IMPOZITELE: NOTIUNI GENERALE

IMPOZITELE: NOTIUNI GENERALE

1. Continutul si rolul impozitelor

Impozitele reprezinta o forma de prelevare a unei parti din veniturile si/sau averea persoanelor fizice si juridice la dispozitia statului in vederea acoperirii cheltuielilor publice. Aceasta prelevare se face in mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil si fara contraprestatie directa din partea statului.

Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie inteles in sensul ca plata acestora catre stat este o sarcina impusa tuturor persoanelor fizice si/sau juridice care realizeaza venit dintr-o anumita sursa sau poseda un anumit gen de avere pentru care, conform legii, datoreaza impozit. Dreptul de a introduce impozite il are statul si el se exercita, de cele mai multe ori, prin intermediul puterii legislative (Parlamentul), iar uneori si, in anumite conditii, prin organele de stat locale

Impozitele sunt plati care se fac catre stat cu titlu definitiv nerambursabil. In schimbul acestora, platitorii impozitelor nu pot statului un contraserviciu de valoare egala sau apropiata.

Sarcina achitarii impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice si/sau juridice care realizeaza venit dintr-o anumita sursa prevazuta de lege. Aceasta sursa este, pentru muncitori si functionari - salariul, pentru agentii economici - profitul, pentru proprietarii funciari - renta, pentru detinatorii de hartii de valoare (actiuni, obligatiuni etc.) - venitul produs de acestea (dividende, dobanzi s.a.). Micii meseriasi si liber-profesionistii suporta impozitele din venitul realizat de pe urma activitatii desfasurate.

Rolul cei mai important al impozitelor se manifesta pe plan financiar, deoarece acestea constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice.

2. Elementele impozitului

Pentru ca prin impozite sa se poata realiza obiectivele financiare, economice si sociale urmarite de catre stat la introducerea lor, este necesar ca reglementarile fiscale sa fie cunoscute si respectate atat de organele fiscale, cat si de contribuabili. Drept urmare, in legile prin care se instituie impozite se precizeaza persoanele in sarcina carora cade plata impozitelor, materia supusa impunerii, marimea relativa a impozitului, termenele de plata, sanctiunile ce se aplica persoanelor fizice si/sau juridice care nu-si onoreaza obligatiile fiscale la termenele stabilite, sustrag materia impozabila de la impunere si incalca alte dispozitii ale reglementarilor fiscale.

Printre elementele impozitului se numara: subiectul (platitorul), suportatorul, obiectul impunerii, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota (cotele) impozitului, asieta, termenele de plata s.a.

Subiectul impozitului este persoana fizica sau juridica obligata prin lege la plata acestuia. Astfel, de exemplu, la impozitul pe salariu, subiect al impozitului este muncitorul sau functionarul, la impozitul pe profit - agentul economic, la impozitul pe succesiuni - mostenitorul (mostenitorii) etc. in reglementarile fiscale, ca si in vorbirea curenta, subiectul impozitului este denumit contribuabil.

Uneori impozitul datorat de o persoana este varsat la buget de catre o alta persoana, de exemplu: impozitul pe venitul din salarii, datorat statului de un muncitor sau functionar, este retinut de catre persoana care ii plateste drepturile salariale si apoi este varsat la buget; la fel procedeaza o banca, o editura, o publicatie sau o alta persoana care, din venitul cuvenit unei persoane (dobanda, drept de autor, colaborare etc.), retine impozitul datorat statului si-l varsa la buget. In aceste cazuri, subiect al impozitului este salariatul, beneficiarul dobanzii, al dreptului de autor sau ai colaborarii, iar nu cel care a retinut de la acesta impozitul datorat statului si i-a varsat efectiv la buget, prin plata in numerar sau prin virament.

Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suporta efectiv impozitul. In mod normal, subiectul impozitului ar trebui sa fie si suportatorul real al acestuia. In realitate, sunt frecvente cazurile in care suportatorul impozitului este o alta persoana decat subiectul. Acest lucru este posibil, deoarece sunt diverse cai si mijloace pentru a transpune, intr-o masura mai mare sau mai mica, impozitele platite de unele persoane fizice sau juridice in sarcina altora.

Obiectul impunerii il reprezinta materia supusa impunerii. La impozitele directe, obiect al impunerii poate fi, dupa caz, venitul sau averea. Astfel, in cazul impozitului pe profit, obiectul impunerii il constituie profitul, la impozitul pe salarii - salariul si alte drepturi de personal, la impozitul pe donatiuni - bunurile mobile si imobile care fac obiectul donatiei, deci, cu alte cuvinte, averea donata etc. In cazul impozitelor indirecte, materia supusa impunerii poate fi produsul care face obiectul vanzarii, serviciul prestat, bunul importat sau uneori cel exportat etc.

Sursa impozitului arata din ce anume se plateste impozitul: din venit sau din avere. In cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide in toate cazurile cu sursa. In schimb, la impozitele pe avere, nu intotdeauna exista o asemenea coincidenta, deoarece, de regula, impozitul se plateste din venitul realizat de pe urma averii respective si numai arareori acesta diminueaza substanta averii propriu-zise.

Pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozabil se foloseste o anumita unitate de masura, care poarta denumirea de unitate de impunere. Drept unitate de impunere putem intalni: unitatea monetara in cazul impozitului pe venit, metrul patrat de suprafata utila la impozitul pe cladiri, hectarul de teren la impozitul funciar, bucata, kg, litrul etc. la unele taxe de consumatie.

Cota impozitului sau cota de impunere reprezinta impozitul aferent unei unitati de impunere. Impozitul poate fi stabilit in suma fixa sau in cote procentuale (proportionale, progresive sau regresive).

Prin asieta (mod de asezare a impozitului) se intelege totalitatea masurilor care se iau de organele fiscale in legatura cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului impozabil, stabilirea marimii materiei impozabile si determinarea impozitului datorat statului.

Termenul de plata indica data pana la care impozitul trebuie achitat statului. Neachitarea impozitului pana la termenul stabilit prin lege, atrage dupa sine obligatia contribuabilului de a plati si majorari de intarziere. De altfel, prin lege sunt prevazute si alte sanctiuni care se aplica contribuabililor rai platnici, cum sunt: popriri (de exemplu, pe salarii), sechestrarea unor bunuri de valoare identica cu suma impozitului neachitat la termen etc.

3. Principiile impunerii

Impunerea reprezinta un complex de masuri si operatiuni, efectuate in baza legii, care au drept scop final stabilirea impozitului ce revine in sarcina unei persoane fizice sau juridice. Impunerea are atat o latura de natura politica, cat si una de ordin tehnic (concretizata in metodele si tehnicile utilizate pentru determinarea marimii obiectului impozabil si a cuantumului impozitului).

Dupa parerea lui A. Smith, la baza politicii fiscale a statului ar trebui sa stea mai multe principii sau maxime, dupa cum urmeaza:

1. Principiul justetii impunerii (echitatii fiscale) consta in aceea ca supusii fiecarui stat sa contribuie, pe cat posibil, cu impozite in functie de veniturile pe care le obtin. Prin promovarea acestui principiu, se urmarea anularea privilegiilor de care se bucurau nobilii si clerul in ceea ce priveste impozitele directe si participarea tuturor supusilor statului acoperirea cheltuielilor publice pe masura veniturilor obtinute;

2. Principiul certitudinii impunerii presupune ca marimea impozitelor datorate de fiecare persoana sa fie certa si nu arbitrara, termenele, modalitatea si locul de plata sa fie stabilite fara echivoc, pentru a fi cunoscute si respectate de fiecare platitor. Prin promovarea principiu, se urmarea sa se puna capat domniei bunului plac in stabilirea si incasarea impozitelor. A. Smith considera ca un mic grad de nesiguranta este un defect mai mare decat un considerabil grad de nedreptate.

3. Principiul comoditatii perceperii impozitelor cere ca impozitele sa fie percepute la termenele si in modul cel mai convenabil pentru contribuabil.

4. Principiul randamentului impozitelor urmarea ca sistemul fiscal sa asigure incasarea impozitelor cu un minim de cheltuieli si sa fie cat mai putin apasator pentru platitori. Acest principiu este o reflectare a tezei "guvernului ieftin", conform careia aparatul pentru stabilirea si perceperea impozitelor, la fel ca intregul aparat de stat, nu trebuie sa fie costisitor. Totodata, acest aparat nu trebuie sa stinghereasca intr-un fel activitatea economica a platitorilor si nici sa-i indeparteze de la ocupatiile.

Aceste principii au avut indiscutabil un caracter progresist, fiind indreptate impotriva arbitrariului ce domnea in materie de impozite in perioada de trecere de la feudalism la capitalism si in primele stadii de dezvoltare a capitalismului.

Fiecare impozit nou introdus trebuie sa corespunda cerintelor principiilor de echitate, de politica financiara, de politica economica si sociala. Aceste principii insa sunt interpretate de pe pozitiile celor care detin puterea politica si drept urmare sunt aplicate in concordanta cu interesele acestora.

4. Asezarea si perceperea impozitelor

Asezarea impozitelor presupune efectuarea mai multor operatiuni succesive, constand in stabilirea marimii obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului si perceperea (incasarea) impozitului.

4.1. Stabilirea obiectului impozabil

Aceasta operatiune are drept scop constatarea si evaluarea materiei impozabile. Pentru ca veniturile sau averea sa poata fi supuse impunerii, este necesar mai intai ca organele fiscale sa constate existenta de fapt a acestora, iar apoi sa procedeze la evaluarea lor.

Evaluarea materiei impozabile isi propune sa determine dimensiunea acesteia, ceea ce se poate realiza apeland fie la metoda evaluarii indirecte bazate pe prezumtie, fie la metoda evaluarii directe, bazate pe probe.

Metoda evaluarii indirecte cunoaste trei variante de realizare: evaluarea pe baza unor semne exterioare ale obiectului impozabil, evaluarea forfetara si evaluarea administrativa.

Evaluarea pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil, specifica impozitelor de tip real, permite stabilirea doar cu aproximatie a marimii obiectului impozabil, fara sa se ia in consideratie situatia persoanei care detine obiectul respectiv. Evaluarea forfetara consta in aceea ca organele fiscale, cu acordul subiectului impozabil, atribuie o anumita valoare obiectului impozabil. Evident, nici in acest caz nu sunt create premisele necesare pentru stabilirea cu exactitate a valorii obiectului impozabil.

Evaluarea administrativa are caracteristic faptul ca organele fiscale stabilesc valoarea materiei impozabile pe baza elementelor (datelor) pe care le au la dispozitie. In masura in care subiectul impozitului nu este de acord cu evaluarea facuta de organul fiscal, el are dreptul sa o conteste, prezentand argumentele de rigoare.

Metoda evaluarii directe, la randul ei, cunoaste doua variante de realizare: evaluarea pe baza declaratiei unei terte persoane si evaluarea pe baza declaratiei platitorului de impozit.

Evaluarea pe baza declaratiei unei terte persoane consta in aceea ca marimea obiectului impozabil se stabileste pe baza declaratiei scrise pe care o terta persoana, care cunoaste aceasta marime, este obligata prin lege sa o depuna la organele fiscale. Evaluarea pe baza declaratiei contribuabilului (platitorului) se realizeaza cu participarea directa a subiectului impozitului. Contribuabilul este obligat sa tina o evidenta stricta privind veniturile si cheltuielile ocazionate de activitatea pe care o desfasoara, sa incheie un bilant fiscal, sa intocmeasca si sa inainteze organelor fiscale o declaratie care sa rezulte veniturile pe care le realizeaza si cheltuielile care au fost efectuate pentru obtinerea acestora, respectiv averea pe care o poseda. Pe baza acestei declaratii, organele fiscale procedeaza la stabilirea marimii materiei impozabile.

4.2. Determinarea cuantumului impozitului

Dupa stabilirea obiectului impozabil, se trece la calcularea impozitului propriu-zis. In functie de modul de stabilire, distingem impozite de repartitie si impozite de cotitate.

Impozitele de repartitie s-au practicat in perioada feudalismului si in primele stadii de dezvoltare a capitalismului si s-au caracterizat prin faptul ca statul, in functie de nevoile sale de venituri, proceda la stabilirea sumei globale a impozitelor ce urma sa fie incasata pe intreg teritoriul tarii; aceasta suma era apoi repartizata pe unitati administrativ-teritoriale, iar la unitatea de baza (de exemplu, comuna) avea loc defalcarea, pe subiecte sau obiecte impozabile, a sumei atribuite.

Impozitele de cotitate se stabilesc, pornind de jos in sus, prin aplicarea unor cote procentuale asupra obiectului impozabil determinat pentru fiecare platitor in parte. In aceste conditii, impozitele de cotitate inlatura, in cea mai mare parte, neajunsurile specifice impozitelor de repartitie, deoarece ele se stabilesc, de regula, in functie de marimea obiectului impozabil si tinandu-se cont de situatia personala a platitorului impozitului.

4.3. Perceperea impozitelor

Odata stabilita marimea impozitului, organele fiscale trebuie sa aduca la cunostinta contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului si termenele de plata a acestuia. Dupa aceasta se trece la perceperea (incasarea) impozitelor. Incasarea impozitelor printr-un aparat fiscal propriu s-a generalizat in perioada capitalismului ascendent si se utilizeaza si in prezent. In conditiile existentei unui asemenea aparat, perceperea impozitelor se realizeaza astfel: a) direct de catre organele fiscale de la platitori : b) prin stopaj la sursa ; c) prin aplicarea de timbre fiscale.

Incasarea impozitelor de catre organele fiscale direct de la platitori cunoaste doua variante de realizare:

a)      cand platitorul este obligat sa se deplaseze la sediul organelor fiscale a achita impozitul datorat statului (in acest caz avem de-a face cu asa-numitul impozit portabil);

b)      cand organul fiscal are obligatia de a se deplasa la domiciliul platitorilor pentru a le solicita sa achite impozitul (este vorba aici de impozitul cherabil).

Stopajul ia sursa consta in aceea ca impozitul se retine si se varsa la stat de catre o terta persoana. Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale mobile se practica in cazul taxelor datorate statului pentru actiunile in justitie si, de asemenea, pentru taxele privind actele, certificatele si diferitele documente elaborate de notariate publice si de organe ale administratiei de stat.

5. Clasificarea impozitelor

Dupa trasaturile de fond si de forma, impozitele pot fi grupate in impozite directe si indirecte.

Impozitele directe au caracteristic faptul ca se stabilesc nominal in sarcina unor persoane fizice sau juridice, in functie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevazute in lege. Ele se incaseaza direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte stabilite. In cazul acestor impozite, subiectul si suportatorul impozitului sunt, in intentia legiuitorului, una si aceeasi persoana, desi, practic, uneori acestea nu coincid.

Daca tinem cont de criteriile care stau la baza asezarii impozitelor directe, atunci acestea pot fi grupate in impozite reale si impozite personale.

Impozitele reale se stabilesc in legatura cu anumite obiecte materiale (pamantul, cladirile, fabricile, magazinele etc.), facandu-se abstractie de situatia personala a subiectului impozitului. Ele mai sunt cunoscute si sub denumirea de impozite obiective sau pe produs, deoarece se aseaza asupra produsului brut al obiectului impozabil, fara a se face nici o legatura cu situatia subiectului impozitului.

Impozitele personale se aseaza asupra veniturilor sau averii, in stransa legatura cu situatia personala a subiectului impozitului, motiv pentru care sunt cunoscute si sub denumirea de impozite subiective.

Impozitele indirecte se percep cu prilejul vanzarii unor bunuri si al prestarii unor servicii (transport, spectacole, activitati hoteliere etc.), al importului, ori exportului etc. ceea ce inseamna ca ele vizeaza cheltuielile, respectiv cheltuirea unor venituri. In cazul impozitelor indirecte, chiar prin lege se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice decat suportatorului acestora.

Dupa forma pe care o imbraca, impozitele indirecte pot fi grupate in:

taxe de consumatie;

venituri de la monopolurile fiscale;

taxe vamale;

taxe de timbru si de inregistrare.

Daca avem in vedere obiectul impunerii, atunci impozitele pot fi clasificate in impozite pe venit, impozite pe avere si impozite pe consum (pe cheltuieli).

In functie de scopul urmarit de stat la introducerea lor, impozitele pot fi grupate in impozite financiare si impozite de ordine.

Impozitele financiare sunt instituite in scopul realizarii de venituri necesare acoperirii cheltuielilor statului. Astfel de impozite sunt, in primul rand, impozitele pe venit, taxele de consumatie s.a.

Dupa frecventa realizarii lor, impozitele se pot grupa in impozite permanente si impozite incidentale.

Impozitele permanente se incaseaza periodic (de regula, anual), iar impozitele incidentale se introduc si se incaseaza o singura data (de exemplu, impozitul pe averea sau pe profiturile exceptionale de razboi).

Impozitele mai pot fi grupate si dupa institutia care le administreaza.

Din acest punct de vedere, in statele cu structura federala, distingem impozite federale, impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federatiei si impozite locale, iar in statele de tip unitar se intalnesc impozite ale administratiei centrale de stat si impozite ale organelor administratiei de stat locale.