INSTITUTII FINANCIAR MONETARE IN CADRUL UNIUNII EUROPENE

INSTITUTII FINANCIAR MONETARE IN CADRUL UNIUNII EUROPENE

Primele actiuni de creare a unui proces de integrare europeana au avut loc in anii '50 odata cu crearea Comunitatii Economice a Carbunelui si Otelului (1957), ce cuprindea sase state: Franta. Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg si a Comunitatii Europene a Energiei Atomice (1957). Pasul decisiv a fost facut la Roma cand s-a semnat Tratatul privind crearea Comunitatii Economice Europene (1957). Obiectivele CEE au vizat:

realizarea unei uniuni vamale

circulatia libera a capitalurilor, serviciilor si fortei de munca

realizarea unei politici comunitare agricole.

Desi, initial nu au fost definite si obiective monetare, cu timpul s-a cristalizat o politica si in acest sens, ce avea sa duca in final la aparitia Sistemului Monetar European si a monedei unice europene - euro. Un prim pas l-a reprezentat crearea sarpelui monetar. In conditiile destramarii SMI de la Bretton-Woods si a principiilor privind stabilitatea monetara, in Europa, in 1972 Consiliul de Ministrii al CEE si bancile centrale ale statelor membre decid crearea unui mecanism de incadrare a cursurilor numit sarpele monetar. Acesta stabileste limite de fluctuatie intre monedele europene de 4,5 % si 2,25 % intre acestea si dolarul american. Cand fluctuatiile monetare se apropiau de limitele definite, bancile centrale erau obligate sa intervina pe piata, prin operatiuni de vanzare sau cumparare de moneda, pentru a contracara aceste tendinte de fluctuatie. Acest mecanism de incadrare a cursurilor pe cele doua coordonate, monede europene si dolar, a reprezentat prima varianta a sarpelui monetar si anume sarpele in tunel. A functionat in perioada aprilie 1972 - martie 1973. Datorita speculatiilor existente pe cursul dolarului, moneda in depreciere, bancile centrale europene au trebuit sa intervina pe piete de mai multe ori in favoarea dolarului. Intelegand inoportunitatea unor astfel de interventii, tarile europene au renuntat la obligativitatea mentinerii marjelor in raport cu dolarul, stabilind a doua varianta a sarpelui monetar si anume sarpele fara tunel. A functionat din martie 19973 pana in martie 1979.

In 1979 organizarea monetara europeana trece la un nivel superior prin constituirea Sistemului Monetar European. Acesta se baza pe o moneda comuna, ECU - moneda europeana de cont, pe o serie de cursuri pivot ale monedelor si pe un mecanism de interventie pe piata valutara.

Desi exista inca din anul 1952 o unitate de cont europeana, moneda folosita de SME era una noua definita in baza unui cos monetar ce includea monedele statelor participante la sistem . Ponderile acestor monede in cos erau functie de nivelul PIB-ului fiecarei tari si de volumul schimburilor comerciale.

Ecu a avaut o serie de utilizari oficiale si private. In domeniul privat se puteau constituii depozite exprimate in moneda europeana. La nivel oficial institutiile comunitare foloseau ECU pentru:

stabilirea bugetului

stabilirea prelevarilor si varsamintelor intracomunitare

stabilirea tarifelor vamale

In acest cadru oficial, ecu indeplinea patru functii:

1. moneda in mecanismul de schimb al SME
2. baza de referinta in mecanismul de interventie si de credit
3. baza de calcul pentru paritatile celorlalte monede
4. instrument de reglare a soldurilor intre autoritatile monetare.

Pentru a facilita cooperarea in domeniul monetar a fost creat FECOM - Fondul european de cooperare monetara. El a fost constituit in baza a 20 % din rezervele de aur si dolari ale bancilor centrale participante la sistem si a jucat un rol de institutie de compensare multilaterala pentru aceste banci, prin acordarea de credite pe termen scurt.

Intre monedele participante la sistem si intre acestea si ECU existau marje de fluctuatie de 2,25%. Aceste marje asigurau un caracter relativ fix al cursurilor monedelor. Au existat insa ca exceptie si marje mai mari (de ex. 6% pentru lira italiana sau 15% in final).

Mecanismul de schimb se baza pe cursurile monedelor participante la sistem, cursuri stabilite in baza valorilor monedelor. Initial, in baza puterii de cumparare se stabileau cursuri fata de ECU, numite cursuri centrale. Raportand aceste cursuri se stabileau cursuri pivot bilaterale intre monede. Toatre aceste cursuri aveau un regim de cursuri oficiale in cadrul sistemului. Cursurile de piate ale monedelor puteau sa varieze cu maxim 2,25% fata de cele oficiale. Cursul ECU se stabilea zilnic de catre o comisie desemnata in acest sens. Astfel, bilateral, tarile stabileau cursuri intre monede si erau obligate sa mentina aceste cursuri intre marjele existente. In cazul unor deviatii bancile centrale ale ambelor tari erau obligate sa intervina pe piata, deoarece aveau loc o apreciere si o depreciere ale celor doua monede implicate. Eficienta interventiilor crestea datorita sincronizarii dintre cele doua banci si datorita unor mecanisme de cooperare in domeniul monetar. Astfel, prin facilitati de credit, fiecare banca centrala putea imprumuta sume nelimitate de la celelalte banci, cu scadenta la 75 zile. De asemenea, puteau obtine moneda necesara inteventiei de la FECOM, in schimbul depozitelor constituite la acest fond. Din punct de vedere tehnic, interventiile bancilor centrale in cadrul SME se declansau in momentul in care cursul atingea nivelul de 75% din limita maxima in raport cu valoarea oficiala. Acest nivel poarta denumirea de prag de divergenta.

Prin punerea in practica a SME s-a reusit crearea unei zone de stabilitate monetara dupa prabusirea SMI de la B-W, ceea ce a influentat pozitiv dezvoltarea economica a statelor membre. Au existat insa si probleme si deficiente ale mecanismelor de functionare ale sistemului. Astfel, in conditiile unor ritmuri de dezvoltare diferite si, mai ales unor rate de inflatie diferite, in anii "80, sistemul a avut probleme in mentinerea unor cursuri de schimb fixe, fiind obligat sa realizeze numeroase ajustari de curs. De asemenea, la inceputul anilor '90, un nou val de constrangeri au afectat sistemul, in special datorita reunificarii Germaniei si parasirii temporare a sistemului de catre lira sterlina si lira italiana. Pentru a face fata noilor provocari marjele de fluctuatie au fost majorate la 15%. Aceasta a reprezentat, insa, o solutie de moment pentru ca statele membre au inceput sa se gandeasca la o noua etapa de cooperare monetara: integrarea monetara europeana.

Integrarea monetara europeana

In 1988 Raportul Dellors a enuntat posibilitatea crearii unei uniuni economice si monetare, avand in centru o moneda comuna. Desi au existat inca doua solutii ce presupuneau mentinerea monedelor nationale la cursuri fixe definitive sau mentinerea acestor monede in paralel cu o moneda comuna, ele nu au fost agreate in final. Astfel s-a optat pentru a treia solutie, o moneda unica, ce urma sa inlocuiasca monedele nationale. Raportul a schitat si un plan de trecere la aceasta moneda, parcurgandu-se trei etape:

cresterea si consolidarea performantelor economice si monetare in cadrul institutional existent

coordonarea politicilor economice si monetare si crearea unor institutii europene - SEBC

trecerea la paritati fixe, transferul de competente catre SEBC si crearea monedei unice.

In 1991, la Maastricht a fost semnat Tratatul ca a pus bazele Uniunii Europene. El cuprindea doua parti: una de uniune politica si cealalta de uniune economica si monetara. In partea sa privind realizarea uniunii economice si monetare erau avute in vedere urmatoarele obiective:

scaderea incertitudinii privind evolutia a ratelor de schimb

scaderea ratelor dobanzii

scaderea inflatiei

reducerea costurilor de tranzactionare

cresterea stabilitatii economice internationale

cresterea competitivitatii

Pentru atingerea acestor obiective au fost delimitate trei etape de evolutie:

I.            1990-1993: liberalizarea miscarilor de capital, convergenta in materie de stabilitate a preturilor, gestiune sanatoasa a finantelor publice

II.         1994-1998: crearea Institutului Monetar European si indeplinirea criteriilor de trecere la etapa III:

● rata inflatiei sa nu depaseasca cu mai mult de 1,5 pp media ratei inflatiei a celor mai performante trei state in acest sens

● deficitul bugetar sa nu depaseasca 3% din PIB

● datoria publica sa nu depaseasca 60% din PIB

● rata dobanzii nu trebuie sa fie mai mare de doua puncte procentuale fata de media ratei dobanzii pe termen lung la cele mai performante trei state in acest domeniu

● rata de schimb nu trebuie sa depaseasca 2,25% fata de ecu

III.       01.01.1999: statele care au indeplinit criteriile trec in aceasta etapa. Se creaza Banca Centrala Europeana (in loc IME) si Sistemul European de Banci Centrale.

Repere in adoptarea monedei unice europene:

In 1995, la Madrid s-a adoptat denumirea monedei europene - euro. In februarie 1997 s-a stabilit denominarea si specificatiile tehnice ale noii monede, tinand cont de puterea de cumparare a monedelor nationale, de unele simboluri nationale si comunitare. In baza unui calendar de promovare a acestei monede urma sa se parcurga patru etape:

● faza 1: pe parcursul anului 1997 tarile trebuie sa indeplineasca criteriile de convergenta. . In 1998 sunt anuntate statele calificate.

● faza 2: la 1 ianuarie 1999 sunt stabilite ratele de schimb intre euro si monedele nationale. Euro debuteaza ca moneda de cont. La prima tranzactionare, piata stabileste un curs euro = 1,17 dolari.

● faza 3: 1 ianuarie 2002 este pusa in circulatie moneda efectiva euro. Ea circula timp de 6 luni in paralele cu monedele nationale

● faza 4: monedele mnationale sunt retrase din circulatie. Ele pot fi schimbate in euro in continuare pe o perioada mai lunga sau mai scurta de timp, in functie de politica fiecarei banci centrale.

Avantaje

existenta unei singure banci centrale

practicarea unei singure rate de schimb

crearea unui sistem monetar stabil

reducerea costurilor de schimb

reducerea riscului valutar

Dezavantaje:

transfer de autoritate de la nivel national la nivel european

politici bugetare nationale diferite

Banca Centrala Europeana si Sistemul European de Banci Centrale

Banca Centrala Europeana a fost creata la 1 ianuarie 1999 prin preluarea atributiilor Institutului Monetar Euroepean. Are sediul la Frankfurt, Germania. Obiectivul sau central este stabilitatea preturilor. Activitatea ei este caracterizata de urmatoarele:

raspunde de politica monetara a UE

detine si administreaza rezervele oficiale ale statelor membe

promoveaza un sistem de plati eficient (TARGET - un sistem de plati si compensare in timp real)

asigura supravegjerea prudentiala a institutiilor de credit din statele membre

autorizeaza emiterea de bancnote in euro

nu joaca rol de ultim imprumutator pentru bancile europene

Banca Centrala Europeana este o institutie independenta atat fata de guvernele statelor participante la UEM, cat si fata de organismele comunitare, deciziile pe care aceasta le ia urmand exclusiv atingerea obiectivelor sale, asa cum acestea au fost definite prin statut.

Banca Centrala Europeana reprezinta cea mai inalta autoritate monetara din zona Euro, emitentul si paznicul constitutional al Euro. Activitatea ei centrala consta in stabilirea ratelor critice pe termen scurt ale dobanzilor, care stabilesc in mod indirect ritmul cresterii economice.

Dar misiunea Bancii Centrale Europene este definita mult mai detaliat decat in mod obisnuit pentru o banca centrala. Tratatul asupra Uniunii Europene afirma fara nici un echivoc: "Obiectivul primar al Sistemului European al Bancilor Centrale (SEBC) va fi acela de a mentine stabilitatea preturilor", prevedere continuta de articolul 105 al Tratatului.

Fara a prejudicia acest obiectiv principal, bancile centrale trebuie sa sprijine politicile economice generale ale Uniunii Monetare, actionand in concordanta cu principiile unei economii de piata cu libera competitie care favorizeaza o eficienta alocare a resurselor.

SEBC este compus din Banca Centrala Europeana (BCE), care are personalitate juridica, si din bancile centrale nationale. El este condus de organele de decizie ale BCE, care sunt consiliul guvernatorilor si consiliul director. Statutele sale sunt definite in protocolul anexa la Tratat.

BCE trebuie sa fie consultata in legatura cu orice act comunitar in domeniile ce sunt de competenta sa si de catre autoritatile nationale asupra oricarui proiect de reglementare in domeniile ce intra in atributiunile sale, dar in limitele si potrivit conditiilor fixate de Consiliu, conform procedurii prevazute la articolul 106 part.6. In materiile respective ea poate sa prezinte avize institutiilor sau organelor comunitare corespunzatoare sau autoritatilor nationale (articolul 105, par.4).

In materie de emisiune monetara BCE este singura abilitata, potrivit articolului 105A, sa autorizeze emiterea de bilete de banca in cadrul Comunitatii. Ele pot sa fie emise atat de catre BCE, cat si de bancile centrale nationale, dar statele membre nu pot sa emita monede decat sub rezerva aprobarii de catre BCE a volumului emisiunii. Consiliul poate sa adopte, cu procedura prevazuta la articolul 189C si dupa consultarea BCE, masuri pentru armonizarea valorilor unitare si a specificatiilor tehnice ale tuturor monedelor aflate in circulatie, in masura in care acest lucru va fi necesar pentru asigurarea bunei circulatii a lor in Comunitate.

In indeplinirea misiunilor incredintate Sistemului European al Bancilor Centrale (SEBC), BCE, conform Tratatului si in conditiile stabilite in statutele SEBC, are puterea decizionala, conform articolului 108A aproape in aceleasi conditii ca toate celelalte organe ale Comunitatii. Astfel, aceasta poate sa adopte regulamente, sa ia decizii si sa emita recomandari si avize. In cazul regulamentelor si deciziilor sunt aplicabile si articolele 190, 191 si 192 din Tratat, iar in limitele si potrivit conditiilor hotarate de Consiliu, fie la propunerea Comisiei si dupa consultarea Parlamentului si a Comisiei, BCE poate sa aplice intreprinderilor amenzi si penalitati cu titlu cominatoriu in cazul respectarii regulamentelor si deciziilor sale.

Articolul 107 din Tratat impune o obligatie de deplina impartialitate sau de neutralitate in sensul ca in exercitarea puterilor si in indeplinirea misiunilor si obligatiilor ce le-au fost incredintate prin Tratat si statutele SEBC, nici BCE, nici o banca centrala nationala, nici un membru oarecare al organului lor de decizie nu pot sa solicite ori sa accepte instructiuni ale institutiilor si organelor comunitare, ale guvernelor statelor membre sau ale oricarui alt organism. Institutiile si organele comunitare se angajeaza sa respecte acest principiu si sa nu caute sa influenteze pe membrii organelor de decizie ale BCE sau ale bancilor centrale nationale in indeplinirea misiunii lor.

Sistemul European de Banci Centrale este alcatuit din BCE si bancile centrale din statele membre. Atributiuni:

defineste si implementeaza politica monetara a UE

conduce operatiunile de schimb valutar

detine si administreaza rezervele valutare oficiale ale tarilor membre

realizeaza operatiuni din sistemele de plati

Instrumente ale politicii monetare europene

Pentru atingerea obiectivelor monetare, SEBC foloseste urmatoarele instrumente :

1. facilitati permanente - reprezinta un mecanism de credite si depozite pe termen de 24 ore ce ajuta la neutralizarea pozitiilor in cadrul sistemului de plati si compensare TARGET
2. operatiuni ordinare - sunt operatiuni de refinantare sapatamanale acordate diferentiat bancilor centrale nationale
3. operatiuni de refinantare - realizeaza refinantari lunare ale bancilor centrale nationale pe termen de pana la trei luni
4. operatiuni structurale si de reglaj fin - sunt operatiuni de vanzare si cumparare de titluri , swap in valuta si pensiuni
5. sistemul rezervelor obligatorii

Instrumente de finantare nerambursabila ale Uniunii Europene

1. Programul PHARE (Pologne et Hongrie - Aide a la Restructuration Economique) - Este primul instrument financiar nerambursabil conceput de UE pentru a sprijini Europa Centrala si de Est in evolutia catre o societate democratica si o economie de piata functionala.

Infiintat la inceputul anului 1998 pentru Polonia si Ungaria, programul s-a extins treptat, incluzand in prezent 13 tari partenere din regiune.

Programul se concentreaza pe 2 aspecte:

dezvoltarea institutionala, sprijinirea guvernelor tarilor candidate in implementarea acquis-ului comunitar;

investitiile, sprijinirea tarilor candidate in efortul de a-si alinia activitatile industriale si infrastructura de baza standardelor UE, prin mobilizarea investitiilor solicitate.

Comisia Europeana, dupa negocieri cu tarile candidate, elaboreaza un program national PHARE pentru fiecare tara, precum si programe multianuale si orizontale care includ proiectele ce vor fi realizate, supuse in prealabil aprobarii comitetului de gestiune al programului, compus din reprezentanti ai Statelor membre.

Finantarile in cadrul acestor proiecte au urmatoarele caracteristici:

finantari nerambursabile (granturi) de maxim EUR 50,000 pentru proiecte de dimensiuni reduse; acordarea lor se va face pe baza de competitie deschisa, organizata la nivel regional. Beneficiarii pot fi companii private, sindicate, centre educationale, camere de comert, institutii ale administratiei publice, ONG-uri;

finantari nerambursabile (grant) de EUR 100,000 - 300,000, pentru proiecte de dimensiuni mari, cu impact regional.

In afara de aceste finantari uzuale, prin Programul PHARE se acorda finantari si pentru sume mai mari, de EUR 2 mio minim (max. EUR 5 mio.) in cazul proiectelor regionale care se adreseaza autoritatilor publice (nationale sau locale) sau institutiilor de stat; se va asigura o co-finantare nationala de min. 25% din valoarea proiectului de investitii.

2. ISPA (Instrument for Structural Policies for pre-Accession) este cel de-al doilea instrument financiar nerambursabil, conceput pentru sprijinirea tarilor candidate in procesul de aderare la UE. ISPA ofera sprijin financiar pentru investitii in domeniul protectiei mediului si al transporturilor, pentru a accelera procesul de armonizare a legislatiei tarilor candidate cu normele europene in aceste 2 sectoare.

Proiectele depuse spre aprobare in cadrul Programului ISPA trebuie sa aiba un buget minim de EUR 5 mio., din care 75% (in mod exceptional 85%) poate fi finantat din fonduri ISPA. Restul fondurilor trebuie sa provina de la beneficiar: din bugete centrale sau locale, din imprumuturi, donatii etc.

3. SAPARD (Special pre-Accession Programme for Agriculture and Rural Development) este un al treilea instrument financiar nerambursabil, conceput pentru a sprijini tarile candidate in abordarea reformei structurale in domeniul agricol si in alte domenii legate de dezvoltarea rurala, precum si in implementarea acquis-ului comunitar referitor la politica agricola comuna si la legislatia aferenta.

In comparatie cu instrumentele PHARE si ISPA, Programul SAPARD prezinta caracteristici specifice prin faptul ca managementul tehnic si financiar al Programului, precum si responsabilitatea gestionarii fondurilor revin in totalitate tarilor candidate. Din acest considerent, derularea Programului presupune existenta unui sistem institutional specific, functional, care sa asigure o descentralizare extinsa a managementului asistentei comunitare.

Derularea proiectelor prin Programul Sapard este conditionata de asigurarea cofinantarii, dupa cum urmeaza:

pentru masurile din domeniul public: 25% de la bugetul de stat si 75% contributie comunitara;

pentru masurile din domeniul privat: 50% contributia beneficiarului si 50% contributie publica (din care 25% de la bugetul national si 75% contributie comunitara).

INSTITUTII FINANCIARE SI DE CREDIT (IFI) REGIONALE

Urmatoarele institutii financiare au un caracter regional si functioneaza la scara mai mica dupa modelul Bancii Mondiale.

Banca Asiatica de Dezvoltare - este o institutie financiara de dezvoltare multilaterala ce urmareste reducerea saraciei in tarile Asiei si Pacificului. Ea a fost creata in 1966 si numara in prezent 59 de membrii, in majoritate din regiune. Sediul central al bancii se afla la Manila, in Filipine.

Conducerea bancii este realizata de catre Consiliul Guvernatorilor. Acesta

cuprinde cate un membru din fiecare tara participana si se reuneste o data pe an. Pentru a asigura conducerea curenta a bancii, Consiliul Guvernatorilor alege un Consiliu al Directorilor, alcatuit din 12 membrii si un Presedinte al bancii.

Actionariatul bancii este alcatuit de cei 59 membrii. Majoritatea acestora cuprinde state din zona Asia si Pacific (43 state). Restul este alcatuit din tari europene puternic dezvoltate, plus Statele Unite si Canada. Principalii actionari sunt Japonia si Statele Unite, fiecare cu 15,9 % din capital, urmati de China, India si Canada. Cel mai recent membru al bancii este Turkmenistanul, care a fost primit in anul 2000. De remarcat faptul ca banca are printre membrii tari foarte variate din punct de vedere al populatiei, mergand de la un miliard locuitori (China, India) pana la micro-state insulare din Pacific.

Opertiunile bancii sunt finantate din contributiile statelor membre si din imprumuturi de pe pietele de capital. La 30 septembrie 2000, banca avea un capital de 45 mld. USD, iar datoria neta pentru resursele imprumutate era de 26 mld.USD. In perioada 1 ianuarie - 30 septembrie 2000 banca a acordat credite in suma de 1.718,20 milioane dolari, repartizate sectorial astfel:

Banca Interamericana de Dezvoltare - este cea mai veche institutie regionala de dezvoltare, fiind creata in decembrie 1959 pentru a ajuta la dezvoltarea economica si sociala a tarilor din America Latina si Caraibe. Ea numara in anul 2001 46 de tari membre din regiune si din afara acesteia. Sediul central se afla la Washington. Ea dispune, de asemenea, de o reprezentana in fiecare tara membra, plus birouri la Tokyo si Paris.

Capitalul bancii se ridica in anul 2000 la 100 mld.USD, fiind subscris de 26 tari din America Latina si Caraibe, de Statele Unite, Canada, Japonia, Israel si o serie de state europene. Cel mai mare actionar este SUA cu 30 mld.USD urmat de Brazilia si Argentina cu 10 mld.USD fiecare. Banca se finanteaza, de asemenea din contributiile membrilor si din atragerea de resurse de pe pietele internationale. Operatiunile de finatare ale bancii vizeaza in primul rand proiecte de dezvoltare economica si sociala, punand acent pe acelea care au un impact mai mare asupra populatiei cu venituri slabe. In cei 41 de ani de activitate banca a sustinut dezvoltarea agriculturii si industriei, transportului, sectorului energetic, iar in ultimul timp a favorizat proiecte din domeniile protectia mediului, sanatate, educatie si urbanism. Incepand cu anul 1995, Banca Interamericana de Dezvoltare a acordat direct credite sectorului privat, fara a mai cere garantii guvernamentale. Nivelul acestor credite nu trebuie sa depaseasca 5 % din capitalul subscris al bancii. La 1 ianuarie 2001, Banca Interamericana de Dezvoltare avea un portofoliu de credite ce se ridica la nivelul de 106 miliarde USD finantare. Tinand cont de faptul ca un proiect nu poate fi finantat in totalitate de BID, fiind necesare si alte participari, se poate aprecia ca valoarea totala a proiectelor creditate de banca se ridica la nivelul de 263 miliarde USD.

Banca Interamericana de Dezvoltare realizeaza finantari in cadrul grupului impreuna cu Societatea Interamericana de Investitii si cu Fondul Multilateral de Investitii. Prima institutie urmareste sustinerea dezvoltarii sectorului intreprinderilor mici si mijlocii, iar cea de-a doua finanteaza numai proiecte in domeniul privat

Banca Africana de Dezvoltare - (BAfD) - a fost creata la 4 august 1963 de catre 23 guvernatori africani care au semnat actul de constituire la Khartum, in Sudan. In prezent, Banca Africana de Dezvoltare numara 77 de membrii, dintre care 53 din regiune si 24 non-africani. Ea face parte dintr-un grup financiar-bancar alaturi de Fondul african de dezvoltare si Fondul special nigerian. Obiectivele bancii sunt asemanatoare celorlalte banci de dezvoltare: sa contribuie la dezvoltarea economica si la progresul social ale tarilor membre, luate individual sau pe zone de interes. Capitalul Bancii Africane de Dezvoltare a cunoscut cinci majorari, ajungand in 1998 la 30 miliarde USD: 60 % este subscris de catre membrii regionali, iar 40 % de ceilalti membrii din afara regiunii.

Resursele bancii sunt alcatuite din subscriptiile tarilor membre, din imprumuturi contractate pe pietele de capital si din venituri din activitatea de creditare. La 1 ianuarie 2001, BAfD avea contractate imprumuturi de 7,16 miliarde USD. Perioada de rambursare se intinde, in general pe 12 - 20 ani, avand perioade de gratie ce pot ajunge pana la 5 ani. Banca finanteaza proiecte, programe si studii din sectoarele agriculturii, echipamentelor colective, transportului si comunicatiilor, industriei, sanatatii, educatiei si din sectorul privat. Incepand cu anul 1986, banca s-a angajat si in finantari in afara proiectelor, finantari ce privesc programe de ajustare structurala, reforma institutionala, asistenta tehnica si consiliere politica.

Evolutia activitatii de creditare la BAfD

Fondul African de Dezvoltare (FAD) - face parte din Grupul Bancii Africane de Dezvoltare avand ca misiune de a finanta in conditii preferentiale tarile africane membre cele mai sarace. FAD a fost creat in 1972, devenind operational din 1974, in baza unei subscrieri initiale de 244 milioane dolari. In prezent, Fondul African de Dezvoltare are un capital subscris de 14,36 miliarde USD.

Banca Islamica de Dezvoltare - este o institutie financiara internationala creata pentru promovarea dezvoltarii economice si sociale in tarilor membre si in comunitatile musulmane din alte tari, in conformitate cu principiile musulmane. Decizia de a crea aceasta banca a fost luata la Conferinta Ministrilor de Finante din tarile musulmane, din decembrie 1973, iar activitatea si-a inceput-o in octombrie 1975. Sediul sau a fost stabilit la Jeddah, in Arabia Saudita. Conducerea bancii este asigurata de Consiliul Guvernatorilor. Banca Islamica de Dezvoltare face parte dintr-un grup mai mare, care cuprinde inca cinci institutii: Fondul islamic de investitii; Fondul comun al bancilor islamice; Societatea islamica de asigurare a investitiilor si a creditelor de export; Societatea islamica pentru dezvoltare a sectorului privat; Fondul de infrastructura. In prezent, Banca este proprietara statelor membre, in numar de 53. Capitalul sau este de 6 mld. dinari islamici

Banca Caraibeana de Dezvoltare - este o institutie sub-regionala, care isi concentreaza eforturile asupra dezvoltarii tarilor din Caraibe ale Commonwealth-ului, in special a micilor state insulare care formeaza Organizatia statelor din zona Caraibelor orientale (OECO). Fondata in 1969, Banca Caraibeana de Dezvoltare a pornit la drum cu 18 membrii si un capital de 50 milioane dolari, din care jumatate varsat. Dupa ce a fost majorat in mai multe randuri, capitalul bancii a ajuns la 1.500 milioane USD, din care 700 milioane reprezinta un fond special. Statele din afara regiunii au limitata participarea la 40% din capital. Sediul Bancii este in Barbados si cuprinde un personal de 200 salariati. Activitatea de finantare vizeaza in primul rand proiecte de infrastructura, agricultura si mediul. Cele mai multe credite nu depasesc valoarea finantata de 5 milioane dolari. Principalii beneficiari sunt tarile OECO cu 55 % din volumul creditarii si 85 % din asistenta tehnica acordata.