PIATA MONETARA SI POLITICA MONETARA

PIATA MONETARA SI POLITICA MONETARA

I. Bancile si institutiile financiare

Bancile au aparut cu multe secole in urma. Initial, activitatile bancare s-au limitat la pastrarea valorilor mobiliare care le erau incredintate si la executarea platilor ordonate de clienti.

Forma moderna de organizare si de functionare a unitatilor bancare a fost prefigurata de Banca din Amsterdam (1609) si apoi de Banca Angliei (1694). Aceste noi asezaminte economice au constituit modele de institutii bancare. Dar, intre ceea ce facea Banca Angliei in secolul al XVIII-lea si activitatile complexe pe care le efectueaza bancile contemporane este o diferenta foarte mare, care este rezultatul unui amplu proces de dezvoltare si perfectionare. In ultimul timp, bancile s-au impus ca un agent economic foarte dinamic si cu impact major asupra intregii societati. Din simple mijlocitoare intre diversi participanti la activitatea economica, bancile si ceilalti intermediari financiari se impun ca un agent economic agregat foarte activ. Domeniul bancar beneficiaza din plin de aplicatiile informatizarii.

Bancile, institutiile financiare, societatile de asigurari - private, publice, mixte - reprezinta acel agent economic agregat care indeplineste rolul de intermediar specializat intre ceilalti agenti economici, gestioneaza instrumentele monetare si parghiile financiare ale tarii.

Serviciile bancar-financiare, indiferent de forma de proprietate a prestarilor, se desfasoara pe baze comerciale, lucrative. Bancile au indeplinit si indeplinesc doua categorii de functii: active si pasive. In ultimul timp, obiectul activitatii bancare s-a diversificat atat de mult incat, se poate spune ca unitatile bancare au devenit institutii universale.

Principala functie activa a bancilor si a celorlalte institutii financiare consta in acordarea de imprumuturi solicitantilor care intrunesc conditiile de bonitate financiara; aceasta din urma consta din capacitatea economica a unei persoane fizice sau juridice de a restitui, la scadenta, creditele contractate impreuna cu dobanzile aferente, respectiv, increderea pe care o inspira un solicitant de credite.

Imprumuturile se acorda fie pe seama capitalurilor proprii ale bancilor, fie pe seama soldului lor activ, rezultatul din diferenta relativ permanenta dintre depunerile clientilor si solicitarile medii de restituire ale acestora intr-un orizont de timp. Alte servicii bancare active:

- gestionarea conturilor deponentilor (supravegherea miscarii banilor in conturile unitatilor solicitante);

- organizarea infiintarii de societati pe actiuni si operatiuni cu titlurile de valoare ale acestora;

- crearea de instrumente (active) financiare proprii.

Principala functie pasiva a institutiilor bancare, financiare si de asigurari, se refera la primirea spre pastrare a economiilor populatiei si agentilor economici nonfinanciari (depozitul). Printre functiile bancare de acest gen mai retinem:

- executarea de plati, pe baza ordinelor clientilor, din depozitele constituite ale acestora;

- conducerea operatiunilor de casa ale intreprinderilor si institutiilor, care solicita acest lucru.

In conditiile actuale, in tarile cu economie de piata consolidata, sistemul bancar-financiar exercita, pe langa functiile traditionale, si o serie de functii noi, prioritar macroeconomice.

a) Una dintre primele functii noi consta in faptul ca bancile, banca de emisiune coordoneaza platile si incasarile ce se efectueaza in intreaga economie nationala. Ele au misiunea de a asigura cadrul necesar emisiunii suplimentare de moneda, respectiv diminuarii masei monetare. In acest context, trebuie precizat ca bancile gestioneaza moneda nationala si supravegheaza relatiile ei cu celelalte monede.

b) Bancile, institutiile financiare si societatile de asigurare indeplinesc rolul de intermediere financiara la nivelul economiei nationale, indeplinesc functii national - statale de mare amploare. In acest sens, ele dreneaza economiile agentilor economici, ale intregii populatii spre domenii de mare interes pentru tara.

c) Sistemul bancar are rolul de a restrictiona creditul. In anumite conditii si pe baza unor criterii speciale, bancile limiteaza riscul neacoperit al unor imprumutatori, prea entuziasti, punandu-le anumite conditii restrictive. Mai mult, prin diverse prevederi, se produce ceea ce se numeste transferarea riscului, adica repartizarea lui relativ egala asupra tuturor debitorilor.

d) Agentul bancar - financiar are, in ultimul timp, posibilitatea de a crea putere de cumparare aditionala, posibilitate ce decurge din mecanismul transformarii depunerilor la vedere (pe baza rezervelor fractionare) in credite pe termen lung.

e) Gestionand fluxurile in ansamblul lor, transformand depunerile la vedere ale clientilor in surse de creditare, bancile selectioneaza proiectele pe care urmeaza sa le sustina prin credite. De aceea se afirma, pe buna dreptate, ca ele exercita acum un pronuntat rol de orientare economica, de modificari structurale economice ale unei tari. Dispunand de mecanisme si tehnici prin care se pot suplimenta instrumentele monetare, cunoscand situatia economica a intreprinderilor si chiar a guvernului, bancile si societatile financiare indeplinesc un rol strategic in tarile cu economie de piata.

Pentru serviciile active prestate bancile pretind si incaseaza dobanda sau comision de la solicitantii lor. Pentru sumele pastrate in depozit, ca si pentru celelalte servicii pasive, bancile platesc dobanda clientilor creditori.

Diferenta dintre dobanzile incasate de banci si cele platite de ele constituie castigul brut bancar. Acesta este utilizat pentru: acoperirea cheltuielilor de functionare ale bancii, plata impozitelor legale si constituirii profitului net al bancii, sau castigul net bancar.

Amploarea crescanda a importantei bancilor, ca si diversificarea operatiunilor efectuate de ele au condus, mai intai la specializarea lor, pentru ca, recent, sa apara o tendinta puternica spre universalizarea functiilor pe care o institutie bancar - financiara le indeplineste.

Tipuri de banci

Cea mai generala grupare a bancilor se concretizeaza in banci de emisiune (una in fiecare tara) si banci comerciale.

In pofida denumirii lor, bancile centrale (de emisiune, banca bancilor sau banca de prim rang) nu sunt banci in sensul strict al termenului. Ea nu este preocupata, mai ales, de maximizarea profitului ei, ci de realizarea anumitor obiective pentru intreaga economie nationala, obiective care ii revin din mandatul national, atribuit acesteia de forul legislativ.

Functiile principale ale bancilor centrale sunt:

- asigurarea si reglarea cantitatii de bani in circulatie si a ratelor dobanzii;

- prevenirea falimentelor bancare, falimente care ar putea deregla mecanismul bancar in general;

- autorizarea si supravegherea exercitarii functiei de operator bancar.

In plus, bancile centrale ofera servicii specifice bancilor comerciale. In acest sens, ele actioneaza ca o banca a bancherilor, detinand majoritatea rezervelor bancilor comerciale. Banca centrala ofera servicii specifice si guvernului. Guvernul detine un cont la banca centrala, isi completeaza cecurile prin acest cont si, in unele tari, el plaseaza obligatiunile sale prin intermediul acestei banci. Banca Centrala conlucreaza cu Trezoreria, in unele cazuri, acordand acesteia imprumuturile solicitate.

Fiind banca de emisiune, banca centrala pune in circulatie bancnotele si moneda divizionara. La origine, biletul de banca era o creanta a detinatorului lui asupra unui activ existent in depozitele bancii emitente. In prezent biletele de banca (bancnotele) se emit relativ independent de activul bancii centrale. Respectiva banca pune in circulatie cantitatile de bani care, de regula, corespund nevoilor de lichiditate ale economiei in ansamblul ei si care se incadreaza in obiectivele de politica monetara si bugetara a tarii.

Bancile comerciale reprezinta un tip de intreprindere lucrativa specializata in ansamblul activitatilor economice, care furnizeaza bani - capital celorlalti agenti economici - persoane fizice si/sau persoane juridice. Aceasta activitate principala se desfasoara, mai ales, pe baza resurselor banesti atrase, dar si a capitalului lor propriu. Bancile comerciale se impart in banci de depozit si banci ipotecare.

Bancile comerciale de depozit isi procura mijloacele financiare de care au nevoie de pe piata monetara, prin depunerile pe termen scurt ale clientilor lor. La randul lor, acestea pot fi: de depozit propriu-zise, care primesc depuneri la vedere si la termen si acorda credite pe termen scurt; banci de afaceri, care dispun de capitaluri proprii importante si isi procura mijloacele necesare si prin emisiunea de obligatiuni sau de actiuni, ele putand acorda credite pe termen lung.

Bancile ipotecare sunt acelea care isi procura mijloacele financiare necesare prin emisiunea de inscrisuri si obligatiuni ipotecare.

Ipoteca reprezinta un drept real, accesoriu al creditorului, constituit asupra bunurilor imobile (uneori mobile), apartinand debitorului, ca o garantie asupra platii unei anumite obligatii la scadenta. Ipoteca poate fi stabilita fie pe baza de conventie intre parti, fie direct in virtutea prevederilor legii. In caz de neachitare a creantei la scadenta, creditorul poate deveni proprietarul bunurilor ipotecate sau sa porneasca actiunea de vanzare a lor, urmand ca din suma rezultata sa-si recupereze cu prioritate, fata de alti creditori, suma imprumutata.

In cadrul sistemului bancar - financiar, un loc tot mai insemnat ocupa diferitele societati financiare si de asigurari.

Tipurile de banci, diversitatea formelor acestora, ca si legaturile multiple dintre ele se afla in dependenta de conditiile economice si social - politice din fiecare tara.

De exemplu in U.S.A., sistemul bancar, de credit si de asigurari este format din: Sistemul Federal de Rezerva (S.F.R.), Bancile comerciale, Societatile de asigurari, Fundatiile de ajutor reciproc pe piata monetara.

Sistemul Federal de Rezerva este format dintr-un numar relativ mic de banci care se afla sub jurisdictia guvernului federal sau sub cea a statelor federative. Acesta este o adevarata banca centrala a natiunii americane. Sarcina de baza a S.F.R. consta in a folosi puterea sa monetara pentru a preveni falimentul sistemului, respectiv compromiterea lui, manifestand interes pentru problemele economico - sociale majore cu care se confrunta tara. El este un fel de organism al guvernului federal, dar actioneaza mai degraba, in interesul intregii societati americane, avand misiunea de a apara dolarul.

S.F.R. este structurat dupa principiul piramidal. In varful piramidei se afla Consiliul Administratorilor (Board of Governors). Apoi, urmeaza, in ordine, Comitetul Pietei Libere Federale (Federal Open Market Committe), Bancile federale de rezerva (12) si bancile membre (18% din totalul bancilor americane). Pe teritoriul S.U.A., isi desfasoara activitatea cca. 15.000 de unitati ale bancilor comerciale, cuprinzand toate domeniile vietii social - economice. Numeroase filiale ale acestora se afla in afara granitelor tarii.

Functiile bancilor comerciale se impletesc cu ale Institutiilor de asigurari si de credit, cu ale Societatilor cooperative de economii si imprumuturi, ale Fundatiilor de ajutor reciproc.

Institutiile bancar - financiare si de asigurari in Romania

Trecerea la un nou sistem economic in Romania a impus reorganizarea si restructurarea sistemului bancar - financiar. Sensul general al acestor schimbari a constat, pe de o parte, in lichidarea sistemului de tip monobancar, in cadrul caruia Banca Nationala a Romaniei indeplinea functia de emisiune monetara si de adaptare pasiva la cererea de bani a agentilor economici, fara ca rata dobanzii sa joace un rol major in atragerea economiilor populatiei si onorarea solicitarilor de credite. Pe de alta parte, se urmareste constituirea si dezvoltarea unui sistem bancar la doua niveluri:

a) banca de emisiune;

b) societatile, bancile si institutiile financiare si de asigurari. Acestea din urma se preconizeaza a fi organizate pe criteriul universalitatii operatiunilor.

Pentru atingerea obiectivelor aratate s-au intreprins o serie de masuri in plan legislativ si operational - functional. A fost adoptat statutul de organizare si de functionare a B.N.R.; a fost reglementata problema crearii de noi banci, restrictiile in acest sens fiind doar de ordin economic (capital propriu minim, calitatea profesionala a personalului si probitatea sa morala etc.); a fost eliminat monopolul societatii de asigurari (ADAS) etc.

Banca Nationala a Romaniei este conceputa ca un organism al statului, functionarea sa fiind supravegheata de Parlament. Prin lege, B.N.R. este mandatata sa conduca politica monetara si de credit si sa caute caile de mentinere a puterii de cumparare a monedei nationale. Capitalul B.N.R. este public.

Functiile principale ale B.N.R.:

a) este singura institutie de emisiune monetara;

b) fiind banca a bancilor, ea indeplineste rolul de imprumutator ultim, intervenind in cazul in care o societate bancara intampina dificultati temporare, respectiv nu dispune de numerarul necesar pentru a face fata restrangerilor neanticipate ce depasesc rezervele sale. BNR furnizeaza numerar bancii respective in limita maxima de 75% din fondurile proprii.

c) BNR conduce politica monetara si valutara a tarii; prima operatiune o realizeaza prin influentarea nivelul ratei dobanzii si a evolutiei masei monetare; cea de-a doua prin cumparare si vanzare de valuta (in limita rezervelor ei valutare).

d) BNR deruleaza operatiunile cu Trezoreria statului (reprezentanta statului ca agent financiar, in calitatea sa de debitor si de creditor). Deoarece intre cheltuielile publice (cu ritmuri uniforme de efectuare) si incasarea impozitelor si taxelor (avand caracter periodic) exista neconcordante in timp, apar asincronisme, statul se imprumuta de la BNR pentru ajustarea acestui decalaj si sustinerea ritmica a cheltuielilor sale.

Garantia indeplinirii obiectivului central al BNR (mentinerea puterii de cumparare a leului) consta in asigurarea autonomiei sale. Aceasta vizeaza doua laturi:

1. Una functionala, ceea ce inseamna ca ea trebuie sa se concentreze asupra obiectivelor proprii, sa se manifeste ca autoritate monetara nationala suprema, sa-si aleaga in mod liber mijloacele de actiune etc.;

2. Alta organica, ce se refera la competentele de numire a membrilor Consiliului de administratie, la durata mandatelor, la modul de functionare si deliberare a acestuia.

Societatile bancare au statut de societati comerciale pe actiuni, chiar daca sistemul bancar specific actualmente Romaniei poarta inca pecetea tranzitiei la noul sistem economic. Oricum, este evidenta trecerea de la specializarea bancara din perioada anterioara anului 1989 la sistemul de societati bancare universale.

Un fapt pozitiv poate fi considerat extinderea sistemului bancar din tara noastra dar, falimentele care au avut loc in ultimii ani, unele afectand banci cu nume rasunatoare cum ar fi Bancorex, au demonstrat cat de mult rau poate provoca interventia unor forte politice calauzite de interese obscure, de tip mafiot. Cele cateva privatizari care au avut loc in domeniul bancar (BRD, Banc Post, Banca Agricola) au darul de a spori increderea clientilor in capacitatea sistemului bancar de se adapta cerintelor economiei de piata.

II. Oferta si cererea de moneda

Instrumentele monetare s-au diversificat foarte mult. In toate tarile cu economie de piata au fost create si perfectionate sisteme bancar - financiare complexe, dar suple, fiecare componenta cautand sa vina operativ in intampinarea cererii de moneda. In fond, moneda numerar incepe sa existe atunci cand paraseste depozitele Bancii Centrale si ale altor institutii emitente si isi inceteaza existenta cat revine in acestea.

1) Oferta de moneda noua este, de regula, legata de o operatiune de creditare, ceea ce inseamna monetarizarea unei creante bancare. Procesul invers, adica rambursarea unui efect de comert sau a unei datorii oarecare in favoarea unei banci, echivaleaza cu o reducere a masei monetare.

Mecanismele prin care Banca Centrala pune in circulatie moneda sunt urmatoarele:

a) mecanismul asigurarii nevoilor statului, respectiv acoperirea deficitului bugetar prin emiterea si negocierea bonurilor de tezaur;

b) achizitionarea devizelor obtinute de firme din exportul de marfuri;

c) acordarea de credite de catre bancile comerciale clientilor lor;

d) formarea unor depozite bancare sub forma de conturi, din care bancile pot acorda, in anumite limite, credite altor clienti. Banca deschide un cont clientului sau, prin care i se acorda un credit, autorizandu-l 'sa traga' cecuri asupra acestui cont.

Diferitele componente ale masei monetare sunt puse in circulatie de: bancile comerciale, Trezorerie si Banca Centrala (de emisiune).

Bancile comerciale creeaza (ofera) moneda de cont (scripturala) prin acordarea de credite agentilor economici. Orice pasiv sub forma de credite (obligatii de plata) figureaza la banca sub forma de activ, ca o creanta (drepturi de incasat). Dimpotriva, la nivelul agentilor economici nonbancari, acesta apare ca pasiv, sub forma de datorie, si la activ, ca spor monetar. Intr-un sistem cu multiple banci comerciale acestea isi coreleaza operatiunile cu Banca Centrala. Soldurile care nu se compenseaza presupun deschiderea de conturi curente ale bancilor comerciale la Banca Centrala. Bancile comerciale solicita, in baza acestor solduri, moneda nationala.

Trezoreria efectueaza cea mai mare parte a platilor sale prin intermediul bancilor comerciale si al Bancii Nationale. Ea se poate servi insa si de propria sa moneda, avand facultatea de a crea moneda. Operatiunea consta in trecerea dintr-un cont bugetar intr-un cont la vedere. In mod direct, Trezoreria ofera moneda prin imprumuturile pe care ea le contracteaza la diferite banci comerciale sub forma obligatiunilor emise si negociate (subscrise).

Oferta de moneda este asigurata si de Banca Nationala, de banca de emisiune. Biletele Bancii Centrale 'intra in scena', in primul rand, pentru alimentarea nevoilor de resurse financiare ale statului. Operatiunea are loc in felul urmator: pentru acoperirea cheltuielilor Administratiei de Stat (in cazul bugetului deficitar), Trezoreria emite anumite bonuri de tezaur, pe care bancile comerciale le subscriu, platind pentru ele. Dar, aceste bonuri subscrise pot sa fie revandute Bancii Centrale, suma platita reprezentand oferta de bani. Operatiunea se produce, mai intai, prin creditarea conturilor bancilor comerciale, apoi prin scoaterea (tragerea) din aceste conturi, prilej cu care biletele Bancii Centrale sunt puse in circulatie sub forma de numerar.

In al doilea rand, Banca Centrala modifica masa monetara in functie de nevoile de valuta. Ea sporeste masa monetara de fiecare data cand cumpara devizele straine obtinute prin exporturile de marfuri efectuate de agentii economici. Dimpotriva, masa monetara se diminueaza cu ocazia vanzarii devizelor pentru a sustine importurile agentilor economici.

In al treilea rand, biletele de banca intra in circulatie in cazul in care bancile comerciale au nevoie de sume suplimentare pentru a face fata retragerilor mai mari decat depunerile efectuate de clientela lor. Banca de emisiune ofera bani celorlalte banci in mai multe situatii: cand compensatiile dintre bancile comerciale nu ajung la zero; cand detinatorii de depozite doresc sa pastreze moneda sub forma de bilete ale Bancii Centrale; cand autoritatile monetare obliga bancile comerciale sa suplimenteze sumele depuse, ca rezerva, in contul Bancii Centrale.

Intr-un sistem monetar ierarhizat, Banca Centrala indeplineste functia de casa centrala, de ultim rezervor de lichiditate. In acest rol, ea creeaza moneda prin remonetizarea creantelor primare, adica prin refinantarea bancilor comerciale (rescontarea).

Cererea banilor de cont; multiplicatorul lor

Treptat, pe baza unei indelungate experiente, bancile comerciale au invatat 'sa creeze' moneda, sa potenteze masa monetara. Acest proces este cunoscut sub denumirile de 'expansiune a depozitelor la vedere', de multiplicator al banilor sau multiplicator al creditului.

Pentru explicarea mecanismului multiplicarii banilor, presupunem urmatoarele ipoteze: toate bancile comerciale au convenit ca nivelul rezervelor lor sa fie de 25% din volumul depozitelor la vedere (acest nivel, in Romania se ridica in prezent - trimestrul I 2001 - la 30%, dar sunt semnale ca va fi redus); banii numerar intrati in sistemul bancar nu sunt expusi scurgerilor in afara sistemului; toate platile sunt efectuate de banci prin operarea in conturile deschise clientilor lor.

Sa presupunem ca o persoana se hotaraste sa efectueze un depozit la vedere de un milion de lei pe care-i depune la banca 'A'. Prin aceasta operatiune numerarul aflat in circulatie se reduce cu un milion, iar masa monetara scripturala sporeste cu aceeasi suma. Daca banca ar fi obligata sa pastreze in rezerva intreaga suma depusa de clientul sau, atunci nu ar mai apare alt efect decat cel precizat anterior.

Dar, asa cum am presupus, banca poate sa tina si tine efectiv ca rezerva doar 25% din depuneri. Restul de bani ii imprumuta solicitantilor. Persoana care a obtinut creditul de la banca 'A' dispune efectuarea unei plati catre un furnizor al sau ce are cont deschis la o alta banca 'B'. Aceasta, la randul ei, din intrarea de 750 mii lei, constituie o rezerva de 25%, restul sumei imprumutand-o altui client s.a.m.d.

Procesul de expansiune a depozitelor in cont poate fi prezentat astfel:

Suma totala a depozitelor la vedere se poate deduce facandu-se apel la logica matematica elementara. Procesul de expansiune a depozitelor in cont se va opri atunci cand intreg numerarul intrat este pastrat in bancile comerciale sub forma rezervelor dorite (sau obligatorii). Cum rezervele am presupus ca reprezinta a patra parte din depozitele la vedere, procesul va avea ca efect inlocuirea a un milion u.m. cu 4 milioane u.m..

Daca noile depozite la vedere nu vor atinge suma de 4 milioane lei moneda de cont, inseamna ca in sistemul bancar exista numerar in exces peste rezervele dorite, deci echilibrul monetar nu a fost atins. Ca urmare, procesul de expansiune va continua.

Multiplicatorul ofertei de bani este definit ca raport intre volumul noilor depozite si noile rezerve, sau ca inversul ratei rezervelor. El se calculeaza astfel:

Mm = ; Mm = ;

unde:

Mm = multiplicatorul monetar;

R = rezervele obligatorii;

Dv = depozitele la vedere;

r = rata rezervelor.

In exemplul nostru Mn = ; Mm = = 4 ori.

Contractia ofertei de bani. Procesul analizat anterior poate functiona in sens invers. Aceasta se produce in cazul in care are loc o scurgere de numerar din sistemul bancar prin retragerea unor depozite bancare de catre clientii ce le depusesera anterior. In cazul exemplului anterior, daca cel care a depus acel milion de lei se decide sa-i retraga din cont, atunci rezervele bancii se reduc cu un milion. Pentru restabilirea echilibrului, depozitele la vedere trebuie diminuate cu 4 milioane lei. Aceasta nu se produce imediat si automat, ci prin decizia bancii de a nu mai reinnoi acele imprumuturi ajunse la scadenta, care corespund bazei monetare constituite din depozitul in numerar retras.

2) Cererea de moneda si motivatiile ei

Populatia doreste moneda pentru functiile pe care aceasta poate sa le indeplineasca, nu pentru calitatile intrinseci ale diferitelor instrumente monetare, fie ele chiar de aur. Marimea cererii de moneda in economie depinde de utilitatile acesteia, care sunt exprimate de facilitatile pe care le pot asigura disponibilitatile banesti.

Atunci cand moneda a indeplinit mai ales functii pasive - de mijlocire a schimburilor de bunuri economice, cand circulatia baneasca reprezenta un reflex al fluxurilor economice reale - masa monetara era conditionata mai ales de nevoile agentilor economici de a achizitiona bunurile materiale si de a plati serviciile necesare. Acesta este motivul tranzactional al cererii de moneda.

a) Cererea de moneda depinde, in primul rand, de volumul total al schimburilor mijlocite efectiv de moneda si de viteza de rotatie a acesteia. Aceasta inseamna ca masa monetara (M) se afla in raport direct proportional cu volumul schimburilor, rezultat din potentarea volumului fizic al bunurilor materiale si serviciilor vandute - cumparate (T) cu preturile si tarifele acestora (P). Totodata, ea evolueaza invers proportional cu viteza de rotatie a banilor (V). Asadar,

M = , adica MV = TP

b) In al doilea rand, masa monetara depinde de amploarea creditului de consum, de raportul dintre vanzarile pe datorie si platile facute in contul creditelor ajunse la scadenta in perioada de referinta.

c) In al treilea rand, masa semnelor banesti este influentata si de comportamentul agentilor economici fata de moneda, sintetizat prin expresia intensitatea inclinatiei spre lichiditate.

Preferinta pentru lichiditate se bazeaza pe mai multe mobiluri concrete: mobilul venitului, adica tendinta oricarui agent economic de a pastra bani lichizi, de a nu-i cheltui pe masura incasarii lor; mobilul afacerilor, pastrarea unui volum de bani in asteptarea unor plasamente mai avantajoase in viitor; mobilul prudentei, dorinta agentilor economici de a fi pregatiti pentru a face fata situatiilor neprevazute; mobilul speculatiei, constand in aceea ca, in anumite conditii, banii lichizi sunt un activ financiar superior fata de diferitele titluri de valoare, ceea ce ii determina pe detinatori de economii sa le plaseze cu precadere intr-un asemenea activ.

3) Piata monetara si echilibrul ei

Ca piata specifica, piata monetara difera atat de piata bunurilor de consum (a satisfactorilor), cat si de cea a factorilor de productie (a prodfactorilor). Obiectul tranzactiei pe o asemenea piata il formeaza moneda-numerar si/sau banii de cont. In ansamblul pietelor, piata monetara detine un rol tot mai insemnat, acesta decurgand din semnificatia tot mai mare pe care o are moneda in economia contemporana.

Piata monetara consta in ansamblul tranzactiilor cu moneda, din confruntarea specifica dintre cererea si oferta de moneda in functie de pretul ei (rata dobanzii).

Marfa monetara este omogena. Cu toate acestea pretul tranzactiei cu moneda difera in functie de numerosi factori:

- termenul scadentei;

- gradul de risc asumat de creditor;

- sumele tranzactionate etc.

In plus, ajustarea ei se face foarte greoi, piata monetara fiind o piata de oligopol, cu putini ofertanti de moneda.

La un anumit nivel al ratei dobanzii - celelalte conditii fiind date -, evolutiile cererii si ale ofertei de moneda converg spre realizarea echilibrului pe piata monetara. Piata monetara se afla in stare de echilibru, cand, la un anumit nivel al ratei dobanzii (d'e), cantitatea de moneda oferita (M₀) este egala cu cea ceruta (Mc), acestea fiind egale cu masa monetara de echilibru (Mme). Se prezinta corelatia grafic pe tabla.

Cresterea cererii de moneda are ca efect sporirea atat a cantitatii de moneda pe piata, cat si cresterea ratei dobanzii.

Scaderea cererii de moneda are ca efect atat scaderea cantitatii de moneda, cat si a ratei dobanzii.

Cresterea ofertei de moneda conduce la scaderea ratei dobanzii si la cresterea masei monetare trazactionate pe piata. Surplusul de moneda nu va putea fi absorbit decat daca va scadea rata dobanzii, aceasta din urma stimuland cererea de moneda.

Scaderea ofertei de moneda conduce la sporirea ratei dobanzii si la diminuarea cantitatii de moneda tranzactionata. Cauza cresterii ratei dobanzii este existenta unei penurii de moneda la o rata scazuta a dobanzii, penurie ce exercita presiuni in sensul majorarii ratei dobanzii.

Mecanismele pietei monetare sunt complicate dar concrete. De exemplu, bancile care dispun de resurse pe care doresc sa le dea cu imprumut la nivelul curent al ratei dobanzii se pot confrunta cu scaderea cererii de moneda. Mecanismul de echilibrare a pietei monetare se desfasoara relativ lent, prin modificarea treptata a ratei dobanzii, in asa fel incat sa se echilibreze cererea cu oferta, de asemenea, active. De asemenea, o banca coboara rata dobanzii la creditele acordate, concomitent cu scaderea ratei dobanzii la depozite. Dar, reducerea ratei dobanzii la depozite trebuie facuta in consens, decizia unui singur agent bancar in directia aratata putand duce la pierderea deponentilor care se vor orienta spre alte institutii care le ofera rate mai mari de dobanda.

Caracterizarea concreta a pietei monetare mai necesita si alte precizari.

Cererea de moneda este o cerere de incasari reale; agentii economici se intereseaza de puterea de cumparare a incasarilor lor, si nu de suma nominala a acestora.

Agentii pastreaza moneda pentru a o utiliza in efectuarea tranzactiilor si pentru a se proteja impotriva riscurilor.

Existenta unor costuri de transformare (in bani lichizi) este unul dintre motivele care explica detinerea de moneda.

Costul de oportunitate suportat de un agent economic ce detine moneda este egal cu dobanda pe care el ar fi putut s-o obtina plasand acesti bani. Detinerile de moneda pentru tranzactii ale unui agent sunt optime cand costul tranzactiei este egal cu costul de oportunitate al detinerii banilor lichizi.

Analiza in termeni de gestiune a stocurilor monetare arata ca incasarea monetara este o functie crescatoare de venit si una descrescatoare de nivelul ratei dobanzii.

Un agent ce detine un titlu financiar se expune unei pierderi de capital, daca la acel activ cursul scade. Acest risc explica existenta unei cereri de moneda pentru motivul speculatiei.

Pentru un nivel dat al ratei anticipate a dobanzi, cererea de moneda pentru speculatie este o functie descrescatoare de rata dobanzii pe piata.

O anticipare a cresterii preturilor diminueaza stocul de masa monetara si conduce la cresterea vitezei de circulatie a monedei.

Studiile empirice confirma ideea ca cererea de moneda este o functie de venit si de rata dobanzii. Elasticitatea pe termen lung a cererii de moneda in raport cu venitul pare a fi inferioara lui 1. Elasticitatea respectiva in raport cu rata dobanzii este negativa.

III. Politica monetara si instrumentele ei

Politica monetara este un ansamblu de actiuni exercitate de autoritatile monetare (Banca Nationala, Trezoreria) asupra masei monetare si asupra activelor financiare, in vederea orientarii economiei pe termen scurt sau mediu. Regulile pe care Banca Centrala le impune celorlalte banci si institutii financiare vizeaza atingerea unor obiective generale ale tarii, cum sunt: stabilitatea, restructurarea, expansiunea si deschiderea cu eficienta a economiei nationale spre exterior etc.

Motivatiile si scopurile politicii promovate de agentii bancari si de credit pot fi grupate in doua categorii. In primul rand, acestea constau in organizarea profesiunii bancare de asa maniera incat sa asigure protectia deponentilor, sa se evite riscul care ar proveni dintr-o gestiune dezordonata a resurselor monetare si din masurile individuale care ar periclita sistemul monetar si de credit.

In al doilea rand, prin politica monetara se urmareste ca volumul masei monetare si conditiile crearii ei sa contribuie la realizarea obiectivelor economice fundamentale. Ea nu trebuie sa favorizeze nici lipsa de bani, dar nici orientarea agentilor specializati in operatiuni bancare riscante. Deci, o politica monetara sanatoasa trebuie sa-si propuna concilierea stabilitatii puterii de cumparare a monedei (nu stabilitatea masei monetare) cu expansiunea economica.

Pe plan intern, rolul politicii monetare se realizeaza prin reglarea cererii de moneda de schimb si de plata. Dar, reglarea respectiva nu este un scop in sine. Printr-o asemenea masura se urmareste stabilitatea preturilor, deplina ocupare a fortei de munca si expansiunea economica etc.

Pe plan extern, politica monetara si miscarile externe de capitaluri sunt de natura dubla. Pe de o parte, politica monetara poate sa caute incurajarea intrarilor sau iesirilor de capitaluri pentru reechilibrarea balantei de plati. Pe de alta parte, ea incearca sa gaseasca modalitatile de a suporta presiunile valutare din exterior atunci cand miscarile de capitaluri se deruleaza speculativ. Bineinteles, se recurge la aceasta politica daca autoritatile monetare nationale nu au puterea notabila de a evita astfel de presiuni.

Instrumentele clasice ale politicii monetare sunt: manevrarea taxei scontului si a rescontului, cumpararile si vanzarile de titluri pe piata deschisa (open market), variatiile cotelor rezervelor obligatorii etc.

a) Banca Centrala joaca un rol important in crearea de moneda prin tehnica indirecta a rescontarii titlurilor de credit.

Scontarea consta in actul prin care o banca achizitioneaza de la clientii sai, la vedere si inainte de scadenta, creante pe termen scurt (trate, bilete la ordin etc.), oferindu-le acestora suma de pe inscrisul in cauza, din care se scade dobanda aferenta pentru durata de timp cuprinsa intre momentul achizitionarii creantei si scadenta ei (scont).

Taxa scontului (marimea relativa a scontului) depinde de mai multi factori, in primul rand, de raportul dintre cererea de scontare si posibilitatile bancilor comerciale de a veni in intampinarea solicitantilor. Marimea taxei scontului se ala sub influenta taxei rescontului.

Rescontarea reprezinta operatiunea de achizitionare de catre banca de emisiune de la bancile comerciale, a efectelor de comert deja scontate de acestea din urma, operatiune efectuata la vedere si inainte de scadenta.

Valoarea acestor titluri este inregistrata in contul bancii prezentatoare, dar diminuata cu suma corespunzatoare taxei de rescont (legala) si duratei creditarii bancii comerciale.

Taxa rescontului este rata dobanzii pe care o calculeaza banca de emisiune in momentul rescontarii titlurilor de credit de catre bancile comerciale (titluri scontate de acestea din urma clientilor lor).

In functie de sensul evolutiei ratei de rescont se modifica volumul creditului, ca si costul lui. Ratele dobanzilor acordate sau incasate de bancile comerciale urmeaza dinamica ratei rescontului, ceea ce inseamna ca politica bancii de emisiune influenteaza costul creditului in ansamblul sau.

Taxele de scont (ca preturi ale operatiunilor de scontare) sunt, de regula, mai mari decat cele de rescont. Bancile comerciale sunt permanent atente la taxa rescontului si se raporteaza la ea, stabilind taxe de scont mai mari. Aceasta mai ales ca Banca Centrala poate inchide 'robinetul' rescontului in cazul unei utilizari excesive a lui. Banca bancilor se conduce dupa principiul conform caruia rescontarea este o favoare data bancilor comerciale si nu un drept al lor.

b) Achizitionarea sau vanzarea titlurilor pe 'open market' reprezinta un instrument de politica monetara folosit mai ales in S.U.A.. Intrucat tranzactiile intre bancile comerciale genereaza fie un excedent, fie un deficit global de lichiditati, Banca de emisiune intervine pentru a 'reteza' excedentul respectiv pentru a 'completa' deficitul, dupa caz. In prima situatie, ea cedeaza pe piata monetara o fractiune din efectele publice (creante asupra Trezoreriei) sau din cele private (creante asupra economiei); cumpararile pe care le efectueaza agentii economici diminueaza masa monetara. In cazul opus, banca de emisiune achizitioneaza pe piata o parte a efectelor publice sau private detinute de bancile comerciale, punand astfel in circulatie cantitati suplimentare de moneda.

Reglarea lichiditatii monetare in functie de nevoile sistemului economic, ca si evitarea variatiilor de ritmuri foarte mari si dezordonate in dinamica masei monetare poarta denumirea de politica 'open market'. Simplu vorbind, aceasta politica inseamna ca, prin interventia sa, institutia de emisiune 'deschide' piata care, in stadiul sau initial, functiona doar pe baza tranzactiilor intre bancile comerciale.

c) Practica cotelor obligatorii de rezerva s-a generalizat in aproape toate tarile industrializate. Variatia procentajelor rezervelor este foarte eficace, intrucat afecteaza imediat multiplicatorul creditului. Aceasta politica este utila mai ales in tarile unde predomina moneda scripturala.

d) Plafoanele de credit presupun stabilirea de maxime de credit pentru fiecare banca in parte de catre Banca Centrala. Utilizate pe larg in tara noastra dupa 1989, in prezent s-a renuntat la ele, fiind considerate prea rigide pentru economia de piata.

e) Rata de refinantare bancara - prin care Banca Centrala furnizeaza lichiditati societatilor bancare solicitante, in conformitate cu obiectivele de politica monetara si de credit. Refinantarea societatilor bancare este o operatiune pe termen scurt, de regula, maximum 90 de zile.

Politica banilor ieftini

Daca echilibrul produsului national brut este realizat la un anumit nivel care este insotit de somaj important si de folosirea incompleta a capacitatilor de productie, urmeaza sa se recurga la politica banilor ieftini. Aceasta consta in setul de masuri care sa faca creditul ieftin si usor de obtinut. Pentru sporirea ofertei de bani, bancile comerciale vor intreprinde, intr-o combinatie adecvata, urmatoarele actiuni:

- cumpararea de hartii de valoare publice de la banci si populatie, cumparare efectuata pe piata deschisa;

- reducerea ratei legale de rezerva;

- reducerea taxei scontului.

Ca urmare a acestor masuri, sporesc rezervele suplimentare ale sistemului bancilor comerciale. Intrucat rezervele obligatorii se constituie in baza a sporirii ofertei de bani se poate astepta ca oferta de bani sa creasca.

Sporirea ofertei de bani va duce la diminuarea ratei dobanzii, ceea ce va antrena cresterea investitiilor si ridicarea nivelului de echilibru al PNB. Marimea cu care sporeste acest indicator este in functie atat de volumul investitiilor, cat si de dimensiunea multiplicatorului investitiilor.

Politica banilor scumpi

Daca la un anume nivel al PNB apare inflatia prin cerere, se va promova politica banilor scumpi. Aceasta consta in reducerea posibilitatilor de a obtine credit si in cresterea costurilor lui. In acest scop, se intreprind, in diferite succesiuni, urmatoarele actiuni:

- vinderea de hartii de valoare de catre Trezorerie pe piata deschisa catre institutiile de depozit si catre populatie;

- ridicarea ratei legale de rezerva;

- ridicarea ratei dobanzii.

Ca urmare, la banci rezervele vor fi prea mici pentru a satisface exigentele ratei legale de rezerva, adica operatiunile lor curente sunt prea mari in raport cu rezervele lor. Bancile isi vor reduce afacerile lor curente, abtinandu-se de la acordarea unor noi imprumuturi. Oferta de bani se va reduce, ceea ce antreneaza ridicarea ratei dobanzii. Cresterea ratei dobanzii conduce la restrangerea investitiilor si a cheltuielilor totale, limitandu-se inflatia prin cerere.

IV. Cateva institutii financiare internationale

Conceperea si aplicarea politicii monetare a fiecarei tari trebuie sa tina seama si de rolul tot mai important pe care il joaca in relatiile economice internationale ca si in economia diferitelor tari, institutiile financiare internationale. Pentru Romania, Fondul Monetar International si Banca Mondiala sunt institutii a caror importanta nu poate fi pusa la indoiala. De aceea, cateva referiri la acestea sunt binevenite.

Fondul Monetar International (FMI/IMF) isi are originea in recesiunea economica din perioada anilor 1930. In acei ani, tarile se aflau sub presiunea cotei aurului care fusese reintrodusa dupa primul razboi mondial, cu rate de schimb care s-au dovedit a fi nerealiste. In particular, lira sterlina a fost reevaluata, iar in anul 1931, cand aceasta a renuntat la cotatia aur, mai multe tari s-au intrecut in graba lor de devaloriza, dand nastere devalorizarilor competitive. De asemenea, mai multe tari au luat masuri protectioniste pentru a-si proteja industria nationala. Ca rezultat al acestor actiuni, s-a produs prabusirea comertului: intre anii 1929-1932, valoarea comertului mondial a scazut cu peste 60%. Mai multe conferinte monetare internationale au convenit sa reinstaureze ordinea si sa reinceapa procesul economic, dar mai toate au sfarsit prin a esua din cauza lipsei de cooperare. Opiniile pe tema problemelor economice erau foarte diferite. Din punct de vedere politic, acesta a fost punctul culminant al izolationismului.

La inceputul anilor 1940, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, doi ganditori originali, John Maynard Keynes de la Trezoreria Marii Britanii si Harry Dexter White de la Trezoreria Statelor Unite au conceput simultan, planuri pentru instaurarea unui sistem monetar complet nou, care sa stabilizeze ratele de schimb si sa propulseze comertul liber. In locul aranjamentelor ad-hoc realizate prin intermediul unor conferinte neregulate intre tarile importante, era nevoie de o institutie internationala permanenta, care sa preia raspunderea pentru acest sistem. Aceasta a fost proiectata astfel incat sa acorde asistenta financiara tarilor cu probleme in domeniul balantelor de plati. S-a sperat ca in acest mod tarile vor fi impiedicate sa foloseasca protectionismul sau devalorizarea competitiva drept metode de redresare a balantei. Suportul financiar acordat ar fi oferit acestor tari posibilitatea de a-si pune ordine in afaceri si de a-si echilibra balanta de plati.

La Bretton Woods in statul New Hampshire au avut loc negocierile finale, in Iulie 1944, ce au dus la infiintarea FMI-ului si Bancii Mondiale. La negocieri au luat parte delegatii din patruzeci si cinci de tari, inclusiv Uniunea Sovietica, care astfel poate fi privita ca unul dintre fondatori. Conferinta a avut loc in conditii deosebite: cu numai trei saptamani inainte avusese loc debarcarea trupelor aliate in Normandia si pe de alta parte, exista o dorinta politica puternica de a coopera in vederea anihilarii nationalismului acut din perioada antebelica. Cei care scriu istoria FMI asociaza succesul conferintei cu 'coincidenta de moment si de persoane'.

Acordul de infiintare a FMI si a Bancii Mondiale a fost incheiat dupa trei saptamani de negocieri. Elementul nou, cel mai important a fost transferul catre FMI a puterilor nationale asupra politicii ratelor de schimb: modificarile ratei de schimb trebuiau sa fie facute prin consultarea tuturor statelor membre. Este de mentionat faptul ca ideea transferarii acestei autoritati a venit din partea britanicilor, care in mod traditional nu doreau sa se schimbe nimic.

FMI si-a inceput activitatea in mai 1946, avand 39 de tari membre si sediul general in capitala Statelor Unite, Washington. In cele din urma Uniunea Sovietica nu a putut face fata obligatiilor ce-i reveneau in calitatea de membru al Fondului si a parasit aceasta institutie. La inceput, tari din blocul estic precum Polonia si Cehoslovacia au aderat la Fond, dar au fost nevoite sa renunte, prin anii 1950 ca urmare a razboiului rece. Japonia si Germania s-au alaturat FMI si Bancii Mondiale la 1 ianuarie 1953. In anii '60, numarul membrilor a crescut rapid prin aderarea noilor tari independente, in curs de dezvoltare. Romania (1972) si Ungaria (1982) au aderat la FMI, iar la sfarsitul anilor '80 le-au urmat alte tari Est Europene, ca urmare a destinderii dintre Est si Vest. In 1992 a avut loc o noua crestere brusca a numarului membrilor FMI datorita aderarii a 15 republici din fosta Uniune Sovietica. Dupa organizarea unui referendum in care majoritatea populatiei a votat in favoarea aderarii, Elvetia a fost printre ultimele tari industrializate care s-a alaturat Fondului.

FMI numara in prezent 180 de tari membre, ceea ce inseamna ca aproape in totalitate, comunitatea mondiala se regaseste in FMI.

FMI este condus in mod oficial de Consiliul Guvernatorilor, cate un membru din fiecare tara, numit prin alternanta. Guvernatorii sunt, de obicei, ministri de finante sau guvernatori ai unor banci centrale, care vorbesc in numele guvernului tarii din care provin.

Guvernatorii decid asupra problemelor importante, cum ar fi cresterea capitalului Fondului, aderarea de noi membri sau acordarea drepturilor speciale de tragere. O data pe an, de obicei in septembrie, guvernatorii se intalnesc intr-o sedinta comuna ce se tine impreuna cu cea a Bancii Mondiale. Deciziile, care trebuie luate in afara sedintei anuale, se iau in urma unor rapoarte scrise.

Deciziile politice curente sunt luate de catre Consiliul Executiv, caruia guvernatorii ii deleaga aplicarea politicii FMI. Acest Consiliu este compus din 24 de directori executivi care se intalnesc cel putin de trei ori pe saptamana. Ei primesc rapoartele de la nivel guvernamental. Cele 5 tari cu cea mai mare cota de participare - Statele Unite, Marea Britanie, Germania, Franta si Japonia - au dreptul la cate un director permanent fiecare. De asemenea, din 1978, Arabia Saudita are un loc in consiliul Executiv conform regulii prin care, primele doua tari creditoare au dreptul sa-si numeasca propriul director. Celelalte tari isi combina voturile, de obicei pe grupuri regionale, cu exceptia Chinei si a Rusiei care isi numesc, fiecare, propriul director.

Cel mai important organism care traseaza politica FMI este Comitetul Interimar, compus din ministrii acelorasi 24 de tari care au loc in Consiliul Executiv, alesi in mod egal din tarile industrializate si cele in curs de dezvoltare. Acest Comitet, care a luat fiinta in 1974, se intalneste de doua ori pe an, cu putin inainte de sedinta anuala si in cursul primaverii. Numele de 'interimar' face referire la posibilitatea, conform prevederilor statutului, de a transforma Comitetul intr-un Consiliu cu putere de decizie. Virtual, nu se manifesta aceasta necesitate atat timp cat influenta politica a Comitetului este atat de mare, incat practic, el determina politica FMI. Presedintia Comitetului este asigurata prin rotatie.

Deciziile FMI sunt luate prin vot proportional. Fiecare tara membra are un numar mic de voturi de baza, care se multiplica proportional cu marimea cotei de participare.

Fiecare tara membra a FMI are o cota de participare echivalenta in DST, egala cu capitalul cu care s-a inscris in FMI. Cota determina importanta si marimea votului in cadrul FMI (un vot peste 100.000 DST plus 250 de voturi de baza acordate fiecarui membru), accesul la facilitatile creditelor FMI si alocarea de DST.

Cotele se revizuiesc la fiecare 5 ani, luand in calcul cresterea economiei mondiale si schimbarile in pozitiile economice relative ale membrilor.

Asadar, puterea de votare este semnificativ determinata de contributia financiara in cadrul FMI, care la randul ei este stabilita in functie de indicatorii economici si financiari ai fiecarei tari. Marimea majoritatii necesare luarii unei decizii depinde de importanta subiectului, dar in practica, rareori se voteaza in cadrul Consiliului Executiv: de obicei deciziile sunt luate prin consens. Pe de alta parte, deciziile sunt votate in mod oficial de catre guvernatori. Cu aproape 18% din voturi, Statele Unite au drept de veto asupra celor mai importante decizii, cum ar fi suplimentarile de capital, amendamente la Prevederile Acordului de Infiintare, pentru care este nevoie de 85% din voturi.

Conform prevederilor Acordului de infiintare, principala functie a FMI este aceea de a supraveghea sistemul monetar international. Din aceasta functie principala deriva cateva functii, cum ar fi:

- supravegherea politicii monetare si a ratei de schimb din tarile membre;

- elaborarea de recomandari privind politica financiara pentru membri si acordarea de credite pentru tarile cu dificultati in balanta de plati.

Desi FMI este cunoscut mai ales prin faptul ca acorda credite, aceasta nu este principala sa functie. rolul cel mai important pe care il detine Fondul este acela de manager al unui sistem monetar international ordonat, previzibil si stabil, cu granite deschise si care sa ofere cadrul necesar unei cresteri echilibrate in comertul mondial si in economiile tarilor membre. In acest sens, FMI functioneaza ca un organism permanent de consultanta, in care membrii coopereaza si participa activ in sfera monetara internationala.

FMI acorda credite numai in urma satisfacerii unor conditii de politica economica si financiara. Aceasta conditionare este o consecinta directa a functiei FMI de supraveghere a procesului de ajustare si urmareste doua scopuri:

- asigurarea ca tarile care primesc credite le folosesc in scopul redresarii balantei si ca tarile respective vor fi in masura sa restituie creditul primit. Ajustarea este intotdeauna necesara in cazul deficitelor din conturile curente fara acoperire in balanta de plati, iar imprumuturile de la FMI usureaza povara acestor ajustari sau o reesaloneaza pe o perioada mai lunga.

FMI supervizeaza oferta internationala de lichiditati. Din acest motiv, in cazul in care membrii considera ca exista pericolul diminuarii lichiditatilor internationale, Fondul poate aloca drepturi speciale de tragere (DST/SDR) pentru a suplimenta rezervele oficiale existente in tarile membre. In anul 1969 a intrat in vigoare amendamentul la Acordul de infiintare prin care se autoriza crearea de DST.

DST-urile sunt lichiditati internationale create de FMI, folosite de bancile nationale (centrale) in circuit inchis. Ele sunt alocate de FMI tarilor membre, in mai multe transe, proportional cu cotele de participare ale acestora in cadrul Fondului. DST este un cos de monedelor continand parti prestabilite din cele 4 monede liber convertibile - dolar, euro, lira sterlina, si yenul japonez -. Acestea participa la continutul unui DST cu urmatoarele ponderi: dolarul american cu 45%; euro cu 29%; lira sterlina cu 11%; yenul japonez cu 15%. Valoarea unui DST este influentata de modificarile ratei de schimb pentru fiecare din valutele componente. Rata dobanzilor practicate de FMI este medie ponderata a ratelor dobanzilor aferente celor 4 monede. Toate tranzactiile FMI sunt incheiate (convertite) in DST-uri.

Ajutorul financiar acordat de FMI se bazeaza pe sistemul transelor de credit in care fiecare transa reprezinta 25% din cota de participare a tarii respective la Fond. Prima transa este usor de obtinut pentru tarile cu probleme in balanta de plati. Pentru acordarea urmatoarelor transe, problema se pune in mod diferit: tara care solicita ajutorul financiar trebuie sa adopte un program politic elaborat in colaborare cu FMI. Se pune problema unor conditii, a unor criterii de performanta care pot fi folosite pentru a monitoriza progresele programului. Creditul este luat in etape si modificat dupa gradul in care sunt indeplinite conditiile impuse. Aceste facilitati de creditare, inclusiv prima transa sunt limitate la maximum 100% din cota de participare si trebuie reconsiderate in termen de 5 ani.

Conditiile pe care FMI le impune pe langa facilitatile de creditare nu pot constitui o compensatie standard, deoarece motivatiile pentru echilibrarea balantei de plati difera. Conditiile vizeaza intotdeauna reechilibrarea balantei interne si externe si stabilitatea preturilor. Programul conceput pentru situatii obisnuite, normale, prevede masuri de politica fiscala si monetara, politica in domeniul ratei de schimb, reforma in sectorul public, liberalizarea comertului si reforme in sectorul financiar si pe piata muncii.

Uneori este posibil ca devalorizarea ratei de schimb sa faca parte din program, dar acesta nu este un caz obisnuit. Adesea deficitul guvernamental excesiv este cauza problemelor si, in acest caz, cresterea taxelor sau reducerea cheltuielilor este inevitabila. Cu toate acestea, exista o idee comuna care transpare din majoritatea programelor si anume ca, deschiderea economica si incurajarea pietelor libere de a functiona la preturi reale sunt cele mai bune cai de dezvoltare economica. Inlocuind structurile rigide, se deschide calea pentru sustinerea relansarii economice, reducerea somajului si reducerea saraciei sub nivelul mediu.

Programele de ajustare ale FMI au propriile lor costuri. Reducerea cheltuielilor si reformele economice vor lovi intotdeauna in grupuri individuale sau institutii neproductive, cu resurse limitate. De aceea, programele sunt adeseori criticate sever, mai ales atunci cand ele par a avea efecte disproportionate asupra celei mai sarace populatii. Cu toate acestea, ar trebui sa fie clar in permanenta faptul ca, conditiile Fondului se refera, in general, la intreaga macroeconomie: specialistii FMI se feresc in general, sa detalieze masurile specifice, cum ar fi impunerea unor programe de guvernare individuala, deoarece aceasta ar duce la subminarea suveranitatii, ceea ce ar fi inacceptabil pentru tarile membre.

Ceea ce pot face specialistii FMI este sa atraga atentia guvernului, printr-un dialog politic, asupra consecintelor masurilor specifice asupra populatiei celei mai sarace. Dar, in cele din urma, guvernul este cel care raspunde pentru masurile pe care le adopta. FMI coopereaza cu Banca Mondiala si Natiunile Unite pentru a limita impactul programelor de ajustare asupra populatiei foarte sarace. Politicile de reforma pot afecta anumite grupuri sarace, prin eliminarea subventiilor din preturi, pe baza necesitatilor, prin reducerea subventiilor bugetare la intreprinderile de stat nerentabile etc.

Orientarile politicii FMI se axeaza pe eficientizarea costurilor si viabilitatea financiara a masurilor de siguranta sociala care se impun, micsorand efectele secundare anticipate pe termen scurt asupra grupurilor vulnerabile si furnizand stimulente pentru reducerea saraciei pe termen lung. Totusi, programele FMI sunt adesea asociate cu tulburarile sociale. In lumina tuturor criticilor indreptate asupra programelor FMI, este de retinut faptul ca cele mai multe tari apeleaza la Fond in ultima faza, cand toate celelalte resurse de finantare au fost epuizate. In acel moment situatia este adesea atat de grava incat, cu sau fara programul Fondului actiunea radicala si drastica nu mai poate fi evitata. Astfel, FMI-ul este uneori acuzat pentru masurile nepopulare care trebuie luate cu orice pret. Dar faptul ca FMI-ul actioneaza de cele mai multe ori ca un 'salvator' ajuta, dand curajul necesar implementarii programului de ajustare.

In trecut, puterea FMI era determinata de structura decizionala eficienta a institutiei, de accesul la propriile resurse financiare, care trebuiau disponibilizate pe rand, pentru toate tarile membre si de reprezentarea tarilor in cadrul institutiei, dupa importanta lor in cadrul economiei mondiale. Dar temeliile se destrama. Vigoarea FMI a avut de suferit prin pierderea autoritatii in cadrul sistemului monetar international si prin implicarea tot mai adanca in problema datoriei. FMI nu a fost creat pentru a supraveghea in permanenta tarile membre. Accesul la propriile resurse financiare a devenit mai putin important pentru lumea industrializata. Ca rezultat al liberalizarii pietelor internationale de capital, tarile dezvoltate nu mai au nevoie de ajutorul FMI. In prezent, problema restantelor este motivul de presiune asupra structurii financiare a Fondului. Cresterea numarului de programe de creditare s-a facut cu cheltuiala Fondului, pe baza functiei sale de supraveghere a sistemului monetar international.

Concentrarea atentiei FMI pe finantarea tarilor in curs de dezvoltare, devenita din ce in ce mai mare si mai nedorita, a dus la subminarea intentiei initiale de a face din FMI institutia monetara centrala, care sa se implice in problemele tarilor mai mari. FMI nu a aplicat sanctiuni efective pentru a influenta politica tarilor industrializate si din aceasta cauza nu poate face prea multe in ceea ce priveste fluctuatia de pe pietele valutare. In prezent, coordonarea politicii valutare este discutata, in principal in cadrul Grupului celor 7.

Initial, G7 a obtinut succese remarcabile in stabilizarea pietelor valutare internationale. In ultimii ani insa, discutiile sunt ingreunate prin disputele asupra prioritatilor politice. La nivel mondial se resimte tot mai acut nevoia unei coordonari mai eficiente.

Banca Mondiala a fost infiintata concomitent cu FMI in 1944 la Bretton Woods, pentru a finanta reconstructia economiilor europene, slabite in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Initial s-a numit Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (BIRD/IBRD), dar astazi este cunoscuta mai mult sub denumirea de Banca Mondiala. Sfera sa de actiune s-a mutat treptat, spre tarile in curs de dezvoltare, mai ales atunci cand Planul Marshall a dus la crearea unui flux constant de capital spre Europa, fara a implica banca.

Banca Mondiala mai include si alte institutii inrudite, infiintate ulterior si avand functii specifice: Corporatia Financiara Internationala (IFC/CFI) si Asociatia pentru Dezvoltare Internationala (IDA/ADI). Scopul principal al acestor institutii este acelasi: promovarea progresului economic si social in tarile in curs de dezvoltare, prin cresterea productivitatii economice. In acest sens, institutiile mentionate acorda credite si ofera consultanta tehnica si economica in sectorul public si privat din tarile in curs de dezvoltare.

Banca Mondiala isi are sediul central la Washington, vizavi de cladirea FMI si foarte aproape de Casa Alba.

Tarile care doresc sa adere la Banca Mondiala trebuie sa fie mai intai membre ale FMI. Din cei aproximativ 180 de membri ai Bancii Mondiale, aproape toti sunt si membri CFI si ADI. Structura Bancii Mondiale este similara cu cea a FMI.

Din cei circa 6.400 de angajati ai Grupului Bancii Mondiale (de aproape trei ori mai mare decat cei ai FMI), majoritatea lucreaza la Washington, dar exista si alte 40 de reprezentante in intreaga lume, unde lucreaza aproximativ 5% din personalul Bancii Mondiale. Functionarii au o pregatire diversa: de la agronomi la manageri si de la experti in telecomunicatii la specialisti in medicina. Influenta Trezoreriei SUA asupra politicii Bancii Mondiale se simte din plin, spre regretul europenilor in special, care cred ca nu sunt suficient de bine reprezentati la nivel inalt in cadrul organizatiei.

Fiecare tara membra contribuie cu capital la fondurile bancii acesta fiind majorat la intervale regulate. Numai o mica parte din contributia de capital a fiecarei tari se plateste efectiv. Acesta este capitalul achitat efectiv bancii, care este estimat in prezent, la 6% din contributia totala. Cu toate acestea, este foarte important ca banca poate cere oricand guvernelor sa faca noi subscriptii, in asa fel incat sa-si poata onora obligatiile. Dreptul bancii de a solicita guvernelor capitalul garantat este un factor esential al credibilitatii bancii. De asemenea, credibilitatea este garantata si prin regula conform careia imprumuturile restante nu pot depasi capitalul subscris plus rezervele: raportul este de 1:1. In prezent, capitalul achitat si rezervele totalizeaza peste 20% din imprumuturile pendinte - un procent mare in comparatie cu alte banci de dezvoltare - fapt ce inspira incredere.

O problema controversata de mai multi ani este reevaluarea capitalului bancii. Desi capitalul este convertit in DST-uri, el este de fapt un capital in dolari, deoarece exista o raportare a fiecarei monede nationale la dolarul american. Ca urmare a acestui fapt, banca este afectata de fluctuatiile substantiale ale ratei de schimb a dolarului. Multe tari ar prefera un schimb pentru moneda nationala, cum este DST-ul, dar Statele Unite se opun categoric. Motivul este acela ca fiecare tara membra este obligata sa mentina valoarea capitalului achitat, care este platit insa in moneda nationala. Astfel, la valoarea actuala a dolarului, numai Statele Unite scapa de aceasta obligatie si de aceea nu doreste sa renunte la privilegiul sau. Motivatia lor este aceea conform careia Congresul, care in general adopta o atitudine critica fata de Banca Mondiala, accepta numai valori exprimate in dolari si nu va fi de acord cu riscul nici unei rate de schimb.

Contributia tarilor membre joaca un rol secundar in finantarea actuala a imprumuturilor Bancii Mondiale. Banca se autofinanteaza in principal prin obtinerea de capital de pe pietele financiare internationale - aceasta sursa de finantare acopera 85% din resurse - in special sub forma de obligatiuni pe termen mediu si lung si prin plasarea particulara de titluri la guverne, banci centrale si comerciale. Banca Mondiala imprumuta in diferite monede, in functie de conditiile de pe pietele financiare in cauza si de consimtamantul dat de autoritati, cu scopul de a dispersa riscul. Domeniul vast de activitati si credibilitatea excelenta confera Bancii Mondiale o pozitie importanta in lumea financiara mondiala. Activul sau, politica financiara uneori agresiva pe care o promoveaza si cotatia triplu A permit bancii sa pastreze un nivel redus al ratei dobanzii. Rata de imprumut a bancii este stabilita semestrial, pe baza costului finantarii obtinute, plus o suprataxa de 0,5%, iar imprumuturile sunt acordate pe o perioada de 15-20 de ani, cu scutire de plata in primii 3-5 ani. In aceste conditii, putem considera ca Banca Mondiala actioneaza pe pietele internationale de capital ca agent al tarilor care nu sunt capabile sa obtina singure imprumuturi necesare in termeni favorabili. O mica parte a profitului realizat de banca este rulat de ADI in beneficiul tarilor cele mai sarace.

Banca Mondiala joaca un rol major in reformele prin care trec economiile din Europa de Est si din fosta Uniune Sovietica. Tarile din aceasta zona au devenit membre ale Bancii Mondiale, iar in cadrul bancii a fost creat un departament nou, care coordoneaza imprumuturile si consultanta de specialitate acordate acestor tari, punand accentul in mod deosebit pe dezvoltarea sectorului privat. In Rusia, Banca Mondiala a facut investitii mari in industria petroliera si in sectorul agricol. La jumatatea anului 1993, banca a acordat un imprumut foarte mare pentru modernizarea industriei petroliere in Siberia.

In viitor, trebuie luata in considerare foarte serios colaborarea cu celelalte institutii financiare internationale, deoarece activitatile lor se suprapun tot mai mult. Este necesara o coordonare cu FMI, datorita implicarii tot mai frecvente a Bancii Mondiale in finantarea balantelor de plati, domeniu de activitate ce tine in mod traditional de FMI. Sunt foarte apreciate misiunile comune ale FMI si ale Bancii Mondiale. Desi cele doua institutii functioneaza intr-o maniera complementara, este de dorit ca ele sa-si pastreze caracteristicile proprii puse in evidenta de structura financiara complet diferita.

Privite de la distanta, FMI si Banca Mondiala par foarte asemanatoare. Exista insa, deosebiri fundamentale, pe care le putem rezuma astfel:

In ultimii ani, activitatile celor doua institutii s-a suprapus partial deoarece, pe o parte, Banca Mondiala si-a mutat atentia de la finantarea proiectelor, la programul pentru reforma economica, in timp ce, de cealalta parte, FMI a acordat o atentie sporita reformei structurale alaturi de traditionala sa activitate in ceea ce priveste ajustarea balantei de plati. Suprapunerea s-a accentuat, pe masura ce ambele institutii s-au angajat tot mai ferm in gasirea solutiilor pentru reducerea datoriilor tarilor in curs de dezvoltare. In cazul Argentinei, a existat un adevarat conflict atunci cand Banca Mondiala a aprobat un imprumut substantial, fara consultarea FMI, in timp ce functionarii FMI se aflau in negocieri asupra conditiilor necesare obtinerii unui credit finantat de Fond. Treptat, coordonarea dintre cele doua institutii s-a imbunatatit simtitor si exista o buna cooperare cu fiecare institutie, in sfera ei de responsabilitate.

APLICATII

1. Care din urmatoarele functii nu sunt caracteristice Bancii Centrale:

a) emisiunea de numerar;

b) acceptarea de depozite si acordarea de imprumuturi clientilor nebancari;

c) supravegherea bancilor comerciale, in vederea prevenirii falimentelor acestora;

d) imprumutator ultim al bancilor comerciale si populatiei.

2. Care va fi efectul scurgerii de numerar din sistemul bancar (celelalte conditii nu se schimba), asupra ofertei de credit bancar?

a) expansiunea ofertei de moneda;

b) oferta de bani ramane neschimbata;

c) oferta de bani ramane neschimbata sau se contracta;

d) oferta de bani se contracta;

e) oferta de bani creste sau ramane constanta.

3. Sporirea masei monetare se poate face prin:

a) cresterea ratei rezervelor obligatorii;

b) acordarea de credite;

c) reducerea salariului real pe economie;

d) fondul de somaj.

4. Care din urmatoarele functii ale bancilor comerciale sunt functii pasive:

a) gestionarea conturilor clientilor bancii;

b) crearea puterii de cumparare aditionala;

c) primirea spre pastrare a economiilor populatiei;

d) acordarea de imprumuturi agentilor economici, in functie de bonitatea lor financiara;

e) crearea de instrumente financiare proprii.

5. Daca intr-o economie masa monetara este de 3.000 mld. u, viteza de rotatie a banilor este 10, volumul valoric al tranzactiilor este de 20.000 mld. u.m., atunci piata monetara:

a)      este in echilibru;

b)      este dezechilibrata, deoarece oferta este in exces;

c)      poate sa fie sau poate sa nu fie in echilibru;

d)      nu se poate aprecia intrucat datele sunt insuficiente.

6. Un agent economic depune la o banca o suma de 200.000 lei cu o rata a dobanzii de 10%. Care va fi suma agentului economic existenta in banca dupa trei ani? (agentul economic nu face retrageri din contul respectiv). Aveti in vedere atat dobanda simpla cat si pe cea compusa.

7. Sa se calculeze castigul potential al detinatorului unei obligatiuni de un milion, cu scadenta infinita, stiind ca: rata actuala a dobanzii este de 10%, iar cea anticipata este de 8%.

8. O banca acorda din capitalul depus de diversi agenti economici credite in valoare de 1.000 milioane u. m. pe an, cu o rata a dobanzii de 30%, platind deponentilor dobanda de 20%. Ce profit net obtine banca, daca cheltuielile anuale de functionare sunt de 30 milioane u.m., iar impozitul pe profit este de 25%?

9. Analizati textele:

"Atunci cand un fabricant de camasi da faliment, o marca de camasi va disparea din raioanele magazinelor si cativa salariati vor ajunge in somaj. Cand o banca isi inchide portile, mai multi deponenti se pot ruina, iar depunatorii de la alte banci pot intra in panica. Ordinea sociala este in consecinta direct afectata. De aceea, statele reglementeaza, organizeaza si controleaza intotdeauna profesiunea bancara. Exista mai multe metode: supravegherea moralitatii candidatilor bancheri; declaratie in vederea cunoasterii activitatilor lor profesionale anterioare; obligatia de a dispune de un capital initial considerabil; conturi multiple de evidenta a activitatii; asigurarea mutuala a depunatorilor impotriva riscului de faliment al bancii lor (este cazul Statelor Unite); in sfarsit, posibilitatea pentru bancile care au nevoie de trezorerie sa se adreseze Bancii Centrale, care joaca rolul de creditor in ultima instanta(.)

Pe scurt, sectorul bancar este in general mai organizat si mai administrat decat majoritatea sectoarelor de activitate. Se cuvine totusi a nu uita ca el se supune acelorasi reguli de solvabilitate, rentabilitate si productivitate ca si celelalte intreprinderi.().

Pentru ca economia sa functioneze corect trebuie ca bancile sa fie veritabile entitati financiare independente, sa studieze viabilitatea proiectelor si sa-si asume responsabilitati economice si legale inclusiv riscul falimentului. Una din principalele dificultati intalnite astazi in fostele tari ale blocului sovietic este acela de a reconstrui un sector bancar care sa exercite efectiv, in contextul economiei de piata doua functii economice fundamentale: gestiunea platilor (care regleaza functionare a unei economii de schimburi) si selectarea proiectelor (care determina optiunile de productie ale economiei)." (Didier Michel, Economia: Regulile jocului, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998, p.129-130)

Pentru atingerea obiectivului unei dezinflatii semnificative, se va controla baza monetara iar alaturi de aceasta, ca variabila intermediara, va fi urmarita si masa monetara in sens larg (M2). Se va mentine caracterul prudent al politicii monetare. Se va folosi ca instrumentar analitic cadrul dat de indicii agregati; rolul principal il va avea indicele conditiilor monetare, care reuneste evolutiile agregatelor monetare, ale ratelor dobanzilor, cursului de schimb, rezervelor, etc. Un obiectiv principal al politicilor monetare in perioada urmatoare va fi remonetizarea economiei romanesti prin metode neinflationiste.

Instrumentele politicii monetare vor fi dezvoltate astfel incat sa asigure o eficacitate sporita politicii monetare pe masura cresterii gradului lor de compatibilitate cu economia de piata. In acest scop:

a) Se va completa infrastructura necesara utilizarii instrumentelor conforme cu piata;

b) Se va diversifica instrumentarul (insistandu-se pe inceperea utilizarii cu o anumita anvergura a instrumentelor ce asigura sterilizarea definitiva a eventualelor lichiditati in exces);

c) Se va asigura preponderenta operatiunilor de piata in gestionarea lichiditatii si implementarea politicii monetare in detrimentul instrumentelor de natura mai pronuntat administrativa (cazul rezervelor minime obligatorii), care vor ramane in plan secundar;

d) Se va urmari recastigarea de catre Banca Centrala a unei pozitii de creditor net in raport cu sistemul bancar, necesara exercitarii unei influente efective asupra evolutiei pe termen scurt a ratelor nominale ale dobanzii.

Succesul deplin al cresterii eficacitatii politicii monetare va depinde si de reducerea dominantei fiscale, care va permite atat prelungirea orizonturilor investitionale, cat si reducerea treptata a ratelor dobanzii." (din Strategia Nationala de Dezvoltare Economica a Romaniei)

' Art. 2

(1) Obiectivul fundamental al BNR este asigurarea stabilitatii monedei nationale, pentru a contribui la stabilitatea preturilor.

(2) Pentru atingerea obiectivului sau fundamental, Banca Nationala a Romaniei elaboreaza, aplica si raspunde de politica monetara, valutara, de credit, de plati, precum si de autorizarea si supravegherea prudentiala bancara, in cadrul politicii generale a statului, urmarind functionarea normala a sistemului bancar si participarea la promovarea unui sistem financiar specific economiei de piata.(.)

Art. 5

In cadrul politicii monetare pe care o promoveaza, BNR utilizeaza proceduri si instrumente specifice pentru operatiuni de piata monetara, de creditare a bancilor si de control al lichiditatii prin rezerve minime obligatorii.(.)

Art. 6

Banca Nationala a Romaniei poate sconta, dobandi, lua in gaj sau vinde creante, titluri sau alte valori asupra statului, bancilor sau altor persoane juridice si poate atrage depozite de la banci, in conditiile pe care le considera necesare pentru a realiza obiectivele politicii monetare.(.)

Art. 8

(1) Banca Nationala a Romaniei stabileste nivelul rezervelor minime obligatorii pe care bancile trebuie sa le mentina in conturi deschise la aceasta.(.)

Art. 9

(1) Banca Nationala a Romaniei elaboreaza si aplica politica privind cursul de schimb, stabileste si urmareste aplicarea regimului valutar pe teritoriul Romaniei.(.)

Art. 13

(1) Banca Nationala a Romaniei este singura institutie autorizata sa emita insemne monetare, sub forma de bancnote si monede metalice, ca mijloace legale de plata pe teritoriul Romaniei.(.)

Art. 16

(1) Banca Nationala a Romaniei elaboreaza programe de emisiune a bancnotelor si monedelor metalice, astfel incat sa se asigure necesarul de numerar in stricta concordanta cu nevoile reale ale circulatiei banesti.(.)

Art. 20

In cadrul politicii sale monetare, valutare, de credit si plati, BNR poate acorda bancilor credite pe termene ce nu pot depasi 90 de zile, garantate(.)

Art. 26

(1) Banca Nationala a Romaniei are competenta exclusiva de autorizare a functionarii bancilor si raspunde de supravegherea prudentiala a bancilor pe care le-a autorizat sa opereze in Romania in conformitate cu prevederile legii bancare."(Legea nr.101/1998 privind statutul BNR