FLORA DIN CUATERNAR

FLORA DIN CUATERNAR

La scara globala, flora pleistocena nu se deosebeste foarte mult de cea actuala in privinta componentei speciilor. In schimb, repartitia speciilor in latitudine si altitudine a fost diferita de la o etapa la alta sub influenta succesiunii perioadelor glaciare cu cele interglaciare. Vom gasi in anumite strate resturi fosile de plante care demostreaza un climat mai rece, asemanator celui din Groenlanda de azi, ceea ce inseamna ca regiunea a fost atunci sub influenta apropiata a unei perioade glaciare.

Inseamna ca in Cuaternar flora a migrat in functie de schimbarile climei. In perioadele glaciare, flora termofila s-a deplasat spre tinuturile mai calde din sud, iar in epocile interglaciare sau interstadiale flora boreala s-a retras spre nord sau spre varfurile muntilor.

Pentru reconstituirea peisajelor fitogeografice specifice fiecarei perioade au fost necesare numeroase studii in vederea precizarii asociatiilor de plante care au populat in trecut actualele zone si etaje de vegetatie, mai ales pentru regiunile boreale ale planetei, cele mai afectate de migratia vegetatiei. Nenumarate studii de paleobotanica, in special palinologice, au avut ca scop stabilirea sensului migratiei florei de la o perioada la alta in Pleistocen. Orientarea est-vest a unor lanturi muntoase, precum Alpii, Pirineii, Caucazul, au impiedicat uneori migrarea spre nord a formelor tertiare termofile in timpul perioadelor glaciare, ca si revenirea lor in epocile interglaciare. Din aceasta cauza, in Europa au disparut cu totul, in perioadele glaciare, multe genuri care au trait in Tertiar.

FLORA DIN PLEISTOCENUL INFERIOR SI MEDIU

Flora identificata in argilele de la Reuver, de pe Rhinul inferior sau din Olanda, apartinand etajului Reuverian, specific Pliocenului superior, continea inca o asociatie floristica din care in Pleistocen aproape 90% din specii vor disparea din regiune. Dintre genurile arboricole amintim din familia Taxodiaceae: Glyptostrobus, Sequoia, Cryptomeria, Sciadopitys; familia Juglandaceae: Carya, Juglans, Pterocarya, Castanea; familia Magnoliaceae: Magnolia, Liriodendron; familia Hamamlidaceae: Liquidambar, iar din alte familii Cinnomommum, Nissa, Phellodendwn, Vitis, Aesculus etc. Tot atunci nu lipseau din paduri o serie de genuri de arbori cuaternari, cum ar fi Pinus, Picea, Abies, Carpinus, Betula, Populus, Quercus, Salix, Ulmus, Tilia, dar ei nu reprezentau acum cei mai importanti arbori in cadrul padurii. Din cele circa 160 de specii identificate in Reuverian, nu se mai intalnesc azi in Olanda decat 30-35 de specii, ca urmare a scaderii temperaturii din perioadele glaciare din Pleistocen.

In nordul Europei prima faza de racire specifica pleistocenului a fost se pare Pretiglianul, pus in evidenta in argilele de la Meinweg, de unde s-a reconstituit o asociatie de plante care sugereaza un climat subarctic. Sunt total absente familiile Taxodiaceae si Juglandaceae din Reuverian, ca si celelalte specii termofile amintite.

In Tiglian climatul capata trasaturi temperate si redevin in peisaj cateva specii tertiare, precum Carya, Pterocarya, Magnolia, Phillidendron, Euryale, Vitis, precum si o specie directoare a acestui interglaciar - Azola tegeliensis (o feriga de apa).

In zona mediteraneana, mai ales prin cercetarile din Italia, s-au stabilit trei notiuni principale, deosebit de importante pentru caracterizarea limitei de trecere Pliocen-Pleistocen: faza tiberiana, limita tiberiana (denumite astfel pentru ca au fost descoperite intai in zacamintele din Bazinul Tibru, la Pietrafita, aproape de Perugia) si biozona Eucomia - Celtis (E.C.). Faza tiberiana reprezinta ultima etapa a pliocenului, in timpul

careia pot fi intalnite asociatiile vegetale cu Taxodiaceae (Taxodium, Sciadopitys, Sequoia), care vegetau in general intr-un climat temperat-cald. Limita tiberiana marcheaza de fapt limita despartitoare (conventionala) dintre Pliocen si Pleistocen. Trasatura distincta consta in faptul ca deasupra ei asociatia vegetala cu Taxodiaceae apare cu totul sporadic, fara a se inscrie ca un element principal al florei. Biozona E.C. reprezinta ultimele aparitii ale acestor specii impreuna cu alte elemente tertiare, precum sunt o serie de Ulmaceae, Pinus haploxylon, Keteleeria, Podocarpus, Carya etc, care sunt de fapt sporadice reveniri in timpul etapelor de ameliorare climatica din timpul primelor doua interstadii din perioada glaciara Donau. Precizam ca prin studiile din Italia s-a acreditat ipoteza conform careia prima perioada glaciara a pleistocenului o reprezinta Donau. Relativ la perioada glaciara Biber, se mentioneaza ca cele doua faze, anterioare fazei tiberiene, cunoscute sub numele Arquatino sensu stricto si Arquatino superior, atunci cand vor fi mai bine precizate, ar putea eventual reprezenta puncte de plecare pentru paralelizarea lor cu aceasta presupusa prima perioada glaciara.

Din punct de vedere paleofloristic, Villafranchianul este mai putin precizat in Italia, in sensul ca el ar cuprinde o perioada de timp desfasurata atat anterior limitei tiberiene, cat si posterior ei, fara a se stabili cu prea mare exactitate cat anume poate fi extinsa aceasta perioada de tranzitie. In orice caz, Pleistocenul mediu ar incepe cu perioada glaciara Giinz, ceea ce ar reprezenta, in acceptiunea autorilor italieni, si limita superioara a villafranchianului.

W.H. Zagwijin considera ca Pretiglianul s-ar putea paraleliza cu primul stadiu glaciar Donau, iar celelalte stadii glaciare Donau, ca si integlaciarul Donau-Gunz au fost contemporane Tiglianului. Stadiul glaciar Gunz ar fi fost contemporan Eburonianului olandez. Inseamna ca perioada glaciara Gtinz, caracterizata printr-o padure de pin si mesteacan, ar incheia Pleistocenul inferior, pentru ca in urma Congresului INQUA de la Christchurch (Noua Zeelanda) din 1973 s-a stabilit ca aceasta mare subdivizare a pleistocenului incepe la limita inferioara a cuaternarului si sfarsesete la inceputul Cromerianului sau echivalentul sau stratigrafie. Pleistocenul mediu ar cuprinde deci etapa dintre inceputul interglaciarului Cromerian pana la debutul interglaciarului Eem sau echivalentului sau stratigrafie, iar Pleistocenul superior ar include interglaciarul Eem si ultima perioada glaciara.

Pentru interglaciarul Cromerian este cunoscuta diagrama polinica de la Cromer Forest Bed, care a relevat o succesiune de patru faze principale:

.      intr-o prima faza se dezvolta o padure de Betula-Pinus cu iviri timide de Ulmus,
iar la inceputul fazei cu existenta de Alnus siPicea;

.      in faza a doua se remarcau padurile mixte de stejarise; in prima parte se
raspandea Quercus, inca acompaniat de Pinus, iar in a doua jumatate si-au facut
simtita tot mai mult prezenta Tilia si Corylus, in timp ce Alnus ramanea bine
reprezentat, ca si Pinus si Picea;

. in cea de-a treia faza compozitia padurii se schimbase, in sensul ca au devenit tot mai importanti Carpinus si Abies, fara ca elementele arboricole din fazele anterioare sa dispara;

. in sfarsit, in cea de-a patra faza, Pinus, Picea, Alnus si Betula redevin componentii importanti ai padurii cromeriene, pe cand Abies, Carpinus si elementele stejarisului amestecat dispar treptat. Spre finalul fazei Betula domina tot mai mult padurea, fiind acompaniat de Pinus, Picea, Juniperus, Alnus si Salix.

Interglaciarul Holstein a debutat in Europa Centrala cu o faza Betula-Pinus in asociatie cu Salix, dupa care a urmat o faza mai lunga sub stapanirea in special a genului

Picea, dar cu rol important in padure a arinului (Alnus) si pinului (Pinus). Nu lipseau nici elementele stejarisului amestecat si isi fac tot acum aparitia Carpinus si Abies. In cea de-a treia faza Abies se va raspandi tot mai mult, ca si quercetum mixtum si Carpinus. Isi face aparitia, de asemenea, Fagus, in timp ce Corylus atinge maximum dezvoltarii sale. Aceasta ultima faza a fost denumita brad - quercetum mixtum - carpen si reprezinta optimum climatic al acestui interglaciar. A urmat o faza, in timpul careia bradul juca un rol major (intrunea uneori 50% in cadrul padurii), insotit din ce in ce mai mult de Pinus spre sfarsitul fazei. In sfarsit, Pinus sporea tot mai mult si era insotit indeaproape de Betula. Racirea climatului va culmina cu prezenta covarsitoare a genurilor Betula si Salix, semn al apropierii perioadei glaciare Riss.

FLORA DIN PLEISTOCENUL SUPERIOR

Flora de varsta ipswichiana este cunoscuta in Insulele Britanice mai cu seama din studiile efectuate in sudul si estul Angliei. Interglaciarul Ipswich se caracterizeaza aici prin marea frecventa de Corylus, raspandirea substantiala a polenului de Acer, raritatea polenului de Tilia, comportarea oscilanta a curbei de Alnus, marea bogatie de Carpinus si absenta sau raritatea bradului si molidului tot timpul acestui interglaciar.

Daca la Wretton (Norfolk) exista o relativa contemporaneitate intre maximul de Carpinus si cel de Corylus, intr-un alt sediment, la Aveley (Essex), raspandirea alunului este anterioara carpenului.

Interglaciarul Eem in Olanda prezinta cateva caracteristici proprii, bine reliefate de studiile palinologice. Dupa o faza cu paduri de Betula-Pinus, isi fac aparitia primele genuri de arbori termofili reprezentati prin Ulmus si Fraxinus. Pe masura ameliorarii climatului se raspandesc elementele stejarisului amestecat. Alunul isi sporeste prezenta, iar arinul domina malurile raurilor. Alaturi de afirmarea lui Corylus, se constata aparitia lui Carpinus, a carui insemnatate va creste treptat, pana ce se va realiza o padure dominata de acest gen, alaturi de stejar si din care nu lipsea teiul si probabil ulmul. Tot acum se inregistreaza primele iviri ale bradului, care se va raspandi mult in etapa urmatoare, in cadrul unei paduri alcatuite mai ales din pin si mesteacan (fig. 84).

Ultimul interglaciar din Pleistocen a creat un peisaj caracteristic si in Europa centrala. Asa de exemplu, in Cehia si Slovacia (fig. 85), dupa o faza de silvo-tundra cu Pinus si Betula, urmeaza o faza dominata de Quercus, insotit mai ales de Fraxinus si Ulmus. Pe masura ce scade importanta padurii de stejar, Corylus se raspandeste tot mai mult, in timp ce Carpinus si Picea isi urmau o dezvoltare lenta. In continuare insa alunul va diminua, iar carpenul si molidul vor capata o mare insemnatate. intr-o faza de sfarsit a acestui interglaciar, Picea si Abies se vor inchega intr-o padure unica, iar aceste genuri vor fi apoi inlocuite de Pinus (mai ales Pinus cembra).

In Spania si Franta de sud-vest si sud-est peisajul din interglaciarul Riss-Wtirm se caracteriza prin dezvoltarea mult mai categorica a stejarisului in timpul optimului climatic al acestei perioade, iar daca uneori se distinge o faza de carpen, aceasta a fost mult mai putin dezvoltata decat in Europa de nord si centrala. Molidul si bradul sunt foarte putin raspandite, iar in ultimul episod al interglaciarului pinul este mai important decat acesti doi arbori.

Stejarisul amestecat, care imprima nota definitorie a interglaciarului Riss-Wurm in sud-vestul si sud-estul Frantei sau la Padul, in sudul Spaniei, nu apare in Italia decat in partea sudica a peninsulei.

Fig. 84 - Conditiile fitogeografice din timpul fazei teiului din interglaciarul Eem

(dupaB.Frenzel, 1968)

1 liniile de coasta; 2 vegetatie alpina; 3 paduri de molid pin si larice; 4 paduri de molid si brad, in anumite parti cu Pinus sibirica abundent; 5 paduri de conifere cu mici amestecuri de stejar, ulm si tei; 6 paduri mixte de stejar si paduri de stejar si carpen; 7 pasuri de stejaris mixt si paduri de conifere; 8 paduri de tei cu ceva stejar; 9 paduri de higrofile si foioase termofile, arbori cu frunza lata si paduri de conifere; 10 paduri de stejar si pin mediteraneean; 11 silvostepa; 12 stepa si desert; 13 paduri fluviale.

Intr-o analiza polinica de langa Ljubliana, ca si intr-o alta de langa Varna se face resimtita o faza de carpen bine individualizata, care se dezvolta in general dupa raspandirea elementelor stejarisului amestecat. In schimb, in Grecia carpenul intregistreaza in profilele de la Tenagi Philippon si nord-vestul tarii doar procente ceva mai ridicate alaturi de stejar, fara a forma o faza de sine statatoare.

Din aceasta sumara trecere in revista a principalelor rezultate obtinute prin analizele polimce in diferite regiuni europene se desprinde concluzia ca pentru ultimul interglaciar nu se poate vorbi de o evolutie unitara din punct de vedere a succesiunii in timp si spatiu a unor faze de vegetatie identice, relevandu-se cel mult evolutii zonale sau regionale. Se intelege ca nu se pot generaliza anumite faze de vegetatie sau perioade climatice, care s-au succedat intr-o regiune, ca fiind valabile pe intregul continent, dupa cum nici in zilele noastre nu intalnim o astfel de situatie a unei uniformitati fitogeografice si climatice pe o suprafata asa de mare. Din acest punct de vedere, incercarile de generalizare a trasaturilor privind evolutia interlgaciarului Eem si echivalentilor sai stratigrafici dintr-o anumita regiune pe spatii mari, cu trasaturi fizico-geografice si climatice actuale diferite, pare nejustificata.

De altfel, J. L. Beaulieu distinge, referitor la paleogeografia ultimului interlgaciar, un domeniu nord-european, un altul alpin si perialpin, nuantat de importanta populatiilor de Abies, in sfarsit un domeniu perimediteranean in care stejarisul amestecat submediteranean pare a fi constituit o grupare destul de stabila. Spre sud si vest carpenul inceteaza de a fi

bine reprezentat. Extensiunea bradului, incepand din partea mijlocie a interglaciarului, este constanta la nord ca si la sud de Muntii Alpi.

In concluzie, in urma acumularii datelor paleobotanice, se pot trage cateva concluzii de ordin general:

- Dupa perioada de trecere de la glaciarul Riss la interglaciarul Riss-Wurm si echivalentii lor stratigrafici, mai mult sau mai putin asemanatori pe spatii largi, urmeaza primele aparitii, apoi afirmarea destul de categorica in unele regiuni a stejarisului amestecat.

Fig. 85 - Vegetatia din Europa in timpul interglaciarului Mikulino (timpul maximei incalziri, faza extrema a optimului climatic) (dupa V.P. Gritchuk, 1973)

I. Vegetatia de tip boreal. A Formatiunile nord europene: 1 padure deschisa de mesteacan si pin (silvotundra); 2 padure de mesteacan, partial padure de molid; 3 padure de mesteacan si molid cu specii de copaci cu frunza lata (stejar, ulm, carpen). II Tipul vegetatiei de padure. A Formatiuni atlantice: 4 padure de carpen cu stejar si paduri de stejar si pin; 5 padure de stejar cu carpen si ulm; B Formatiuni central europene: 6 padure de carpen din zonele litorale; 7 padure de carpen din campii si inaltimi subalpine; in est cu molid, stejar si brad; 8 padure montana de carpen cu brad si molid; C formatiuni est europene: 9 padure de carpen din regiunile litorale nordice (cu molid si mesteacan); 10 padure de carpen din aria continentala de tranzitie (cu molid); 11 padure de carpen din partea centrala a campiei ruse (cu stejar si pin); 12 padure de carpen, foioase si pin; 13 padure mixta de stejar, carpen si copaci de margine; D Formatiuni mediteraneene: 14 padure mixta de stejar si padure de pin montan. III Tipul vegetatiei de stepa. 15 formatiuni central europene - pajisti de stepa cu carpen si padure de stejar (silvostepa); 16 formatiuni est europene - pajisti de stepa cu carpen si padure de stejar (silvostepa). IV Vegetatia alpina. 17 padure subalpina, inchisa, de conifere, pajisti alpine si tundra; 18 ariile fara vreo refacere a vegetatiei; 19 linia de tarm in interglaciarul Mikulino (stabilita si tentativa).

-  Trasatura particulara pentru jumatatea nordica a Europei o reprezinta populatiile de
Corylus, contemporane in general celor de stejarise. Spre sud, alunul a ajuns pana la o linie
care include si teritoriul Romaniei;

-  Raspandirea teiului a urmat expansiunii tufarisurilor de alun. Extensiunea lor a
cuprins Campia Germano-poloneza si spre est a ajuns pana la latitudinea Moscovei. In sud
prezenta sa a avut un ecou slab;

Faza de Corylus constituie intr-adevar nota dominanta a interglaciarului Eem, pentru ca a cuprins cea mai mare parte a continentului.

Asa cum se stie, ultima perioada glaciara a pleistocenului superior este cunoscuta sub numele de Wurm in regiunea Alpilor, Vistula (Weichsel) in Olanda, Danemarca, Germania de nord, Polonia etc, Devensian in estul Angliei, Valdai in Campia rusa.

Privita initial ca o unica perioada de racire, pe masura avansarii cercetarilor paleontologice au fost puse in evidenta o serie de oscilatii climatice de-a lungul desfasurarii acestei ultime mari etape de racire glaciara a pleistocenului.

Primul stadiu glaciar a fost nuantat in Danemarca de racirea climatului care a dus la inlocuirea gruparilor forestiere termofile eemiene cu formatiuni alcatuite din Betula nana, Junipenus communis si Ericaceae, in cadrul peisajului mentinandu-se Pinus silvestris, Picea abies, Betula pubesceus si Populus tremula.

In zacamintele de la Odderade, din nordul Germaniei (landul Schleswig-Holstein) s-au remarcat in acest prim stadiu glaciar al ultimei perioade glaciare o continua competitie intre Pinus si Betula, care ajung pe rand la procente de 80%.

Inceputul ultimei perioade glaciare nu pare extrem de rece in Languedocul mediteranean (Franta). Padurea de conifere si mai ales cea de pin era relativ raspandita, iar genurile de arbori cu frunze cazatoare erau mereu prezente. Cam in acelasi fel era peisajul fitogeografic si in Liguria italiana. In sudul Spaniei primul stadiu glaciar wiirmian se caracteriza prin paduri de pin destul de intinse si exemplare razlete de stejar, iar in Grecia pinul insuma 20% alaturi de mesteacan si ienupar. Artemisia era bine raspandita, iar familia Chenopodiaceae incepea sa se remarce (fig. 86).

Cercetarile interdisciplinare din ultima vreme au relevat o serie de etape de ameliorare climatica care au fragmentat imaginea din trecut a unei etape relativ uniforme de racire in aceasta perioada glaciara.

Fara a diminua caracterul glaciar al ultimei perioade glaciare, a trasaturilor specifice peisajului glaciar din etapele de racire, ne vom concentra totusi asupra oscilatiilor climatice sau interstadiilor care au fost evidentiate, pentru ca, in timp ce epocile glaciare au oferit un peisaj monoton, prea putin diferentiat in timp si spatiu, etapele de ameliorare climatica au creat peisaje specifice diverselor regiuni geografice. Prin descrierea trasaturilor interstadiilor care s-au derulat in ultima perioada glaciara a pleistocenului superior exista posibilitatea ca sa se reconstituie secvente regionale din Pleistocenul superior.

Interstadiul Amersfoort a fost descris pentru prima data in Olanda de W. H. Zagwijin si in Danemarca sub numele de Rodenbaek de S.T. Andersen. Puse in paralel, s-a adoptat inca de la inceput pentru ambele tari denumirea de interstadiu Amersfoort, fiind marcat in Olanda prin dominanta Pinus-Betula si prezenta stearsa a lui Picea, iar in Danemarca prin existenta lui Betula nana si Juniperus communis intr-un peisaj deschis.

In Danemarca, interstadiul Amersfoort este precedat de importante faze de solifluxiune, el fiind schitat mai mult de diminuarea umiditatii climatului care ar fi favorizat formarea unui strat subtire de sol sub o vegetatie de mesteacan, ienupar, ca urmare a unei sensibile cresteri a temperaturii, care nu depasea insa in luna iulie 10-12C.

In schimb, in sud-vestul Frantei interstadiul Amersfoort se caracteriza printr-un procent de impadurire destul de ridicat, datorita raspandirii alunului si pinului. Nu lipseau

din padure nici foioasele termofile, precum teiul, ulmul, stejarul, artarul si frasinul. M.M. Paquereau mentioneaza chiar prezenta fagului in aceasta perioada in sud-vestul Frantei, ipoteza sustinuta si de F. Lona in Italia la Calprino.

In jumatatea nordica a Greciei s-a relevat acum raspandirea stejarului (40%), alaturi de Pinus nigra si mai putin Tilia, Carpinus, Frasinus excelsior, Betula etc. Interstadiul Amersfoort este cunoscut in Grecia sub numele de interstadiul Doxaton.

O datare ¹⁴C stabileste pentru interstadiul Amersfoort varsta de 61.550 B.C. (GrN. 1397).

Fig. 86 - Conditiile fitogeografice in timpul culminarii perioadei glaciare Vistula (dupa B. Frenzel, 1968)

1 liniile de coasta; 2 ghetarii; 3 tundra cu elemente de stepa si vegetatie de stepa arctica; 4 regiuni caracterizate de cranguri de conifere si arbori foiosi extrem de rezistenti la frig in cadrul peisajului dominant al vegetatiei de stepa; 5 ipotetic, indeosebi, paduri mixte dominate de conifere; 6 dominant stepa loessica si ceva desert; 7 paduri fluviatile.

Interstadiul Brorup este indiscutabil unul din cele mai cunoscute si cu cele mai largi posibilitati de generalizare pe continetul european. A fost definit de S.T. Andersen cu ocazia cercetarilor de la Brorup, din jumatatea sudica a Danemarcei.

In timpul sau evolutia vegetatiei a fost relativ asemanatoare in Danemarca, Olanda si nordul Germaniei. In prima sa parte sunt frecvente gruparile de Betula pubescens, care vor fi inlocuite treptat cu Pinus silvestris, apoi din ce in ce mai mult cu Corylus, Fraxinus, Quercus, Ulmus, etc, semn al optimului climatic interstadial.

W. H. Zagwijin considera ca temperatura medie in luna iulie in interstadiul Brorup ar fi fost in Olanda de 17C, iar in Danemarca, dupa S.T. Andersen, aceasta nu depasea 15C.

O evolutie interesanta a vegetatiei releva profilul de la Katy, din vestul Carpatilor polonezi, la 490 m altitudine. Aici, s-a remarcat, in timpul interstadiului Brorup, extinderea genului Picea, care realiza peste 70% din polenul arborilor, iar Alnus atingea, la randul sau, in prima jumatate a interstadiului chiar 40%. Din padurea carpatica poloneza de atunci nu lipseau Abies, elementele stejarisului amestecat, mesteacanul si carpenul.

In Grecia, polenul de copaci insuma in interstadiul Brorup circa 80%, stejarul ajungea doar el la 70%. In aceasta tara acest interstadiu este cunscut sub numele de Drama.

De asemenea, in Bulgaria, prin cercetarile din pestera Svinskata Dupka (480 m altitudine absoluta), din vestul muntilor Stara Pianina, s-a relevat o padure care prin polenul copacilor sai insuma 35% din polenul vegetatiei de atunci. Dintre copacii termofili doar stejarul era mai raspandit.

Doua datari ¹⁴C, executate pe material din zacamantul de la Brorup Hotel Bog si de la Chelford au stabilit urmatoarele limite pentru acest interstadiu: GrN 1470 Brorup Hotel Bog: 57.150 B.C. si GrN 1475 Chelford: 58.850 B.C.

Interstadiul Brorup, prin caracteristicile sale privind compozitia si amploarea raspandirii vegetatiei, reprezinta perioada de timp in care s-a inregistrat o incalzire majora a climatului wurmian.

Interstadiul Odderade a fost relevat intaia oara de F.R. Averdieck in localitatea cu acelasi nume din Schleswig - Holstein, din nordul Germaniei. In statiunea eponima este caracterizat de dezvoltarea excesiva a mesteacanului (peste 90%), dupa care urmeaza o faza de competitie dintre acesta si pin.

In Belgia, interstadiul Odderade se remarca prin afirmarea categorica a stejarisului amestecat (peste 25%), iar spre sfarsitul interstadiului, mesteacanul se extinde masiv, Impadurirea este remarcabila acum si in Franta, asa cum au demonstrat studiile palinologice din pestera Hortus (A.P. = 75%), precum si in Grecia, conform cercetarilor de la Tenagi Philippon (A.P.= 60%). In Grecia acest interstadiu se numeste Elevtheroupolis.

Doua datari ¹⁴C efectuate chiar in secventa de la Odderade ii fixeaza acestui interstadiu urmatoarea varsta: GrN 4157: 54.750 B.C. - GrN 4671: 56.150 B.C.

In profilele in care a fost surprins prin analize sporopolinice, s-a observat ca interstadiul Odderade a fost succedat de o perioada de stepa rece. Este suficient sa amintim ca in Grecia pinul scade de la 19% la 3%, stejarul dispare, iar o serie de ierburi, precum ar fi Artemisia. si specii din familia Chenopodiaceae si Gramineae se raspandesc foarte mult. In Perrigord (Franta) polenul de copaci abia mai intrunea 5% in etapa rece care a succedat interstadiului Odderade, iar in Carpatii nordici (Polonia) se remarca acum prezenta unor ierburi, cum ar fi Ephedra, Artemisia, Helianthemum, Chenopodiaceae, Gramineae etc, in general plante iubitoare de lumina, care au facut ca tundra carpatica sa capete local caracterul unei stepe montane imbogatita in specii alpine.

Prin cercetarile de la Grande Pile, din nord-vestul Frantei, Genevieve Woillard considera ca interstadiile Amersfoort, Brorup si Odderade ar trebui incluse in cadrul ultimului interval interglaciar, propunand doua variante de corelare a acestora cu situatiile relevate in acest zacamant (tab. 2).

Interstadiul Moershoofd. W. H. Zagwijin si R. Paepe afirma ca intre 48.000 si 41.000 B.C. s-ar fi produs ameliorarea climatului, care a avut cosecinta directa transformarea in Olanda a peisajului de 'desert polar' intr-o tundra cu Pinus si Betula, dar polenul de copaci nu depasea 20%. Temperatura medie a lunii iulie nu ar fi fost decat de 5-6'C in timpul acestui intestadiu.

Tab. 2 - Corelatia dintre biostratigrafia de la Grande Pile, stratigrafia din nord-vestul Europei si schema paleoclimatica a Pleistocenului superior din Romania.

B.Bastm isi exprima categoic opinia improtriva atribuirii valorii de interstadiu acestei etape, afirmand ca pentru a capata aceasta calitate o perioada de incalzire trebuie sa fie de un asemenea grad incat sa permita imigrarea, cel putin partiala, a elementelor forestiere. Calificarea drept interstadii a perioadelor putin temperate duce la multiplicarea abuziva a mterstadiilor din ultima perioada glaciara.

Interstadiul Hengelo a fost decoperit in anul 1967 de T. Van der Hammen, T.A. Wijmstra si W.R. Zagwijn, fiind considerat a se fi desfasurat intre 37.000-35.000 B.C. Ameliorarea climatului din timpul sau a intervenit dupa un 'desert polar'. In statiunea eponima acest interstadiu este nutat de raspandirea salciei (30%) si a mesteacanului, in timp ce in Grecia se detaseaza acum diseminarea polenului de pin (20%) si stejar (10%).

Interstadiul Denekamp a fost relevat in acelasi timp cu interstadiul Hengelo si a fost paralelizat atunci cu interstadiul Stillfried B din Austria, iar apoi a fost pus in paralel cu interstadiul Arcy. Din punct de vedere cronologic se estimeaza ca s-a desfasurat intre 30.000 si 27.000 B.C. Denumirea si-a luat-o de la localitatea situata de-a lungul vaii Dinkel din Olanda, unde, in aceasta vreme, a cunoscut o raspandire importanta Betula (20%), iar dintre ierburi familia Cyperacae. In Grecia este denumit interstadiul Krinides si a fost definit de revenirea pinului si speciei Picea amoricoides.

In privinta autenticitatii interstadiilor Hengelo si Denekamp, B. Bastin si-a exprimat indoiala asupra existentei in timpul lor a unor perioade de incalzire majora.

Interstadiul (oscilatia climatica) Arcy. Prin cercetarile efectuate in pesterile de la Arcy-sur-Cure (Yonne - Franta), Arl. Leroi-Gourhan a identificat in pestera Renului doua oscilatii climatice asociate cu urme de cultura materiala aurignaciana (prima dintre ele) si gravetiana (cea de a doua oscilatie). Oscilatia climatica specifica aurignacianului a fost denumita Arcy, iar cea de a doua, cu cultura gravetiana, a fost asimilata interstadiului Paudorf.

In pestera Renului, interstadiul Arcy a fost datat la 28.420 B.C. si a fost caracterizat climatic prin raspandirea unor foioase termofile ((Fraxinus, Quercus) si afirmarea ferigilor. Cea de a doua oscilatie climatica, paralelizata cu interstadiul Paudorf, s-a detasat prin valorile de pin (peste 13%) si destul de slaba raspandire a foioaselor.

La Kesselt, in Belgia, B. Bastin a descris in interstadiul Arcy procente de polen de copaci de circa 70%, din care pinului ii apartineau majoritatea si mult mai putin mesteacanului.

Doua datari ¹⁴C, frecvent citate in literatura de specialitate, fixeaza pentru interstadiul Arcy-Stillfried B (asa cum il intalnim de cele mai multe ori in sistemele cronologice) o durata de circa 4.250 de ani: GrN 2092 Doini Vestonice 3 - 26.350 B.C. si GrN 5111 Dobra-30.600 B.C.

Oscilatia climatica Tursac a fost descoperita tot de Arl. Leroi-Gourhan in urma cercetarilor din adapostul sub stanca Facteur a Tursac din Dordogne. Pentru aceasta oscilatie s-a relevat un climat apropiat celui temperat, mai umed in prima parte, cand o serie de ferigi, Equisetum, ca si unele muscinee erau mai raspandite. Totusi, procesul de impadurire ramanea inca destul de modest (A.P. = 5%).

O datare ¹⁴C in adapostul de la Tursac precizeaza varsta acestei oscilatii de 21.180 B.C.

Dupa oscilatia Tursac a urmat un climat rece stadial care a facut sa se reinstaleze in Olanda peisajul de 'desert polar', iar in regiunile sudice ale Europei, cum este Liguria italiana, sa nu mai vegeteze decat foarte putini copaci, intr-un peisaj dominat de o stepa deschisa (fig. 87).

Interstadiul Laugerie-Lascaux. Sub aceasta dubla oscilatie, intersatdiul Laugerie-Lascaux a fost surprins de Arl. Leroi-Gourhan la Abri Fritsch, cele doua oscilatii climatice corespunzand unui nivel de locuire solutreana si respectiv magdaleniana. Polenul de arbori depasea acum 20%, din care numai stejarisului ii reveneau 4%.

Acest interstadiu nu a fost identificat in Olanda si Danemarca din cauza ca, asa cum remarca M. Van Campo, el nu s-a caracterizat printr-o crestere de umiditate suficient de puternica pentru a determina la aceste latitudini o modificare reperabila a peisajului vegetal.

Doua datari ¹⁴C fixeaza urmatoarea varsta pentru acest interstadiu: GrN 1632, Lascaux: 15.240 B.C. - GrN 5499, Abri Fritsch: 17.250 B.C.

Fig. 87 - Zonarea mediului din Europa in timpul pleniglaciarului wurmian (circa 20.000 ani i.Ch.) (dupa K.Butzer, 1972)

1 invelis de gheata si calota de gheata; 2 centre de glaciatiune montana; 3 zona prmafrostului; 4 limita copacilor arctici; 5 stepa loessica; 6 mozaic de silvostepa; 7 liniile de coasta.

Oscilatia climatica Bolling se considera ca de regula s-a derulat intre 10.450-10.050 B.C. Reconstituirea peisajului vegetal din timpul sau a fost facuta mai cu seama in urma studiilor palinologice din mlastini, unde polenul se conserva in conditii foarte bune.

In pestera Adaouste, dintr-un strat magdalenian s-a recuperat polen de Tilia, Platanus, Corylus, Alnus etc, iar din adapostul Lagopede, unde polenul de copaci insuma 15%, s-au recunoscut genurile Pinus, Betula, Juniperus, Alnus si chiar Quercus. Pe marginea lacului Garda din Italia pinul era acum cel mai raspandit copac, ajungand ca polenul sau sa intruneasca 80%, dar nu lipsea nici mesteacanul (15%).

Ari. Leroi-Gourhan afirma ca inaintea oscilatiei climatice Bolling a existat inca o perioada de ameliorare climatica, pe care o denumeste Pre-Bolling.

Oscilatia climatica Allerod este ultima perioada de incalzire a tardiglaciarului, banuita ca s-a desfasurat intre 9.850 si 9.050 B.C. S-a mentionat ca in timpul sau in Olanda temperatura medie anuala a fost mai mica cu 3C fata de cea din zilele noastre. Padurile de pin erau foarte raspandite in aceste regiuni (polenul de pin ajungea la 80%), iar dintre copaci se intalneau, de asemenea, Salix, Betula si izolat Picea si Ulmus. In partea centrala a Poloniei in oscilatia climatica Allerod mesteacanul vegeta foarte bine (15-48%), fiind mai

raspandit chiar decat pinul (26-60%) in anumite etape. in nord-vestul Greciei stejarul domina cu circa 45% intr-o padure bine inchegata.

Oscilatiile climatice Bolling si Allerod fac parte din Tardiglaciar. Tardiglaciarul reprezinta etapa de trecere de la perioada glaciara Wiirm la Holocen, caracterizata prin succedarea unor faze usoare de racire cu altele de incalzire (de scurta durata), cum ar fi de exemplu cele doua mentionate. Fazele de racire sunt cunoscute si sub numele de Dryas, denumire imprumutata de la planta Dryas octopetala care, mai cu seama in unele regiuni montane, cu sedimente turboase, a avut o raspandire insemnata in Tardiglaciar. Se cunosc trei faze Dryas notate cu cifre sau prin vechi, mediu si tanar.

Interstadii abandonate

Multiplicarea analizelor de polen si corelare lor cu datarile absolute, in special ¹⁴C, au avut ca rezultat o mai buna cunoastere a cronostratigrafiei pleistocenului superior din Europa. Noile date au determinat revizuirea unor termeni care desemnau inainte diferite oscilatii climatice, unele din ele devenite candva clasice, dar totusi rau definite.

Fara a avea pretentia unei revizuiri eshaustive a acestor termeni, vom aminti pe cei mai importanti care nu mai sunt intrebuintati acum in cronostratigrafia pleistocenului.

Interstadiul Gottweig, pana nu de mult timp intrebuintat frecvent, a creat foarte mari confuzii. De la inceput solul apartinand Gottweigului nu a avut o incadrare cronostratigrafica prea sigura, oscilandu-se intre atasarea sa la un interglaciar sau interstadial.

Dupa descoperirea unor carbuni la suprafata unui sol Gottweig s-a crezut ca incadrarea sa va fi definitiv lamurita. In realitate lucrurile au urmat un curs invers, pentru ca s-au produs complicatii si mai mari. Carbunii descoperiti au fost datati prin ¹⁴C obtinandu-se varsta de GrN. 1217: 46.350 B.C., ceea ce elimina ipoteza interglaciarului. Complicatiile insa s-au accentuat, atunci cand s-a observat ca respectivii carbuni provin de fapt de la baza solului Gottweig. Din acest moment mitul 'interstadiului Gottweig' a inceput si, odata cu el, s-a creat un obicei de a i se atribui o seama de perioade sau soluri fosile rau sau mai putin bine datate.

Din fericire aceasta situatie a fost curmata de subcomisia INQUA pentru stratigrafia loessului, care in 1962 s-a pronuntat pentru alipirea solului Gottweig la ultimul interglaciar, in acceptiunea alpina Riss-Wurm.

Exista unele pareri conform carora 'solul Gottweig' ar putea sa fie mult mai vechi, adica sa apartina de fapt interglaciarului Mindel-Riss.

Interstadiul Laufen a fost introdus in Franta pentru a evita denumirea de 'intersadiul Gottweig' dar, asa cum a subliniat Arl. Leroi-Gourhan, autenticitatea lui trebuie sa fie pusa la indoiala, pentru ca datarile ¹⁴C au indicat o cifra mult mai mare decat pozitia stratigrafica ce i-a fost atribuita.

Interstadiul Paudorf, la un moment dat poate cel mai clasic termen folosit in stratigrafia perioadei glaciare Wiirm, trebuie, de asemenea, sa fie abandonat.

J. Demek si J. Kukla, in urma studiilor malacologice efectuate in 'solul Paudorf', din statiunea eponima, au relevat existenta unei faune interglaciare eemiene in partea inferioara a acestui sol. Ca urmare, B. Frenzel a propus intrebuintarea denumirii de 'interglaciarul Arcy-Stillfried B' in locul unei eventuale perioade de ameliorare climatica 'Arcy-Paudorf'. De aceeasi parere avea sa fie ulterior si regretatul palinolog B. Bastin.

Interstadiul Loopstedt a fost intrebuintat un timp, dar in urma relevarii caracteristicilor paleo-floristice prin analizele polinice si a datarii ¹⁴C (51.050 B.C.), s-a ajuns la concluzia ca trebuie asimilat interstadiului Brorup.