ROLUL SI STRUCTURA SISTEMELOR BANCARE

1 Rolul bancilor in economie: intermedierea financiara si bancara

Rolul bancilor in cadrul unei economii poate fi analizat, in primul rand, prin utilizarea conceptului de intermediere intre agentii debitori si creditori din economie, iar in al doilea rand prin functiile traditionale de finantare, de colectare a depozitelor si de gestionare a mijloacelor de plata.

Pentru a evidentia rolul bancilor, este necesara situarea acestora in cadrul sistemului financiar, al caror element principal il constituie. Pe plan financiar, exista la nivelul unei economii, doua categorii de participanti,. ale caror preocupari sunt complementare, respectiv cei care au necesitati de finantare si care doresc procurarea de resurse, pe de o parte, si cei cu capacitati de finantare si care doresc plasarea eficienta a resurselor lor. Functia sistemului financiar este de a asigura 'interfata' dintre agentii excedentari si cei deficitari.

In conformitate cu analiza traditionala, agentii debitori si creditori se intalnesc, prin intermediul a doua circuite de finantare:

finantare directa: sub forma tranzactiilor bilaterale Intre agentii excedentari, pe piata titlurilor (in cazul sub scrierii directe la actiunile si obligatiunile emise);

finantare indirecta sau intermediata, situatie in care un intermediar financiar se intercaleaza intre debitori si creditori. Rolul intermediarilor financiari consta, deci, in aceea ca ei confera compatibilitate cererii si ofertei exprimate de agentii din economie, transformand caracteristicile datoriilor si creantelor agentilor nefinanciari. Daca se iau in considerare trei caracteristici ale datoriilor sau creantelor si anume: termenul, rata dobanzii si riscul, atunci un intermediar financiar poate fi definit ca un organism care asigura transformarea a cel putin uneia dintre caracteristicile respective, astfel:

transformarea scadentelor (sub forma finantarii pe termen lung pe baza unor resurse lichide);

transformarea ratelor de dobanda fixa (de exemplu, imprumuturi cu rata variabila finantate pe baza resurselor cu rata fixa a dobanzii);

transformarea riscurilor, finantarea creditelor pentru investitii la nivelul intreprinderilor cu resurse imediat exigibile si fara risc.

Analiza economica moderna explica existenta intermedierii financiare prin motive care sunt specifice si bancilor, respectiv:

a)      reducerea costului tranzactiilor

b)     reducerea asimetriei informatiilor

c) asigurarea lichiditatii economiei

a) Intermediarii financiari permit reducerea costului de tranzactionare prin realizarea unor importante economii; astfel, pe masura ce cantitatea de produse financiare sporeste, costul unitar al productiei se diminueaza. Economiile provin si din avantajele pe care intermediarii financiari le obtin din specializarea lor. Atunci cand un intermediar se specializeaza intr-un tip de activitate sau intr-un sector de activitate, aceasta situatie ii permite oferirea de servicii mai putin costisitoare si adaptate la nevoile clientelei. Totodata, inregistrarea unor importante economii rezulta si din gama diversificata de servicii oferite clientelei. Acesta este motivul pentru care bancile cauta sa diversifice oferta de produse, astfel incat sa fie optimizate costurile de intermediere. Se explica, astfel, existenta bancilor universale, care ofera o larga paleta de servicii financiare si care obtin importante economii din acestea. Ansamblul factorilor mentionati actioneaza in acelasi sens respectiv, reducerea costului datorita diversificarii produselor si serviciilor oferite.

b) Referitor la reducerea asimetriei informatiilor, trebuie mentionata relatia dintre debitori si creditori, in sensul ca cei din urma detin mai multe informatii decat primii. Intermediarii financiari permit reducerea asimetriei de informatii si contribuie la o mai buna alocare a resurselor din economie. Aceasta functie a intermediarilor provine din aceea ca rolul lor de intermediere le confera un avantaj informational in raport cu finantarea directa.

In primul rand, intermediarii financiari pot dispune de informatii private, care pe piata financiara nu se vehiculeaza. De exemplu, daca o intreprindere solicita o cerere de finantare, atunci banca are posibilitatea evaluarii clientului, intrucat gestioneaza conturile sale si poate obtine informatii importante cu privire la cifra de afaceri, rentabilitate si grad de indatorare. Printr-o asemenea cunoastere a clientului sau, banca impiedica disimularea informatiilor inainte de semnarea contractului si reduce, astfel, asimetria de informatii, ceea ce conduce la selectia adversa (aceasta reprezentand o situatie independenta de actiune a contractantilor). De exemplu, pe piata creditului, bancherul ignora caracteristicile exacte ale proiectului de investitii pe care intreprinderea urmareste sa il finanteze. Totodata, intermediarul financiar garanteaza confidentialitatea informatiilor, ceea ce poate constitui un avantaj decisiv pentru creditori. Datorita acestei caracteristici intermediarii financiari dispun de un avantaj comparativ cu finantarea realizata pe piata.

In al doilea rand, orice imprumut necesita urmarirea executarii contractului, deoarece dupa semnarea acestuia se poate manifesta riscul unei executarii parti ale sau a ne executarii controlului. O asemenea forma de asimetrie, manifestata ulterior, conduce la ideea de moralitate, in sensul ca intermediarii pot diminua costurile de supraveghere si pot pune la punct metode statistice sau contabile prin utilizarea de servicii ale specialistilor. Acestia din urma exercita la randullor o urmarire minutioasa a contractelor si diminueaza astfel riscul de faliment.

Bancile detin un rol bine determinat in reducerea asimetriei informatiilor, intrucat mentin relatii pe termen lung cu clientii lor prin insasi natura functiilor indeplinite.

c) Asigurarea lichiditatii economiei. Intr-un univers incert, agentii economici au nevoie de detinere a unor active lichide care intrunesc doua caracteristici:

valoarea acestora trebuie sa fie stabila si necontestata;

trebuie sa fie imediat disponibile pentru a putea fi transformate in bunuri, servicii sau titluri.

Singurul activ care poseda cele doua proprietati este moneda, iar prin creatia monetara a bancilor, acestea furnizeaza lichiditatile necesare unei bune functionari a economiei.

Prin emiterea de moneda scripturala, bancile sunt singurii intermediari financiari in masura sa transforme datoriile lor in mijloace de plata universal acceptate in procesul schimbului. O asemenea transformare operata de catre banci se analizeaza precum un proces de monetizare a activelor; bancile transforma creantele care au un minim de risc in instrumente de plata perfect lichide. Functia de asigurare a lichiditatii, care constituie caracteristica intermedierii bancare, nu este posibila decat daca sistemul bancar dispune de un grad ridicat de organizare si reglementare, ceea ce confera bancilor o garantie in fata riscului global de lipsa de lichiditate, cunoscut si sub denumirea de risc sistemic.

Functiile de intermediere bancara

Functiile clasice sau traditionale ale bancilor vizeaza patru tipuri de operatii, strans legate intre ele:

distribuirea de credite

colectarea de depozite

operatiuni interbancare

gestionarea mijloacelor de plata.

Aceste functii numite traditionale corespund notiunii de 'intermediere a bilantului' si au, in prezent, tendinta de a-si diminua importanta.

Referitor la distribuirea creditelor, evolutia acestora in perioada 1990-1998, in tarile europene dezvoltate, evidentiaza o reducere a ponderii creditelor clientilor in totalul activelor bancare. Pentru ansamblul institutiilor de credit, s-a manifestat sporirea ponderii creditelor acordate persoanelor fizice si diminuarea celor acordate intreprinderilor.

Cauzele care au contribuit la diminuarea creditului bancar pot fi enuntate astfel: conditiile economice care au franat tendinta intreprinderilor de a se indatora (cresterea moderata a PIB a antrenat o cerere moderata de credite adresata bancilor); nivelul sporit al ratelor reale de dobanda a descurajat indatorarea si a stimulat constituirea de fonduri proprii importante. Astfel, rata autofinantarii intreprinderilor a inregistrat niveluri foarte ridicate (118,3% in 2004 in Franta), ceea ce a limitat recurgerea la credite bancare. Nivelul si sensul de evolutie al factorilor enuntati pot fi observati in tabelul urmator.

Tabel 1: Evolutia procentuala a volumului creditelor, a PIB si a ratei dobanzii (pe ansamblul institutiilor bancare din tarile U.E.  

Operatiunile interbancare constituie al doilea bloc de activitati bancare traditionale, acestea detinand mai mult de 35% din bilantul global al bancilor din tarile membre ale UE. In timp ce operatiunile cu clientii particulari si cu intreprinderile, constituie operatiuni 'en detail', operatiunile interbancare sunt considerate operatiuni 'de gros', intrucat vizeaza, la modul general sume foarte importante, peste 85% din ele avand o durata inferioara termenului de 1 an. In cadrul operatiunilor interbancare se pot distinge doua categorii: operatiuni tehnice cu 'corespondenti' si finantarea interbancara.

Bancile detin doua tipuri de corespondenti: in primul rand, Banca Centrala este un corespondent de importanta particulara, intrucat toate bancile sunt obligate sa detina un cont la aceasta; in al doilea rand bancile au conturi de corespondent cu alte banci (conturi creditoare si debitoare ordinare). Finantarea interbancara reuneste operatiunile de creditare intre institutiile bancare, fiind generate de operatiuni legate de gestiunea trezoreriei si de plasamente financiare.

Gestiunea mijloacelor de plata constituie un serviciu esential al activitatii bancare si vizeaza ansamblul sistemului bancar: banci si autoritatea monetara, precum si functionarea intreprinderilor .

Agentii economici au posibilitatea utilizarii a doua tipuri de mijloace de plata: moneda fiduciara (bancnote si piese metalice) emisa de Banca Centrala si moneda scripturala creata de catre banci si care se situeaza intre 70-85% din masa monetara. In tarile dezvoltate se manifesta o rata ridicata de utilizare a platilor scripturale (l68 operatiuni / 1 locuitor in SUA, 126 in Germania, 114 in Marea Britanie si 32 in Japonia). In structura mijloacelor de plata scripturale locul principal il detine cecul (46,9% din totalul operatiunilor in Franta, 77% in SUA si 36,7% in Marea Britanie), urmat de varsaminte interbancare, efecte comerciale si carduri bancare.

Gestionarea mijloacelor de plata constituie o sarcina importanta pentru banci; reprezinta mai mult de 1/3 din costurile bancare si constituie o activitate deficitara in sens larg, dupa cum rezulta din tabelul urmator.

Tabel 2: Evolutia cheltuielilor cu gestiunea mijloacelor de plata (1988-2004) in tarile dezvoltate

Cifrele indica existenta unor dezechilibre generate de dezvoltarea mai rapida a tranzactiilor scripturale, comparativ cu nivelul depozitelor la vedere, care constituie suportul acestora. Prin urmare, costurile cu gestionarea mijloacelor de plata au sporit ca pondere in totalul cheltuielilor de exploatare, situatie accentuata de tarifare a necorespunzatoare a mijloacelor de plata. Scaderea ponderii depozitelor la vedere in resursele bancare si cresterea costurilor de gestiune a mijloacelor de plata au -perturbat, astfel, puternic echilibrul financiar caracteristic functiei de intermediere.

Marimea considerabila a sumelor transferate de catre banci a ridicat problema organizarii complexe a sistemelor de plati, cu scopul satisfacerii exigentelor de eficienta si de securitate. Inovatiile tehnologice recente in domeniul prelucrarii si circulatiei informatiei au permis importante progrese, iar problema gestionarii sistemelor de plati a devenit esentiala pentru functionarea sistemelor bancare si financiare moderne.

Noile forme de intermediere

In contextul unei complexitati de aspecte noi ce caracterizeaza pietele financiare, se constata o transformare a functiilor de intermediere bancara si o partajare a rolurilor intre diferiti intermediari. Aceasta evolutie a intermedierii bancare imbraca urmatoarele forme principale:

sporirea rolului operatiunilor cu valori mobiliare;

concurenta puternica intre banci;

3) dezvoltarea operatiunilor extrabilantiere.

1) Sporirea rolului operatiunilor cu valori mobiliare

Analiza bilantului bancilor din tarile dezvoltate evidentiaza nivelul sporit al operatiunilor cu titluri, in decursul a 7 ani, 1997-2004, ponderea acestora in activele bilantiere trecand de la 14,6% la 32,6%. Transformarea importanta a structurii bilanturilor bancare se poate analiza ca un proces de 'mobiliarizare' a intermedierii, ceea ce semnifica faptul ca bancile finanteaza economia prin cumpararea de titluri emise de agentii economici deficitari, si pe de alta parte, bancile colecteaza o importanta parte a resurselor prin emiterea de titluri.

Impactul procesului de 'mobiliarizare' a bilanturilor vizeaza ansamblul institutiilor financiar bancare si se poate cuantifica atat pentru activele cat si pentru pasivele bancare. La nivelul activelor se poate masura importanta portofoliului de titluri in totalul acestora, progresia postului bilantier fiind mai mare de 100% in perioada 1998-2004. Titlurile sunt repartizate in doua tipuri de portofolii, a caror constituire arata intentia initiala a bancii care le-a achizitionat: portofolii de tranzactionare (cu durata de detinere pana la scadenta) si portofolii de plasament. Ponderea sporita a portofoliilor de titluri constituie un fenomen care se manifesta in toate tarile si are, ca principal efect, conferirea unui caracter instabil rezultatelor bancare sensibile la variatiile de rata a dobanzii si, totodata, modificarea structurii acestora, in favoarea comisioanelor si. a produselor de piata. In pasivul bancilor, titlurile se regasesc sub forma obligatiunilor si certificatelor de depozit, in proportii care variaza de la un an la altul, in functie de conjunctura economica, nivelul acestora sporind de la 9,5% in 1998 la 21,8% in 2004.

Ponderea sporita a titlurilor in bilantul bancilor ridica o problema particulara si anume modul de contabilizare. Din acest punct de vedere, sunt retinute doua metode: cea traditionala, la cost istoric si inregistrarea la pretul curent de piata, care are avantajul de a reflecta cel mai bine evolutia efectiva a pietei si de a se adapta la situatiile particulare ale titlurilor, a caror valoare nu este stabila. lnconvenientul acestei metode consta in aceea ca nu este conforma cu principiul prudentei, conform caruia, numai beneficiile realizate sunt luate in considerare. Referitor la aspectul contabil, autoritatile de control bancar din tarile europene sunt prudente, considerand ca numai portofoliile de tranzactionare trebuie inregistrate la valoarea de piata, in timp ce ansamblul tuturor celorlalte active trebuie contabilizate la cost istoric.

Tabel3 Evolutia bilantului agregat al institutiilor de credit din tarile UE (1998-2004)

2) Concurenta puternica manifestata intre banci

In activitatea de creditare, concurenta a condus la propunerea catre clienti a unor noi produse si servicii. Astfel, raportul de forte intre banci si intreprinderi s-a modificat in favoarea celor din urma; alinierea conditiilor bancare in functie de pretul pietei a obligat bancile la acordarea de credite in conditii mai favorabile comparativ cu perioadele precedente. In conditiile scaderii ratelor de dobanda, bancile au evitat deplasarea intreprinderilor catre surse de finantare alternative prin alinierea la preturile pietei mai reduse. De asemenea, bancile au adaptat la conditiile concurentei si nivelul dobanzi lor acordate pentru resursele colectate de la clienti. Rezulta ca adaptarea conditiilor debitoare si creditoare, in functie de concurenta de pe piata, a condus la diminuarea veniturilor bancare si majorarea cheltuielilor respectiv la reducerea profiturilor bancare.

3) Dezvoltarea operatiunilor extrabilantiere

Una din consecintele spectaculoase ale dezvoltarii operatiunilor de piata efectuate de banci, a fost puternica dezvoltare a dimensiunii extrabilantului. Acesta reprezinta un ansamblu de conturi anexate bilantului si care exprima angajamentele viitoare ale unei banci, fara a genera fluxuri de trezorerie. Extrabilantul cuprinde operatiuni la termen asupra devizelor si instrumente financiare la termen.

Operatiunile cu produse derivate au cunoscut o dezvoltare rapida, volumul lor multiplicandu-se de 8 ori in decursul perioadei 1998-2004. Cautarea unei acoperiri impotriva riscului de variatie a ratei de dobanda a constituit motivul initial pentru care bancile s-au angajat in operatiuni cu produse derivate, insa dezvoltarea exploziva a acestora in ultimii ani, sugereaza ca motivatiile bancilor nu se limiteaza la protejarea contra riscurilor, ci constau in operatiuni de arbitraj si de natura speculativa.

Specificul activitatii bancare si rolul acesteia in economia unei tari au antrenat un mod de organizare specific, concretizat in ierarhizarea institutiilor financiar-bancare si stabilirea unei interdependente puternice intre acestea precum si in structurare a operatiunilor pe baza unor reglementari cu caracter de lege. Astfel, institutiile bancare constituie un sistem, fiind considerate intreprinderile cel mai bine reglementate din economia unei tari.

La modul general, cadrul legislativ este reprezentat de legea bancara nationala, iar in mod special, pentru tarile membre ale Uniunii Monetare Europene, cadrul legislativ il reprezinta directivele europene, transpuse in reglementari nationale. Obiectivul unei legi bancare nationale este acela de a crea conditiile unei concurente normale si de a permite modernizarea activitatii bancare. La baza unei astfel de reglementari se afla cadrul juridic pentru exercitarea ansamblului de activitati bancare, indiferent de natura juridica a bancii. Totodata, prin legea bancara se recunoaste, in mod explicit, caracterul universal al bancilor.

In tarile membre ale U.E.M. pentru a desemna activitatea bancara se utilizeaza notiunea de 'institutie de credit' care regrupeaza bancile universale si vizeaza mai multe categorii de institutii. Astfel, in functie de statutul juridic si de specificul activitatii pot fi identificate urmatoarele tipuri: banci universale, banci mutuale sau cooperative de credit, case de economii, case de credit municipal, societati financiare, institutii financiare specializate.

2 Structura sistemelor bancare

In principalele tari dezvoltate, sistemele bancare sunt eterogene, respectiv, cuprind o diversa tipologie de banci, dar manifesta tendinta de uniformizare in contextul procesului de globalizare financiara.

Din punct de vedere al organizarii activitatii bancare si al gradului de specializare este posibila stabilirea unei distinctii intre doua tipuri de sisteme bancare:

sisteme bancare ale Europei continentale, putin specializate si care functioneaza dupa modelul bancii universale;

modelul american, aplicat si in Japonia, bazat pe principiul unei specializari stricte a institutiilor bancare.

Modelul bancii universale este predominant in Europa continentala. O banca universala poate fi prezentata ca o institutie care ofera o gama larga si completa de servicii financiare: acorda credite, colecteaza depozite, gestioneaza mijloacele de plata, realizeaza plasamente in titluri si participatii la capitalul intreprinderilor.

Modelul bancii universale s-a impus in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, perioada in care bancherii au angajat bancile in activitati diverse si in special in operatiuni internationale.

Datorita integrarii financiare avansate, principiul bancii universale s-a raspandit cu usurinta, Germania putand fi citata pentru dezvoltarea celui mai complet si dezvoltat model de banca universala. In Franta, cele mai vechi institutii bancare, precum Credit Lyonnais, Banque Nationale de Paris si ~ociere Generale au fost inf1intate si organizate dupa acest model.

In SUA principiile bancii universale s-au aplicat pana la reformele bancare ce au urmat crizei din anii '30. Prin cadrul legislativ introdus in 1933 (Glass-Stegal Act) s-a produs o separare functionala si geografica a activitatii bancare, iar bancile comerciale (de depozit) si-au delimitat activitatea fata de bancile de afaceri (de investitii). Mai recent, in 1993, prin Banking Act, bancilor americane li se interzice implantarea simultana de sucursale in celelalte state federale.

Specializarea bancilor impusa prin reglementari a antrenat o importanta fragmentare a sistemului bancar american, caracterizat printr-un numar foarte mare al institutiilor si organismelor de credit (24000 in anul 1995, de 40 de ori mai mult decat nivelul inregistrat intr-o tara europeana). In acelasi an, in Germania functionau 3500 de institutii, iar in Franta 600. Referitor la acest aspect, ca tendinta generala se manifesta diminuarea numarului de organisme bancare si de credit. Ca urmare a crizelor bancare, din anii '90, si respectiva [alimentelor bancare, numarul institutiilor bancare s-a diminuat cu 43% in Franta, 35% in Germania, 81 % in Suedia si 34% in SUA.

Se poate aprecia ca, in prezent, are loc un proces de flexibilizare a legislatiei, intalnit in sistemele bancare specializate, incepand cu Marea Britanie (in anul 1986) si ulterior cu SUA ceea ce favorizeaza procesul de creare a unor mari banci univers ale, ca urmare a operatiunilor de fuziune si absorbtie.

In Europa, prin Directivele bancare, li se acorda bancilor posibilitatea de a avea un camp larg de activitate, mergand de la autorizarea operatiunilor pe piata de capital, precum in cazul Frantei, Italiei, Spaniei, Portugaliei, Greciei, pana la patrunderea pe piata asigurarilor, in cazul Germaniei si Frantei.

Analiza comparativa cantitativa a sistemului bancar european cu cel american evidentiaza urmatoarele aspecte: suma activelor bancare ale Frantei si Germaniei depasesc o treime din activele bancilor americane; ponderea sistemelor bancare ale celor 15 tari membre ale Uniunii Europene reprezinta 40% din activele bancare mondiale; rolul bancilor in economie este sporit in Europa, unde in anul 2004, raportul dintre active le bancare si PIB reprezenta 176% in Europa, comparativ cu 69% in SUA.

Analiza sistemelor bancare pe cele 4 tipuri de institutii: banci comerciale, banci mutuale, case de economii si institutii specializate, evidentiaza urmatoarele aspecte :

Tabel 4. Structura principalelor sisteme bancare

ponderea bancilor comerciale-este importanta intr-un numar mare de tari: Marea Britanie (61,4%), Franta (58%), Japonia (47%), SUA (76%), Italia, Grecia;

rolul caselor de economii este important in Germania (36%) si Japonia (13%) unde si bancile cooperatiste detin un rol insemnat (15% in Germania, 20% in Japonia, 35,9% in Marea Britanie);

institutiile specializate prezinta diferentieri de la o tara la alta, in sensul ca bancile ipotecare au o pondere sporita in Marea Britanie, Irlanda si Germania, iar serviciile financiare ale Postei detin o pozitie importanta in Franta, Japonia si Germania.

Structura capitalului reprezinta un criteriu in functie de care pot fi distinse: banci cu capital public, cu pondere de 0% in Marea Britanie, 50% in Germania si 60% in Italia si banci cu capital majoritar de stat in Grecia si Portugalia. In Belgia si Olanda cea mai mare pondere o detin bancile cu capital privat.

Din punct de vedere al statutului juridic al bancilor, complexitatea care se intalneste in cazul Germaniei, poate constitui un obstacol in operatiunile de restructurare si privatizare, precum si in operatiunile de rascumparare sau fuziune cu institutii private.

Studiile realizate asupra sistemelor bancare din tarile dezvoltate evidentiaza ca, in prezent, bancile se indreapta catre modelul bancii comerciale cu actionariat privat.