DEZVOLTAREA DURABILA - CONCEPTE, PRACTICI, COSTURI

dezvoltarea durabila - concepte, practici, costuri

1. concepte si legislatie

Aparitia si instalarea dezechilibrului intr-un agroecosistem este urmarea interventiei nechibzuite a omului, materializata printr-o exploatare nerationala a resurselor agricole dintr-un instinct nativ caracteristic de a acumula cat mai multe bunuri materiale de la natura. Cauzele care contribuie la dezechilibrarea agroecosistemelor sunt: aplicarea unor tehnologii neadecvate, degradarea terenurilor, eroziunea si poluarea solului, subsolului, apelor si aerului.

Astazi este unanim recunoscut ca actualul sistem de agricultura, pe langa contributiile deosebite la progresul social, a adus si grave prejudicii mediului si chiar resurselor ei vitale - solul si propria-i baza de resurse genetice. Astfel de-a lungul anilor, s-a distrus circa 60 % din paduri, s-a accentuat eroziunea solului, au crescut suprafetele cu soluri compacte si poluate chimic, a scazut continuu fertilitatea solului. Toate acestea au facut ca specialistii si practicienii sa constientizeze ca actualul model de agricultura trebuie reformat. De cand s-au remarcat consecintele ecologice nefaste, cercetatorii nu numai ca au sesizat problemele dar au si evaluat gravitatea si amploarea lor (C. Rauta, 1997). Tocmai perceptiile lor au dus la conceptiile, principiile si cerintele trecerii la modele alternative de agricultura. Formele de agricultura alternativa au primit diferite denumiri: agricultura "biologica", "biodinamica", "ecologica", "regenerativa", "naturala", "ecoagricola", 'forestiera', 'LEISA', "agricultura de precizie" si diferite alte forme cu intranti redusi, toate acestea constituind trepte spre/sau incluse in modelul agriculturii durabile (sau sustenabila din limba engleza, "susteinable agriculture" cu inteles de "sustinere", de "durata").

In conditiile intensificarii agriculturii, a necesitatii cresterii productiei vegetale, dar si a dezvoltarii rurale, ca verigi forte a progresului socio-economic, se pune legitima intrebare: poate fi realizata si mentinuta cresterea productiei vegetale fara a aduce prejudicii majore mediului inconjurator si respectiv sanatatii oamenilor si celorlalte vietuitoare ale lantului trofic? Aceasta sarcina prioritara, dar si extrem de dificila, este abordata prin prisma conceptului dezvoltarii durabile a agriculturii, asa cum a fost definit de catre Comisia Mondiala pentru Mediul Inconjurator si Dezvoltare: 'Dezvoltarea durabila reprezinta capacitatea omenirii de a asigura continuu cerintele generatiei prezente, dar fara a le compromite pe cele ale generatiilor viitoare'.

Dezvoltarea durabila pentru toti" reprezinta apelul catre o noua viziune si abordare asupra dezvoltarii si catre un mod diferit de cooperare internationala, in conditiile in care este unanim recunoscut ca deciziile care se iau intr-o parte a Terrei pot avea repercusiuni diverse asupra altor zone. Astfel, cand Nordul s-a dezvoltat, nimanui nu-i pasa de limitele resurselor naturale sau de capacitatea ecosistemului de a se reface. Dar aceasta, deoarece, de cate ori resursele pareau ca se imputineaza porneau "expeditii in colonii" pentru a sapa, culege si expedia spre Nord ceea ce era necesar. Din aceasta perspectiva pentru tarile nedezvoltate, mai putin dezvoltate sau in curs de dezvoltare, aceste politici de control al poluarii, sunt intr-un anumit sens la fel de proaste ca vechea exploatare a resurselor. De aceea este necesara o politica de mediu si de dezvoltare durabila, cu scopul reducerii considerabile a risipei de resurse si a consumului excesiv in tarile dezvoltate, ridicarea calitatii vietii si in celelalte zone ale Terrei, dar prin valorificarea inteleapta si superioara a acelorasi resurse.

Durabilitatea, potrivit legilor ecologice, a fost o directie a culturii umane din timpuri imemorabile. Insa, cea mai mare parte a istoriei sale, omenirea a neglijat sau a trait cu intelegerea tacita a regulilor durabilitatii. Astazi, durabilitatea a devenit si este necesar sa devina politica de mediu si dezvoltare, deoarece este demonstrat ca omul consuma din natura mai mult decat are nevoie si mai ales decat retrocedeaza. Cel mai adesea trimite inapoi in natura, reziduuri greu de "digerat" de catre natura si care de fapt o sufoca. Respectarea mediului, echitatea sociala si rentabilitatea economica constituie un sistem integrat deoarece dezvoltarea (indiferent in ce domeniu) este legata mai mult ca oricand de mediu. In acest context se spune ca: "nu ne foloseste la nimic faptul ca am cucerit luna, daca pierdem pamantul" (M. Berca, 2002).

Exemplele de non-durabilitate si marile probleme legate de resursele Terrei sunt foarte numeroase:

33% din suprafata uscatului este formata din deserturi ce se intind pe sute de milioane de hectare;

deserturile afecteaza grav mai mult de 100 de tari;

in Europa peste 25% din terenurile arabile sunt degradate prin destructurare si compactare secundara;

un sfert din populatia Terrei sufera mari lipsuri de aprovizionare cu apa;

padurile se restrang; in Romania fondul forestier era de 9,0 milioane hectare in 1901 si a ajuns la cca. 6,4 milioane hectare in prezent.

Conceptul de dezvoltare durabila apare pentru prima data in Raportul Comisiei Brundtland (1987), intitulat Viitorul Nostru Comun, unde se arata ca, cresterea economica depinde de existenta resurselor naturale pe care, de fapt, se sprijina toate sistemele vii. Dezvoltarea durabila este definita apoi de ONU (1987) ca: "o dezvoltare ce raspunde nevoilor prezente unui umanism solidar, dar care lasa generatiilor viitoare posibilitatea de supravietuire si prosperare". 

Dezvoltarea durabila implica o abordare sistemica a fenomenelor, asigurarea coerentei dintre subsistemele economic, social, tehnologic si ambiental. Acest lucru devine posibil prin controlul, in timp si spatiu, a urmatoarelor cinci categorii de factori si a relatiilor dintre ei (S. Stanila si colab., 2003):

populatia,

resursele naturale si mediul inconjurator,

productia agricola,

productia industriala,

poluarea.

Dezvoltarea durabila prin prisma relatiei economie - capital natural se bazeaza pe urmatoarele criterii fundamentale (V. Ros, 2000):

stocul de resurse regenerabile nu trebuie sa scada in timp, in conditiile cresterii nivelului de trai al populatiei,

consumul de resurse neregenerabile trebuie esalonat in timp astfel incat sa poata fi inlocuit (compensat) de resursele regenerabile sau alte resurse epuizabile nou descoperite;

stiinta si progresul tehnologic actioneaza atat in directia economisirii de resurse regenerabile sau neregenerabile, cat si a substitutiei acestora.

Reglementarea cea mai importanta privind dezvoltarea durabila este "AGENDA 21", adoptata la Conferinta Natiunilor Unite pentru Mediu si Dezvoltare de la Rio (1992) care isi propune un program de actiune destinat secolului XXI care sa pregateasca popoarele lumii pentru un alt mod de a produce si a trai. La Conferinta de la Rio au participat 178 de tari si peste 100 sefi de state, reprezentand un moment important pentru institutionalizarea conceptului de dezvoltare durabila.

Dezvoltarea durabila, viziunea care trebuie sa schimbe profund secolul XXI, cuprinde obligatoriu si obiectivul: agricultura. Astfel, in perioada 26 august - 4 septembrie 2002, a avut loc la Johannesburg (Africa de Sud) cel mai mare eveniment international dedicat problematicii vaste si complexe a "Dezvoltarii durabile". Kofi Anan, secretarul general ONU, a identificat urmatoarele domenii cheie, in ceea ce priveste variantele posibile de solutionare a problemelor urgente de dezvoltare: productivitatea in agricultura, biodiversitatea, managementul ecosistemelor, sanatatea, apa si salubritatea, energia.

2. Functiile ecologice principale ale solului

Solul este componentul cel mai important al biosferei Terrei, rol rezultat din functiile ecologice complexe pe care le indeplineste in cadrul acesteia, precum si prin interactiunea componentelor biotice si abiotice care-i determina fertilitatea si formeaza sistemele bioproductive.

Solul indeplineste cel putin 10 functii importante in cadrul biosferei:

1.Functia energetica, asigurand depozitarea unui potential energetic enorm, produs prin fotosinteza si acumulat in materia organica din sol.

2.Functia hidrologica, prin care se armonizeaza acumularea si circuitul rezervelor de apa, intre atmosfera - sol si apele terestre.

3.Functia biogeochimica, prin care se asigura retinerea, disponibilizarea treptata si circuitul elementelor esentiale vietii.

4.Functia gazo-atmosferica, prin care se regleaza proportiile cantitative si calitative de sechestrare, primenire si degajare a gazelor intre sol si atmosfera.

Producerea de biomasa, asigurand hrana, furajele, energia regenerabila si materiile prime.

6.Functia de filtrare, tamponare si transformare intre atmosfera, hidrosfera si biosfera, protejand mediul ambiant, inclusiv fiinta umana, in special impotriva contaminarii apelor freatice si a lantului alimentar.

7.Solul este habitat biologic si rezervor de gene, continand mai multe specii in numar si cantitate decat toate celelalte medii biologice impreuna.

8.Folosirea solului ca fundament pentru structurile tehnice, industriale si socio-economice si dezvoltarea lor (constructii industriale, de locuinte, cai de comunicatie, spatii sportive, parcuri, rampe de reziduuri).

9.Folosirea solului ca sursa de materii prime (argila, nisip, pietris, minereuri in general etc.), dar si ca sursa de energie si apa.

10.Solurile sunt importante vestigii geogenice si culturale, formand o parte esentiala a peisajului in care noi traim.

Solul este considerat ca fiind resursa naturala de baza a sistemului agricol eficient, productiv, durabil, fiind in acelasi timp, limitata si mai complexa decat aerul si apa, cu functii ecologice importante, reprezentand suportul esential al vietii. Functiile ecologice ale solului nu pot fi separate de celelalte functii si pot fi realizate numai impreuna de structurile vii si nevii din sol. Activitatea biologica din sol atinge nivelul maxim doar atunci cand conditiile de mediu sunt optime in raport cu necesitatile speciilor. Originea tuturor organismelor vii de pe "Pamant" este, mai mult sau mai putin, direct sau indirect, legata de sol si peste 90 % din hrana oamenilor si animalelor este produsa in, sau pe sol.

Solul reprezinta o entitate dinamica, si dinamism inseamna viata. Fiind un sistem energetic deschis, extrem de complex, polifazic si polifunctional, cu o structura si organizare proprie, dar functional legat de mediu prin fluxuri permanente de materie si energie, modificarea conditiilor de solificare cauzeaza modificarea modului de organizare si functionare, parcurgand mai multe etape - primara, de dezvoltare, echilibru, evolutie. Dinamica solului, sau a modificarilor complexe care au loc in sol, este evidentiata de numeroase procese care sunt intr-o continua schimbare, pana cand se atinge o anumita stare de echilibru relativ stabil. Evolutia solului catre starea stationara, corespunzatoare starii clasice de climax (de echilibru cu mediu) este aplicabila la scara de timp de sute pana la mii de ani. Privind la scara geologica de timp, solurile si implicit invelisul de sol se gasesc intr-o continua evolutie paralel cu evolutia conditiilor de mediu, aflate intr-o permanenta dinamica, supusa variatiilor geologice (inclusiv climatice).

Intelegerea functiilor si managementul solului incluzand producerea de hrana, stocarea, filtrarea si transformarea mineralelor, a apei, a materiei organice, a gazelor etc., precum si furnizarea materiilor prime, formeaza baza activitatii umane, trecutul, prezentul si indeosebi viitorul Terrei. Solul, "oglinda a peisajului", reflecta intreaga evolutie a peisajului, nu numai starea actuala a acestuia. Fiecare sol este un "bloc de memorie" in care sunt inregistrate interactiuni trecute si prezente dintre diferite geosfere, reflectand istoria acestora (Florea, 1994). 

De cele mai multe ori, omul, analizeaza functiile energetica, biogeochimica, hidrologica si gazo-atmosferica, din prisma realizarii functiei bioproductive, fara a privi solul ca un sistem armonios cu functii ecologice multiple si fara a evalua in timp real functia acestuia de protectie a mediului, respectiv capacitatea de filtrare, tamponare si transformare intre atmosfera, hidrosfera si biosfera. Aceasta perspectiva conduce la o evolutie accelerata a solului si in special la aparitia degradarilor. Principalele degradari ale solului ce pot avea loc in Europa sunt considerate urmatoarele: eroziunea, scaderea continutului in materie organica, poluarea solului, tasarea solului datorita presiunii mecanice exercitate de utilajele de mari dimensiuni, salinizarea prin acumularea unor saruri solubile de sodiu, magneziu si calciu; inundatii si alunecari de teren. Toate aceste procese sunt amplificate de activitatea umana si unele dintre ele au inregistrat, chiar, o crestere in ultimele decenii si, ca atare, consecintele economice si costurile restaurarii sunt semnificative in ceea ce priveste solul, dar indeplinirea functiilor solului in cadrul biosferei implica schimbari globale imprevizibile.

Functia energetica este primordiala pentru formarea si evolutia solurilor, implicate in pedogeneza fiind indeosebi radiatia solara si gravitatia. Radiatia solara, prin procesele principale pe care le determina (fotosinteza si evaporatie la suprafata solului), conduce la acumularea de energie chimica si substanta in partea superioara a solului, in timp ce gravitatia este la originea diferentierii orizonturilor ca rezultat al miscarii apei in jos si lateral, apa antrenand cu ea diferiti compusi solubili sau in suspensie.

Dezvoltarea progresiva a solului prin aport de energie conduce solul spre o stare de echilibru relativ cu mediul, in care variatia de energie libera si variatia de entropie sunt nule. Conceptul de echilibru ca stare statica si invarianta in timp nu se poate aplica decat la sisteme izolate. Solul fiind un sistem deschis evolueaza continuu. Starea stationara cu proprietati relativ constante se realizeaza printr-un influx de energie si substanta suficient pentru mentinerea constanta a proprietatilor sistemului (solului) sau, cu alte cuvinte procesele progresive sau constructionale sunt echilibrate de cele regresive sau destructionale (Florea, 1994). In general sistemul nu se modifica spontan prin procese ireversibile. Daca unele fluctuatii ale factorilor externi determina abateri in sistem, au loc schimbari interne care readuc sistemul la starea stationara. Daca schimbarile factorilor externi sunt insa considerabile, modificarile interne corespunzatoare din sistem sunt si ele apreciabile si conduc la o noua stare stationara. Idea generala este aceea ca invelisul de sol este rezultatul evolutiei continue, ciclice si concomitente a proceselor de pedogeneza si a celor pedogeologice, a caror actiune are loc cu intensitati (si efecte) opuse si variabile in timp, deosebindu-se in istoria Pamantului (la scara geologica) perioade alternative de formare si de distrugere a solului, in relatie cu unele procese geologice, la care se adauga in prezent actiunea antropica.

Energia acumulata in sol este concentrata atat in partea minerala a solului, ca energie foarte stabila cu implicatii limitate in circuitul substantelor, cat si in plante, prin procesul de fotosinteza si respectiv transformarea in humus. Prin formarea humusului in sol sunt concentrate rezerve mari (seculare) de energie, care anual se acumuleaza creand un imens potential energetic al solului. Daca ne referim la intreg teritoriu arabil al Romaniei, cantitatea de humus reprezinta aproape un miliard de tone pe adancimea de 0-20 cm si doua miliarde de tone, pe adancimea de 0-50 cm. In medie, terenurile agricole din tara noastra au rezerve mijlocii de humus, valoarea mediei ponderate a acestora fiind de 136 tone/ha. O tona de humus echivaleaza, din punct de vedere energetic, cu 0,6 tone de petrol, cu 666,7 tone gaz metan si cu o tona de carbune. Humusul are si o mare importanta ecologica, prin diminuarea poluarii mediului inconjurator cu substante xenobiotice. Humusul constituie un rezervor de elemente nutritive pentru plante si microorganisme, pe care le pune la dispozitia acestora in urma proceselor biochimice de mineralizare, de schimb de ioni si de solubilizare. Materia organica constituie substratul energetic pentru viata din sol. Pierderea oricarei parti de humus inseamna pentru sol o reducere corespunzatoare a functiei lui energetice. Dintre consecintele bilantului negativ a humusului din sol amintim urmatoarele: degradarea structurii, intensificarea tasarii, reducerea permeabilitatii, cresterea nevoii aplicarii ingrasamintelor minerale si mai ales organice, aparitia carentei unor microelemente, scaderea activitatii microorganismelor, cresterea rezistentei solului la efectuarea lucrarilor agricole, micsorarea capacitatii de tamponare, cresterea efectului fitotoxic al unor metale grele si a eroziunii pe versanti, micsorarea eficientei irigatiei etc.

Humusul are si o importanta bioproductiva. Intre continutul de humus si productiile agricole este o corelatie pozitiva, acestea fiind cu atat mai mari cu cat rezerva de humus este mai buna. De aceea continutul de humus reprezinta o problema de importanta majora.

Functia hidrologica a solului regleaza in mare masura circuitul apei intre ocean si uscat. Solul prin continutul sau in humus, elemente structurale, porozitate si permeabilitate, armonizeaza circuitul apei si conditioneaza diferentierea resurselor de apa pe uscat. Capacitatea solului pentru apa si rezervele acumulate in sol este consumata treptat de catre plante iar o parte este evaporata in atmosfera, in relatie cu proprietatile solului, invelisul vegetal si conditiile climatice. Asadar functia hidrologica a solului depinde de variabilitatea climatica naturala, de schimbarile climatice si de influentele omului asupra mediului inconjurator. Variabilitatea climatului natural duce la cresterea extremelor hidrologice, in particular a inundatiilor si secetelor.

Umiditatea solului reprezinta un parametru extrem de important in schimbul de energie aflat la contactul dintre suprafata terestra-atmosfera. Procesele de evaporatie, infiltratie, scurgerea de suprafata, cantitatea de apa absorbita de vegetatie depind in mare masura de umiditatea solului. Aceasta din urma reprezinta un parametru cheie al ciclului hidrologic. Astfel, umiditatea solului si evolutia sa spatio-temporala sunt elemente necesare in realizarea de modele meteorologice si climatice, dar si in studii hidrologice si de vegetatie. Cu ajutorul ciclului apei, climatul regiunii respective si hidrologia solului devin strans legate, iar mecanismele lor de interactiune sunt cunoscute sub denumirea de "procese de suprafata". Reprezentarea acestor procese are un rol important asupra ciclului hidrologic global si a climatelor simulate cu ajutorul "Modelelor Circulatiei Generale". Acestea la randul lor implica o serie de aspecte, mergand de la analiza bilantului energetic de la suprafata solului, calculul temperaturii solului, influenta stratului de zapada, influenta vegetatiei, miscarea apei in sol, la care se mai adauga si schimburile hidrice si energetice existente intre biosfera si atmosfera.

Intre functiile hidrologice si energetice ale solului exista o legatura directa de influentare pozitiva. Cu cat este acumulata mai multa energie in sol (in humus), cu atat mai puternic se manifesta functia lui hidrologica. Totodata apa contribuie la dizolvarea unui mare numar de substante fiind mediul ideal pentru desfasurarea proceselor metabolice. Apa face posibil transportul acestor substante si asimilarea de catre plante realizand circuitul geochimic si biogeochimic al unui mare numar de elemente si compusi.

Functia biogeochimica conditioneaza acumularea in straturile superficiale ale solului a macro si microelementelor, fiind puse astfel in circuitul biologic. Valorile maxime si minime acumulate sunt legate, in primul rand, de geneza si granulometria rocilor pe care si din care s-au format solurile. Intensitatea si finalitatea transformarilor biogeochimice din sol sunt influentate, de asemenea, de particularitatile fizico - geografice si de mediu. Aceste particularitati delimiteaza areale (oxidante, reducatoare, acide, alcaline, evaporative, termodinamice etc.) cu grade diferite de acumulare si migrare a elementelor chimice. Aceste linii ce delimiteaza zone cu conditii si regim diferit de migrare a elementelor chimice au fost denumite bariere geochimice. Barierelor geochimice le revine rolul principal in diferentierea spatiala a transformarilor biogeochimice, formand areale cu o anumita zonalitate. Pentru zonele geografice ale emisferei nordice sunt caracteristice imbinarile barierelor geochimice prezentate in tabelul 1 (Jigau, 1994).

Functia gazo-atmosferica a solului are un caracter complicat si contradictoriu. Aerul este un amestec format din mai multe gaze, dintre care pondere au azotul, oxigenul si dioxidul de carbon, fiecare fiind de neinlocuit pentru plante si activitatile biologice din sol. Aerul mai contine argon, heliu, vapori de apa, particule de praf etc. Aerul din sol si atmosfera contin aceleasi gaze, dar in proportii diferite (tabelul 2). Astfel, aerul solului are practic acelasi continut de azot ca si aerul atmosferic, este mai sarac in oxigen si mai bogat in doixid de carbon (CO₂), vapori de apa si amoniac. Proportiile cantitative de adsorbtie si degajare a gazelor de catre sol au o amploare exceptionala. Intr-o ora solul cu profil intreg, cultivat, consuma 1000-4000 litri de oxigen la 1 hectar si degaja CO₂ in acelasi cantitati (Nour si colab., 2004).

Tabelul 1.

Barierele geochimice pentru zonele geografice din emisfera nordica

In solurile lutoase, lucrate la momentul optim, structurate si bine aerate, continutul de oxigen din sol este apropiat de cel din atmosfera. Continutul de dioxid de carbon, este intotdeauna mai mare in aerul din sol comparativ cu aerul din atmosfera. In solurile argiloase, tasate, lucrate in conditii improprii, la umiditate mare si aeratie slaba, proportia oxigen-dioxid de carbon se modifica substantial, in sensul scaderii cantitatii de oxigen si cresterii dioxidului de carbon, dar suma celor doua componente ramane de obicei putin variabila, 20-21%, apropiata de cea din aerul atmosferic.

Tabelul 2.

Compozitia aerului atmosferic si din sol (% de volum)

Compozitia aerului din sol este relativ constanta in partea superioara a acestuia, in orizontul lucrat si pe solurile bine aerate ca urmare a vitezei mari de reinnoire cu aer din atmosfera. Modificarile de compozitie la aerul din sol se produc datorita consumarii oxigenului, eliminarii dioxidului de carbon in procesul de respiratie al radacinilor, activitatii microorganismelor si altor procese din sol. Prin descompunerea substantei organice solul degaja in atmosfera dioxid de carbon (CO₂). La randul lor plantele folosesc CO₂ din atmosfera pentru fotosinteza.

Cantitatea de CO₂ produsa de toate organismele din sol variaza in functie de conditiile de sol, in special porozitatea si temperatura, particularitatile plantelor din asolament, mersul vremii, asociatiile de microorganisme etc. CO₂ rezultat prin respiratia solului sporeste actiunea dizolvanta a apei (si deci forta ei de alterare) si constituie o sursa insemnata pentru atmosfera din jurul vegetatiei influentand favorabil procesul de fotosinteza (Tuba, 2005). Prin sporirea continutului de CO₂ de la 0,03 la 0,28% fotosinteza creste de 3 ori. Astfel, de exemplu, in spatii protejate, sere, solarii, rasadnite, prin ingrasarea cu cantitati mari de ingrasaminte organice, care prin descompunere elibereaza CO₂, se creeaza un aflux suplimentar de dioxid de carbon. O cantitate mai mare de CO₂ in jurul plantelor sporeste procesul de fotosinteza. Acest proces desfasurat la nivel global are implicatii necunoscute deocamdata, asupra compozitiei solului, insusirilor acestuia, productivitati lui si a echilibrului agroecosistemelor.

In ultimii ani s-a constatat o tendinta de crestere a concentratiei de CO₂ in atmosfera, crestere care este atribuita volumului imens de combustibil care se arde in scopul obtinerii de energie (transporturi, industrie, agricultura etc.), combustii din care rezulta o cantitate mai mare de CO₂ decat poate utiliza vegetatia sau fixa apele de suprafata. Agricultura contribuie si ea la aceasta crestere, care este in relatie, pe de o parte cu consumul de motorina, iar pe de alta parte cu suprafata terenurilor arabile si intensitatea afanarii acestora, cu sistemul de fertilizare, asolamentul si managementul apei.

Peste 90% din cantitatea de dioxid de carbon din atmosfera provine din sol, unde rezulta in urma activitatii biologice, in principal descompunerea materiei organice de catre microorganisme. In medie, capacitatea solului de a produce CO₂ este de 7 litri CO₂/m², dar valorile limita sunt mult diferite in functie de sol, anotimp, de calitatea lucrarilor agrotehnice, de cantitatea de apa din sol, de planta cultivata, de cantitatile de ingrasaminte aplicate si in special de cantitatea de gunoi de grajd aplicat. Cantitatea de CO₂ produs este mai ridicata pe solurile cultivate decat pe cele necultivate, mai ridicata vara si mai coborata iarna. Pe terenurile in panta cantitatea de CO₂ produsa se reduce odata cu cresterea gradului de erodare a solurilor (tabelul 3, dupa Nour si colab., 2004). Pe langa rolul direct in viata plantelor, CO₂ are si rol indirect, in sensul ca dizolvat in apa mareste puterea de solubilizare a compusilor chimici greu solubili din sol, accelerand si evolutia solului.

Cresterea concentratiei CO₂ in aerul atmosferic nu este toxica pana la valori de 0,07-0,1% (limita de viciere a aerului si necesitatea ventilatiei in spatiile populate), dar constituie un ecran partial pentru radiatiile infrarosii reflectate de suprafata solului cu riscul de crestere treptata a temperaturii pamantului (efectul de sera).

O cantitate prea mare de CO₂ produsa in sol si eliminata in atmosfera, rezultata din procesele aerobe de mineralizare a materiei organice (afanari excesive) este considerata nu numai o cale de crestere a CO₂ din atmosfera, dar si o pierdere a fertilitatii solului pe termen lung. Aceasta arata o accelerare a procesului de mineralizare a materiei organice din sol si a procesului pedogenetic de alterare a solului. 

Tabelul 3.

Degajarea CO₂ din soluri cu diferite grade de

eroziune, in stratul de 0-20 cm

1,2 - diferite perioade de observare

In prezent pe plan international este unanim acceptat ca schimbarile climatice globale sunt rezultatul interventiei umane in circuitul bio-geo-chimic al materiei si apei. Sunt stabilite ca certe o serie de modificari: o crestere anuala a CO₂ din atmosfera cu 0,5%, ajungandu-se de la o valoare de 278 ppm in prima zi a secolului XX la o valoare de 367 ppm in prima zi a secolului XXI; o crestere anuala a metanului din atmosfera cu 0,9%, o crestere anuala a oxizilor de azot cu 0,25%; o crestere a temperaturilor medii anuale cu 0,5-0,7⁰C. Certitudinea modificarilor este unanim acceptata, dar cele mai importante proiecte si cercetari internationale dezbat, in prezent, natura acestor modificari, consecintele acestora si ireversibilitatea fenomenelor. 

In sol, carbonul, element chimic cu greutatea moleculara 12,01 si numarul atomic 6, se gaseste in combinatie cu compusii organici si in carbonati. Invelisul de soluri contine de trei ori mai mult carbon decat sub forma de dioxid de carbon atmosferic si de 2,5-3,0 ori mai mult decat este retinut in tesuturile plantelor. Odata cu cresterea continutului de materie organica, solurile pot retine o cantitate mai mare de dioxid de carbon atmosferic, inclusiv cel provenit din activitatile antropice.

Materia organica ca sursa majora de carbon pentru productia primara, este determinata de prezenta dioxidului de carbon de origine atmosferica, utilizata ca materie prima pentru sinteza substantelor organice de catre organismele autotrofe din sol. Dintre microorganismele solului, care intra in contact cu carbonul, numai algele si bacteriile chimioautotrofe au competenta de al asimila drept sursa de hrana.

Intrebarile, la care incearca sa raspunda actualele cercetarii asupra evolutiei si rolului carbonului din sol sunt: daca solul activeaza ca un adevarata sursa de carbon pentru atmosfera ? si care este rolul solului, prin intermediul respiratiei, de modulator natural sau amplificator al modificarilor climatice? ce importanta au tehnologiile de lucrare a solului, referitor la controlul emisiilor de CO₂ si a altor gaze? cum afecteaza aceste tehnologii productivitatea solului si evolutia ecosistemului?. Raspunsul la aceste intrebari necesita o intelegere mecanicista asupra modului in care carbonul este stocat in sol (figura 1) precum si monitorizarea acestuia.

Schimbarile climatice globale sunt semnalate in documente oficiale inca din 1987 cand in documentele ONU, in Raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu - Our Common Future, sunt considerate ca probleme globale si se solicita cercetarea cu atentie a modificarilor proportiei gazelor din atmosfera, precum si impactul acestora asupra vietii omului, climei, solului, plantelor si animalelor. Conform Protocolului de la Kyoto, 1997 si stabilind ca an de referinta 1990, emisiile de CO₂ au crescut, principali responsabili fiind SUA (in proportie de 36%), UE (24,2%), Rusia (17,4%), iar statele candidate la aderarea UE in proportie de 7,4%. Pana in septembrie 2002 deja 84 de tari au semnat Protocolul de la Kyoto. Aceasta inseamna ca emisiile echivalente de CO₂ trebuiesc reduse in medie cu 57% (dupa Carlier si colab., 2003), in perioada 2008-2012. Pentru tarile din Europa aceasta inseamna o reducere medie de 8% comparativ cu anul de referinta 1990. Din 2002 in urma Samitului de la Johannesburg programul Global Change and Ecosystems este considerat proiect prioritar in FP7.

In producerea de biomasa rolul solului este fundamental, solul reprezentand insasi baza existentei vietii umane si animale, prin asigurarea resurselor necesare de hrana si a materialelor energetice regenerabile. Solul, prin insasi natura sa, prin componentii sai, prin procesele sale naturale asigura producerea de biomasa.

Figura 1. Principalele interactiuni dintre pedosfera (sol), biosfera

(plante, animale), litosfera (roca parentala), hidrosfera (apa)

si atmosfera (aer)

Pentru realizarea biomasei, a unor recolte ridicate in agricultura energo-intensiva, sunt utilizate de regula doze excesive de fertilizanti, ca si alte agrochimicale folosite in combaterea bolilor, daunatorilor si buruienilor, pe fondul lucrarii intensive a solului, care pot avea efecte negative asupra solului. Aplicarea necontrolata a unor "fertilizanti" organici neconventionali (namoluri de canalizare, namoluri industriale, gunoaie menajere), care contin cantitati mari de materiale organice, dar adesea si unii compusi chimici toxici, poate avea efecte negative grave in poluarea mediului inconjurator. In sistemele de agricultura intensiva, dar si in cea extensiva sau cu inputuri reduse, pot fi prezente erori tehnologice in aplicarea practicilor agricole. Dintre cele mai frecvente sunt: irigatia necorespunzatoare, efectuarea lucrarilor solului fara respectarea conditiile optime de lucrabilitate si traficabilitate (continutul optim de apa la lucrarea solului, la recoltat, la transportul recoltei); aplicarea dezechilibrata a fertilizarii minerale si/sau organice fara a lua in considerare rezervele din sol si cerintele plantei; rotatii scurte, fara culturi amelioratoare. Acestea sunt, pe solurile cu folosinta arabila, cauze majore care determina si intensifica procesele degradarii fizice, chimice si biologice ale solului, care la randul provoaca deteriorarea altor resurse: a apelor de suprafata si freatice, a atmosferei, a florei si faunei.

Functia de filtrare, tamponare si transformare intre atmosfera, hidrosfera si biosfera este una foarte importanta pentru protectia mediului, fiind deosebit de complexa si depinzand de stabilitatea, de calitatea si natura sistemului macro si microporos al solului. Sistemul poros al solului este cel care controleaza procesele de transport al solutiilor spre planta prin masa radiculara, spre freatic, sau spre apele de suprafata, si care, absorbind componenti chimici toxici, face ca acest mediu sa actioneze ca un sistem tampon si de filtrare

Sistemele tehnologice agricole prin toate componentele lor (fertilizare, irigare, lucrare a solului, rotatie etc.) trebuie sa asigure: ameliorarea, protectia si conservarea, sistemului poros, a starii de calitate a solului. Flora si fauna din sol sunt principalele componente responsabile cu descompunerea diferitelor materiale organice si vegetale, cu transformarea substantelor organice si a compusilor toxici.

Cand in sol capacitatea mecanica de filtrare si de tamponare fizico-chimica, capacitatea de transformare microbiologica si biochimica sunt depasite, atunci componentii organici si anorganici sunt transferati solutiei din sol, si de aici acestia pot fi apoi transportati in apele de adancime sau de suprafata, sau pot fi extrasi de plante prin radacini, afectand intreg lantul trofic.

Poluarea solului se datoreaza indepartarii si depozitarii neigenice a reziduurilor lichide si solide (poluare organica) rezultate din activitatea omului, a dejectiilor animale si cadavrelor acestora, a deseurilor industriale (poluare industriala, radioactiva) sau a utilizarii necorespunzatoare in practica agricola a unor substante chimice (poluare agricola). Procesele de descompunere a poluantilor intrati in sol se petrec, in general, in straturile superioare (10-20 cm) unde poluantii sunt retinuti prin puterea selectiva a solului. Procesele de degradare a poluantilor din sol se petrec cu o intensitate mult mai mare decat in apele de suprafata, apele freatice sau subsol, datorita numarului mare de microorganisme care actioneaza in sol, in special in faza biochimica (enzimatica) a degradarii. Contaminarea apelor freatice si a apelor de suprafata cu diferiti compusi agrochimici, constituie una dintre cele mai grave consecinte ale agriculturii intensive, dar ea se manifesta adesea si in tari cu agricultura extensiva, acolo unde greselile tehnologice sunt in cea mai mare masura cauza acestor evenimente nedorite.

Din punct de vedere chimic putem afirma ca solul contine totalitatea substantelor chimice cunoscute. Cantitatea in care aceste substante sunt raspandite in sol insa, poate fi foarte variabila de la un sol la altul. Solul se gaseste in interdependenta reciproca cu atmosfera, hidrosfera si biosfera. Ca urmare, cea mai mare parte a acestor elemente chimice trec din sol in aer, dar mai ales in apa si vegetale. Consecinta fireasca a acestui fenomen, este incarcarea mai mare sau mai mica a apei si a plantelor cu elemente chimice si in primul rand minerale. Excesul sau carenta minerala a solului va determina excesul sau carenta minerala a apei si alimentelor vegetale. Aceasta se va rasfrange asupra animalelor si produselor lor, precum si asupra omului. In anumite conditii se pot chiar stabili relatii cauzale in sensul ca anumite carente sau excesul de elemente minerale din sol, apar in patologia geografica a populatiei respective sub forma unor endemii bio-geochimice. Se poate exemplifica prin fluoroza endemica din zonele cu exces de fluor in sol si gusa endemica din zonele in care solul prezinta carenta de iod. 

Asigurarea mediului biologic de viata, al habitatului natural pentru numeroase specii, si de asemenea, ca rezerva de gene pentru diferite specii de organisme vegetale si animale, reprezinta a alta functie ecologica deosebit de importanta a solului. Toate aceste organisme vii au rol deosebit de important in mentinerea si in desfasurarea normala a proceselor naturale fizice, chimice si biologice care contribuie la asigurarea fertilitatii solului.

Considerarea solului ca sistem complex deschis, component al ecosistemelor terestre si a geosistemelor continentale, a deschis perspective in intelegerea evolutiei, regenerarii si protectiei solului in cadrul mediului in care este integrat. Este nevoie de dezvoltarea metodelor si a unui sistem complex de monitorizare a Sistemului Integrat de Calitate a Solului (SICS). SICS reprezinta abilitatea si capacitatea specifica a solului de a-si indeplini functiile specifice de baza. SICS priveste solul ca si componentul cel mai important al biosferei Terrei, rol rezultat din functiile complexe pe care le indeplineste in cadrul acesteia, precum si prin interactiunea componentelor biotice si abiotice care-i determina legitatile, influentele, fertilitatea si formeaza sistemele bioproductive. Functia energetica a solului exprimata prin energia potentiala acumulata in humus, contribuind inclusiv la fixarea carbonului, functia biogeochimica (circuitul elementelor nutritive) si respiratia solului (schimbul de gaze intre atmosfera si sol) sunt influentate semnificativ de functia hidrologica a acestuia si in special de capacitatea solului de a retine o cantitate optima de aer si apa, iar apoi disponibilizarea treptata a acesteia pentru consumul plantelor. Solul prin insusirile sale: continut de humus, gradul de structurare, porozitate, compactare, permeabilitate si capacitatea pentru apa, insusirile chimice si biologice, armonizeaza circuitul gazelor, materiei, apei si conditioneaza rezervele de apa acumulate pe uscat, precum si evolutia solurilor.

3. Agricultura si schimbarile climatice globale

In prezent pe plan international este unanim acceptat ca schimbarile climatice globale sunt rezultatul interventiei umane in circuitul bio-geo-chimic al materiei si apei. Schimbarile climatice sunt cauzate in mod direct sau indirect de activitatile umane care determina schimbarea compozitiei atmosferei globale si care se adauga la variabilitatea naturala a climei observata pe o perioada de timp comparabila. Schimbarile climatice sunt determinate de activitatile antropice ce produc emisii de gaze cu efect de sera (GHG): dioxidul de carbon (CO₂), metanul (CH₄), protoxidul de azot (N₂O), hidrofluorocarburile (HFC-uri), perfluorocarburile (PFC-uri) si hexafluorura de sulf (SF₆). Unitatea de masura universala, pentru a indica potentialul global de incalzire a celor 6 gaze cu "efect de sera", este dioxidul de carbon echivalent (CO_2eq).

Efectele schimbarilor climatice globale sunt vizibile, mai ales prin cresterea temperaturii medii globale cu 0,6 0,2 ºC de la momentul cand a inceput sa fie monitorizata (anul 1860). Alti indicatori care evidentiaza schimbarile climatice sunt topirea accelerata a ghetarilor in timpul verii si o crestere cu 10-20 cm a nivelului marii in secolul al XX-lea. Sunt stabilite ca certe o serie de modificari (Z. Tuba, 2005): o crestere anuala a CO₂ din atmosfera cu 0,5%, ajungandu-se de la o valoare de 278 ppm in prima zi a secolului XX la o valoare de 450 ppm in prima zi a secolului XXI; o crestere anuala a metanului din atmosfera cu 0,9%, o crestere anuala a oxizilor de azot cu 0,25%. Certitudinea modificarilor este unanim acceptata, dar cele mai importante proiecte si cercetari internationale dezbat, in prezent, natura acestor modificari, consecintele acestora si ireversibilitatea fenomenelor.

Solul ca si componenta a ecosistemului, reprezinta un sistem biologic deschis si plin de viata datorita prezentei organismelor si microorganismelor, este dinamic, aflat intr-un schimb permanent de energie si substanta cu mediul inconjurator, dar si principalul depozitar al materiei organice. Materia organica acumulata in sol are un rol determinant asupra evolutiei majoritatii proceselor si proprietatilor solului. Totodata, materia organica din sol, constituie una din cele mai importante rezervoare ale carbonului (organic sau mineral), ce la randul lui, in anumite conditii se transforma, cu o anumita intensitate, in dioxid de carbon atmosferic, constituind o sursa potentiala pentru dezvoltarea efectului de sera. Aceasta importanta resursa a solului se afla intr-o permanenta interactiune cu activitatile umane, iar in cadrul celor agricole cu tehnologia aplicata. Este important astfel sa stabilim care este evolutia si rolului carbonului din sol: daca solul poate activa ca un bazin de sechestrare a carbonului? si care este rolul solului, prin intermediul respiratiei, de modulator natural sau amplificator al modificarilor climatice? ce importanta au tehnologiile de lucrare a solului, referitor la controlul emisiilor de CO₂ si a altor gaze? cum afecteaza aceste tehnologii productivitatea solului si evolutia ecosistemului?.

Carbonul este esential pentru viata plantelor. A fost intotdeauna transportat in ecosistem de la o forma la alta ca si component de baza in procesele naturale. Sub forma de dioxid de carbon se emite in mod natural, dar este produs in cantitati insemnate prin arderea combustibililor fosili si a biomasei, precum si prin alte procese industriale. O mare parte din carbonul existent este prezent in soluri, inclusiv in solurile agricole. O alta parte importanta a carbonului este in atmosfera sub forma de CO₂. Chiar de la inceputurile agriculturii, acum 7.000 -10.000 ani, echilibrul intre aceste doua componente este in schimbare. Pierderea carbonului din sol a sporit concentratia carbonului in atmosfera. Din 1750, arderea combustibilului fosil a accelerat acest proces.

Industrializarea, urbanizarea, traficul si transporturile sunt principalele cauze a emisiilor de gaze, dar si activitatea agricola joaca un rol important in acest proces (figura 2, dupa D. C. Reicosky, 2006). Modul de folosinta, intensitatea afanarii solului si sistemul de fertilizare au implicatiile cele mai mari in schimbul de gaze dintre sol si atmosfera. Intensitatea tehnologiei agricole, numarul trecerilor peste teren si tipul combustibililor folositi contribuie, de asemenea, in mod direct la acest fenomen. In prezent cresterea CO₂ din atmosfera are cea mai mare influenta in schimbarile climei. Cresterea concentratiei CO₂ in aerul atmosferic nu este toxica pana la valori de 0,07-0,1% (limita de viciere a aerului si necesitatea ventilatiei in spatiile populate), dar constituie un ecran partial pentru radiatiile infrarosii reflectate de suprafata solului cu riscul de crestere treptata a temperaturii pamantului (fenomenul de sera). Pe ansamblu, in ultimii 150 de ani, se considera ca o treime din carbonul eliminat in atmosfera are ca sursa agricultura, iar acest lucru a avut efecte negative asupra sustenabilitatii si productivitatii solurilor, la fel si efecte asupra schimbarii de clima.

In prezent se incearca inversarea acestei tendinte, de reducere a GHG, prin introducerea carbonului in sol (sechestrarea - captarea dioxidului de carbon intr-o maniera care sa previna emiterea acestuia in atmosfera) si recrearea depozitelor de carbon. Sechestrarea este astfel definita ca orice proces care indeparteaza GHG din atmosfera. Principalele bazine de sechestrare sunt padurile si alte tipuri de vegetatie, care prin fotosinteza indeparteaza dioxidul de carbon. Sectorul forestier reprezinta un important depozit pentru carbon, la fel si agricultura. Sechestrarea carbonului in sol cu ajutorul practicilor manageriale agricole implica inclusiv diminuarea degradarii si poluarii solului, de aceea acestea sunt cunoscute sub denumirea de lucrari de conservare a solului.

Figura 2. Circuitul carbonului ca sursa regenerabila si neregenerabila

Schimbarile climatice globale sunt semnalate in documente oficiale inca din 1987 cand in documentele ONU, in Raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu - "Our Common Future", sunt considerate ca probleme globale si se solicita cercetarea cu atentie a modificarilor proportiei gazelor din atmosfera, precum si impactul acestora asupra vietii omului, climei, solului, plantelor si animalelor. Conform Protocolului de la Kyoto, 1997, emisiile echivalente de CO₂ trebuiesc reduse in medie cu 57%, in perioada 2008-2012. Din 2002 in urma Samitului de la Johannesburg programul "Global Change and Ecosystems" este considerat proiect prioritar in FP7.

Prin Protocolul de la Kyoto, 1997, s-au preconizat masuri de stabilizarea a emisiilor GHG si chiar mai mult reducerea lor pe intervalul 2008-2012. Valoarea angajamentului de reducere a emisiilor de GHG adoptat de Romania este de 8% fata de anul de baza (referinta) 1989. Protocolul de la Kyoto stabileste 3 proceduri principale pentru a creste flexibilitatea si a minimiza costurile reducerii emisiilor de GHG. Acestea sunt: Implementarea in comun (JI), Mecanismul de Dezvoltare Curata (CDM) si Comercializarea Internationala a Emisiilor (IET). CDM - Mecanismul prevazut in articolul 12 al Protocolului de la Kyoto, ce are ca scop asistarea tarilor in curs de dezvoltare in realizarea dezvoltarii durabile prin permiterea tarilor industrializate sa finanteze proiectele de reducere a emisiilor de GHG in tarile in curs de dezvoltare. Un sistem de comercializare prin care tarile, mediul de afaceri si indivizii pot cumpara sau vinde unitati de emisii de GHG pentru a minimiza eforturile acestora in atingerea angajamentelor de reducere a emisiilor, prevazute de protocol sau de alte acorduri, cum ar fi acelea existente in cadrul Uniunii Europene.

Cel de-al "VI-lea Program de Actiune pentru Mediu" al UE stabileste obiectivele de mediu pana in 2010, incluzand si o serie de masuri specifice privind schimbarile climatice, cum ar fi: intensificarea aplicarii masurilor de eficienta energetica; integrarea obiectivelor privind schimbarile climatice in politicile sectoriale ale UE in domeniul transporturilor, energiei, industriei, politicii regionale si agriculturii; modificarea sistemului de taxe din sectorul energetic; intensificarea cercetarii si imbunatatirea accesului publicului si a sectorului privat la informatii in domeniu. Programul solicita, de asemenea, reducerea globala a emisiilor de GHG pana in anul 2020 cu 20-40% fata de nivelul din anul 1990 si o limitare a acestora cu 70% pe termen lung.

Pentru ca Romania sa poata administra emisiile de GHG pe termen lung Strategia Nationala a Romaniei privind Schimbarile Climatice Globale (SNRSCG, https://www.mmediu.ro) prevede imbunatatirea cunoasterii amanuntite a surselor de emisii de GHG si a factorilor ce influenteaza aceste emisii. Romania trebuie, de asemenea, sa se pregateasca pentru viitoarele politici si reglementari nationale si internationale pentru perioada de dupa 2012. Se impune imbunatatirea nivelul de acoperire si a calitatii inventarelor de emisii de GHG in scopul reducerii incertitudinilor. Ramane in continuare o problema importanta insuficienta datelor privind unele gaze non-CO₂ (HFC-uri si SF₆) si unele categorii de surse. Procedurile de colectare si prelucrare a datelor privind aceste gaze vor trebui imbunatatite o data cu elaborarea inventarelor viitoare. Evaluarea cu acuratete a emisiilor de GHG din Romania reprezinta o cerinta esentiala pentru elaborarea politicii nationale si internationale a Romaniei privind schimbarile climatice.

Consecintele economice a schimbarilor climatice sun considerate severe si critice, dar si costurile stoparii fenomenului sunt foarte ridicate. Dupa C. Azar si S. Schneider, 2002, stabilizarea concentratiilor de CO₂ din atmosfera la 450 ppm a fost estimata la 4-14 trilioane de dolari. In aceste conditii se pune intrebarea daca se poate stopa efectul de sera fara a diminua standardele nivelului de viata. Costurile stoparii efectului de sera trebuie sa reflecte responsabilitatea istorica a schimbarii de clima (W. Adams, 2001). Cu alte cuvinte, tarile in curs de dezvoltare pot reprezenta un rezervor important pentru stocarea carbonului, dar pe baza unui transfer de resurse din partea tarilor industrializate care sunt principalele responsabile de aparitia fenomenului. Utilizarea solurilor agricole din tarile in curs de dezvoltare in scopul de a sechestra carbonul organic (SOC) pare sa fie o strategie daca luam in considerare articolul 17 din Protocolul de la Kyoto. Acest lucru poate fi un avantaj important pentru fermele care practica sisteme de conservare a solului si practicile SOC. Conform datelor prezentate in SNRSCG emisiile de GHG, in Romania, vor ramane pana in anul 2012, si chiar mai departe, mult sub limita impusa de Protocolul de la Kyoto, chiar si in ipoteza unei cresteri importante a PIB. Printr-un control adecvat al emisiilor GHG, Romania va putea introduce un sistem de comercializare internationala a emisiilor (IET), conform Protocolul de la Kyoto, realizand proiecte benefice asupra mediului.

Principiile SOC Aerul din sol si atmosfera contin aceleasi gaze, dar in proportii diferite. Astfel, aerul solului are practic acelasi continut de azot ca si aerul atmosferic, este mai sarac in oxigen si mai bogat in doixid de carbon, vapori de apa si amoniac. Continutul de CO₂ este intotdeauna mai mare in aerul din sol comparativ cu aerul din atmosfera. Fenomenul de degajare de CO₂ rezulta ca urmare a respiratiei sistemului radicular, activitatii microorganismelor, sau a altor procese chimice sau biochimice care au loc in sol. O parte din CO₂ produs in sol este absorbit direct de radacinile plantelor si transportat in frunze unde se petrece fotosinteza. Capacitatea solului de a produce CO₂ difera in functie de sol, anotimp, de intensitatea si calitatea lucrarilor agrotehnice, de cantitatea de apa din sol, de planta cultivata, de cantitatile de ingrasaminte aplicate etc. Emisia de CO₂ este mai ridicata pe solurile cultivate decat pe cele necultivate, mai ridicata vara si mai coborata iarna. Respiratia solului prezinta variatii mari de-a lungul anului urmand sistematic pe acelea ale numarului si activitatii microorganismelor cu un maxim la sfarsitul primaverii si altul toamna. Pe langa rolul direct in viata plantelor, CO₂ are si rol indirect, in sensul ca dizolvat in apa mareste puterea de solubilizare a compusilor chimici mai greu solubili din sol. Chiar daca limitele minime pentru oxigen si maxime pentru CO₂ din sol sunt inca discutate, experientele executate confirma efectul celor doua componente ale aerului in relatie cu densitatea aparenta si starea de asezare - compactare a solului.

Dioxidul de carbon este necesar plantelor in procesul de fotosinteza, fiind absorbit indeosebi prin organele verzi. Cresterea concentratiei de dioxid de carbon din atmosfera are efect favorabil asupra randamentului fotosintezei. S-a stabilit, spre exemplu, ca prin sporirea continutului de CO₂ de la 0,03 la 0,28% fotosinteza creste de 3 ori (Z. Tuba, 2005). R. Raja si colab., 2005, au analizat 3 scenarii posibile privind cresterea CO₂ si influenta asupra bumbacului. Astfel, nivelele de CO₂ de 350, 450 si 700 ppm, pot conduce la cresterea fotosintezei, dar in relatie cu influenta asupra temperaturilor si apei determina reducerea cantitativa si calitativa a productiei, sau chiar evolutia spre conditii improprii acestei plante, in zone prezent favorabile.

Solul contine atat carbon anorganic cat si organic. Carbonul anorganic include carbonatii de calciu liberi si alte surse anorganice. Carbonul organic al solului este, in general, carbonul natural ce este continut in materia vie sau moarta, aflata in diferite stadii de transformare. Carbonul organic este cel mai important component deoarece este cheia pentru toate transformarile energetice din natura si influenteaza direct toate proprietatile calitative ale solului. Materia organica a solului include istoria vietii solului, tot ce odata a trait, precum si toate organismele din si de pe sol (figura 3). Include plantele si ramasitele animale in diferite stadii de descompunere, celule si tesuturi a organismelor din sol, secretiile radacinilor plantelor si microorganismele din sol. Elementul chimic principal al tuturor acestor elemente este carbonul.

Fotosinteza transforma CO₂ in material vegetal (partea vegetativa si radacini), iar o parte ramane in sol sub forma de carbon organic. Acesta este procesul de sechestrare a carbonului. Acesta este startul in ciclul carbonului, generat de radiatia solara (luminoasa), transmisa de la soare prin particule de fotoni, absorbita de clorofila, care apoi, prin procesul de fotosinteza transforma CO₂ luat din frunze si apa din radacini, in substante organice din ce in ce mai complexe (monozaharide, apoi polizaharide). Agricultura foloseste astfel solul pentru captarea carbonului prin intermediul fotosintezei si producerea de alimente, fibre si biocombustibil. Soarele implica astfel atmosfera in ceea ce se cheama cea mai importanta forma de energie de pe pamant. Reziduurile culturale si radacinile plantelor sunt, la randul lor, sursele primare de carbon in agroecosisteme. Aproximativ 50% din carbonul prezent in resturile culturale este eliminat in atmosfera, in decurs de un an, in cadrul ciclului biologic natural al carbonului.

Ciclul carbonului este foarte important pentru evolutia Bioterrei, fiind in stransa legatura cu clima, ciclul apei, ciclul nutrientilor si productia de biomasa, pe pamant si in oceane. O intelegere adecvata a ciclului global al carbonului este importanta pentru intelegerea istoriei mediului inconjurator al planetei noastre si pentru ghidarea actiunilor viitoare. Ciclul biologic al carbonului arata clar necesitatea depozitarii acestuia prioritar eliberarii in atmosfera a carbonului fosil.

Carbonul stocat in sol prin fotosinteza poate fi eliberat sub forma de CO₂ prin mineralizare sau descompunere in conditii de aerobioza. Transformarea materiei este definita de un proces biologic complex: humificare - mineralizare. O mare parte din pierderea carbonului are cauza antropica, de exemplu prin lucrarea si eroziunea solului. Relatia dintre agricultura si pierderea carbonului este complexa, dar este clar faptul ca exista o legatura intre agricultura si schimbarile climatice.

Solul este fundamentul societatii, dar este limitat ca intindere, iar carbonul este elementul critic. Din suprafata Terrei aproximativ 71% este reprezentata de oceane, 29% de pamant din care doar 14% este adecvat cultivarii. Zonele cultivate s-au marit de la 265 milioane ha in 1700 la 1.501 milioane ha in 1980. In America de Nord 60% din carbonul din sol s-a pierdut odata cu inceperea cultivarii in jurul anilor 1900 (J. Ryan si M. Robbins, 1997). Utilizarea unei agriculturi intensive fara un management potrivit a cauzat scaderea carbonului organic. Aplicarea practicilor manageriale conservative pot contribui la marirea continutului de carbon din sol. Experientele efectuate pe plan mondial arata (R. Lal si J. Bruce, 1999) ca managementul adecvat al solului contribuie la cresterea cantitatii de carbon din sol cu 0,53-0,80 t/ha/an atingand un potential de saturatie in 20-50 ani, iar printr-o selectie a practicilor culturale ca: semanat direct, lucrari minime, asolamente, culturi protectoare poate creste cantitatea de carbon sechestrata cu 0,32-0,36 t/ha/an, perioada de saturatie fiind de 20-40 ani. Potentialul solului de sechestrare a carbonului este foarte diferit in functie de insusirile intrinseci ale acestuia. Potentialul total pentru sechestrarea carbonului cu ajutorul agriculturii reprezinta cca. 40% din cresterea anuala estimata la concentratiile de CO₂ atmosferic (FAO, 2000). Dar alegerea practicilor culturale adecvate trebuie privita, in primul rand, ca o cale de a diminua emisiile de CO₂ din sol. Sechestrarea carbonului fosil este considerat posibil, pe langa terenurile cultivate, in special in pajisti si paduri (FAO, 2000).

Sechestrarea carbonului in sol prezinta beneficii nete, prin imbunatatirea productivitatii si a sustenabilitatii. Cu cat continutul de materie organica din sol este mai mare cu atat agregarea solului este mai buna. Solurile fara materie organica sunt mai compacte. Compactarea reduce capacitatea de infiltrare a apei, solubilitatea nutrientilor si productivitatea, si astfel reduce capacitatea solului de sechestrare a carbonului. Totodata creste vulnerabilitatea solului la eroziunea prin apa si vant.

Un lucru foarte dificil este precizarea activitatilor multiple, complementare si eligibile, care sa conduca pe o parcela de teren cultivat la optimizarea SOC. Ecosistemele agricole sunt in general sisteme predispuse la entropie. Afanarea fizica a stratului arabil prin lucrarile solului, indepartarea productiei principale si inlocuirea acesteia cu fertilizanti, precum si folosirea pesticidelor contribuie la modificarea sistemului. Indepartarea anuala a biomasei culturilor constituie o indepartare a carbonului si a nutrientilor din ecosistemul agricol. Dupa cicluri repetate de inlaturare a biomasei din sistem, solul devine sarac in nutrienti si elemente organice. Practicile de conservare a solului sunt acelea, care, nu numai ca reduc eroziunea solului dar trebuie obligatoriu sa contribuie la cresterea continutului de carbon din sol. Cele mai bune practici manageriale pentru retinerea carbonului sunt legate de prezenta resturilor culturale, lucrarile de conservare cum sunt semanatul direct, lucrarile minime, mulcirea solului, rotatii adecvate, culturi de acoperire, eliminarea destelenirilor de vara, aplicarea ingrasamintelor organice si a composturilor, optimizarea fertilizarii solurilor.

In acest context cel mai mult sunt analizate: practicile intensive, lucrarile antierozionale si lucrarile de conservare a solului.

Agricultura intensiva. In cadrul agriculturii intensive sunt incluse toate practicile culturale care conduc la cresterea biomasei la unitate de suprafata. Aceasta include folosirea celor mai productivi hibrizi si soiuri, irigarea, fertilizarea minerala si organica, a ingrasamintelor verzi si a altor practici culturale intensive. Din acest punct de vedere irigarea este practica cea mai contradictorie. Irigarea poate duce la eroziune si salinizare, reduce nivelul de carbon organic sechestrat si creste nivelul emisiilor, scade productivitatea si poate chiar conduce la pierderea totala a fertilitatii solului. Salinizarea afecteaza cel putin 10% din suprafetele irigate la nivel mondial (FAO, 2002). Din aceste considerente unii cercetatori refuza irigarea in cadrul practicilor de sechestrare a carbonului. In alte cazuri efectele negative ale irigarii sunt puse pe seama managementului defectuos al apei, iar aceasta practica este considerata buna pentru sechestrarea carbonului, in special in cazul Africii (FAO, 2001).  Nu este recomandat sa se refuze total irigarea ca si strategie de sechestrare a carbonului, dar sa se asigure un management corespunzator al apei. In multe cazuri suplimentarea cantitatii de apa, in relatie adecvata cu proprietatile solului, contribuie substantial la valorificarea resurselor de lumina si temperatura din zonele de stepa si silvostepa, cu influenta benefica asupra cantitatilor de CO₂ implicate in fotosinteza.

Folosirea hibrizilor si a soiurilor cu mare productivitate trebuie privita din punctul de vedere al practicilor SOC, in relatie cu capacitatea fermierilor de utilizare a fertilizantilor, precum si tipul acestora, pentru sustinerea cerintelor plantelor si evitarea epuizarii solurilor. Trebuie mentionat, astfel, ca nu numai descompunerea materiei organice si eliminare CO₂ in atmosfera contribuie la schimbarile climatice, ci si nitrificarea - denitrificarea (controlate de lucrarea solului si fertilizare) conduce la eliminarea in atmosfera a protoxidului de azot (N₂O), ambele gaze fiind implicate in cresterea efectului de sera (J. C. Germon et al., 1999). Implicarea directa a N₂O in cresterea efectului de sera este legata de distrugerea stratului de ozon. Agricultura este responsabila in proportie de cca. 50% la emisiile de N₂O si aceste emisii depind mai putin de intensitatea denitrificarii si mai mult de cantitatea de fertilizanti cu azot folositi, de hidrofizica solului si de absenta microorganismelor capabile sa reduca N₂O in N.

Intensificarea agriculturii in ansamblu sau "revolutia verde" nu trebuie condamnata, ci practicile neadecvate, cum ar fi (R. Lal, 2004): soiuri imbunatatite si fertilizanti insuficienti, inlaturarea resturilor vegetale secundare de pe teren, aratul, irigarea in exces, dezechilibre in fertilizare (in favoarea azotului si in defavoarea fosforului si potasiului) etc. 

Conceptul si perceptia practicilor de conservare. Controlul eroziunii solului este considerata o importanta strategie SOC. Eroziunea este o sursa semnificativa de pierdere a CO₂. Fiind localizat in vecinatatea suprafetei solului si avand densitate redusa, carbonul organic din sol, este indepartat in mare masura prin procesele de eroziune. Impactul imediat este destructurarea solului, reducerea productivitatii si diminuarea capacitatii SOC. Cele mai utilizate statistici legate de extinderea eroziunii in lume, sunt cele date de I. Oldeman et al., in 1994: eroziunea prin apa - 1.094 milioane ha (din care 751 milion ha sunt afectate sever), eroziunea prin vant - 549 milioane ha (din care 296 milioane sunt afectate sever). Dar nu numai extinderea eroziunii pe glob este neclara, ci si evaluarea impactului asupra practicilor SOC este contradictorie si trebuie inca cercetata, precum si impactul social - economic al diferitelor solutii.

Conservarea este unul din acele cuvinte care au legatura cu rezolvarea problemelor de mediu asociate cu valori morale, sociale si economice, precum si cu bunastarea oamenilor. Conservarea este un concept care cuprinde modul in care omul relationeaza cu pamantul si cu resursele acestuia. Conservarea este o problema morala, o virtute sociala si o problema politica. Indiferent cum ii spunem este necesara. Pentru publicul larg, conservarea este mai degraba, o metoda de control a eroziunii. Eroziunea, la randul ei, este privita ca o pierdere de sol, pierderea de humus si nutrienti, si deci pierderea productivitatii. Si este de inteles daca analizam vizibilitatea fenomenelor (figura 4, dupa Reicosky, 2006).

Agricultura in lume cauzeaza, prin eroziune, pierderi importante de sol ca rezultanta a lucrarilor intensive a solului, pierderi ce pot fi evitate printr-un management mai bun al carbonului. Pierderea solurilor prin eroziune este doar o parte a problemei ca si consecinta a modului in care terenurile agricole sunt folosite nerational. Pierderea apei de precipitatii care nu poate sa se infiltreze in sol pentru a aproviziona rezervele de apa subterane poate fi pe termen lung si poate constitui o problema critica. In consecinta modul in care solul este cultivat si sistemele de lucrare a solului trebuie schimbate radical. Eroziunea solului si pierderea apei nu sunt controlate doar de mijloace mecanice ci si prin metode de stabilizare a solului ce depind de carbonul din sol.

Inca din anii 1930-1940 cercetarile privind stoparea eroziunii solului au urmarit sa stabileasca o formula universala de estimare (predictie) a eroziunii solului. Evolutia si factorii luati in calcul sunt prezentati in tabelul 4 (dupa M. J. Laflen si W. C. Moldenhauer, 2006). Dupa 1965, experientele efectuate in directia sistemelor de lucrare pentru conservarea solului (lucrari minime, semanat direct), au determinat includerea acestora in ecuatie, alaturi de cultura si managementul aplicat. Dupa 1978, aplicatiile au fost mult largite, odata cu o informare mai completa privind sistemele de lucrare a solului, si au inclus aproape orice planta care poate fi cultivata prin SLCS.

Tabelul 4

Evolutia ecuatiei de estimare a eroziunii solului

Lucrarile de conservare a solului. Sistemele de lucrare pentru conservarea solului (SLCS) sunt considerare principalele componente ale tehnologiei agricole pentru strategiile SOC si parte componenta a Agriculturii Sustenabile (AS). SLCS implica reducerea numarului de lucrari pana la semanatul direct si pastrarea resturilor vegetale la suprafata solului in proportie de cel putin 30%. SLCS au ca obiectiv asigurarea unui regim aerohidric corespunzator intensificarii activitatii biologice si echilibrului in solubilizarea nutrientilor (FAO, 2002). Resturile vegetale ramase la suprafata solului sau incorporate superficial contribuie la intensificarea activitatii biologice si reprezinta o sursa importanta de CO₂. SLCS reface structura solului si imbunatateste drenajul global al solului, ceea ce permite infiltrarea mai rapida a apei in sol (T. Rusu, 2004). Rezultatul este un sol mai productiv, mai bine protejat impotriva vantului si a eroziunii apei si care necesita mai putin combustibil pentru pregatirea patului germinativ (FAO, 2002). SLCS a fost adoptat in anii '80 in SUA si Brazilia, in special pentru combaterea eroziunii solului, semanatorile de precizie fiind adaptate inclusiv la tractiune animala eliminand si mai mult consumul de combustibil (A. Calegari, 2001). In prezent practicile SLCS sunt aplicate in lume pe cca. 60 milioane hectare, cele mai mari suprafete sunt in SUA, unde exista si cel mai mare potential SOC.

SLCS au un impact mult mai bun pentru practicile SOC daca sunt aplicate in cadrul unei rotatii optime. Cercetarile efectuate, pe plan mondial, arata ca nu atat de mult rotatia aleasa influenteaza cantitatea de carbon sechestrata ci mai mult influenta rotatiei asupra refacerii structurii solului, influentand atat productivitatea, cat si reducerea eroziunii. Astfel din punctul de vedere al practicilor SOC pe primul plan este pusa acoperirea solului cu resturi vegetale, reducerea lucrarilor si rotatia.

O cantitate prea mare de CO₂ produsa in sol si eliminata in atmosfera, rezultata din procesele aerobe de mineralizare a materiei organice (afanari excesive) este considerata nu numai o cale de crestere a CO₂ din atmosfera, dar si o pierdere a fertilitatii solului pe termen lung. Aceasta arata o accelerare a procesului de mineralizare a materiei organice din sol si a procesului pedogenetic de alterare a solului. SLCS modifica semnificativ cantitatea de CO₂ eliminata in atmosfera. Astfel, Derpsch si Moriya, 1998 (figura 5), au calculat o cantitate de 400 milioane tone de carbon depozitate in solurile arabile din SUA, in anul 2020 (daca sistemul no-tillage se va aplica pe 76% din suprafata arabila), cu influenta asupra conservarii fertilitatii solului si asupra schimbarilor climatice.

Lucrarile de conservare a solului includ de-a lungul timpului, in egala masura, aspecte importante legate de reducerea eroziunii, managementul apei si in prezent sechestrarea carbonului.

In prezent se impune o schimbare in ceea ce priveste modelul de conservare si o abordare noua in ceea ce priveste controlul eroziunii. Adevarata conservare a solului trebuie sa fie extinsa dincolo de intelegerea traditionala a eroziunii solului. Adevarata conservare a solului este reprezentata de managementul carbonului. Trebuie sa ne indreptam spre un alt nivel in ceea ce priveste conservarea prin focalizarea asupra calitatii solului.

Managementul carbonului este necesar pentru un complex de probleme incluzand solul, managementul apei, productivitatea terenurilor, biocombustibilul si schimbarea climatica. Cercetari aprofundate sunt necesare pentru a stabili practicile de sechestrare a carbonului si impactul implementarii acestora.

4. politici economice si de mediu de ADAPTAREA LA

SCHIMBARILE DE CLIMA IN AGRICULTURA EUROPEANA

Schimbarea de clima reprezinta in prezent o provocare dubla:

1. Stoparea emisiilor de gaze cu efect de sera. Stoparea din timp a emisiilor de gaze cu efect de sera (GHG) si o trecere rapida la o scadere per total a carbonului sunt doua elemente cheie ale strategiei Comisiei Europene fata de schimbarea climei. Comisia scoate in evidenta faptul ca "cresterea cu doua grade Celsius peste temperatura normala va duce la cresterea semnificativa a riscului schimbarilor climatice in mod periculos si imprevizibil, precum si la cresterea costurilor de adaptare. In anul 1990, 11% din gazele cu efect de sera emise in UE proveneau din agricultura. In anul 2004, aceasta cifra a scazut pana la 9%. Comisia apreciaza ca intre 1990 si 2004, emisiile de gaze cu efect de sera din agricultura au scazut pana la 10% in UE-15 si 14% in UE-2 Acest lucru trebuie sa continue. Pana in 2010, Comisia se asteapta ca emisiile de gaze din agricultura europeana sa fie cu 16% sub nivelul anului 1990 datorita reformelor recente din cadrul PAC, legislatiei cu privire la apa si nitrati si altor factori.

2. Adaptarea la schimbarile de clima. Tarile din UE fac fata in paralel provocarilor pentru a se adapta la schimbarile de clima, deoarece un anumit nivel de schimbare de clima este inevitabil. UE trebuie sa actioneze impotriva schimbarilor de clima manifestate prin precipitatii si temperaturi crescute, resurse mai mici de apa si furtuni mai frecvente. Carta Verde a Comisiei Europene prezinta propuneri concrete pentru adaptarea la schimbarile de clima.

Motivatii pentru o preocupare globala. Comisia observa ca schimbarea de clima reprezinta o preocupare generala, avandu-se in vedere o crestere a temperaturii de 3 pana la 6 ori pe care pamantul a suferit-o deja incepand cu perioadele preindustriale. Se asteapta ca schimbarea de clima sa reduca accesul la apa potabila, cu un risc crescut de disparitie a ecosistemelor si pierderea biodiversitatii. Schimbarea de clima va spori riscul foametei; numarul crescut de oameni supusi acestui risc s-ar putea ridica la cateva sute de milioane. Vor avea loc mult mai multe evenimente legate de conditii climatice extreme si o crestere a numarului de cazuri de boli infectioase.

Europa nu va fi ocolita. Schimbarile de clima vor afecta puternic mediul natural al Europei si de asemenea aproape toate sectoarele societatii si economiei. In ultimul secol Europa s-a incalzit cu aproape un grad, mai repede decat media generala la nivel global. Exista dovezi certe pentru aceasta, in sensul ca aproape toate procesele naturale, biologice si fizice (ex.: copacii infloresc mai devreme, ghetarii se topesc) reactioneaza la schimbarile de clima in Europa si in lume. Mai mult de jumatate din speciile de plante ale Europei ar putea fi amenintate cu disparitia pana in 2080.

Cele mai vulnerabile regiuni ale Europei sunt:

Sudul Europei si intreaga regiune mediteraneana;

zonele muntoase;

zonele de coasta;

Scandinavia;

regiunea Arctica.

Desi exista unele aspecte pozitive ale schimbarii de clima (ex.: productia agricola din unele regiuni nordice ale Europei ar putea creste), acestea sunt cu mult depasite de impacturile negative.

Europa trebuie sa se adapteze, ceea ce constituie provocari importante pentru societatea europena si politica publica europeana

Adaptarea ar putea reduce costurile si ar reprezenta cea mai potrivita solutie. Actiunea va aduce beneficii economice clare, anticipand pericolele potentiale si minimiza amenintarile la adresa ecosistemelor, sanatatii umane si animale, dezvoltarea economica, proprietatea si infrastructura.

Cum s-ar putea adapta Europa?

masuri simple si necostisitoare (de ex.: schimbarea asolamentului culturilor pentru a folosi cat mai bine sursa de apa, folosirea soiurilor care se potrivesc mai bine la conditiile noi de clima; garduri vii sau zone mici impadurite pe terenurile arabile care sa actioneze ca perdele de protectie impotriva vantului);

masuri de aparare si relocalizare mai costisitoare, ca de exemplu: inaltarea digurilor, relocalizarea porturilor, industriei, oraselor in intregime si zonelor costiere joase, luncilor inundabile, construirea de noi tipuri de uzine producatoare de energie electrica, ca urmare a renuntarii la hidrocentrale.

4 masuri de baza ale Cartei Verzi

Carta Verde se bazeaza pe primul si cel mai urgent set de optiuni pentru masuri prioritare la nivelul Comunitatii:

actiune urgenta in cadrul UE si integrarea in politicile UE;

integrarea adaptarii in actiunile externe ale UE;

reducerea incertitudinii prin extinderea bazei de cunostinte prin cercetarea integrata cu privire la clima;

Implicarea societatii europene, sectorului public si de afaceri in pregatirea strategiilor de adaptare coordonate.

Actiunea urgenta in cadrul UE si integrarea in politicile UE

Aceasta prima prioritate este cea mai relevanta pentru agricultura europeana din moment ce aceasta prevede integrarea adaptarii la politicile si legislatia in vigoare. De asemenea, aceasta include integrarea adaptarii la programele de finantare comunitare existente si dezvoltarea unor noi politici de raspuns.

Ce trebuie sa se faca in agricultura europeana?

Agricultura ar intra sub incidenta prioritatii nr. 1 "Integrarea adaptarii prin implementarea in politicile si legislatia existenta si cea in dezvoltare".

Efectele schimbarii de clima asupra agriculturii europene

Agricultura europeana va simti din plin schimbarile de clima. O problema serioasa o va constitui scaderea mediei anuale de precipitatii. Fermieri europeni se pot astepta sa apara mai des valuri de caldura, furtuni, inundatii. Multe tari din sudul Europei au deja dificultati in procurarea apei necesare pentru fermele lor, care in anumite cazuri reprezinta aproximativ jumatate din consumul national de apa, iar seceta prognozata va face situatia mult mai rea.

In acelasi timp, numarul daunatorilor va creste, padurile vor fi afectate de incendii, iar furtunile vor produce probleme atat in sud cat si in nord. Schimbarea de clima prognozata va afecta recoltele, gestionarea septelului si abandonarea pamantului in anumite parti ale Europei. Riscurile cu privire la productia de alimente ar putea deveni o alta problema in anumite parti ale Europei, deoarece valurile de caldura  si daunatori vor duce probabil la cresterea incidentei pierderilor la culturi. In timp ce variabilitatea productiei creste, va creste riscul aprovizionarii generale cu alimente. In acest context se va aprecia impactul potential al posibilei cresteri de biomasa pentru productia de energie fata de necesarul total de alimente.

Rolul agriculturii in combaterea schimbarilor de clima. In conditiile schimbarilor de clima, rolul agriculturii UE ca girant al serviciilor pentru mediu si ecosistemelor va creste ca importanta in viitor. Agricultura joaca un rol major  in folosirea eficienta a apei in regiunile aride, in protectia cursurilor de apa impotriva aportului in exces de substante nutritive, imbunatatirea modului de gestionare a inundatiilor, intretinerea si restaurarea cadrelor naturale multifunctionale, cum ar fi pajistile cu valoare naturala ridicata care asigura habitatul si faciliteaza migrarea numeroaselor specii. Promovarea unor masuri de gospodarire a solului intr-un climat variabil, legat de mentinerea carbonului organic (ex.: promovarea sistemului de lucrari minime ale solului) si masuri de protectia pajistilor care trebuie, de asemenea, sa ajute la adaptarea la schimbarile climatice.

Sprijinul Comunitatii pentru agricultura si dezvoltare rurala joaca un rol important in producerea de alimente, mentinerea peisajelor rurale si servicii de protectia mediului. Adaptarile ulterioare ale Politicii Agricole Comune si politica privind Controlul sanatatii din anul 2008, ar putea oferi oportunitati pentru a analiza cum sa se integreze mai bine adaptarea la schimbarea de clima in programele de sprijinire a agriculturii. De exemplu, ar trebui luate in consideratie ideea ca PAC sa poata promova bune practici de ferma care sunt compatibile cu conditiile noi de clima si care ar contribui activ la mentinerea si protectia mediului.

Sanatatea animala

Adaptarea este o strategie cheie pentru a se asigura ca efectele schimbarilor de clima asupra sanatatii sunt reduse sau mentionate la minimum. Sanatatea animala poate fi afectata de impacturile asupra conditiilor de viata si cresterea numarului de boli infectioase transmisibile. Schimbarile de clima pot avea impact direct sau indirect asupra vectorilor care transmit bolile.

Strategia apei

Comisia lucreaza la un comunicat cu privire la deficitul de apa si seceta, care sunt in stransa legatura cu schimbarile de clima si adaptarile necesare in acest sens. Unele regiuni din sudul Europei vor suferi de pe urma micsorarii surselor de apa dulce. Seceta va deveni mai frecventa in intreaga Europa iar calitatea apei se va deteriora.

Solul

Strategia cu privire la sol si reglementarile legate de ea are ca scop protectia functiilor solului in UE. Zonele de risc privind declinul materiei organice vor trebui sa fie identificate, in asa fel incat schimbarile de clima sa poata fi luate in considerare in programele destinate sa contracareze tendintele nesustenabile. Pierderea neta de materie organica din sol in conditiile incalzirii climei reprezinta o preocupare majora, deoarece solul este cel mai mare rezervor terestru de carbon.

Folosirea durabila a resurselor naturale

Strategia tematica in folosirea durabila a resurselor naturale tinteste reducerea impacturilor negative a folosirii resurselor intr-o economie in crestere si imbunatatirea eficientei resurselor, abordandu-se la nivelul unui ciclu de viata. Schimbarile de clima saracesc resursele naturale si agraveaza impactul asupra mediu datorat utilizarii resurselor

Integrarea adaptarii la programele existente de finantare ale Comunitatii

Cum se vor integra strategiile de adaptare la programele de finantare ale Comunitatii? Principalele surse in momentul de fata sunt politica de coeziune si fondul social european, fondul structural pentru pescuit si programul LIFE+. Programul LIFE+ trebuie sa finanteze proiecte pilot destinate adaptarii in limita granitelor nationale. Nu sunt luate in calcul in mod curent fondurile provenite din bugetul destinat PAC.

Schimbarile de clima si monitorizarea sanatatii

Adaptarea la schimbarile de clima va deveni o parte integranta a programului de monitorizare a sanatatii si a PAC. Se mentioneaza 3 idei generale: in primul rand, aspectul de baza este ca trebuie sa li se ofere fermierilor stimulente substantiale pentru adaptarea corespunzatoare a structurilor de ferma si metodelor de productie. In al doilea rand, prin politica de dezvoltare rurala, fermierii trebuie sa fie recompensati pentru activitatile pe care le intreprind pentru protectia mediului. In al treilea rand, trebuie sa existe un punct de vedere unitar si functional asupra metodelor posibile pentru managementul situatiilor de risc si criza.