. Structura sistemului bugetar in statele de tip federal cuprinde: bugetul federatiei, bugetele statelor (provinciilor, landerelor, cantoanelor sau regiunilor) membre ale federatiei si bugetele locale.
In majoritatea statelor veniturile cele mai importante si principalele categorii de cheltuieli sunt cuprinse in bugetul central sau federal, iar in bugetele statelor membre ale federatiei si in bugetele locale sunt cuprinse veniturile si cheltuielile de importanta mai mica.
In Romania, asa cum precizeaza legea finantelor publice, constituirea si gestionarea resurselor financiare publice se realizeaza printr-un sistem unitar de bugete, si anume:
- bugetul de stat;
- bugetele locale;
- bugetului asigurarilor sociale de stat;
- bugetelor fondurilor speciale;
- bugetul trezoreriei statului;
- bugetelor institutiilor publice autonome;
- bugetele institutiilor publice finantate integral sau partial din bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat si bugetele fondurilor speciale, dupa caz;
- bugetele institutiilor publice finantate integral din venituri proprii;
- bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat si ale caror rambursare, dobanzi si alte costuri se asigura din fonduri publice;
- bugetul fondurilor externe nerambursabile;
Acest sistem unitar si corelat de fonduri formeaza bugetul general consolidat prin care se dimensioneaza si se compara, la nivelul uni an, veniturile si cheltuielile statului si ale celorlalte institutii publice. Operatiunea de consolidare este, in fapt, operatiunea de eliminare a transferurilor de sume dintre doua bugete componente ale bugetului general consolidat, in vederea evitarii dublei evidentieri a acestora.
Figura nr . Structura sistemului bugetar in Romania
Bugetul de stat este conceput si elaborat ca un buget consolidat, caracter ce decurge din tehnica intocmirii acestuia, adica, prin eliminarea transferurilor dintre diferite categorii de bugete. La procesul de elaborare si executie a bugetului de stat participa un numar insemnat de factori, institutii centrale, ministere, in cadrul carora un rol important revine Ministerului Finantelor Publice si Guvernului care, dupa insusirea acestuia, il supune dezbaterii Parlamentului.
Veniturile ce alimenteaza bugetul de stat sunt evidentiate pe surse de provenienta, fiind grupate in:
- venituri curente (fiscale si nefiscale) , respectiv: impozitul pe profit, T.V.A., accizele, taxele vamale, impozitul pe venit, varsaminte din profitul net al regiilor autonome, varsaminte ale institutiilor publice centrale etc.;
- venituri din capital
Resursele astfel constituite sunt repartizate, in principal, pentru finantarea cheltuielilor privind invatamantul, sanatatea, cultura, ocrotirile sociale, alocatiile si ajutoarele pentru copii, alte activitati social-culturale si de protectie ecologica. Totodata, din bugetul de stat se fac si transferuri de resurse catre bugetele locale pentru echilibrarea acestora cand resursele proprii nu sunt suficiente. Cheltuielile bugetului de stat sunt structurate, deci, pe domenii economice, iar in cadrul acestora pe cheltuieli curente si de capital.
Bugetele locale reprezinta adevarate instrumente de planificare si conducere a activitatii financiare la nivel local, fiind intocmite ca bugete autonome. Structura bugetelor locale este consecinta modului in care sunt organizate, din punct de vedere administrativ-teritorial, localitatile tarii in comune, orase, municipii si municipiul Bucuresti.
Bugetele locale sunt alimentate cu venituri proprii (venituri din impozite, taxe si venituri cu destinatie speciala) si cu mijloace de echilibrare de la bugetul de stat sub forma cotelor si sumelor defalcate din impozitul pe venit si sumelor defalcate din T.V.A.
Daca resursele proprii nu sunt suficiente, bugetele locale pot contracta imprumuturi din disponibilitatile contului curent general al Trezoreriei statului, pentru acoperirea golurilor temporare de casa; pot beneficia de transferuri cu destinatie speciala de la bugetul de stat; sau pot apela la imprumuturi de la bancile comerciale sau de la salte institutii de credit.
Veniturile astfel constituite sunt destinate finantarii actiunilor specifice administratiei de stat locale (cheltuielile pentru intretinerea autoritatilor executive locale, o parte a cheltuieli pentru invatamantul preuniversitar; cheltuielile pentru gospodaria comunala; cheltuieli pentru actiuni economice de importanta locala etc).
Competente in elaborarea, aprobarea si administrarea bugetelor la nivel local o au consiliile locale, consiliile judetene si Consiliul General al Municipiului Bucuresti, dupa caz.
Bugetul asigurarilor sociale de stat si cel al asigurarilor pentru somaj se elaboreaza si se aproba in acelasi cadru si in aceleasi conditii in care se intocmeste si se aproba bugetul de stat, insa este distinct de bugetul de stat si se aproba de Parlament prin lege separata. Alaturi de Ministerul Finantelor Publice, un rol important in elaborare si executie il are Ministerul Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei.
Veniturile bugetului asigurarilor sociale de stat sunt structurate pe sase resurse principale, din care patru sunt venituri de natura fiscala (contributii pentru asigurari sociale datorate de angajatori, angajati, alte persoane asigurate si persoane aflate in somaj) iar doua sunt de natura nefiscala (contributia pentru bilete de tratament si odihna si incasari din alte surse).
Cheltuielile bugetului asigurarilor sociale de stat au ca principala destinatie pensiile de asigurari sociale de stat, cheltuielile pentru cresterea copiilor pana la doi ani, trimiterile la tratament balnear si odihna, indemnizatiilor si ajutoarelor de asigurari sociale.
Veniturile bugetului asigurarilor pentru somaj se constituie din contributia angajatorilor, angajatilor si contributii datorate de persoanele care incheie contracte de asigurari de somaj, precum si din alte surse.
Cheltuielile bugetului asigurarilor pentru somaj sunt reprezentate de indemnizatiile de somaj, contributia pentru asigurarile sociale de stat pentru someri, platile compensatorii, alocatiile de sprijin etc.
Bugetele fondurilor speciale se intocmesc si se aproba in fiecare an ca anexe la bugetul de stat. Acestea vizeaza rezolvarea unor probleme de natura economica si sociala aparute in economie si sunt alimentate din resurse special afectate acestor scopuri (ex: Fondul de asigurari sociale de sanatate).
Bugetele fondurilor speciale se aproba de catre Parlament la propunerea Guvernului, dupa ce prevederile sale au fost vizate de comisiile de specialitate ale Parlamentului, odata cu avizarea bugetului de stat.
TEME DE SEMINAR
AUTOEVALUARE SI DEZBATERI
Definiti si explicati conceptele de buget de stat si buget al economiei nationale;
Explicati principiile anualitatii si unitatii bugetului;
Enuntati principiul echilibrului bugetar si mentionati posibilitatea infaptuirii acestuia in economia romaneasca;
Care este structura sistemului bugetar in Romania? Enumerati verigile componente;
Precizati categoriile de veniturile si cheltuieli care alimenteaza bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat si bugetele locale;
PRPUNERI DE REFERATE
Tipuri de bugete utilizate in practica internationala;
Principiile bugetare intre teorie si practica;
Echilibrul bugetar intre necesitate si posibilitati;
Incidenta impozitarii asupra echilibrului bugetar;
Cauzele determinante ale aparitiei deficitelor bugetare in Romania;
Modalitati de finantare a deficitului bugetar. Efecte asupra economiei reale.
OBIECTIVE URMARITE
Cunoasterea notiunii de buget;
Intelegerea necesitatii teoretice si practice a principiilor bugetare;
Cunoasterea structurii sistemului bugetar in Romania
TESTE GRILA
Din sistemul unitar de bugete din Romania fac parte:
a) bugetele private;
b) bugetul intreprinderilor private;
c) bugetul bancar;
d) bugetele fondurilor speciale;
e) bugetul asigurarilor sociale de stat.
Din bugetele locale se finanteaza urmatoarele categorii de cheltuieli :
a) cheltuieli pentru asigurarea ordinii publice;
b) cheltuieli pentru actiuni si obiective economice de importanta strategica;
c) cheltuieli pentru apararea tarii;
d) cheltuieli pentru intretinerea autoritatilor locale executive;
e) cheltuieli pentru actiuni economice de importanta locala.
3. In categoria veniturilor proprii ale colectivitatilor se cuprind:
a) taxele vamale;
b) impozitul pe venitul microintrepinderilor;
c) impozitul pe profit;
d) impozitele locale;
e) taxa pe valoarea adaugata.
4. Bugetul economiei nationale:
a) reflecta toate resursele societatii si destinatia lor;
b) exprima relatii economice in forma baneasca care iau nastere in procesul repartitiei produsului intern brut in legatura cu indeplinirea functiilor si sarcinilor statului;
c) constituie un instrument cu ajutorul caruia guvernul se informeaza asupra situatiei economico-financiare a tarii;
d) este un act prin care se prevad si se aproba prin lege veniturile si cheltuielile anuale ale statului;
e) are putere de lege.
5 Din punct de vedere juridic, bugetul de stat:
a. este actul in care se inscriu veniturile si cheltuielile probabile a se realiza intr-o anumita perioada de timp;
b. este actul prin care se prevad si se aproba prin lege veniturile si cheltuielile anuale ale statului;
c. exprima relatii economice in forma baneasca care iau nastere in procesul repartitiei produsului intern brut;
d. contine venituri si cheltuieli care au un caracter obligatoriu;
e. reflecta toate resursele societatii si destinatia lor.
6 Respectarea principiului anualitatii bugetului vizeaza:
a. numai perioada de timp pentru care se intocmeste bugetul;
b. perioada de timp pentru care se intocmeste si aproba bugetul;
c. perioada de timp pentru care Guvernul se imputerniceste sa contracteze imprumuturi;
d. numai perioada de timp pentru care se aproba bugetul;
e. perioada in care se incaseaza veniturile si se efectueaza cheltuielile inscrise in autorizatia data Guvernului de catre Parlament.
caracterizarea si continutul sistemului cheltuielilor publice
3. cheltuielile publice pentru actiuni social culturale
3. cheltuielile publice pentru actiuni si obiective economice
In procesul indeplinirii functiilor si sarcinilor sale, statul asigura acoperirea necesitatilor publice generale. Pentru aceasta el are nevoie de importante resurse banesti care se mobilizeaza prin intermediul relatiilor financiare. Folosirea resurselor banesti astfel mobilizate are loc prin intermediul cheltuielilor publice.
Categoria de cheltuieli publice este strans legata de ansamblul actelor si operatiunilor de repartizare si utilizare a fondurilor statului pentru actiuni social-culturale si economice, pentru intretinerea organelor statului si apararea nationala etc.
In acest context, se impune a se face o diferentiere intre cheltuielile publice si cheltuielile bugetare.
Cheltuielile publice inglobeaza, deci:
a) cheltuielile publice efectuate de administratia centrala de stat din fondurile bugetare, extrabugetare si fonduri cu destinatie speciala (inclusiv cheltuielile federale, unde este cazul);
b) cheltuielile unitatilor administrativ-teritoriale;
c) cheltuielile finantate din fondurile asigurarilor sociale de stat;
d) cheltuielile organismelor (administratiilor) internationale din resursele publice prelevate de la membrii acestora.
Din punctul de vedere al destinatiei si volumului lor, cheltuielile publice sunt influentate de conditiile politice, economice, sociale si de amploarea interventiei statului in economie. Unele dintre aceste cheltuieli reprezinta o avansare de produs intern brut, iar altele, dimpotriva, un consum definitiv de produs intern brut. Tendinta generala a cheltuielilor publice este aceea de crestere de la un an la altul.
Analizate in dinamica, cheltuielile publice ale tarilor cu economie de piata, manifesta o tendinta de crestere accelerata atat ca expresie relativa, cat si in marime absoluta.
Evolutia cheltuielilor publice in marime absoluta, adica in preturi curente, este influentata de modificarea puterii de cumparare a monedei nationale. Accentuarea proceselor inflationiste determina majorarea preturilor si implicit cresterea nominala a cheltuielilor pe care statul le efectueaza cu procurarea unei cantitati determinate de bunuri si servicii. Se inregistreaza astfel o crestere nominala mai rapida a cheltuielilor publice comparativ cu cresterea reala a acestora. Cresterea nominala rezulta din compararea cheltuielilor statului exprimate in preturi curente, iar cresterea reala din compararea cheltuielilor statului exprimate in preturi constante.
Cresterea accentuata a cheltuielilor publice in perioada contemporana este determinata atat de factori de ordin intern, cat si de factori de ordin extern.
Abordand la modul general factorii care conduc la cresterea cheltuielilor publice, acestia pot fi grupati in urmatoarele categorii:
a) factorii demografici - care se refera la cresterea populatiei si modificarea structurii acesteia pe varste si pe categorii socioprofesionale.
O astfel de evolutie determina cresterea cheltuielilor publice legate de plata salariilor functionarilor publici si a celor din domeniul social-cultural;
b) factorii economici - care se refera la dezvoltarea economiei si modernizarea acesteia. Interventia statului in economie, tot mai pregnanta si pe cai diverse, face ca factorii economici sa influenteze nivelul cheltuielilor publice foarte mult;
c) factorii sociali - sunt cei care determina actiunile si directia armonizarii intre nivelul veniturilor medii pe locuitor din sectorul productiv, sectorul public si persoanele in varsta ce beneficiaza de diferite forme de ajutor social;
d) urbanizarea - are o influenta deosebita asupra cheltuielilor publice atat prin crearea suprastructurii urbane, dar si pentru finantarea utilitatilor publice respective;
e) factorii militari - au un impact direct asupra nivelului cheltuielilor, situandu-se la nivele foarte mari in timp de razboi ori pregatire pentru razboi si mai scazut in perioada de pace;
f) factorii politici - care se refera la sarcinile ce trebuie sa le indeplineasca statul contemporan prin trecerea de la statul jandarm la statul providenta ;
g) factorii istorici sau conjuncturali - sunt aceia care isi au originea in perioadele anterioare. Astfel, contractarea unor imprumuturi determina cheltuieli pentru restituirea acestora in perioadele urmatoare.
Efectuarea cheltuielilor publice din fondurile financiare ale statului, poate avea loc numai daca sunt respectate anumite principii.
Principiile ce trebuie respectate se refera la:
- orice cheltuiala publica poate fi realizata numai daca este prevazuta intr-un act normativ. In acest sens trebuie respectate prevederile legii finantelor publice care reglementeaza, in principiu, regimul cheltuielilor publice si a legii privind adoptarea bugetului de stat prin care se stabileste pentru un an financiar marimea creditelor bugetare alocate pentru fiecare destinatie. Este de mentionat faptul ca fara o autorizare expresa nici o cheltuiala nu poate fi realizata chiar daca a fost prevazuta intr-un act normativ;
- cheltuielile publice pot fi efectuate numai in conditiile exercitarii unui control financiar riguros privind oportunitatea si necesitatea cheltuielilor. Fiind vorba de cheltuirea unor resurse publice, trebuie respectat si un regim sever de economii in procesul angajarii banilor publici;
- cheltuielile publice nu se pot efectua in mod automat, chiar daca au fost prevazute, in mod expres, intr-un act normativ, ci pe masura justificarii sumelor acordate anterior in conditiile realizarii indicatorilor specifici;
- orice cheltuiala publica se poate realiza, in principiu, numai din bugetul administratiei centrale de stat sau din bugetele locale in functie de subordonarea institutiei publice sau a beneficiarului de alocatie bugetara;
- sumele alocate pentru efectuarea cheltuielilor publice se caracterizeaza prin nerambursabilitate.
In statele moderne cheltuielile pentru actiuni social-culturale reprezinta o componenta importanta a politicii sociale promovata de catre acestea.
Satisfacerea nevoilor publice social-culturale se poate realiza pe urmatoarele cai:
- oferirea unor servicii gratuite populatiei prin accesul liber la institutiile de invatamant, de cultura etc.;
- plata unor taxe (tarife) reduse comparativ cu costul actiunilor social-culturale realizate in favoarea cetatenilor;
- acordarea de ajutoare banesti diferitelor categorii de cetateni sub forma pensiilor, burselor, indemnizatiilor etc.
Sursele de finantare a cheltuielilor pentru actiuni social-culturale, prezentate in mod sintetic, se concretizeaza atat in resurse bugetare, cat si extrabugetare.
Cheltuielile pentru actiuni social-culturale prezinta o importanta deosebita, in primul rand, din punct de vedere economic, iar in al doilea rand, prezinta un important rol educativ, deoarece actioneaza asupra factorului uman, ii dezvolta capacitatea intelectuala, de apreciere a adevaratei valori, considerandu-se ca indivizii instruiti sunt mai putin predispusi la comiterea de acte antisociale.
In urma efectuarii cheltuielilor pentru actiuni social-culturale se obtin o serie de efecte economice, sociale, umane etc. Desi aceste efecte sunt recunoscute, este destul de dificila cuantificarea lor.
Cheltuielile pentru invatamant sunt destinate asigurarii instruirii si pregatirii fortei de munca. In perioada contemporana, tarile cu economie de piata au sporit volumul alocatiilor bugetare pentru finantarea invatamantului datorita necesitatilor impuse de modernizarea acestuia, de nevoile sporite de cadre cu calificare medie si superioara, de amploarea revolutiei tehnico-stiintifice contemporane.
Cheltuielile pentru invatamant sunt considerate "investitii intelectuale", componenta a investitiilor in resurse umane, care prezinta unele caracteristici fata de investitia materiala:
- investitiile intelectuale sunt investitii pe termen lung pentru ca rezultatele apar dupa o perioada relativ indelungata;
- termenul de recuperare al investitiei intelectuale este mai scurt decat al investitiei materiale si, in plus, nu intervine uzura morala;
- investitia intelectuala este supla si flexibila, fiind mai putin specializata in raport cu investitia materiala, care este destinata unei stricte specializari;
- efectele investitiilor intelectuale sunt multiple si sunt mai dificil de cuantificat.
Finantarea cheltuielilor pentru invatamant se face pe seama resurselor bugetare, a taxelor scolare, a imprumuturilor, a donatiilor, a subventiilor din partea unor societati comerciale, a veniturilor provenite din exploatarea proprietatilor apartinand institutiilor de invatamant sau din activitati prestate pentru terti etc.
Raportul dintre resursele publice si cele private in finantarea cheltuielilor pentru invatamant este diferit de la o tara la alta, fiind influentat de locul pe care-l ocupa institutiile publice de invatamant in ansamblul institutiilor scolare, de statutul si modul de organizare si functionare a institutiilor de invatamant private si confesionale, care influenteaza acordarea de subventii din fondurile publice pentru institutiile de invatamant particulare si confesionale.
Resursele publice pentru invatamant pot fi alocate atat din bugetul general al statului, cat si din bugetele locale, in functie de organizarea centralizata sau descentralizata a invatamantului si de subordonarea institutiilor de invatamant. De regula, resursele publice sunt destinate pentru acoperirea - integrala sau in parte - a cheltuielilor curente ale institutiilor de invatamant. Imprumuturile sunt folosite, in general, pentru finantarea investitiilor institutiilor de invatamant. In unele state (de exemplu, in Marea Britanie) din resursele publice se acorda burse de studii, in timp ce in alte tari (cum este cazul in Suedia, Norvegia, S.U.A.) se practica acordarea de catre stat a unor imprumuturi de studii, care urmeaza sa fie rambursate de catre beneficiarii lor dupa absolvirea studiilor.
Din punct de vedere al continutului lor economic, cheltuielile pentru invatamant se impart in:
- cheltuieli de capital (investitii) care vizeaza construirea de unitati de invatamant si dotarea acestora;
- cheltuieli curente, destinate achizitionarii de bunuri si servicii care sa asigure intretinerea si functionarea curenta a acestora ( cheltuieli de personal, cheltuieli materiale si servicii, cheltuieli reprezentand subventii acordate acordate institutiilor de invatamant si transferuri sub forma de burse acordate elevilor si studentilor).
In Romania, finantarea cheltuielilor pentru educatie se asigura prin:
-bugetul de stat si bugetele locale, pentru finantarea invatamantului de stat;
-mijloacele extrabugetare, constituite in special din taxe de scolarizare, atat pentru finantarea invatamantului superior de stat, cat si a celui privat preuniversitar;
-cheltuielile agentilor economici determinate de organizarea de cursuri privind pregatirea profesionala, acordarea de burse pentru proprii salariati, de sponsorizari si donatii catre institutiile publice de invatamant etc.;
-fonduri din partea unor organisme financiare internationale (Uniunea Europeana, Banca Mondiala, FMI etc.) acordate sub forma de ajutoare, credite nerambursabile sau rambursabile, pe baza unor programe.
Cheltuielile publice pentru sanatate urmaresc, pe de o parte, prevenirea aparitiei si combaterea unor boli care pot afecta intreaga populatie, iar pe de alta parte, mentinerea capacitatii fortei de munca la un nivel cat mai apropiat de potentialul ei.
In general, sursele de finantare a actiunilor de ocrotire a sanatatii publice sunt asigurate prin:
-fonduri bugetare;
-contributii obligatorii ale angajatilor si angajatorilor (sub forma obligatiilor fiscale);
-cotizatii facultative (prin asigurarile private de sanatate);
-resursele populatiei;
-ajutoare interne sau externe etc.
Din punct de vedere al continutului lor economic, cheltuielile pentru sanatate includ:
-cheltuieli de investitii destinate construirii de unitati sanitare si inzestrarii cu aparatura specifica;
-cheltuieli pentru intretinerea curenta si functionarea institutiilor sanitare (salariile personalului, medicamente si materiale sanitare, hrana pentru bolnavi etc)
In Romania, cheltuielile pentru sanatate se finanteaza, in primul rand, din Fondul special pentru asigurari de sanatate (incepand cu anul 1998) si in al doilea rand din bugetul de stat, dar si din bugetele locale (intr-o masura mai mica) pentru realizarea unor actiuni sanitare in profil teritorial. Ele se inscriu in bugetul de stat intr-o anumita structura care reflecta actiunile si unitatile ce se finanteaza in acest domeniu.
Constituirea fondurilor de asigurari sociale de sanatate se face din contributia asiguratilor, a persoanelor juridice si fizice care angajeaza personal salariat, din subventii de la bugetul de stat si de la bugetele locale, precum si din alte surse.
3.Cheltuielile publice pentru cultura, religie si actiuni cu activitate sportiva si de tineret contribuie la cresterea calitatii factorului uman prin imbogatirea nivelului cultural, cultivarea gusturilor si idealurilor estetice si morale, educatia spirituala etc., fiind considerate ca facand si ele parte din categoria "investitiilor in resurse umane".
In general, sursele de finantare sunt constituite din resurse bugetare, venituri proprii realizate de institutiile de profil din activitati specifice, precum si donatiile si sponsorizarile primite.
Din punct de vedere al continutului lor economic, preponderente in cadrul cheltuielilor cultural-artistice sunt cheltuielile curente (cheltuieli de personal si de intretinere-functionare), cheltuielile pentru investitii avand o pondere mai redusa.
In Romania, sursele financiare prin intermediul carora se finanteaza actiunile si obiectivele de cultura, arta, sport si religie se pot clasifica astfel:
-finantarea bugetara integrala, asigurata prin intermediul bugetului de stat si al bugetelor locale, caz in care institutiile de cultura, arta, sport si religie de interes national sunt finantate din bugetul de stat, iar cele de interes local prin bugetele locale (ex: Biblioteca Nationala, Editura Academiei etc.);
-finantare din venituri proprii, constituite sub forma mijloacelor extrabugetare si prin completare cu alocatii bugetare de la bugetul de stat sau de la bugetele locale (ex: casele de cultura, muzeele, institutiile organizatoare de spectacole etc);
-finantare integrala din venituri proprii, constituite sub forma mijloacelor extrabugetare, situatie in care veniturile proprii aflate in sold la sfarsitul anului se reporteaza pe anul urmator (ex: anumite edituri, case de film etc).
In plus, la finantarea unor astfel de activitati pot contribui si fondurile rezultate in urma actiunilor de sponsorizare sau mecenat.
4. Cheltuielile publice pentru asistenta sociala, alocatii, pensii, ajutoare si indemnizatii sunt indreptate in special catre protectia persoanelor nesalariate, a varstnicilor, copiilor orfani si fara intretinatori, a persoanelor cu handicap, veteranilor de razboi etc. Datorita faptului ca aceste cheltuieli sunt neproducatoare de venituri, ducand chiar la o incetinire a ritmului cresterii economice, ele sunt considerate cheltuieli neproductive.
Sursele de finantare a cheltuielilor sunt reprezentate de catre bugetul de stat (intr-o masura covarsitoare) sau din fonduri speciale la care se adauga donatiile si contributiile voluntare de la organizatiile neguvernamentale.
In tarile dezvoltate, aceste cheltuieli fac obiectul unor vaste programe sociale ce urmaresc combaterea saraciei, ajutorarea persoanelor cu handicap, a familiilor cu multi copii etc.
In Romania, fondurile pentru asigurarea necesarului de resurse financiare pentru acoperirea unor astfel de cheltuieli sunt asigurate de:
- bugetul de stat (ex: finantarea centrelor de primire a minorilor, ajutoare sociale, alocatii pentru copii, ajutoare pentru sotiile militarilor in termen, pensii I.O.V.R. etc.);
- bugetele locale (ex: finantarea caminelor de batrani, caminele pentru copiii cu handicap, cantine de ajutor social, indemnizatii de nasteri etc.)
- venituri proprii (intr-o mai mica masura).
5. Cheltuielile publice privind asigurarile sociale de stat.
Asigurarile sociale reprezinta acea parte a relatiilor social-economice exprimate sub forma baneasca cu ajutorul carora se formeaza, se repartizeaza, se gestioneaza si se utilizeaza fondurile banesti necesare ocrotirii obligatorii a salariatilor si pensionarilor din companiile nationale, regiile autonome, societatile comerciale etc., a agricultorilor, a intreprinzatorilor particulari, persoanele aflate in incapacitate temporara sau permanenta de munca si alte categorii.
Cheltuielile privind asigurarile sociale de stat vizeaza, deci, acordarea de pensii, ajutoare si indemnizatii, trimiteri la tratament balneoclimateric si odihna a celor cuprinsi in sistemul asigurarilor sociale de stat.
Din punct de vedere al naturii lor, aceste cheltuieli fac parte din randul acelorasi actiuni de protectie sociala (prezentate mai sus), insa sistemul de finantare este diferit, iar cuantumul este mai substantial.
In Romania, cheltuielile publice privind asigurarile sociale de stat vizeaza pensiile de asigurari sociale de stat (pentru limita de varsta) care detin cea mai ridicata pondere, pensiile de asigurari sociale pentru agricultori, indemnizatiile pentru incapacitate temporara de munca din cauza de boala sau accident, ajutoare acordate pensionarilor etc. si sunt finantate prin intermediul bugetului asigurarilor sociale de stat.
Resursele necesare constituirii fondurilor pentru finantarea acestor cheltuieli se constituie din:
-contributii obligatorii pentru asigurari sociale de stat datorate de angajati si angajatori (care reprezentau 92,9% din bugetul asigurarilor sociale de stat la nivelul anului 2003);
-contributia pentru asigurari sociale datorata de alte persoane asigurate;
-contributiile diferentiate ale salariatilor si pensionarilor pentru bilete de tratament si odihna;
-incasari din alte surse;
-subventii de la bugetul de stat, in completarea fondurilor proprii.
Structura actuala a sistemului public national de asigurari sociale este rezultatul unor adanci transformari si al unui indelungat proces de dezvoltare economico-sociala.
Sistemul public national de asigurari sociale in Romania este intr-o continua dezvoltare si perfectionare, date fiind cerintele de aliniere la standardele europene.
6. Cheltuielile publice pentru ajutorul de somaj.
Ajutorul de somaj reprezinta o forma de sustinere materiala a persoanelor ramase temporar fara loc de munca.
Fondul cu aceasta destinatie se constituie din contributiile obligatorii ale salariatilor si firmelor si, in completare, din subventii bugetare.
In raport de situatia celui ramas fara lucru, exista doua forme de sprijin al somerilor: alocatia (asigurarea) de somaj, care se acorda celor care au lucrat anterior, au o anumita vechime si au platit cotizatii; ajutorul de somaj ce se acorda celor nou veniti pe piata fortei de munca.
In Romania, dupa 1989, odata cu promovarea mecanismelor economiei de piata si pe fondul scaderii drastice a activitatilor productive, fenomenul de somaj s-a manifestat, in mod explicit. Aceasta a impus legiferarea protectiei sociale a somerilor si initierea de masuri pentru reintegrarea lor profesionala.
Resursele necesare acoperirii acestor cheltuieli se constituie pe seama contributiilor obligatorii datorate de angajatori si angajati, precum si pe seama altor surse, inclusiv donatii si sponsorizari.
Acest fond serveste, in principal, pentru acordarea ajutorului de somaj, dar si pentru finantarea unor actiuni de recalificare a somerilor, acordarea unor credite avantajoase pentru infiintarea sau dezvoltarea de intreprinderi mici si mijlocii sau unitati cooperatiste.
Somerii din tara noastra beneficiaza de o indemnizatie de somaj, acordata daca sunt indeplinite anumite conditii, pe perioade stabilite diferentiat, in functie de stagiul de cotizare, intre 6 si 12 luni. Nivelul indemnizatiei de somaj este o suma fixa, neimpozabila, lunara, care reprezinta 75% din salariul de baza minim brut pe tara. In afara indemnizatiei de somaj, din sursele constituite in cadrul bugetului asigurarilor pentru somaj se pot acorda si plati compensatorii salariatilor disponibilizati, in anumite conditii.
3.3. Cheltuielile publice pentru obiective si actiuni economice
Aceste categorii de cheltuieli urmaresc asigurarea functionarii si dezvoltarii unor intreprinderi sau ramuri economice de interes national, finantarea unor investitii cu caracter economic, finantarea activitatii de cercetare stiintifica, sustinerea unor intreprinderi, precum si stimularea exporturilor.
Ele sunt indreptate, in primul rand, catre intreprinderile de stat, deci catre sectorul public. De-a lungul timpului, intinderea sectorului public a cunoscut fluctuatii, in sensul extinderii sau restrangerii determinate, pe de o parte, de evolutia conceptiilor cu privire la rolul statului in economie, iar pe de alta parte, de conjunctura economica a momentului. In perioada contemporana, sectorul public detine un loc important in economia multor tari dezvoltate.
In afara sectorului public, statul sprijina si sectorul privat, acordand intreprinderilor particulare ajutoare financiare pentru depasirea perioadelor de criza.
Cheltuielile publice pentru obiective si actiuni economice se finanteaza atat pe seama unor surse interne (bugetul de stat, fondurile cu destinatie speciala), cat si pe seama unor surse externe externe (fonduri comunitare cu caracter structural, pentru tarile UE; fondurile oferite de institutiile bancare si financiare internationale pentru finantarea actiunilor economice, in special, in tarile in curs de dezvoltare)
Formele prin care statul sprijina intreprinderile, fie ele publice sau private, pot fi grupate in doua categorii: forme clasice sau directe de interventie si ajutor si forme indirecte de sprijin care nu presupun transferuri explicite de mijloace banesti.
Metode directe de interventie a statului in economie
a) Subventiile detin ponderea cea mai importanta in cadrul cheltuielilor cu caracter economic efectuate de stat si reprezinta transferuri de sume banesti din bugetul statului catre intreprinderi (sau cetateni), cu titlu nerambursabil si fara contraprestatie, dar conditionat si cu o afectatie speciala. Prin intermediul lor, statul introduce in mecanismul spontan de alocare a resurselor mijlocit de preturi, elementul corector, de reglare constienta, asigurand o redistribuire a veniturilor.
Subventiile economice acordate de stat vizeaza atat activitatea interna cat si exportul.
Subventiile interne, in raport de destinatia acestora, pot fi impartite in:
-subventii pentru productie, destinate sprijinirii intreprinderilor producatoare de bunuri, celor de comert sau celor de prestari servicii;
-subventii de consum, acordate utilizatorilor anumitor bunuri si servicii, pentru a acoperi o parte din pretul acestora.
Subventiile pentru export cuprind, conform definitiei date in 'Acordul General pentru Tarife Vamale si Comert' (GATT), orice masura de sprijin si protectie intreprinsa de autoritatile publice ale unei tari, care au drept efect nemijlocit cresterea exporturilor tarii respective.
Subventiile pentru export imbraca, cel mai adesea, forma baneasca (prime de export) fiind stabilite in sume fixe pe unitatea de produs exportat, sau, ca diferenta intre pretul cel mai ridicat de pe piata interna si pretul cel mai scazut de pe piata externa al aceluiasi produs. Ele joaca, deci, rolul de egalizare a veniturilor ce se obtin din export cu veniturile ce s-ar obtine prin vanzarea la intern.
Alteori, subventiile pentru export pot aparea sub forma unor avantaje acordate exportatorilor:
b) Investitiile reprezinta ajutoare financiare pe care statul le acorda pentru dezvoltarea sectorului public sau a altor sectoare.
c) Imprumuturile cu dobanda subventionata se acorda intreprinderilor publice sau private din anumite sectoare de activitate sau care intampina dificultati financiare temporare, de trezorerie ori legate de restructurare.
d) Ajutoare financiare de la buget se acorda pentru difuzarea de informatii, studii de marketing, organizarea de expozitii. De asemenea, el finanteaza partial sau integral studii si cercetari ale pietei externe, reclama cu caracter general, organizarea unor targuri si expozitii, participa la societati mixte pentru vanzarea marfurilor pe piata externa, acopera uneori cheltuielile de transport etc.
e) Avansurile rambursabile constituie o forma de sprijinire a unor actiuni de prospectare si prezentare in strainatate a unor produse noi si asigura intre 20% si 50% din finantarea necesara. Avansurile se restituie din incasarile realizate prin vanzarea in strainatate a noilor produse.
Metodele indirecte de sprijinire a intreprinderilor si sectoarelor de activitate se concretizeaza in:
a) Avantaje fiscale, care nu reprezinta transferuri banesti, ci se constituie in facilitati si degrevari fiscale care micsoreaza sarcina fiscala a intreprinderilor beneficiare. Ele nu apar inscrise explicit in buget ca si cheltuieli, statul renuntand, insa, la o parte a incasarilor la care are dreptul, motiv pentru care se mai numesc si cheltuieli fiscale
b) Garantarea de catre stat a imprumuturilor bancare angajate de intreprinderi, statul asumandu-si obligatia ca, atunci cand debitorul devine insolvabil, sa asigure rambursarea imprumutului.
In Romania, cheltuielile publice pentru actiuni si obiective economice imbraca urmatoarele forme:
-alocatii bugetare;
-subventii (sub forma acoperirii diferentelor de pret sau de tarif si a primelor de productie sau de export);
-transferuri bugetare (mai ales pentru investitii);
-alocatii din fonduri speciale in afara bugetului de stat.
In tara noastra, in ultimii ani, se remarca o reducere constanta a cheltuielilor pentru obiective si actiuni economice, expresie fireasca a procesului de retragere a statului din economie.
TEME DE SEMINAR
AUTOEVALUARE SI DEZBATERI
Definiti cheltuielile publice;
Precizati diferentele (asemanarile) dintre cheltuielile publice si cheltuielile bugetare;
3.Enumerati principalele cauze care determina cresterea cheltuielilor publice in Romania.
4. Care sunt categoriile de cheltuieli care intra in componenta cheltuielilor pentru actiuni social-culturale?
5. Care este rolul economic si social al acestor cheltuieli?
6. Cum se determina eficienta cheltuielilor pentru actiuni social-culturale?
7. Precizati care sunt sursele de finantare a cheltuielilor pentru actiuni social-culturale;
8. Care sunt categoriile de cheltuieli considerate a fi "investitii in resurse umane"?
9. Dar cele considerate a fi "neproductive"?
10. Care sunt formele de asistenta sociala in Romania?
1 Care este componenta cheltuielilor pentru obiective si actiuni economice?
1 Din ce surse se finanteaza astfel de cheltuieli?
13. Cum va explicati reducerea ponderii acestor cheltuieli in total cheltuieli publice, in Romania?
OBIECTIVE URMARITE
Cunoasterea continutului cheltuielilor publice;
Cunoasterea eficientei cheltuielilor publice
3. Cunoasterea modului de clasificare a cheltuielilor publice;
4. Cunoasterea factorilor care concura la cresterea cheltuielilor publice.
continutul, caracteristicile si rolul impozitului
elementele impozitului
clasificarea impozitelor
IMOZITELE DIRECTE
IMPOZITELE INDIRECTE
Impozitul este o categorie financiara, cu caracter istoric, a carui aparitie si evolutie se impleteste cu cea a statului si a relatiilor banesti.
Caracteristicile esentiale ale impozitului se concretizeaza in:
- impozitul este o plata baneasca, desi initial, au existat impozite in natura, iar mai nou, in unele state exista si alte modalitati de plata (caracterul pecuniar);
- impozitul este o prelevare impusa si incasata prin puterea de constrangere a statului (caracterul fortat);
- impozitul este o prelevare impusa tuturor persoanelor fizice sau juridice care realizeaza venit dintr-o anumita sursa sau poseda un anumit gen de avere (caracterul universal);
- sumele platite cu titlu de impozit sunt nerambursabile (caracterul definitiv);
- dreptul de a institui impozite ii apartine statului, drept exercitat prin intermediul puterii legislative si uneori prin intermediul organelor locale ale puterii de stat (caracterul juridic);
- impozitul, alaturi de alte surse, este utilizat pentru acoperirea cheltuielilor care se efectueaza pentru satisfacerea nevoilor generale, impozitele avand, deci, o utilitate publica (caracterul financiar);
- nu necesita existenta unei contraprestatii directe si imediate din partea statului (aspect ce deosebeste esential impozitele de taxe).
Notiunea de taxa provine din limba greaca de la cuvantul "taxis" sau din limba franceza de la cuvantul "taxe" cu intelesul de fixare impozit. Nu se poate pune semnul egalitatii intre costul serviciului efectuat de catre stat sau institutiile sale in favoarea persoanelor fizice si juridice si suma perceputa cu titlul de taxa. De regula, taxa contine pe langa costul serviciului prestat si unele elemente de impozit.
Impozitele indeplinesc un rol care se manifesta pe plan financiar, economic si social, diferit de la o etapa de dezvoltare a economiei la alta.
Rolul cel mai important al impozitelor se manifesta pe plan financiar, in sensul ca impozitele constituie mijlocul principal de procurare a resurselor banesti necesare acoperirii cheltuielilor publice.
Pe plan economic, rolul impozitelor se manifesta prin intermediul masurilor pe care statul le ia de a interveni in activitatea economica cu ajutorul impozitelor. In acest sens impozitele pot fi folosite ca un instrument de stimulare sau de franare a unei anumite activitati, de crestere ori de reducere a productiei sau consumului unui anumit produs, de stimulare sau de ingradire a comertului exterior etc. Functia interventionista a impozitelor se manifesta, deci, in urmatoarele directii:
- aceea de a incita (natalitatea, investitiile, asigurarile, exportul etc.), prin exonerari, deduceri, restituiri de impozite etc.;
- aceea de a inhiba (consumul de produse daunatoare sanatatii, degradarea mediului, formarea de averi excesive etc.) prin suprataxarea asigurata de progresivitatea cotelor de impunere, accize, cote aditionale, monopoluri fiscale, ecotexe etc;
- aceea de a proteja (anumite ramuri, sectoare sau produse autohtone) prin intermediul taxelor vamale.
Pe plan social, rolul impozitelor se manifesta in mai multe directii dintre care mentionam: rolul lor de instrument de redistribuire a unei parti din produsul intern brut intre clase si paturi sociale, intre persoanele fizice si juridice etc.
Elementele impozitului, intalnite in teoria si practica financiara, sunt :
Subiectul impozitului sau platitorul este persoana fizica sau juridica obligata prin lege la plata acestuia. In cazul impozitului pe salarii, subiect al impozitului este orice persoana fizica care realizeaza un venit sub forma de salariu, in cazul impozitului pe profit subiectul (platitorul) este agentul economic etc. In practica financiara subiectul impozitului mai este numit si contribuabil.
Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suporta efectiv impozitul. De regula, persoana care plateste impozitul este aceea care il si suporta. Sunt situatii, insa, cand suportatorul impozitului este o alta persoana decat subiectul.
Obiectul impunerii este reprezentat de materia supusa impunerii. In calitate de obiect al impozitului pot aparea, dupa caz, venitul, averea iar uneori si cheltuielile.
- in cazul impozitelor directe, venitul si averea apar in calitatea de obiect al impunerii. Astfel, in cazul impozitului pe salariu obiectul impozitului il constituie salariul si alte drepturi de personal, la impozitul pe profit - profitul obtinut de agentul economic, la impozitul pe donatii (succesiuni) - bunurile mobile si imobile care fac obiectul donatiei (succesiunii);
-in cazul impozitelor indirecte, obiectul impunerii il constituie produsul care face obiectul vanzarii, serviciul prestat sau lucrarea executata, bunul importat sau exportat etc.
Sursa impozitului arata din ce anume se plateste impozitul: din venit sau din avere.
Unitatea de impunere este reprezentata de unitatea de masura in care se exprima obiectul impozabil. La impozitul pe salarii unitatea de impunere este unitatea monetara, la impozitul pe cladiri - metrul patrat de suprafata utila, la impozitul funciar - hectarul etc.
Cota impozitului este reprezentata de impozitul aferent unei unitati de impunere. Cota impozitului (cota de impunere) poate fi fixa, cand impozitul aferent unitatii de impunere apare ca o marime invariabila, sau procentuala (proportionala, progresiva sau regresiva). Cota de impunere se poate exprima deci in marimi absolute sau in marimi relative.
Asieta (modul de asezare a impozitului) reprezinta masurile care se iau de organele fiscale pentru stabilirea fiecarui subiect impozabil, a marimii obiectului impozabil si a cuantumului impozitului datorat statului.
Termenul de plata - indica data la care sau intervalul de timp in interiorul caruia subiectul impozitului trebuie sa-si achite obligatia fata de bugetul statului. Momentul in care plata unui venit bugetar devine exigibila nu coincide intotdeauna cu cel al nasterii obligatiei platitorului fata de buget.
Impozitele instituite in majoritatea statelor lumii sunt caracterizate prin eterogenitatea lor determinata de deosebirile care privesc atat trasaturile de forma, cat si de continut. Pentru a observa mai usor efectele diferitelor categorii de impozite pe plan economic, social si politic, se impune cu necesitate gruparea acestora pe baza unor criterii stiintifice.
Dupa principalele trasaturi de fond si de forma, impozitele se impart in:
a. impozite directe;
b. impozite indirecte.
Aceasta este cea mai importanta grupare a impozitelor, atat din punct de vedere teoretic, cat si din punct de vedere practic.
a. Impozitele directe se stabilesc nominal in sarcina unor persoane fizice si/sau juridice, in functie de veniturile si/sau averea acestora si pe baza cotelor de impozit prevazute de lege. Ele se incaseaza direct de la contribuabili la anumite termene dinainte stabilite. In functie de criteriile care stau la baza asezarii lor, impozitele directe se pot grupa in impozite reale si impozite personale.
Impozitele reale se caracterizeaza prin aceea ca se stabilesc in legatura cu anumite obiecte materiale (de exemplu pamantul, cladirile, fabricile, magazinele etc.) facandu-se abstractie de situatia personala a subiectului impozabil. Ele mai sunt denumite si impozite obiective sau pe produs, deoarece se asaza asupra produsului sau venitului brut al obiectului impozabil, fara a se tine cont de situatia subiectului impozabil.
Impozitele personale tin cont, in primul rand, de situatia personala a subiectului impozabil, motiv pentru care se mai numesc si impozite subiective.
In raport de materia impozabila vizata, impozitele personale imbraca forma impozitelor pe venit (care pot fi impozite pe venitul persoanelor fizice si impozite pe venitul persoanelor juridice) si impozitelor pe avere (impozite asupra averii propriu-zise; impozite pe circulatia averii; impozite pe cresterea averii).
b. Impozitele indirecte nu se stabilesc direct si nominativ asupra subiectului impozabil, ci se asaza asupra vanzarii bunurilor (de consum, de lux etc.) si serviciilor (de transport, hoteliere, spectacole etc.). Daca impozitele directe vizeaza venitul si/sau averea, impozitele indirecte vizeaza cheltuirea acestora. Dupa formele de manifestare, impozitele indirecte pot fi grupate astfel: taxe de consumatie sau accize, monopoluri fiscale, taxe vamale si taxe de inregistrare si de timbru.
Dupa obiectul impunerii deosebim:
impozite pe venit;
impozite pe avere;
impozite pe cheltuieli.
Daca impozitele pe venit si impozitele pe avere vizeaza existenta acestora, impozitele pe cheltuieli vizeaza tocmai cheltuirea veniturilor si a averilor.
3. Dupa scopul urmarit la introducerea lor, impozitele se grupeaza in:
impozite financiare (cu caracter fiscal);
impozite cu caracter de ordine
Impozitele financiare sunt instituite in vederea realizarii de venituri pentru acoperirea cheltuielilor statului. In aceasta categorie se includ: impozitele pe venit, taxele de consumatie s.a.
Impozitele de ordine sunt introduse, in primul rand, pentru limitarea unei actiuni sau in vederea atingerii unui tel care nu are caracter fiscal. Astfel, prin instituirea unor taxe ridicate la vanzarea bauturilor alcoolice si a tutunului se urmareste limitarea consumului acestora avand in vedere efectul lor nociv asupra organismului uman.
Impozitele directe constituie forma cea mai veche si mai simpla de impunere. In evolutia lor, impozitele directe au tinut pasul cu dezvoltarea economica, fiind stabilite fie pe anumite obiecte materiale sau genuri de activitate, fie pe venit sau pe avere. Impozitele directe s-au intalnit si in oranduirile precapitaliste, dar au cunoscut o extindere si o diversificare deosebita in capitalism.
Impozitele directe prezinta anumite trasaturi distinctive, astfel:
- sunt impozite nominative, ce cad in sarcina unei anumite persoane fizice sau juridice;
- se stabilesc in functie de veniturile sau averea contribuabililor, pe baza cotelor de impozit prevazute de lege;
- au un cuantum si termene de plata precis stabilite, acestea fiind aduse din timp la cunostiinta platitorilor;
- subiectul si suportatorul sunt, in intentia legiuitorului, una si aceeasi persoana
- tehnica de percepere a celor mai multe impozite directe este cea a rolului "nominativ".
Analizand caracteristicile enuntate, se observa ca impozitele directe sunt mai echitabile si, deci, mai de preferat decat impozitele indirecte, deoarece la acestea din urma consumatorii diverselor marfuri si servicii nu au posibilitatea sa cunoasca momentul si, mai ales, suma vor plati statului cu titlul de impozite indirecte.
Potrivit indicatorilor specifici privind finantele publice din Romania, luati in considerare la ordonarea veniturilor bugetare, impozitele directe sunt clasificate astfel:
I. Impozitul pe profit (bugetul de stat si bugetele locale);
II. Impozite si taxe de la populatie (bugete locale):
- impozitul pe cladiri de la persoane fizice;
- taxe asupra mijloacelor de transport detinute de persoane fizice;
- impozitul pe terenuri de la persoane fizice;
- alte impozite si taxe de la populatie;
III. Impozitele pe cladiri si terenuri de la persoane juridice (bugete locale);
IV. Impozitul pe venit (bugetul de stat, bugetele locale);
V. Alte impozite directe (bugetul de stat si bugetele locale);
VI. Contributii (bugetele asigurarilor sociale):
- contributiile pentru asigurarile sociale de stat datorate de angajati, angajatori, de alte persoane asigurate (bugetul asigurarilor sociale de stat);
- contributii pentru asigurarile pentru somaj datorate de angajatori si angajati (bugetul asigurarilor pentru somaj);
- contributii pentru asigurari sociale de sanatate datorate de angajatori si angajati (bugetul asigurarilor sociale de sanatate).
Impozitele directe apar sub doua forme: impozite reale si impozite personale.
Impozitele directe au evoluat odata cu evolutia productiei de marfuri, a societatii, in general, si cea a finantelor publice, in special. De la sistemul de impunere pe obiecte materiale sau genuri de activitati (impozite reale), din perioada de inceput a istoriei finantelor publice, cele mai frecvente forme de manifestare a impozitelor directe, cunoscute astazi, sunt cele privind impozitele pe venit si pe avere (impozite personale).
In categoria impozitelor de tip real, cele mai cunoscute in practica financiara internationala, sunt acelea care au ca obiect al impunerii pamantul, cladirile, activitatile economice neagricole si miscarea capitalului banesc. Aceste impozite s-au intalnit in perioada descompunerii feudalismului si in primele stadii de dezvoltare a capitalismului si s-au prezentat, in principal, sub urmatoarele forme:
- impozitul funciar;
- impozitul pe cladiri;
- impozitul pe activitati industriale, comerciale si profesii libere;
- impozitul pe capitaluri banesti
Impozitele de tip real continua sa existe si astazi in unele tari, in care agricultura ocupa un loc important in economia nationala, si unde impozitul funciar conserva, in general, trasaturile impozitelor reale.
Trecerea de la impozitele reale la cele personale s-a produs, in unele tari, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea iar in altele, in perioada dintre cele doua razboaie mondiale.
Impozitele personale sunt intalnite sub forma impozitelor pe venit si a impozitelor pe avere.
In cazul impozitelor pe venit in calitatea de subiect pot aparea atat persoanele fizice, cat si persoanele juridice (societatile comerciale) care realizeaza venituri din diferite surse.
Platitorii acestui impozit sunt persoanele fizice care au domiciliu sau rezidenta intr-un anumit stat, precum si persoanele nerezidente care realizeaza venituri din surse situate pe teritoriul acelui stat. Uneori sunt supuse la plata acestor impozite si societatile de persoane care au renuntat la regimul fiscal aplicat societatilor de capital.
De la plata impozitului se acorda unele scutiri, fiind exceptati, de regula, diplomatii acreditati in statul respectiv (cu conditia reciprocitatii) suveranii si familiile regale, uneori militarii si persoanele fizice care realizeaza venituri pana la un anumit plafon.
Obiectul impunerii il constituie veniturile realizate care pot imbraca urmatoarele forme: salariul pentru angajati; profitul realizat din activitati economice; dividendele repartizate actionarilor; beneficiile realizate de micii intreprinzatori si liber-profesionisti; dobanzi incasate pentru sumele imprumutate; venituri din inchirieri etc. de catre muncitori si functionari, intreprinzatori, mici mestesugari si liber profesionisti etc.
Impozitul pe venit se asaza, in majoritatea cazurilor, pe fiecare persoana care a realizat venituri, fiind o impunere individuala. Uneori acest lucru nu este posibil si atunci, impozitul vizeaza un grup de persoane, caz in care impunerea se face pe ansamblul persoanelor care au participat la realizarea acestora adica pe o familie sau o gospodarie.
In practica fiscala sunt cunoscute doua sisteme de asezare a impozitelor pe veniturile persoanelor fizice:
- impunerea separata a fiecarui venit obtinut dintr-o anumita sursa;
- impunerea globala a veniturilor, indiferent de sursa din care provin.
Impunerea separata se realizeaza fie prin instituirea mai multor impozite, fiecare vizand veniturile dintr-o anumita sursa (impozite analitice), fie prin instituirea unui impozit unic, dar care asigura un tratament diferentiat pentru fiecare categorie de venituri, denumita cedula, in functie de natura veniturilor (impozit cedular).
Impunerea separata permite tratarea diferentiata a veniturilor, ca mod de asezare si nivel al cotelor de impunere, dupa sursa de provenienta.
Impunerea globala presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o persoana fizica, indiferent de sursa de provenienta si supunerea venitului cumulat unui singur impozit (impozit sintetic). Sistemul impunerii globale a veniturilor realizate de persoanele fizice este frecvent intalnit in Franta, Germania, Italia, Belgia, S.U.A., marea Britanie etc.
Pentru a evita neajunsurile pe care le prezinta fiecare din aceste metode de impunere, in unele tari au fost intalnite mult timp sisteme de impunere mixte, care imbinau impunerea separata cu cea globala. In prezent, tendinta care se manifesta pe plan mondial este de a se trece la impunerea globala chiar si in tarile cu traditie in impunerea separata.
Pentru determinarea impozitului pe veniturile persoanelor fizice se utilizeaza cotele proportionale sau progresive. In unele tari venitul impozabil este supus mai intai impunerii cu cote proportionale si apoi impunerii cu cote progresive. Se intalneste mai frecvent impunerea cu cote progresive compuse (pe transe).
Impozitul pe veniturile persoanelor juridice imbraca diverse forme, in ceea ce priveste denumirea. Astfel, in majoritatea tarilor dezvoltate acest impozit este denumit: "impozit pe societati" sau "impozit pe capital", iar in altele, printre care si Romania, denumirea impozitului este cea de "impozit pe profit".
Acest impozit vizeaza, in ultima instanta, indiferent de denumire, profitul brut realizat de persoanele juridice, iar modul de impunere este influentat, de regula, de forma de organizare a acestora (societati de persoane sau de capital).
In situatia societatilor de persoane, impunerea veniturilor se face, de regula, pe baza tehnicilor aplicate la impunerea veniturilor persoanelor fizice.
La societatile de capital profitul obtinut se repartizeaza, o parte, actionarilor sub forma de dividend, proportional cu participarea la capitalul social, iar o alta parte, ramane la dispozitia societatii pentru constituirea unor fonduri.
Se poate astfel vorbi de profitul societatii inainte de repartizare, profitul repartizat actionarilor cu titlul de dividend si profitul ramas in final la dispozitia societatii. Prin urmare, exista mai multe solutii de impunere a profitului societatilor de capital, astfel:
Impozitul pe venitul societatilor de capital se determina, in general, cu ajutorul cotelor proportionale carora li se pot aplica unele corective.
Impunerea veniturilor persoanelor juridice este, de regula, anuala si se face pe baza declaratiei intocmite de acestea.
c. Contributiile obligatorii
In categoria impozitelor directe (pe venit) se includ si contributiile pentru securitate sociala, deoarece acestea au un caracter obligatoriu si se stabilesc atat in sarcina angajatorilor (persoane juridice care angajeaza forta de munca), cat si in cea a angajatilor. Totodata, astfel de contributii platesc si cei care lucreaza pe cont propriu (independenti), fiecare dintre categoriile enumerate cunoscand dinainte cat si cand au de platit.
Datorita acestor caracteristici, contributiile pentru securitate sociala indeplinesc conditiile de baza specifice impozitelor directe.
In Romania, principalele categorii de contributii obligatorii sunt:
- contributia la asigurarile sociale de stat (CAS) care se constituie ca venit al bugetului asigurarilor sociale de stat;
- contributia la fondul asigurarilor sociale de sanatate (CASS), venit al bugetului fondului asigurarilor sociale de sanatate;
- contributia de somaj, care se constituie ca venit al bugetului asigurarilor pentru somaj.
Impozitele pe avere au fost instituite in stransa legatura cu dreptul de proprietate asupra unor bunuri mobile si imobile. Impozitele pe avere se intalnesc, in practica financiara, sub trei forme si anume:
a. impozitele propriu-zise asupra averii;
b. impozitele asupra circulatiei averii;
c. impozite asupra cresterii averii.
Pentru procurarea veniturilor de care are nevoie pentru acoperirea cheltuielilor publice, statul foloseste alaturi de impozitele directe si impozitele indirecte.
In tarile dezvoltate, de regula, aportul impozitelor indirecte la formarea veniturilor fiscale ale statului este mai mic decat cel al impozitelor directe. Dimpotriva, in tarile in tranzitie, ponderea impozitelor indirecte o devanseaza pe cea a impozitelor directe datorita performantelor economice mai scazute si al nivelului relativ scazut al randamentului si aportului impozitului pe venit.
Impozitele indirecte se deosebesc de cele directe prin cateva caracteristici esentiale:
-imbraca, in principal forma impozitelor pe consum, deoarece se percep la vanzarea anumitor marfuri sau la prestarea unor servicii;
- nu au un caracter nominativ, ele se realizeaza de la toti cei care consuma bunuri din categoria celor impuse, independent de veniturile, averea sau situatia personala a acestora;
- in cazul impozitelor indirecte nu se mai acorda facilitatile fiscale cunoscute la asezarea impozitelor directe (scutirea de la impunere a minimului neimpozabil, reduceri sau scutiri de impozit pentru cei cu sarcini sociale etc.);
- perceperea impozitelor indirecte necesita un cost relativ redus, ceea ce justifica preferinta unor tari pentru impozitele indirecte;
- cotele de impozit nu sunt diferentiate in functie de venitul, averea sau situatia personala a celui care cumpara marfurile sau serviciile care fac obiectul impozitelor indirecte;
- subiectul si suportatorul nu sunt una si aceeasi persoana; in calitatea de platitori ai impozitelor indirecte apar, de regula, intreprinzatorii (agentii economici), iar in calitatea de suportatori, consumatorii bunurilor sau serviciilor ce cad sub incidenta acestor impozite;
- tehnica de percepere este diferita de cea a impozitelor directe, in cazul lor nefiind posibila deschiderea "rolului nominativ".
Prin modul de asezare impozitele indirecte dau impresia ca afecteaza, in aceeasi masura, veniturile tuturor categoriilor sociale. In fapt, ele afecteaza in special categoriile sociale sau persoanele cu venituri mici deoarece se percep, de regula, la vanzarea bunurilor de larg consum.
Prin raportarea impozitelor indirecte la veniturile obtinute de diferite categorii sociale se constata ca ponderea acestor impozite in venituri este cu atat mai mare, cu cat veniturile realizate sunt mai mici. Deoarece la impozitele indirecte nu se acorda facilitatile cunoscute in cazul impozitelor directe, se ajunge la situatia ca impozitele indirecte sa aiba un pronuntat caracter regresiv.
In sistemul impozitelor indirecte se cuprind:
taxele de consumatie;
monopolurile fiscale;
taxele vamale;
alte taxe.
Taxele de consumatie sunt impozite indirecte cuprinse in pretul de vanzare al marfurilor produse si realizate in interiorul aceleiasi tari. La plata acestor impozite indirecte sunt supuse, de regula, bunurile de larg consum, motiv pentru care se mai intalnesc si sub denumirea de cheltuieli de consum.
In practica fiscala se intalnesc doua mari tehnici de impunere a cheltuielilor de consum:
a. prin impozite analitice pe anumite cheltuieli specifice, rezultand taxe de consumatie pe produs (accize);
b. printr-un impozit sintetic pe cheltuiala globala care afecteaza ansamblul cheltuielilor efectuate de un contribuabil, rezultand taxe de consumatie cu caracter general (taxe generale pe vanzari).
a. Taxele de consumatie pe produs (accizele)
Aceste taxe vizeaza consumul anumitor produse care se consuma in cantitati mari si care nu pot fi inlocuite de cumparatori cu altele, pentru ca in acest fel, impozitul sa aiba un randament fiscal cat mai ridicat.
Instituirea de impozite pe anumite cheltuieli specifice de consum ridica, pe de o parte, o problema de politica fiscala constand in alegerea categoriilor de bunuri care sa fie impozitate, iar pe de alta parte, o problema de tehnica fiscala, ce consta in alegerea metodelor de impozitare.
In legatura cu primul aspect, in prezent, aceste impozite vizeaza doua mari categorii de marfuri: articolele de lux (blanuri naturale, bijuterii, articole de cristal, autoturisme, arme de vanatoare etc.) si unele bunuri de uz curent consumate in cantitati mari si care au cerere inelastica (bauturi alcoolice, produse din tutun, cafea, produse petroliere etc.).
In legatura cu al doilea aspect, in ceea ce priveste tehnica fiscala, taxele de consumatie se calculeaza:
- fie in suma fixa pe unitatea de masura, ceea ce permite lupta impotriva fraudei, dar care prezinta inconvenientul ca nu se adapteaza automat la fluctuatiile monetare si necesita actualizari periodice;
- fie in cote procentuale aplicate asupra pretului de vanzare, metoda ce prezinta avantajul unei adaptari suple la fluctuatiile monetare, dar care faciliteaza frauda fiscala.
Baza de impozitare a accizelor o formeaza in general preturile, asupra carora se aplica o cota procentuala de impozit, sau cantitatile exprimate in unitati naturale asupra carora se aplica o cota fixa exprimata in euro pe unitate.
Concluzionand, accizele se instituie, de regula, asupra produselor la care:
productia si vanzarea sunt supravegheate de stat;
elasticitatea cererii in raport cu venitul este supraunitara;
- consumul lor conduce la afectarea sanatatii populatiei, la influentarea mediului inconjurator etc.
b.Taxele de consumatie cu caracter general (taxele generale pe vanzari)
Aceste taxe vizeaza volumul total al vanzarilor, indiferent daca obiectul vanzarii il reprezinta bunurile de consum sau mijloacele de productie, motiv pentru care mai sunt intalnite si sub denumirea de impozite pe cifra de afaceri.
In practica fiscala internationala, in functie de veriga la care se incaseaza (unitatea producatoare, comertul cu ridicata sau cu amanuntul) se cunosc doua forme de asezare a impozitului pe cifra de afaceri, , astfel:
impozitul cumulativ (multifazic)
impozitul unic (monofazic).
In functie de baza de calcul, impozitul pe cifra de afaceri imbraca doua forme:
impozitul pe cifra de afaceri bruta;
impozitului pe cifra de afaceri neta.
Impozitul pe cifra de afaceri bruta se stabileste prin aplicarea cotei de impozit asupra intregii valori a marfurilor vandute, care include si impozitul platit la verigile anterioare.
Impozitul pe cifra de afaceri bruta are ca efect concentrarea productiei deoarece intreprinderile integrate, care ocolesc comertul cu ridicata, sunt avantajate fata de cele neintegrate care livreaza produsele lor intreprinderilor comerciale.
Impozitul pe cifra de afaceri neta se aplica numai asupra diferentei dintre pretul de vanzare si pretul de cumparare, adica numai asupra valorii adaugate de fiecare participant la procesul de productie si circulatie al marfii respective, motiv pentru care se mai numeste si taxa pe valoarea adaugata.
Taxa pe valoarea adaugata este un impozit pe cheltuiala care a fost instituit in anul 1954 in Franta si care, datorita avantajelor sale, a fost rapid adoptat de o serie de state.
Taxa pe valoare adaugata este practicata, in prezent in tarile membre ale U.E. si in alte tari cum sunt: Japonia, Canada, Romania, Bulgaria.
Principalele caracteristici ale taxei pe valoarea adaugata, din care se pot desprinde o serie de avantaje, sunt urmatoarele:
- este un impozit indirect, suportat de catre consumatorii finali ai bunurilor si serviciilor;
- este un impozit general intrucat se aplica, in principiu, la toate tranzactiile privind bunurile si serviciile;
- este un impozit unic cu plata fractionata, corespunzatoare valorii adaugate in fiecare stadiu;
- este un impozit neutru in raport cu numarul stadiilor prin care trece produsul si nu influenteaza consumatorul in a reduce consumul;
- favorizeaza exporturile
- asigura o mai mare ritmicitate a veniturilor la buget prin accelerarea decontarilor
Taxa pe valoarea adaugata are insa si o serie de neajunsuri, dintre care, cel mai important este regresivitatea acesteia, mai ales atunci cand se aplica intr-o cota unica.
Taxa pe valoare adaugata este platita de catre fiecare participant (intreprindere) la procesul de productie si circulatie a marfii respective, proportional cu aportul sau la sporirea valorii. Platitorii acestei taxe avanseaza sumele reprezentand taxa pe valoarea adaugata statului pe care le vor recupera de la cumparatorii marfii odata cu vanzarea acesteia.
Baza de calcul a taxei pe valoarea adaugata o reprezinta pretul de vanzare al diferitelor marfuri sau valoarea serviciilor prestate. Pentru determinarea taxei pe valoarea adaugata se stabileste cifra de afaceri (volumul total al vanzarilor sau prestarilor de servicii), pe perioada de impunere la care se aplica cota de impozit. Din suma astfel determinata se scad sumele varsate anterior la buget cu titlu de taxa pe valoarea adaugata, aferente marfurilor respective. Taxa pe valoare adaugata se evidentiaza distinct in factura pentru a se putea face deducerile mentionate.
Numarul si nivelul cotelor taxei pe valoarea adaugata difera de la o tara la alta. Tarile care utilizeaza mai multe categorii de cote au stabilite, de regula, o cota redusa pentru produsele alimentare si de larg consum, o cota majorata pentru produsele de lux si cele care fac obiectul monopolului de stat si o cota normala (intermediara) pentru celelalte marfuri si servicii. In general, produsele care fac obiectul exportului nu sunt supuse taxei pe valoarea adaugata. Prin urmare, o intreprindere care livreaza marfuri la interni si la export va plati taxa pe valoarea adaugata numai pentru marfurile livrate beneficiarilor interni.
Monopolurile fiscale constituie o alta forma de manifestare a impozitelor indirecte, fiind (ca si accizele) o modalitate de impunere selectiva a consumului, intrucat vizeaza anumite categorii de marfuri, de regula, din cele cu cerere inelastica si nesubstituibile: sarea, alcoolul, tutunul, chibriturile, cartile de joc etc.
Veniturile realizate de stat de pe urma monopolurilor fiscale sunt formate, pe de o parte, din profitul creat in procesul de productie si desfacere a acestor marfuri, iar pe de alta parte din impozitul indirect cuprins in pret, care se incaseaza de la consumatorii marfurilor respective.
Taxele vamale sunt impozite analitice utilizate de catre stat pentru impunerea selectiva a marfurilor ce trec granitele vamale ale statului respectiv, cu scopul de a procura venituri fiscale, dar si de a proteja economia nationala de concurenta straina.
Taxele vamale pot fi percepute de catre stat asupra importului, exportului si tranzitului de marfuri.
Taxele vamale de export se intalnesc destul de rar, deoarece statele sunt interesate in a incuraja exporturile. Atunci cand se percep, totusi, astfel de taxe au fie un scop fiscal, fie unul economic. Tarile ce detin monopolul natural asupra unor resurse minerale sau materii prime, taxeaza exportul acestora pentru a determina prelucrarea lor in tara, in timp ce tarile ce detin monopolul tehnologic (de fabricatie) la unele produse, taxeaza exportul acestora.
Taxele vamale de tranzit se intalnesc asupra marfurilor ce fac obiectul comertului exterior, cu ocazia trecerii lor pe teritoriul unei terte tari. Se practica si ele tot mai rar, intrucat statele incurajeaza tranzitul de marfuri pentru a realiza incasari in valuta sub forma tarifelor pentru folosirea cailor ferate, taxe pentru utilizarea drumurilor publice etc.
Taxele vamale de import sunt cele mai frecvente si se platesc de catre importator la intrarea in tara a unor marfuri cumparate de pe piata externa.
In raport de obiectivul urmarit, ele pot sa aiba caracter fiscal sau protectionist.
Taxele vamale cu caracter fiscal pur sunt cele care vizeaza marfuri din import care nu sunt realizate si in tara importatoare, deci nu poate fi vorba de a proteja productia nationala.
Cel mai adesea, insa, pe langa rolul lor financiar, taxele vamale au un important rol economic (protectionist).
Se observa, ca tendinta, ca in conditiile contemporane, taxele vamale sunt folosite tot mai mult in scopuri protectioniste si tot mai rar in scopuri fiscale. Se poate vorbi insa frecvent de un dublu scop, adica si fiscal si protectionist. Politica protectionista se realizeaza nu numai cu ajutorul taxelor vamale, adica cu instrumente tarifare, ci si cu instrumente netarifare.
Dupa modul in care sunt stabilite, taxele vamale pot fi:
- taxe vamale specifice, atunci cand se stabilesc in suma fixa pe unitatea de masura;
- taxe vamale ad-valorem, atunci cand se stabilesc in functie de valoarea marfurilor importate;
- taxe vamale compuse (mixte), care apar ca o combinatie a primelor doua.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 3404
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
