Statul - premisa fundamentala a finantelor publice

Statul - premisa fundamentala a finantelor publice

Aparitia primelor institutii de tip statal in perioada tranzitiei societatii omenesti de la comunitatile de tip gentilic la societatea sclavagista, a constituit un factor obiectiv ce a dat nastere unor noi procese economice si relatii sociale de redistribuire a produsului national intre acestea si membrii colectivitatilor statale. Pe masura dezvoltarii institutiilor de tip statal si amplificarii sarcinilor asumate de stat, ajungand pana la statul modern, acest gen de relatii s-a amplificat continuu pe fundalul manifestarii din ce in ce mai complexe a functiilor statului.

In acest context, formele institutiilor statale incipiente (armata) s-au caracterizat prin continutul nematerial, necreator de valoare, al activitatilor desfasurate. Implicit, existenta si functionarea acestor institutii, presupunand consumuri de valori, a impus preluarea, in virtutea fortei publice, de valori create de membrii colectivitatii respective ce desfasurau activitati creatoare de produs national. Caracterul neproductiv al activitatilor desfasurate de institutiile statale reprezinta principala cauza a redistribuirii produsului creat in activitatile materiale private, respectiv al proceselor economice de repartitie a unei parti din produsul national prin intermediul institutiilor statului. Pe seama valorilor redistribuite de la membrii colectivitatilor institutiile de tip statal si-au putut desfasura activitatile proprii, cu impact asupra vietii sociale si economice a colectivitatii respective.

In timp, s-a ajuns la asumarea de catre stat a unor noi sarcini, atat in planul sustinerii materiale, direct sau indirect, a unor membri ai colectivitatii, cat si in planul organizarii si coordonarii de activitati in sfera activitatilor materiale sau interventiei statului in reglarea activitatilor economice si sociale in vederea atingerii unor obiective de interes comun.

Tipuri de stat si impactul lor asupra finantelor publice

Asupra manifestarii finantelor publice un impact deosebit l-au avut formele de organizare statala corespunzatoare diferitelor trepte ale societatii omenesti, iar in lumea moderna se pot distinge urmatoarele tipuri de stat:

statul de tip protector (statul jandarm)

statul de tip socialist

statul de tip interventionist.

Statul protector a fost tipic fazelor initiale ale societatii capitaliste, iar caracteristica sa esentiala consta in asumarea numai a unor sarcini traditionale, cum sunt apararea nationala, ordinea interna, relatiile diplomatice etc. La baza functionarii acestui tip de stat se afla doctrina liberala clasica, potrivit careia activitatile creatoare de bunuri trebuiau considerate a fi apanajul exclusiv al initiativei private. Deoarece economia functiona avand la baza autoreglarea mecanismelor sale in virtutea legitatilor specifice economiei de piata, statul nu trebuia sa intervina in desfasurarea activitatilor economice, considerandu-se ca orice interventie a sa ar avea efecte dereglatoare. Mai mult, statul era considerat un administrator mai prost al resurselor decat agentii economici privati, iar eventuala implicare in viata economica, inclusiv prin mobilizarea si redistribuirea de resurse financiare, devenea o sursa de ineficienta economica.

In conditiile specifice fazei initiale a dezvoltarii capitaliste pentru finantele statului problema principala era limitarea cheltuielilor publice la strictul necesar asigurarii functionarii normale a institutiilor de stat. Cheltuiala publica era considerata un consum nerecuperabil de produs national, avand impact negativ asupra dezvoltarii economice si sociale, cu atat mai mult cu cat resursele respective apareau pierdute pentru societate. Fara a se contesta ipostazele statului de creator si supraveghetor al aplicarii regulilor de conduita, care faceau din cheltuielile publice, un rau necesar, finantelor publice li se rezerva un rol relativ minor.

Functionand ca stat protector, acesta trebuia sa asigure, deci, cadrul organizatoric adecvat desfasurarii activitatilor economice si sociale, protejand si agentii economici fata de eventualii factori perturbatori. In consecinta, cvasitotalitatea utilitatilor de bunuri si servicii trebuiau oferite si consumate in varianta privata, sub protectia statului. Deoarece indeplinea sarcini limitate, de domeniul asigurarii ordinii si protejarii cetatenilor, iar in raport cu economia era chemat doar sa stabileasca regulile jocului economic si sa supravegheze respectarea acestora, el a fost numit si stat jandarm.

Din perspectiva finantelor publice, unui asemenea tip de stat (jandarm) ii era caracteristica o sfera de manifestare mai restransa a acestora, dimensiunile proceselor de redistribuire a produsului creat in corespondenta cu consumurile si, implicit, cheltuielile publice fiind relativ reduse.

Ipostaza statului jandarm, cu impactul sau asupra finantelor publice s-a dovedit a fi viabila o buna perioada de timp, in care economia si societatea capitalista, nu a cunoscut fenomene profund perturbatorii de tipul crizelor si somajului, care au aparut ulterior.

Statul socialist care a functionat in varianta cea mai concludenta in fostele tari socialiste din Europa si, mai ales, in fosta URSS, s-a bazat pe asumarea unor functii si sarcini economice si sociale foarte cuprinzatoare, pe fundalul desfiintarii proprietatii private si promovarii altui tip de proprietate, denumita generic socialista, care, in esenta, era una de stat. Instituirea acestui tip de proprietate asupra cvasitotalitatii bunurilor si concentrarea de catre partidul unic (comunist) a dreptului de decizie asupra desfasurarii tuturor activitatilor economice si sociale s-au concretizat in amplificarea fara limite a activitatii statului.

In mod corespunzator, latura financiara a intregii activitati economice si sociale a devenit, in cea mai mare masura, de domeniul finantelor publice.

Un asemenea tip de stat si-a asumat explicit o functie economica, autoritatile de partid si de stat dirijand intreaga activitate economica si sociala. S-au creat astfel economiile socialiste centralizate, in cadrul carora procesele si relatiile economice, inclusiv cele in forma baneasca, au devenit predominant relatii financiare publice, la care statul era participant omniprezent, atat direct, cat si prin multitudinea de entitati economice si sociale cu caracter public, de stat. In acest cadru de functionare a statului, cea mai mare parte a resurselor financiare se afla la dispozitia statului sau a intreprinderilor si institutiilor sale, fiind alocate si utilizate aproape in totalitate prin decizii cu caracter public (statal). Astfel, oferta de utilitati se asigura in cea mai mare masura de catre entitatile numite generic socialiste, fie ca erau intreprinderi producatoare de bunuri, comerciale etc. sau institutii publice din sfera activitatilor nemateriale.

In conditiile respective, finantele publice (ale statului socialist) se caracterizau prin:

sfera foarte larga de cuprindere, in baza proprietatii socialiste de  

stat;

constituirea de fonduri financiare la dispozitia statului si entitatilor socialiste cu o anumita autonomie functionala, care se baza pe relatiile de repartizare a produsului creat, reglementate de catre autoritatile statale;

distribuirea planificata a fondurilor (resurselor) financiare, corespunzator obiectivelor prevazute prin planurile centralizate.

Instrumentul principal folosit de statul socialist in procurarea si distribuirea resurselor, inclusiv a celor financiare, era planul, respectiv planificarea si conducerea centralizata a ansamblului activitatilor economice si sociale.

Statul interventionist s-a conturat in conditiile confruntarii societatii capitaliste cu fenomene necunoscute anterior, de tipul crizelor economice si somajului, care au bulversat economia si societatea, in ansamblu. Inceputurile interventionismului statal se plaseaza in perioada primului Razboi Mondial, cand in tarile beligerante a fost necesara concentrarea si coordonarea eforturilor de razboi, care nu puteau fi realizate decat de catre stat. Astfel, statele beligerante au fost puse in situatia de a concentra la dispozitia lor un mare volum de resurse si de a le dirija pentru a face fata efortului de razboi.

O mare parte din aceste resurse trebuia procurata si alocata in forma baneasca, ceea ce a determinat amplificarea sferei de manifestare a finantelor publice.

Dupa incheierea razboiului, refacerea infrastructurii si a economiei, ca si crearea premiselor pentru reluarea ascensiunii economice si sociale au fost asumate ca sarcini ce reveneau autoritatilor statale. In noile conditii, statul s-a implicat pregnant si prin decizii menite sa sustina reglarea si dezvoltarea economiei, ceea ce a imprimat actiunilor sale un caracter interventionist.

Momentul culminant care a determinat nasterea doctrinei interventioniste este considerat cel al declansarii crizei economice mondiale din 1929-1933, cand statul a trebuit sa abandoneze unele dintre tezele liberale de noninterventie in viata economica si sociala si sa se implice mult mai profund in redistribuirea, alocarea si folosirea resurselor. Confruntat cu dificultatile crizei economice, statul si-a extins activitatea, incluzand in sfera actiunilor sale si masuri de contracarare a factorilor perturbatori. Astfel, alaturi de sarcinile traditionale asumate anterior de stat, s-au conturat si altele noi, care vizau, mai ales, contracararea factorilor destabilizatori sau corectarea impactului negativ al dereglarii vietii economice si sociale.

S-a nascut, in acest context, o noua doctrina privitoare la economie si stat, pledand pentru cresterea rolului statului in societate si economie, cunoscuta ca doctrina interventionista, care mai este numita, prin comparatie cu cea clasica, doctrina moderna.

Potrivit noii doctrine, pentru a compensa imperfectiunile si a contracara disfunctionalitatile mecanismelor economiei de piata, este de admis implicarea autoritatilor statale, atat in activitatile economice pentru a influenta evolutia produsului intern brut (asigurandu-i o tendinta de crestere echilibrata) cat si in plan social, pentru a ameliora situatia materiala a persoanelor afectate de producerea fenomenelor distructive (criza, recesiunea, somajul etc.)

Suportul doctrinar al interventionismului statal este considerata opera lui J.M.Keynes, in special lucrarea intitulata "Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor".

In functionarea statului interventionist se disting mai pregnant doua tipuri de interventionism care marcheaza si modalitatile de exprimare, respectiv masurile luate in planul finantelor publice, si anume:

statul interventionist compensator;

statul interventionist corector

Interventionismul compensator semnifica implicarea statului, cu mijloacele sale, in atenuarea ciclicitatii economice, prin promovarea de masuri de natura financiara si monetara menite sa impulsioneze activitatile economice in perioadele de declin sau sa atenueze ritmurile prea ridicate de crestere economica in perioadele de boom (economic).

Compensarea adusa astfel tendintelor ce apar in evolutia economiei s-a dovedit favorabila atenuarii oscilatiilor ciclice, evitand dereglarile profunde in plan economic si social. Asemenea interventii presupun alocarea sau realocarea adecvata a resurselor, intre care un rol major revine celor financiare, implicand participarea autoritatilor statale.

Din perspectiva masurilor ce pot fi aplicate de catre statul interventionist compensator, doctrina keynesiana fundamenteaza necesitatea si posibilitatea implicarii statului in economie, atat prin dezvoltarea sectorului economic de stat, cat si prin influentarea evolutiei activitatilor economice private. In ambele cazuri, se presupune angajarea finantelor publice prin mobilizarea de resurse si distribuirea lor adecvata sustinerii economiei, apeland la instrumentele principale, cum sunt: impozitele, cheltuielile publice, bugetul public.

Interventionismul corector reprezinta o varianta ulterioara de interventie a statului, in viata socio-economica, fiind considerat stat al bunastarii generale a cetatenilor sai. Acest tip de interventionism statal s-a conturat in contextul economic al societatii contemporane, in care fenomenele de tipul crizelor si somajului nu numai ca s-au atenuat semnificativ, dar au putut fi anticipate si controlate intr-o anumita masura, iar preocuparile pentru protectia sociala, mai ales, a categoriilor sociale defavorizate s-au amplificat. S-a produs, astfel, o mutatie din perspectiva implicarii autoritatilor publice, in sensul accentului pus pe exercitarea unor influente indirecte asupra vietii economice si sociale si renuntarii sau diminuarii interventiilor directe. Instrumentele financiare publice sunt folosite acum pentru a influenta indirect evolutia fenomenelor economice si sociale, stimulandu-le pe cele cu impact pozitiv si inhibandu-le pe cele generatoare de efecte nefavorabile dezvoltarii.

Noul tip de interventionism statal se manifesta in noile conditii, mai ales, prin redistribuirea resurselor intre membrii societatii, ceea ce se poate infaptui, de regula, prin metode specifice finantelor publice. Ca urmare, resursele financiare redistribuite prin impozite si cheltuieli publice au crescut considerabil, detinand proportii net superioare in PIB, fata de perioadele anterioare. Impactul acestuia se concretizeaza, totodata, intr-o realocare a resurselor ce favorizeaza si corelarea cererii agregate cu oferta si cresterea economica.

Pe de alta parte, ultimele decenii evidentiaza aparitia unor tendinte de reconsiderare a pozitiilor statului in societatea contemporana, in sensul diferentierii pozitiei sale de creator al regulilor jocului si arbitraj al aplicarii lor (stat arbitru) de cea de agent economic (actor sau jucator) participant direct la activitati economice.

In prima ipostaza, statul poate desfasura activitatile traditionale avand un rol relativ restrans in viata economica si sociala, dar realizeaza coordonarea de ansamblu, stabilind regulile de joc pentru agentii privati si urmarind respectarea lor prin institutiile sale.

In a doua ipostaza, el organizeaza si deruleaza activitati economice proprii, luand decizii cu caracter economic, care presupun si respectarea regulilor general aplicabile, stabilite in ipostaza de arbitru. In aceasta a doua situatie, finantele publice se dezvolta si printr-un segment specific, cel al finantelor intreprinderilor cu capital de stat, in cadrul caruia se realizeaza si o activitate financiara direct legata de procesele economice creatoare de bunuri materiale.

Reflectarea ambelor ipostaze in planul finantelor publice semnifica, pe de o parte, amplificare proportiilor proceselor de procurare, alocare si utilizare a resurselor banesti la care participa autoritatile publice, iar pe de alta parte, cresterea complexitatii fenomenelor si tehnicilor financiare folosite, inclusiv a interdependentelor cu finantele private.