Riscuri bancare

1. Cadrul general al riscurilor bancare

In general, riscul este definit ca probabilitatea de a se produce un anumit eveniment, considerat advers, care sa afecteze subiectul respectivului risc. Pe plan financiar, riscul reprezinta "expunerea conditiilor financiare ale bancii la miscari adverse ale variabilelor pietei sau a celor interne, proprii"[1].

Riscurile apar din lipsa sau insuficienta informatiilor sau cunostintelor decidentului asupra viitoarelor modificari ale mediului sau ale unor parametrii proprii. In functie de situatia concreta, riscul poate fi considerat ca fiind:

rezultatul unor decizii gresite - pericolul aparitiei pierderilor prin modificarea mediului;

abaterea de la o valoare-scop prin una sau mai multe modificari ale parametrilor interni sau externi ai pietei.

Trebuie observat ca riscul cuprinde si acele modificari pozitive ale parametrilor pietei si nu doar cele negative. Aceste modificari pozitive reprezinta o sansa pentru decident, notiune complementara celei de risc. Dezvoltarea oricarei afaceri este posibila doar datorita asumarii unor riscuri, ea neputand fi realizata daca certitudinea primeaza in fata riscului. In cazul in care decidentul actioneaza in conditii de certitudine sau prezentand aversiune totala la risc, el nu va beneficia de nici o sansa.

Nerealizarea unei sanse trebuie si ea privita ca un risc, intrucat afecteaza decidentul in acelasi fel ca si un risc.

Riscurile bancare sunt deosebit de diverse, cuprinzand o serie foarte mare de subcategorii, a caror granita este adesea neclara. Acest aspect insa nu trebuie privit ca fiind un fapt negativ, orice risc reprezentand si o sansa de crestere a profitului. Problema care trebuie insa rezolvata este stabilirea raportului profit/risc optim pentru banca.

Gestionarea riscurilor  ("risk management") se circumscrie obiectivului principal, pe care teoria financiara actuala il defineste ca fiind maximizarea profitului. Atunci cand o banca isi defineste strategia si politicile de implementare a acesteia in activitate si de promovare a mijloacelor de realizare a acesteia in mediul bancar extern, criteriul de baza este maximizarea profitului in conditiile concrete ale pietei si la un nivel impus al riscului asumat.

Avand in vedere functiile bancii, cat si conditiile de extrema volatilitate a majoritatii produselor si serviciilor bancare, legatura dintre profit si risc este obligatorie, iar gestiunea riscului se reliefeaza ca un domeniu de prima importanta al conducerii activitatii bancare. Atat de important incat, pornind in sens invers spre determinarea - prin prisma riscului - a obiectivului fundamental al bancii, acesta trebuie redefinit ca fiind de maximizare a profitului in conditii de minimizare a riscurilor.

Functia principala a gestiunii riscurilor este de a urmari, prin mijloace de analiza si control, nivelurile la un moment dat ale diverselor tipuri de risc si de a monitoriza aceste niveluri astfel incat banca sa poata realiza nivelul proiectat al profitului. Pentru realizarea acestei functii, conducerea bancii are la dispozitie, sau isi creeaza, instrumente si organisme specifice care, pentru a fi eficiente, trebuie sa dispuna in permanenta de:

strategie bine determinata in ceea ce priveste dezvoltarea bancii, atat in plan cantitativ (dezvoltarea retelei de sucursale, cresterea activelor, diversificarea produselor) cat si calitativ (cresterea eficientei si profitabilitatii bancii).

Informatii obiective si actualizate care sa permita analiza la un moment dat a situatiilor concrete in care se afla banca.

Un sistem de analiza unitar, care sa aiba la baza principii stiintifice pentru a asigura o comensurare realista a tuturor categoriilor de riscuri, astfel incat sa furnizeze conducerii bancii concluziile si recomandarile necesare in vederea asumarii unor decizii intemeiate in ceea ce priveste nivelurile de risc individuale, sau nivelul general de risc pe care banca il suporta sau il accepta la un moment dat.

In functie de natura si cauzele care le genereaza deosebim urmatoarele tipuri de riscuri:

Riscul de credit;

Riscul insolvabilitatii;

Riscul lichiditatii;

Riscul ratei dobanzii;

Riscul valutar;

Riscul de sistem (legal);

Riscul de functionare;

Riscul de tara.

Riscurile bancare sunt diverse si cu multiple dimensiuni; ele se manifesta in momente diferite, determinate de evenimente diferitele la nivel intrabancar, interbancar si chiar international.

2 Riscul de credit

Riscul de credit este cel mai important de pe piata produsului si se defineste ca fiind riscul ce provine din lipsa de performanta a celor imprumutati. Aceasta poate rezulta din inabilitatea sau din lipsa de dorinta a acestuia de a onora termenii contractului de credit, ce poate afecta detinatorul contractului de credit, dar si pe creditorii acestuia. De aceea, starea financiara a imprumutatului, ca si valoarea curenta a contractelor colaterale (ipoteci, garantii) sunt deosebit de importante pentru banca .

In ultimii ani adevaratul risc al creditului este considerat ca rezultand din deviatia performantei portofoliului de plasamente (credite clasice, obligatiuni sau alte titluri, contracte derivate, etc.) de la valoarea sa asteptata.

2.1. Concept si prevenire

Riscul creditului poate fi redus, dar foarte greu de eliminat complet. Aceasta deoarece o parte din acest risc este o consecinta a riscului sistemic, pe care banca nu il poate evita; este vorba mai ales de bancile care imprumuta pe pietele locale si care au active foarte nelichide. In astfel de cazuri riscul creditului este greu de transferat, iar estimarea corecta a pierderii este dificila.

In principiu, acest risc cuprinde urmatoarele subcategorii de riscuri:

1. Riscul tranzactiei:

Indiferent de tranzactia pe care banca isi propune sa o desfasoare, trebuie identificate toate componentele ce implica risc: sursele si modalitatea de rambursare, drepturile si obligatiile contractuale.

Structura tranzactiei in cazul unui credit documentar are componente clare, banca putand analiza calitatea sursei de rambursare, respectiv calitatea platitorilor, calitatea mecanismului si modului de plata. In cazul unui credit pentru capitalul de lucru, structura tranzactiei nu mai este la fel de clara, sursa de rambursare nu este identificabila, modalitatile de plata putand diferi de la o perioada la alta. Capacitatea bancii de a controla si monitoriza acest proces este diferita de cazul unui credit documentar.

2. Riscul clientului:

Decizia de credit trebuie sa se bazeze pe analiza clientului, luand in considerare toate aspectele financiare si nefinanciare ale acestuia, performantele precedente, curente si viitoare.

Rezultatul analizei este punctul de vedere , care oglindeste opinia bancii ca exista o posibilitate foarte mare ca imprumutatul sa-si poata indeplini toate obligatiile fata de ea.

3. Riscul garantiei:

Avand in vedere ca garantia reprezinta sursa de rambursare de ultima instanta, acesteia trebuie sa i se acorde atentia cuvenita. Analiza garantiei comporta doua componente:

valoarea garantiei - fiecare activ luat in garantie are o multitudine de valori, banca trebuie sa dezvolte un sistem de determinare a valorii garantiilor bazat pe: tipuri, localizare, valoare potentiala de garantie. De asemenea in cazul unei garantii indirecte, acordate de un tert, analiza trebuie extinsa asupra acestuia, calitatea lui fiind la fel de importanta cu cea a imprumutatului insusi. In viitor vor trebui create si stabilite limite de credit si pentru garant ca si pentru clientul garantat.

lichiditatea garantiei - riscul ca banca sa nu fie capabila sa realizeze vanzarea garantiei la un pret care sa acopere datoria si intr-un timp rezonabil de scurt dupa incheierea procesului legal trebuie cat mai corect evaluat inainte de aprobare. De asemenea toate aspectele juridice legate de executarea garantiei trebuie avute in vedere.

Viziunea si strategia generala a bancii in domeniul creditului trebuie comunicata in mod clar si operativ celor implicati in activitatea de credit (ofiteri de credite) si cuprinde :

serviciile de credit oferite sau care vor fi dezvoltate intr-un viitor apropiat;

clasificarea strategica a clientilor;

orientarea creditelor spre anumite sectoare ale economiei sau spre anumite categorii de credit.

Sistemele de aprobare, urmarire, raportare si recuperare trebuie sa fie clare, eficiente si efective. O problema ce trebuie rezolvata este contradictia dintre dorinta conducerii de a avea un control cat mai riguros asupra tuturor deciziilor legate de activitatea de creditare (de multe ori prin limitarea competentelor - de exemplu, bancile straine corporative in Romania nu au competente de acordare a creditelor la nivel de sucursale) si operativitatea activitatii (dorita de clienti). Conducerea trebuie sa cantareasca castigul din reducerea riscurilor datorita unui sistem riguros de control si aprobare si riscurile ce pot rezulta din pierderea unor clienti sau a unor oportunitati de credit datorita lipsei de operativitate.

Este la fel de adevarat ca operativitatea in acordarea creditelor nu depinde doar de competenta la nivel de unitate bancara, ci si de politica bancii in general.

Prevenirea riscului insolvabilitatii trebuie sa porneasca de la procesul decizional al acordarii creditului, de la analiza economico-financiara a clientilor, ce are la baza urmatoarele elemente:

documente contabile de sinteza ale clientilor (bilantul contabil si raportul de gestiune, contul de profit si pierderi, balante de verificare lunare);

analiza fluxurilor de fonduri in perioadele anterioare;

previzionarea cash-flow-ului in perioada urmatoare;

alte informatii obtinute de inspectia bancara referitor la situatia clientului, inclusiv prin deplasarea la sediul imprumutatului, mai ales cele privind activele necreditabile (clienti incerti, stocuri degradate sau fara desfacere asigurata) si garantiile creditului.

De asemenea se pune un accent deosebit pe analiza aspectelor nefinanciare ale clientilor:

actionariat si conducere, relatiile dintre acestia, structura, calitatea, stabilitatea fortei de munca si relatiile acesteia cu conducerea;

calitatea tehnologiei si utilajelor;

piata produselor, pozitia firmei pe piata, perspectivele acesteia de dezvoltare, politica de marketing, dependenta de anumiti furnizori sau clienti;

influenta unor modificari legislative asupra afacerii.

Astfel decizia de creditare se va baza pe o analiza obiectiva a realizarilor precedente ale clientului  si a starii prezente in ceea ce priveste performanta financiara a imprumutatului, structura tranzactiei si sursa de rambursare.

Un alt aspect de care trebuie tinut cont este faptul ca analiza riscului de credit nu trebuie sa inceteze odata cu creditul acordat. Pe langa analiza efectuata pentru acordarea creditului, ofiterii de credit au obligatia sa urmareasca si sa raporteze, pana la rambursarea integrala a creditului, urmatoarele aspecte :

utilizarea creditului in concordanta cu scopurile pentru care a fost acordat;

modul in care se deruleaza contractele, se realizeaza anumite produse ce fac obiectul creditului;

modificarile in ceea ce priveste sursa de rambursare;

modificarile in ceea ce priveste valoarea garantiilor, mentinerea calitatii si valorii acestora;

orice alte aspecte, financiare sau nu, care ar pune sub semnul intrebarii rambursarea creditului.

Riscul de credit trebuie tratat in mod unitar atat pentru imprumuturile obisnuite (linii de credit, credite pe obiect), cat si pentru scrisori de garantie, avalizarea de bilete la ordin sau cambii, sau alte operatiuni in care banca ar putea inregistra pierderi datorita nerespectarii clauzelor contractuale de catre partener (obligatiuni, derivate, contracte la termen, etc.). Riscul de credit al acestor operatiuni "fara fonduri" trebuie la fel de atent analizat si monitorizat.

2.2 Reglementari privind limitarea riscului de credit

Angajarea resurselor reprezinta activitatea de baza a unei banci, dar si principalul factor perturbator pentru aceasta in cazul in care creditele acordate se transforma in credite neperformante. In aceasta situatie, creditele nu vor fi rambursate, iar banca va inregistra pierderi pe care trebuie sa le acopere din profit.

Banca centrala, in calitate de autoritate de supraveghere bancara, urmareste limitarea riscului de credit prin reglementari specifice, ce privesc expunerea bancii si constituirea de provizioane.

Expunerea bancii se refera la:

limitarea creditarii unui singur debitor: imprumuturile acordate de o societate bancara unui singur debitor nu pot depasi (ca suma) 20% din fondurile proprii ale acesteia. Prin debitor se intelege orice persoana sau grup de persoane fizice si/sau juridice, legate intre ele: una detine controlul asupra celeilalte, sunt afiliate, au aceeasi conducere, au garantii incrucisate, sunt membrii aceleiasi familii sau  exista intre ele o interdependenta comerciala directa.

limitarea imprumuturilor mari acordate: suma totala a expunerilor mari (credit ce depaseste 10% din fondurile proprii ale bancii acordat unui singur debitor) nu va depasi de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale bancii.

limitarea imprumuturilor acordate persoanelor aflate in relatii speciale cu banca: suma totala a acestor credite nu poate depasi 20% din fondurile proprii ale bancii. Persoanele aflate in relatii speciale cu banca sunt: reprezentantii Fondului Proprietatii de Stat in adunarea generala a actionarilor bancii, administratori, cenzori, auditori ai bancii, membrii ai comisiilor special constituite (cum ar fi comisia de supraveghere speciala a bancii, comisia de privatizare a bancii), actionarii (persoane juridice) ce detin cel putin 10% din capitalul bancii, actionar semnificativ (persoane fizice), ce detine cel putin 5% din capitalul bancii, orice societate comerciala la al carei capital social banca are o participatie de cel putin 10%, personalul B.N.R. ce exercita atributii de control sau supraveghere bancara, personalul propriu.

Pentru toate aceste limitari, bancile comerciale raporteaza B.N.R. lunar situatii privind expunerile. De asemenea, activele bancare se vor grupa pe baza gradului de risc: 0%, 20%, 50%, 100%.

Constituirea provizioanelor de risc are la baza calitatea creditelor in functie de performanta economico-financiara a imprumutatului, de serviciul datoriei acestuia si de initierea procedurilor judiciare.

Evaluarea performantelor financiare ale unei entitati economice nebancare se realizeaza in functie de factori cantitativi (indicatori de lichiditate, solvabilitate, profitabilitate) si de factori calitativi: modul de administrare, calitatea actionariatului, garantii primite, conditii de piata in care acesta isi desfasoara activitatea.

In urma crizelor de performanta, avem urmatoarea clasificare a creditelor in functie de care bancile constituie provizioane pentru acoperirea pierderilor din credite:

categoria A "standard" (provizion 0%) - performantele financiare sunt foarte bune si permit achitarea la scadenta a dobanzii si ratei. Se prefigureaza mentinerea in perspectiva a performantelor la un nivel ridicat;

categoria B "in observatie" (5%) - performantele financiare sunt bune si foarte bune, dar nu se pot mentine la acest nivel intr-o perspectiva mai indelungata;

categoria C "substandard" (20%)- performantele sunt satisfacatoare, dar cu tendinta evidenta de inrautatire;

categoria D  "indoielnic" (50%)- performantele sunt scazute si prezinta o anumita ciclicitate la intervale scurte de timp;

categoria E  "in pierdere" (100%)- performantele financiare arata pierderi si exista perspective clare ca ratele si dobanzile nu pot fi rambursate.

Pentru a urmari indatorarea unui singur debitor fata de ansamblul sistemului bancar s-a infiintat si functioneaza in cadrul B.N.R., Centrala Riscurilor Bancare (Regulament B.N.R. nr. 1/1999, modificat in anul 2002), centru de intermediere care gestioneaza informatiile de risc bancar utile societatilor bancare. Informatiile de risc bancar cuprind datele de identificare a unui debitor non-bancar (in conditiile pastrarii secretului bancar) pentru operatiunile in lei si in valuta, prin care bancile se expun riscurilor fata de acel debitor, privind acordarea de credite, asumarea de angajamente de catre banca in numele debitorului, fata de o persoana fizica sau juridica non-bancara sau fata de alta banca. Centrala Riscurilor Bancare urmareste riscul global, determinat de insumarea riscurilor prin inregistrarea informatiilor in Registrul Central al Creditelor si Registrul Creditelor Restante.

Daca celelalte categorii de credite se urmaresc la nivelul bancilor ca entitati economice, iar indicatorii se calculeaza centralizat (la nivel de centrala), riscul de credit poate fi urmarit la nivel de sucursala bancara (in functie de competentele de creditare ale fiecareia), intrucat pot exista diferente intre activitatea sucursalelor aceleasi banci.

3. Riscul insolvabilitatii (de capital)

Insolvabilitatea, in general, reprezinta situatia in care se afla o persoana juridica de a nu putea satisface angajamentele sale de plata. In cazul  unei banci, insolvabilitatea reprezinta imposibilitatea acesteia (in postura de debitor) de a stinge la scadenta obligatiile fata de creditori (deponenti).

Strans legat de riscul  de credit, riscul insolvabilitatii depinde in principal de volumul si calitatea creditelor acordate. Caracteristic economiei romanesti este faptul ca riscul de capital depinde si de fenomene exterioare activitatii bancare caracteristice starii de instabilitate organica a economiei si de insuficienta reglementarilor de natura legislativa in domeniul economico-financiar si monetar ce au determinat o permanenta subcapitalizare a bancilor comparativ cu nivelurile necesare unei solvabilitati acceptabile.

In vederea evitarii si prevenirii acestui risc se utilizeaza o serie de masuri de ordin macroeconomic si microeconomic, dupa cum urmeaza:

La nivel macroeconomic, banca centrala stabileste norme de prudenta bancara, referitoare la:

asigurarea unui capital social minim;

calculul si analiza ratei de solvabilitate, numita norma Cooke (adecvarea fondurilor proprii), calculata ca raport intre fondurile proprii si creditele acordate ponderate cu gradul lor de risc aferent. Banca centrala a stabilit un minim de 8% pentru rata solvabilitatii calculata ca raport intre capitalul propriu si activele ponderate cu gradul  de risc si un minim de 12% pentru rata solvabilitatii, calculata ca raport intre fondurile proprii si activele ponderate cu gradul de risc;

Insolvabilitatea unei banci conduce la falimentul sau; potrivit legislatiei in vigoare in tara noastra, o banca este considerata in stare de faliment daca nu poate onora integral o creanta certa, lichida si exigibila in termen de cel mult 7 zile lucratoare de la scadenta. Principala cauza a insolvabilitatii bancilor ramane calitatea slaba a activelor, in special a creditelor (riscul de credit).

4. Riscul de lichiditate

Lichiditatea reprezinta capacitatea activelor de a se transforma rapid si cu o cheltuiala minima in moneda lichida (numerar sau disponibilitati in cont); lichiditarea bancara trebuie sa permita efectuarea platilor solicitate de titularii deponenti in orice moment.

4.1 Abordari ale riscului de lichiditate

In domeniul bancar sunt folosite doua abordari pentru a defini riscul de lichiditate.

Intr-o prima si mai simpla perspectiva riscul lichiditatii este vazut ca riscul aparitiei de discontinuitati in asigurarea cu fonduri a bancii. In aceasta abordare, analiza se concentreaza asupra lichiditatii ca nevoie de resurse pentru a facilita dezvoltarea bancii si pentru acoperirea unor cresteri neasteptate a activelor bancii.

O a doua abordare, la fel de corecta, prezinta riscul lichiditatii ca fiind determinat de nevoia de lichiditati in cazul aparitiei unei crize majore.

In cazul abordarii clasice, analiza riscului lichiditatii se bazeaza pe procedeele trezoreriei si anume gestiunea pozitiei monetare, definita ca fiind valoarea la un moment dat a activelor lichide. Componentele pozitiei monetare sunt:

Numerarul;

Disponibilul in contul de rezerva la Banca Nationala, respectiv rezerva minima obligatorie (RMO;

Disponibilul in conturi curente la alte banci;

Sume de incasat de la alte banci, adica sume in tranzit la alte banci.

Nevoile bancare de lichiditate sunt obligatiile imediate carora banca trebuie sa le faca fata pentru a fi in continuare recunoscuta ca intermediar financiar. Deosebim astfel:

Nevoi de lichiditate pe termen scurt, care sunt generate de factori cum sunt: factori sezonieri care afecteaza cererea de credite si fluxul de depozite, transferurile si creditele de valoare mare;

Nevoi ciclice de lichiditate - generate de cresteri de credite insotite de reduceri ale depozitelor. Pentru analiza si calculul acestor nevoi se folosesc o serie de metode legate de analiza comportamentului liniilor de credit, corelarea dinamicii creditelor cu cea a depozitelor, volatilitatea bazei de depozite, etc.

Nevoi de lichiditate pe termen lung, care caracterizeaza comunitatile de clienti ale bancii si pietele pe care opereaza banca.

Nevoi neprevazute de lichiditati, cum ar fi: reducerea volumului depozitelor ca urmare a unor zvonuri, suspendarea sau diminuarea unor surse de finantare, crestere brusca a nevoii de credite.

In vederea satisfacerii nevoilor de lichiditate, banca poate apela la urmatoarele surse de lichiditate: rezerve primare - numerar, depozite la banca centrala si la bancile corespondente; rezerve secundare: - portofoliul de bonuri de tezaur si alte titluri negociabile; portofoliul de credite: - rate scadente ale creditelor acordate; imprumuturi de la banca centrala sau de la alte banci, sau chiar emiterea de titluri.

In ce priveste abordarea moderna, o alta fata a riscului lichiditatii o reprezinta nevoia de fonduri in cazul aparitiei unei crize grave, generalizate in cadrul sistemului bancar. In aceasta abordare, actiunile bancii sunt diferite fata de cele prezentate anterior. Gestiunea pozitiei lichiditatii este putin relevanta in acest al doilea caz al riscului lichiditatii.

In acest caz sunt utilizate analizele nevoilor de fonduri ce ar putea apare in cazul unor scenarii de tip "cel mai rau caz". Astfel de scenarii includ socuri specifice sistemului bancar, cum ar fi pierderi severe si crize ale intregului sistem bancar. Criza unei banci este perceputa ca avand un efect asupra economiei mult mai negativ decat criza oricarui alt tip de firma, deoarece efectul de domino in cadrul sistemului bancar este considerat mult mai probabil.

Banca trebuie sa examineze gradul in care poate face fata singura unor astfel de crize (intervalul de timp pana ajunge la o criza de fonduri) sau incearca sa masoare intervalul de timp in care activele pot fi lichidate, pentru a raspunde unei crize, viteza cu care banca isi poate asigura lichiditati.

Studiile de acest tip sunt prin natura lor imprecise, dar utile pentru eficientizarea operatiunilor in cazuri de criza. In consecinta, majoritatea autoritatilor de supraveghere bancara din Uniunea Europeana solicita bancilor subordonate dezvoltarea unor planuri ale lichiditatii. Gradul de dezvoltare a acestor planuri si acuratetea estimarilor asupra vulnerabilitatii la crize de lichiditate difera insa foarte mult de la o banca la alta. Unele banci vad in aceste planuri doar o cerinta in plus a supervizorilor, in timp ce altele le considera cu adevarat utile. Scopul politicii lichiditatii unei banci este de a-si asigura un permanent potential de realizare a obligatiilor fata de clienti : respectarea obligatiilor de plata si de credit, precum si a oricaror alte cerinte privitoare la numerar.

4.2 Indicatorii lichiditatii bancare

Problema lichiditatii si a modului sau de asigurare reprezinta o problema de conducere a bancii; totusi banca centrala reglementeaza indicatorii de lichiditate:

rezerva minima obligatorie, desi se constituie pentru asigurarea lichiditatii, este si instrument de politica monetara;

calculul lichiditatii bancare, ca raport intre (active lichide + active usor mobilizabile) si depozite la vedere;

unde:

A_l - active lichide: numerar in casierie si disponibil la banca centrala;

A_um - active usor mobilizabile: aur, devize, hartii de valoare, depozite la alte banci;

D_v depozite la vedere.

calculul coeficientului fondurilor proprii si al resurselor permanente, determinat ca raport intre pasivele pe termen lung si activele pe termen lung. (optimul este 60%);

ponderea activelor lichide in total active:

calculul indicelui de lichiditate, care este un raport intre active si pasive pe diferite scadente; presupune asigurarea echilibrului pe fiecare durata de mobilizare, respectiv de angajare a resurselor. Incepand cu aprilie 2001,  BNR (normele nr. 1/2001, modificate de normele nr. 1/2002) reglementeaza nivelul minim de lichiditate (1) calculat ca raport intre lichiditatea efectiva si lichiditatea necesara pe fiecare banda de scadenta (sub o luna, intre 1-3 luni, intre 3-6 luni, intre 6-12 luni, peste 12 luni) Lichiditatea efectiva se determina prin insumarea, pe fiecare banda de scadenta, a activelor bilantiere si a angajamentelor primite, evidentiate in afara bilantului. B.N.R. solicita ca acest indicator sa fie 1. Bancile au respectat aceste valori, pe ansamblul sistemului bancar a avut valori intre 1,3 si 1,5.

lichiditatea valutara, care completeaza folosirea rezervei minime obligatorii ca instrument de control al expansiunii creditelor in valuta; se apreciaza prin gradul de lichiditate valutara si se calculeaza dupa formula:

unde:

AN_valuta - active nete in valuta: numerarul in valuta, cecurile aflate in casieria bancii, disponibilitatile in valuta aflate in conturi deschise la banci straine si soldul net al disponibilitatilor valutare aflate in Romania (sold net = plasamente - resurse), participatii in valuta si chiar credite nete in valuta;

K - coeficient de lichiditate al fiecarui activ.

5. Alte riscuri bancare

Formularea "alte riscuri bancare" indica prezentarea in continuare a unor riscuri bancare, fie cu o manifestare mult mai rar intalnita in activitatea bancara (risc de tara), fie cu consecinte mai putin grave fata de riscurile prezentate in paragrafele anterioare, fie mai usor de prevenit. Normele prudentiale ale autoritatilor monetare nu contin referiri la aceste riscuri.

5.1. Riscul ratei dobanzii

Riscul ratei dobanzii este reprezentat de sensibilitatea starii financiare a bancii la modificarile ratei dobanzii. Acest risc trebuie acceptat ca fiind intrinsec activitatii bancare, dar un nivel ridicat al acestuia poate afecta profitul si capitalul bancii, prin reducerea veniturilor din dobanzi sau prin cresterea cheltuielilor operationale.

Cauzele riscului ratei dobanzii sunt:

necorelarea maturitatii (scadenta activelor si pasivelor) in cazul ratelor fixe ale dobanzii: de exemplu, constituirea de depozite pe termen de o luna si acordarea de credite pe termen de 5 ani, conduce la reducerea marjei de dobanda;

necorelarea momentelor de modificare a ratei dobanzii pentru active si pasive in cazul ratelor variabile ale dobanzii;

necorelarea activelor si pasivelor cu dobanda variabila (sensibile).

Modificarea ratei dobanzii se reflecta asupra profitului bancii, asupra veniturilor (si cheltuielilor) carora, in mod traditional, li se acorda mai multa atentie, intrucat intre venituri (cheltuieli) si rata dobanzii legatura este clara: veniturile reprezinta dobanda incasata, iar cheltuielile reprezinta dobanda platita.

Valoarea economica a unei banci poate fi afectata, la randul sau, de modificarea ratei dobanzii. Prin extensie, valoarea economica a unei banci se defineste ca fiind valoarea curenta, de piata, stabilita in functie de valoarea asteptata a fluxului net de fonduri generat de banca, definit ca diferenta intre cash-flow-ul activelor si cash-flow-ul pasivelor.

Intrucat valoarea economica cuprinde impactul potential al modificarii ratei dobanzii asupra tuturor fluxurilor viitoare de fonduri, ea ofera o privire mai larga asupra efectelor pe termen lung ale acestei modificari decat este oferita de analiza perspectivei veniturilor. Focalizarea traditionala asupra perspectivei veniturilor, asupra schimbarilor pe termen scurt a acestora, nu reprezinta o indicatie suficienta in ceea ce priveste impactul modificarilor ratelor dobanzii asupra starii viitoare a bancii.

Pentru masurarea expunerii la riscul ratei dobanzii, a veniturilor si a valorii economice a bancii, sunt disponibile o paleta larga de tehnici, variind de la calcule si simulari statice, pana la tehnici sofisticate de modelare dinamica.

Cel mai simplu indicator folosit in gestiunea riscului ratei dobanzii este marja dobanzii care reprezinta raportul dintre veniturile obtinute din dobanzi si cheltuielile cu dobanda pentru resursele atrase. Indicatorii marjei dobanzii sunt:

Marja absoluta a dobanzii bancare, ce reprezinta diferenta dintre veniturile si cheltuielile absolute din dobanzi. O marja adecvata asigura sustinerea sarcinii bancare si obtinerea unui profit satisfacator in concordanta cu obiectivele strategice stabilite de banca.

Marja procentuala bruta a dobanzii bancare: se calculeaza prin raportarea marjei absolute a dobanzii bancare la suma activelor investite pentru care se incaseaza dobanzi.

Marja procentuala neta a dobanzii bancare: se calculeaza ca diferenta intre nivelul mediu al ratei dobanzii active si nivelul mediu al ratei dobanzii pasive.

Analiza efectelor modificarilor ratelor de dobanda asupra marjei dobanzii are ca baza de pornire gruparea elementelor de activ si pasiv functie de sensibilitatea veniturilor si cheltuielilor implicate.

In functie de marimea activelor si pasivelor cu dobanzi fixe se poate determina pozitia bancii ca diferenta dintre activele si pasivele cu dobanzi fixe, care poate fi :

pozitie scurta, in cazul in care activele cu dobanzi fixe sunt in suma mai mica decat pasivele cu dobanzi fixe. Aceasta pozitie este favorabila cand rata dobanzii este in crestere.

pozitia lunga, in cazul in care activele cu dobanzi fixe sunt in suma mai mare decat pasivele cu dobanzi fixe. Aceasta pozitie este favorabila cand rata dobanzii este in scadere.

pozitia neutra, in cazul in care activele si pasivele cu dobanzi fixe sunt in suma egala. Este o pozitie  aparent ideala, dar nu imunizeaza banca fata de riscul dobanzii.

5.2. Riscul valutar

Riscul valutar sau al cursului de schimb apare la orice tranzactie intr-o moneda diferita de cea in care se evidentiaza in contabilitate, tranzactie efectuata in nume propriu sau in numele clientilor, inclusiv creditarea externa. Riscul valutar afecteaza atat piata produselor bancare, cat si piata de capital.

Riscul valutar este format din urmatoarele sub-expuneri:

Expunerea de translatie - apare in cazul bancilor cu activitate internationala, societatile afiliate trebuind sa raporteze datele si sa-si consolideze rezultatele financiare in moneda de referinta a tarii de origine;

Expunerea tranzactionala - rezulta din operatiunile desfasurate in valute cand cursurile fluctueaza, influentand veniturile din respectivele titluri;

Expunerea economica - reflecta influenta fluctuatiilor cursurilor valutare asupra valorii economice, asupra profitabilitatii pe termen lung a bancii.

Banca este permanent interesata sa asigure un echilibru relativ stabil intre plasamentele si resursele in aceeasi moneda. Supravegherea pozitiilor valutare este deosebit de importanta pentru ca orice abatere de la acest echilibru stabil - in interiorul unei marje de +/- 10% din capitalul total al bancii - afecteaza atat lichiditatea cat si solvabilitatea bancii. Pozitia lunga a bancii semnifica faptul ca exista un deficit de resurse intr-o anumita valuta comparativ cu plasamentele efectuate in aceeasi valuta. Pozitia scurta arata ca exista un excedent de resurse comparativ cu plasamentele intr-o moneda straina.

Pe piata valutara internationala raportul de schimb intre diferitele valute convertibile este influentat de o serie de factori de natura politica, financiara si economica. Dealerii bancii cauta sa anticipeze evolutia ratei de schimb dintre diferitele valute convertibile, astfel incat banca sa nu inregistreze pierderi sau chiar sa inregistreze profit.

5.3. Riscul de sistem

Riscul de sistem este cauzat de anumite restrictii impuse bancilor, motiv pentru care se numeste si risc legal. Legi noi, aparitia unor reguli noi pot pune probleme unor tranzactii chiar bine stabilite si functionale anterior aparitiei acestor modificari.

Conducerea oricarei banci trebuie sa fie in permanenta informata asupra propunerilor legislative care ar putea afecta in vreun mod activitatea bancii, astfel incat sa poata face la timp recomandari, pentru reducerea riscurilor ce ar aparea in cazul aprobarii respectivelor modificari.

5.4. Riscul de functionare (operational)

Acest tip de risc este asociat cu acuratetea proceselor, desfasurarea operatiunilor bancare. Riscul operational este rezultatul unui control intern inadecvat, erori cauzate fie de incompetenta, fie de fraude.

Evitarea acestui risc presupune:

separarea responsabilitatilor, pentru a preveni practici neautorizate sau frauduloase; este necesara separarea clara, functionala si fizica, intre front-office, ce are ca sarcina derularea tranzactiilor si back- office, ce are ca sarcina procesarea tranzactiilor rezultate;

stabilirea politicilor si procedurilor adecvate referitoare la tipurile de operatiuni pe care banca le poate desfasura (de exemplu: normele de creditare ale fiecarei banci trebuie sa fie clare, precise in ce priveste conditiile de acordare a creditelor);

planuri alternative necesare pentru a asigura functionarea bancii in cazul unor dezastre naturale sau mai degraba a caderii sistemelor bancii (exemplu: retelele de calculatoare).

5.5. Riscul de tara

Acesta rezulta din extinderea activitatii bancare peste granite si poate provoca pierderi pentru banca respectiva prin imobilizarea sumelor care nu sunt rambursate la scadenta, prin costuri suplimentare in vederea definitivarii tranzactiei asumate initial sau prin nerecuperarea sumelor angajate.

Cauzele mai frecvente ale manifestarii riscului de tara sunt:

politice: razboi, ocupatie militara straina, agresiuni motivate de revendicari teritoriale, polarizare politica, regionala etc.;

sociale: revolte, divizari religioase, conflicte etnice, greve etc.;

economice: declin economic, cresterea brusca a costurilor de productie etc.

* *

Progresul economico-social depinde de asumarea riscurilor, intrucat economiile de piata prezinta situatii de incertitudine. Esential este ca riscul asumat sa fie privit intotdeauna in dualitate cu profitul: risc mic - profit mic, risc mare - profit mare (sau rezultatul advers - pierdere).