GARANTI SI GARANTII IN SCHIMBURILE INTERNATIONALE

GARANTI SI GARANTII IN SCHIMBURILE INTERNATIONALE

1.1 Schimburile internationale-concept si abordare

Tranzactiile internationale prezintǎ un risc in plus pentru cumpǎrǎtorii si vanzǎtorii obisnuiti care vor sǎ faca afaceri doar pe pietele interne.

Reglementǎrile valutare, riscurile pe care le implicǎ utilizarea valutei, transferurile politice, economice si sociale din tǎrile cumpǎrǎtorilor si vanzǎtorilor, problemele referitoare la modalitǎtile de platǎ si diversele obiceiuri de afaceri pot contribui la crearea unei stǎri de incertitudine.

In definitiv, vanzǎtorii vor sǎ fie plǎtiti, iar cumpǎrǎtorii vor sǎ primeascǎ marfa pe care o plǎtesc. Alegerea unei modalitati sau a unui instrument de plata, in derularea unei afaceri economice internationale, implica din partea managerilor si a colectivelor de specialisti, ce isi desfasoara activitatea in acest domeniu, cunostinte temeinice de management si marketing international, de legislatie interna si internationala in domeniile comercial si financiar - bancar, cu atat mai mult cu cat fiecare dintre aceste mijloace, instrumente si tehnici de plata au particularitatile lor de forma si de fond.

Aceasta alegere depinde si de alte elemente cum ar fi:

legislatia nationala, care trebuie sa fie aliniata la cea internationala, de experienta acumulata in timp si traditia in utilizarea acestor mijloace sau instrumente;

pozitia firmei pe pietele internationale, relatia dintre agentul economic si banca sau bancile colaboratoare;

puterea economico-financiara a firmei etc.

Alegerea modalitǎtii de platǎ potrivite poate fi cheia posibilitǎtii de realizare si a profitabilitǎtii unei tranzactii . Acreditivele documentare sunt cea mai utilizatǎ formǎ de platǎ in tranzactiile internationale, pentru cǎ oferǎ un grad sporit de sigurantǎ atat vanzǎtorilor,cat si cumpǎrǎtorilor.

Modalitatile de plata internationale reprezinta totalitatea operatiilor, a tehnicilor bancare, controlul bancar si circuitul documentelor prin intermediul carora creditorul incaseaza in valuta, de la un debitor, creanta rezultata din schimburile internationale.
Modalitatile de plata folosite in relatiile internationale se cunosc si sub denumirea de forme de decontare. Modalitatea de plata constituie mecanismul prin care documentele ce atesta livrarea marfii si reprezinta marfa sunt trimise cumparatorului.
Relatiile comerciale si de plati ale tarii noastre cu strainatatea se desfasoara in conditiile economiei de piata, potrivit careia agentii economici romani (regii autonome, SRL-uri, SA-uri, societati mixte) realizeaza tranzactiile in conformitate cu normele Bancii Nationale a Romaniei si hotararile guvernamentale.
Agentii economici au obligatia de a cunoaste prevederile legislatiei valutare, atat din tara noastra, cat si tara partenerului extern, pentru a se asigura ca derularea contractului se face in conditii tehnice si de eficienta corespunzatoare.
Agentii economici sunt obligati ca, inca din faza de contractare, sa stabileasca modalitatea de decontare externa si sa urmareasca intocmirea documentelor in stricta concordanta cu termenii modalitatii de plata.
Documentele aferente exportului-importului si prestarile de servicii se remit si se primesc in si din strainatate, in general, prin banca la care agentul economic este titular de cont. Este interzisa expedierea, primirea si schimbul direct de documente care prin natura lor reprezinta creante sau angajamente de plata fata de partenerii externi.
Relatiile internationale de plati, ca si relatiile comerciale care stau la baza lor, se desfasoara fie pe baza unor acorduri statale si opozabile partilor semnatare, fie in cadrul unor relatii de drept privat, de regula, contractul de vanzare-cumparare de marfuri sau servicii.
Modalitatea de plata in relatiile economice internationale inseamna tehnica, mecanismul, procedura prin care contravaloarea marfurilor sau serviciilor se pot transmite de la importator la exportator.
Aceasta modalitate de plata consta in organizarea tehnica a circuitului documentelor economice, precum si in organizarea raporturilor intre parteneri prin intermediul bancii.
"Modalitatea de plata internationala realizeaza tehnic si organizatoric circulatia internationala a documentelor care confirma aparitia relatiilor de plata, precum si a documentelor de plata, in conditii de risc minim."
Daca, pe plan intern, mecanismul platilor si decontarilor este simplu prin virarea sumei din contul debitorului in cel al creditorului, in cazul platilor internationale mecanismul se complica deoarece :

- totdeauna una din parti este straina;
- apare o banca straina corespondenta;
- plata se face intr-o moneda straina.
In cadrul schimburilor internationale, modalitatea de plata este determinata de felul in care partile contractate convin efectuarea platilor si inregistrarea operatiunilor in conturile bancare.
"Specificul modalitatii de plata utilizate depinde de momentul aparitiei relatiei de plata dintre parteneri. Astfel, in practica internationala relatiile de plata se pot stabili dupa incheierea contractului si anticipat expedierii marfii, fiind vorba de plati anticipate (avansuri); de asemenea, avem plati la sosirea documentelor si plati la termen".De asemenea, statul si reprezentantii acestuia au aparut in calitate de garanti tot mai frecvent in schimburile internationale, odata cu cresterea participarii statelor sarace si in curs de dezvoltare la comertul international.

Dupa dobandirea independentei politice, numeroase tari in curs de dezvoltare au promovat programe de dezvoltare si incurajare a schimburilor cu strainatatea pentru consolidarea lor economica In acelasi timp, aceste state nu dispuneau de un sistem bancar si de asigurari, structurat si recunoscut pe plan international. In acest context, comertul international a cunoscut tot mai frecvente operatiuni care se desfasoara sub garantia statului, reprezentat prin seful statului, guvern, banca centrala, Ministerul de Finante. Desi, teoretic, aceste garantii prezinta maximum de securitate, practic ele sunt privite cu rezerva de comercianti si pe cat posibil, evitate.

In conditiile in care Romania si-a exprimat dorinta de aderare la Uniunea Europeana, iar pe plan european se fac eforturi pentru realizarea unei Europe unite, cunoasterea si utilizarea tehnicilor si instrumentelor de plata, a managementului tranzactiilor internationale in ansamblul sau , trebuie sa constituie un obiectiv prezent si viitor pentru toti cei implicati in domeniile comercial , financiar , bancar , economic in general .

1.2 Riscul si necesitate garantarii lui

Orice activitate umana (si prin urmare si activitatea economica) este supusa actiunii perturbatoare a factorilor de risc. Intr-un limbaj plastic, riscul este o certitudine a incertitudinii. El este o certitudine deoarece exista, iar incertitudinea este data de imposibilitatea anticiparii cu exactitate a aparitiei acestuia; altfel spus, chiar daca exista,riscul are o anumita probabilitate de a aparea sau de a se manifesta .

Riscurile reprezinta consecintele patrimoniale ale neexecutarii sau ale executarii tardive sau necorespunzatoare a unei obligatii dintr-un contract comercial pentru care creditorul prejudiciat nu poate trage la raspundere pe debitor.

Riscul (industrial,comercial,bancar) poate fi definit ca fiind o intamplare a carei producere are o consecinta nefavorabila asupra subiectului. Riscul reprezinta posibilitatea de nerealizare a castigului scontat sau de aparitie a unei pierderi in tranzactiile economice (de import,export,arbitraj,etc), ca urmare a producerii unor evenimente sau fenomene cu impact asupra afacerilor societatii comerciale.

El poate avea o influenta considerabila asupra unei institutii de credit, atat o influenta care se resimte in pierderile directe inregistrate, cat si o influenta a caror efecte se resimt asupra clientilor, personalului, partenerilor de afaceri si chiar asupra autoritatii bancii.

Riscurile bancare sunt acele riscuri cu care se confrunta bancile in realizarea operatiunilor curente si nu numai. Riscul bancar reprezinta gradul de pierdere suferit de o banca in cazul in care cealalta parte contractuala (clientul acesteia) falimenteaza fara sa poata sa isi achite obligatiile fata de banca[4].

Strategia unei banci trebuie sa includa programe si proceduri privind managementul riscurilor bancare in vederea minimizarii probabilitatii ca riscurile sa afecteze expunerea potentiala a bancii.

Cele trei obiective ale managementului bancar sunt: maximizarea profitabilitatii, minimizarea expunerii la risc si respectarea reglementarilor bancare.

Cele mai importante tipuri de riscuri de riscuri implicate in activitatea bancara sunt[5]: riscul financiar, riscul de livrare, riscul de mediu.

Riscul financiar - rezulta din orice tranzactie bancara, care este supusa unui potential risc.Cele mai importante riscuri financiare sunt urmatoarele:

-riscul de credit;

-riscul ratei dobanzii;

-riscul de lichiditate;

-riscul valutar;

-riscul de capital.

Riscul de credit poate fi definit ca riscul care apare atunci cand un client bancar, parte la contract, nu isi va indeplini obligatiile in conformitate cu termenele si conditiile contractului, in felul acesta detinatorul activelor suferind pierderi. Aceasta pierdere poate fi rezultatul unui faliment, o schimbare temporara in conditiile de pe piata sau alti factori care pot afecta capacitatea de plata a imprumutatului. Cel mai cunoscut exemplu de risc de credit il reprezinta riscul ca un client al bancii nu va putea rambursa un imprumut. Riscul de credit poate, de asemenea sa apara din tranzactiile inregistrate in afara bilantului contabil. Riscul creditului consta in : riscul insolvabilitatii debitorului care poate aduce dupa sine o pierdere a sumei imprumutate si riscul imobilizarii in cazul in care debitorul nu respecta angajamentul achitarii la scadenta.

Reducerea riscului presupune:

-realizarea unei baze informationale eficiente;

-cunoasterea tuturor factorilor de decizie controlabili si necontrolabili, toate limitarile si rezultatele posibile pentru orice linie de credit sau serviciu care ar putea fi acordat;

-intocmirea cu grija a documentatiei de creditare pentru a asigura termenii si conditiile care sprijina pozitia bancilor;

-asigurarea unor garantii corespunzatoare;

-asigurarea controlului calitativ si cantitativ al creditului, asigurand intre altele tinerea evidentei si raportul dintre gradul de indatorare si credit.

Riscul ratei dobanzii se refera la riscurile financiare cauzate de fluctuatiile ratei dobanzii, ceea ce afecteaza atat profitul obtinut de catre client cat si starea de indatorare fata de banca. O crestere majora a ratei dobanzii poate duce la neachitarea de catre client a sumelor datorate. Cei mai importanti factori care conduc la cresterea riscului ratei dobanzii sunt volatilitatea ratelor dobanzii si neconcordanta dintre datele de stabilire a dobanzilor active si pasive.

Factorii care determina cresterea riscului ratei dobanzii sunt:

-pierderea increderii in banca, in piata datorita dificultatilor de obtinere a veniturilor;

-dependenta de piata;

-instabilitatea pietelor financiare etc.

Cei mai multi factori care conduc la diminuarea ratei dobazii sunt:

-mentinerea activelor lichide la un nivel inalt (care pot fi transformate in bani);

-facilitati de credit de la alte institutii;

-un imprumutator de ultima instanta pentru a-i asigura pe deponenti (in Romania de exemplu este Fondul de Asigurare in sistem bancar);

-mentinerea unei structuri potrivite a scadentelor intre elementele de active si de pasiv.

Riscul de lichiditate reprezinta:

-capacitatea de a face fata in orice moment unor angajamente financiare;

-capacitatea unor active disponibile de a fi transformate fara complicatii in bani.

Se cunosc mai multe forme de lichiditate si anume:

-lichiditate primara (absoluta, perfecta), aceea pe care o reprezinta banii insasi;

-lichiditate secundara care este constituita din acele active care pot fi transformate oricand si fara dificultati in bani cum ar fi depunerile in cont la vedere sau pe termen scurt;

-lichiditatea tertiara se refera la acele active care pentru a fi transformate in bani necesita mai mult timp, eventual riscuri sau cheltuieli, cum ar fi: depunerile la termen, angajamentele din andosare, titlurile de renta si obligatiunile pe termen lung.

Banca testeaza lichiditatea unui agent economic atunci cand ii acorda credite. Rezultatul testarii este o indicatie cu privire la capacitatea agentului economic de a face fata angajamentelor curente.

Se urmareste reducerea riscului lichiditatii prin scaderea volumului creditelor acordate pe termen lung si prin cresterea depozitelor pe termen lung. La noi in tara riscul lichiditatii bancilor comerciale este atenuat datorita creditului de refinantare acordat spre completarea resurselor proprii ale acestor banci ce catre Banca Nationala a Romaniei. Riscul de lichiditate apare atunci cand banca nu poate sa isi achite obligatiile de plata scadente.

In Romania, managementul lichiditatii presupune echilibrarea fluxurilor de fonduri pe parcursul unor perioade de timp, astfel incat, in conditii normale banca sa aiba o pozitie confortabila in onorarea obligatiilor scadente.

Riscul valutar reprezinta riscul asumat de catre investitori in fonduri de actiuni si de obligatiuni straine, ca moneda nationala sa se aprecieze in raport cu valuta in care au fost cumparate instrumentele financiare respective. Cand se intampla acest lucru, fondurile de investitii vor inregistra o pierdere de curs valutar.

Riscul valutar imbraca forme variate si poate fi evident sau ascuns. Acest risc poate exista pentru o companie, fara ca acesta sa stie de existeta lui. Prezenta riscului valutar si tipurile de manifestare ale acestuia trebuie identificate inainte ca acestea sa poata fi administrate efectiv[8]. Acesta apare datorita neconcordantei dintre: valuta, active si pasive.

Principalele tipuri de riscuri valutare pot fi definite astfel[9]:

-riscul de suveranitate reprezinta o alta denumire data riscului politic;

-riscul valutar este legat de riscul dobanzii si de riscul de lichiditate;

-riscul de translatare este un risc care rezulta din evidentele contabile;

-riscul tranzactiei este un risc asociat cu potentialele castiguri si pierderi dintr-o anumita tranzactie care este sensibila la schimbarile cursului de schimb. Acest lucru se refera la orice tranzactie din care rezulta o factura sau o plata care trebuie efectuata in moneda straina.

Cele mai importante etape in identificarea riscului valutar sunt[10]:

-determinarea tipurilor de riscuri valutare existente;

-determinarea gradului riscurilor valutare identificate;

-determinarea longevitatii riscului;

-determinarea procedurilor de control necesare pentru monitorizarea riscurilor identificate;

-identificarea tranzactiilor efectuate de companie in monede straine;

Ar trebui mentionat faptul ca orice tranzactie efectuata intr-o moneda straina implica un risc valutar datorita faptului ca o moneda poate fluctua nefavorabil fata de cealalta.

Principalii factori care duc la cresterea riscului valutar sunt volatilitatea cursurilor de schimb valutar si pozitia valutara deschisa.

Principalii factori care duc la reducerea riscului valutar sunt: limitarea pozitiei valutare, monitorizarea expunerii valutare si utilizarea tehnicilor de hedging (acoperirea riscurilor valutare).

In Romania controlul riscului valutar este realizat de:

catre banci;

-de catre Banca Nationala a Romaniei, pe baza indicatorilor de pozitie valutara raportati de banci. Pozitia valutara intr-o anumita deviza se calculeaza ca suma algebrica a pozitiei valutare bilantiere si a pozitiei valutare extrabilantiere.

In vederea limitarii riscului valutar bancile au urmatoarele obligatii:

-sa dispuna de un sistem de evidenta care sa permita in permanenta atat inregistrarea imediata a operatiunilor in devize si calcularea rezultatelor acestora, cat si determinarea pozitiilor valutare individuale ajustate si a pozitiei valutare totale;

-sa detina un sistem de supraveghere si de gestiune a riscului valutar pe baza de norme si proceduri interne, aprobate de consiliul de administratie al bancii;

-sa dispuna de un sistem de control permanent pentru verificarea respectarii procedurilor interne.

Metodologiile de identificare a riscurilor precum si de evaluare a lor pot sa asigure o estimare efectiva, eficienta a profilului de risc pentru toate unitatile societatii bancare, precum si pe ansamblul sau. Identificarea riscurilor presupune urmatoarele etape[11]:

-prima etapa o reprezinta gestionarea globala a riscurilor, in cadrul ei trebuind determinate riscurile asociate fiecarui tip de produs si serviciu bancar;

-a doua etapa o reprezinta controlul si eliminarea riscurilor. Obiectivul acesteia este de a minimiza cheltuielile asociate fiecarui tip de risc identificat pe produse si servicii bancare;

-ultima etapa o constituie transferul riscului. In practica bancilor exista sistemul de transferare a riscurilor prin utilizarea instrumentelor derivate, precum si prin sistemul asigurarilor, polita de asigurare fiind considerata ca un mijloc de transferare a riscului.

Capacitatea bancii de a se proteja impotriva riscurilor excesive depinde de marimea capitalului, calitatea managementului bancar, expertizele sale tehnice, experienta personalului in segmentul de piata respectiv.

Banca trebuie sa aiba un sistem propriu de monitorizare si control al riscului. Prudenta bancii impotriva riscurilor poate fi efectuata prin:

-managementul bancar care trebuie sa fie constient de riscurile din afacerile bancii si sa fie capabil sa masoare, monitorizeze si controleze astfel de riscuri;

-banca trebuie sa aiba politici clare, precum si procedee de masurare si control al riscurilor;

-managementul bancar care trebuie sa aiba stabilite limitele interne ale riscului;

-intocmirea de rapoarte periodice care trebuie analizate si verificate de controlul intern al bancii si de cenzorii acestora.

Bancile trebuie sa detina propriul lor sistem de monitorizare si control al riscurilor. Masurile de prudenta bancara utilizate de Banca Nationala a Romaniei sunt cele prevazute de Legea nr. 58/1998 - Legea bancara.

In concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursa de cheltuieli neprevazute, gestiunea lor adecvata pentru stabilizarea veniturilor in timp are rolul unui amortizor de soc. In acelasi timp, consolidarea valorilor actiunilor bancare se poate realiza doar printr-o comunicare reala cu pietele financiare si implementarea unor programe adecvate de gestiune a riscurilor bancare. Daca procesul de gestiune a riscurilor bancare si sistemul global de management sunt efective, atunci banca va avea succes. Bancile pot gestiona cu succes riscurile bancare daca recunosc rolul strategic al riscurilor, daca folosesc paradigma de analiza si gestiune in vederea cresterii eficientei.

1.3 Garantiile reale care stau la baza emiterii scrisorilor de garantie

Nici in legislatia romana, civila sau comerciala, nici in legislatiile altor tari, termenul de garantie nu are o definitie foarte exacta si umanim acceptata, cel mai frecvent, termenul este utilizat pentru a desemna orice tranzactie in care o persoana garanteaza pentru obligatiile asumate de o alta[12].

Garantia reala desemneaza orice metoda, instrument sau angajament accesoriu contractului de imprumut, pus la dispozitia sau emis in favoarea bancii, in virtutea contractului incheiat, in masura sa asigure banca de realizarea certa a drepturilor garantate, respectiv recuperarea sumelor imprumutate, inclusiv dobanzile, in cazul nerambursarii acestora de catre debitor.

Garantiile reale tebuie sa raspunda anumitor cerinte de baza si anume:

-existenta unui patrimoniu independent de relatia contractuala, suficient de mare si cert in timp pentru a acoperi obligatia asumata;

-garantia sa fie astfel conceputa incat sa asigure bancii dreptul si posibilitatea de a o executa fara ca debitorul sa se poata opune acestei executari;

-banca, in calitate de beneficiar al garantiei, sa aiba asigurata posibilitatea de a transforma garantia in bani, rapid si fara pierderi, altfel spus, garantia sa aiba grad ridicat de lichiditate.

Inainte de a accepta o garantie, banca trebuie sa aiba in vedere urmatoarele trei aspecte:

- dreptul de proprietate liber de orice sarcina, adica inainte ca un client sa acorde drepturi asupra unui bun, pe care banca il accepta drept garantie, acesta trebuie sa aiba drept de proprietate asupra bunului respectiv;

- perfectarea contractului de garantie reprezinta un termen generic pentru a desemna ansamblul activitatilor si cerintelor impuse de lege si a caror respectare asigura bancii drepturile asupra garantiei constituite;

- valoarea garantiei consta in faptul ca banca trebuie sa cunoasca valoarea garantiei in momentul in care acoda imprumutul.

Executarea garantiilor reprezinta procedura in urma careia garantia este transformata in bani.

Ipoteca, gajul si depozitul bancar reprezinta tipuri de garantii reale.

1.3.1 Ipoteca

Ipoteca reprezinta o garantie reala, imobiliara, constand dintr-un drept real accesoriu asupra unui imobil al debitorului(Codul civil, art. 1476-1815)[13].

Garantarea prin ipoteca consta in aceea ca, daca la scadenta, debitorul nu achita contravaloarea marfurilor sau a creditelor primite, a caror plata a fost garantata printr-un imobil din propriul patrimoniu, creditorul poate solicita vanzarea imobilului pentru ca din suma obtinuta sa isi acopere creanta.

In tranzactiile internationale, ipoteca reprezinta o garantie pentru creditor, numai daca aceasta intruneste anumite cerinte[14]:

1) valoarea bunului ipotecat este cel putin egala cu valoarea creantei, de obicei se prefera bunuri cu o valoare mai mare (110 - 130 %) fata de creditul acordat, deoarece asupra unui bun se pot institui mai multe ipoteci;

2) bunul ipotecat sa si pastreze valoarea in timp mai ales in situatia creditelor pe termen mediu si lung (3 - 8 ani). Bunul ipotecat trebuie sa fie asigurat la o societate de asigurari, iar polita de asigurare sa fie emisa la ordinul beneficiarului ipotecii. In cazul in care apar evenimente neprevazute (incendiu, inundatii, cataclisme etc.), care pot duce la disparitia bunului sau la diminuarea valorii lui, beneficiarul ipotecii si in acelasi timp al politei de asigurare isi va putea recupera creanta;

3) ipoteca sa fie de rangul 1 - prioritatea rangului se determina prin prioritatea datei la care a fost inscrisa ipoteca. Astfel, in caz de executare silita, creditorii ipotecari sunt preferati creditorilor chirografari, iar cei de rangul 1 creditorilor cu inscriptii ulterioare. Inscriptiile purtand aceeasi data au acelasi rang fiind platite proportional cu valoarea creantelor.

4) cunoasterea legislatiei in materie de tara in care este situat imobilul ipotecat pentru a nu se incalca regulile de procedura

5) bunul ipotecat sa reprezinte o valoare liber utilizabila de catre beneficiar, in sensul ca acesta sa nu intampine obstructii legale in ceea ce priveste recuperarea fondurilor determinate de schimbul valutar si de transferul valutar al sumelor in strainatate;

6) cunoasterea reglementarilor privind dreptul de proprietate al strainilor asupra bunurilor imobile din tara debitorului, avand in vedere ca legislatiile din diverse tari pot interzice strainilor sa detina proprietati pe teritoriul lor.

Conditiile contractului de ipoteca sunt urmatoarele:

~cu privire la persoana care constituie ipoteca:

- sa aiba capacitate deplina de exercitiu si capacitate de a instraina bunul imobil;

- sa aiba capacitate de proprietar actual al bunului imobil adus in garantie.

~cu privire la imobilul adus in garantie:

- sa fie in circuitul civil;

- sa fie un bun prezent, existent la momentul constituirii ipotecii in patrimoniul persoanei care constituie ipoteca;

- sa fie asigurat impotriva tuturor riscurilor, iar drepturile rezultand din polita de asigurare sa fie cesionate in favoarea bancii.

~cu privire la contractul de ipoteca:

- sa fie incheiat in forma autentica, in prezenta partilor, care se pot infatisa inaintea notarului public, personal sau prin mandatari cu procura autentica;

- sa fie semnat de toti proprietarii imobilului, inclusiv de soti, in cazul bunurilor comune dobandite in timpul casatoriei.

Tipuri de ipoteci:

- ipoteca legala care ia nastere in virtutea unei dispozitii speciale a legii, fara a fi necesara incheierea unei conventii. Codul de procedura penala constituie o ipoteca legala cu caracter asigurator asupra bunurilor imobile sechestrate.

- ipoteca conventionala care ia nastere din conventia partilor, cu respectarea formelor prevazute de lege. Ipoteca acceptata ca garantie la creditele acordate de banci este o ipoteca conventionala, care se constituie prin contract incheiat intre banca si proprietarul/ proprietarii bunului adus in garantie. Contractul trebuie sa fie incheiat in forma autentica.

Acordul de vointa al partilor, consfintit in contractul de ipoteca, este inclus in actul autentic de ipotecare, care se inregistreaza la registrul de bunuri imobiliare sau funciare din tara debitorului si respecta toate conditiile de forma si continut impuse de legislatia tarii respective. Actul autentic al ipotecii este dat beneficiarului acesteia, care il pastreza pana cand debitorul se achita de obligatii, in caz contrar beneficiarul initiaza procedura de executare silita care va duce in cele din urma la organizarea unei licitatii.

1.3.2 Gajul

Gajul presupune remiterea de catre debitor creditorului a unui bun (sau a unor documente, titluri care reprezinta bunul respectiv) care, in cazul in care datoria nu va fi achitata la scadenta, va fi vandut si cu valoarea obtinuta se va acoperi datoria. Alaturi de gajul cu deposedare exista si gajul fara deposedare. Adesea pentru a asigura o garantare suplimentara, exportatorii intaresc gajul cu o ipoteca[15]

Gajul este utilizat in cazul in care debitorul nu poate oferi o alta forma de garantare, fie ca nu o poate obtine, fie ca este prea scumpa pentru posibilitatile sale financiare. Contractul de gaj este un contract accesoriu pentru ca implica o obligatie principala pe care o garanteaza si se stinge odata cu indeplinirea acesteia.

Contractul de gaj poate fi civil (Codul civil, art. 1685-1966) sau comercial (Codul comercial, art. 478-489). Acesta se inregistreaza la autoritatea locala autorizata in tara debitorului. Debitorul trebuie sa fie proprietarul bunului gajat, trebuie sa aiba capacitate deplina de exercitiu si in situatia in care a gajat cu bunuri fungibile are dreptul sa le inlocuiasca cu altele de aceeasi cantitate, specie si valoare. Creditorul gajist nu are dreptul sa foloseasca bunul luat in gaj. Are obligatia sa intocmeasca documentele necesare pentru conservarea bunului, raspunde de pierderea sau deteriorarea lui, daca acestea s-au produs din vina sa.

Se poate utiliza drept gaj orice bun mobil, corporal sau incorporal cu conditia de a se afla in circuitul civil. In practica de comert international drept gaj sunt utilizate:

- titlurile de credit (cambia si biletul la ordin);

-creantele si drepturile incorporabile (acreditive documentare irevocabile, contracte de export) . Gajarea contractelor de export are, in general, drept scop obtinerea de credite necesare derularii contractului respectiv. Exportatorii gajeaza contractul de export la bancile din tara beneficiarului si obtine moneda locala, evitand astfel riscul de transfer al valutei si, pierderile de curs valutar;

- hartiile de valoare (obligatiuni si actiuni), daca sunt nominative, se pot gaja numai prin transfer inscris in registrele firmei respective cu mentiunea 'pentru cauza de garantie', iar daca sunt la purtator, se pot gaja prin simpla remitere de la debitor la creditor insotita de preferinta si de un act scris;

- bunurile mobile corporale.

Codul comercial roman prevede posibilitatea constituirii gajului asupra produselor solului, prinse inca in radacini sau culese, asupra materiilor prime industriale, in stare de fabricare sau fabricate. Bunurile se depun in depozite sau in magazine generale, care elibereaza pe numele depunatorului sau al altei persoane indicate de depunator (creditorul) recipsa warant sau alt titlu de depozit ce reprezinta marfa. Exista riscul ca bunurile gajate sa nu-si pastreze valoarea in timp, preturile osciland pe piata internationala, fapt pentru care se impune necesitatea asigurarii lor, polita de asigurare fiind emisa la ordinul creditorului.

1.3.3 Depozitul bancar

Depozitul bancar este o garantie materiala directa, data de debitor creditorului sau, din propriul patrimoniu si ofera avantajele simplitatii deosebite si a vitezei de executare[16].

Principalul dezavantaj al utilizarii depozitului bancar, ca sursa de garantare, rezida in faptul ca orice asemenea depozit presupune o imobilizare de fonduri din partea debitorului pentru garantarea obligatiilor sale de plata. Din aceste considerente, depozitul bancar se utilizeaza pentru garantarea intr-o anumita proportie (stand-by) a obligatiei de plata sau pentru sume mici.

Partenerii convin prin contractul comercial ca in contul operatiunii (vanzarea de marfuri, prestarea de servicii etc.) care formeaza obiectul contractului, garantarea platii sa se faca prin constituirea unui depozit, indicandu-se suma si moneda, la o banca desemnata expres. Depozitul este constituit de debitor, cumparator in favoarea unui beneficiar, de regula, exportatorul. Depozitul se constituie la banca importatorului sau o terta bancara

Este precizat un termen limita, fata de un eveniment economic, de exemplu '30 de zile de la data expedierii marfurilor atestata prin documentul de transport' in interiorul caruia debitorul este obligat sa plateasca. Daca in acest interval, debitorul nu a platit, in baza documentelor primite, banca automat plateste vanzatorul din depozitul bancar constituit in acest scop.

Depozitul bancar stand-by constituie forma cea mai utilizata in cazul contractelor incheiate pe perioade indelungate si cu livrari ritmice de valori sensibil egale. Cunoscandu-se valoarea maxima pe care o poate acoperi o livrare, debitorul constituie un depozit bancar de valoare echivalenta. Depozitul bancar se constituie pentru toata durata derularii contractului.

Depozitul poate fi executat de banca pentru acoperirea oricarei transe livrate, in masura in care cumparatorul nu a platit-o intr-un anumit interval de timp.

In caz de executare a depozitului bancar, vanzatorul inceteaza livrarile si nu le continua decat in momentul in care cumparatorul a reconstituit depozitul bancar.

Pentru exportator, avantajul consta in asigurarea ritmica a incasarilor pe masura livrarilor, iar pentru importator dezavantajul imobilizarii fondurilor este mult diminuat prin valoarea redusa a depozitului in raport cu valoarea totala a contractului.

Un risc neacoperit in cazul depozitului bancar este acela al falimentului debitorului. Suma aflata in depozitul bancar, in caz de faliment este inglobata in masa activelor falimentului, iar beneficiarul depozitului (vanzatorul) devine creditor.

Contul bancar escrow constituie o forma a depozitului bancar, prin care se inlatura riscurile rezultate din falimentul debitorului. Principala deosebire fata de contul bancar pur este ca in timp ce acesta este un act juridic cu caracter unilateral - al debitorului depozitar, contul escrow este o intelegere tripartita intre depozitar - banca - beneficiarul contului. Partile contractante, prin exprimarea bilaterala a vointei realizeaza o intelegere cunoscuta sub denumirea de 'escrow agrement'. In esenta, contul escrow are caracterul juridic a unei instrainari de patrimoniu (patrimoniul debitorului - instrainat bancii) cu clauza suspensiva.

Depozitul escrow nu se restituie niciodata deponentului, el fiind constituit in scop de plata.

Depozitul bancar poate constitui o garantie reala si in situatia in care o banca acorda un imprumut unui client al sau. La prima vedere depozitul bancar este o garantie ideala deoarece indeplineste cele mai multe din cerintele unei garantii:

-este usor de evaluat;

-este accesibil oricand (daca nu este constituit intr-o alta moneda decat cea a imprumutului);

-se constituie sub forma unei sume fixe cunoscuta de banca.

Un dezavantaj al depozitului este legat de faptul ca o banca nu poate lua ca angajament legal de plata in favoarea unui tert propriile sale pasive.

In cazul in care depozitul este constituit in alta moneda decat cea in care s-a acordat imprumutul, la stabilirea depozitului drept garantie, banca trebuie sa aiba in vedere riscurile rezultate din fluctuatiile cursului de schimb al celor doua monede.