GEOGRAFIA ACTIVITATILOR INDUSTRIALE: ROLUL ENERGIEI IN DEZVOLTAREA ECONOMICA

GEOGRAFIA ACTIVITATILOR INDUSTRIALE: ROLUL ENERGIEI IN DEZVOLTAREA ECONOMICA

_{1 PRODUCTIA SI CONSUMUL DE ENERGIE ELECTRICA}

Productia energetica constituie unul din elementele care conditioneaza dezvoltarea industriei

Abundenta sau lipsa resurselor energetice nu determina aprioric gradul de dezvoltare a unui stat. Accesibilitatea si calitatea lor este mult mai importanta. Economia industriala, asa cum deriva din revolutia inregistrata in secolul al XVIII-lea, este mare consumatoare de energie. Mult timp, cantitatea de energie consumata pe cap de locuitor a constituit un indicator al dezvoltarii industriale. Acesta nu reflecta decat partial distributia productiei si consumului energetic. Doar o mica parte din energia produsa este consumata pe loc. Cu exceptia carbunelui si a hidroenergiei celelalte forme utilizate nu au determinat totdeauna concentrarea regionala a industriei. 90% din productia petroliera este consumata la o distanta de cel putin 1000 km de locul de extractie. Jumatate din productia mondiala de circa 12 Md.tone echivalent carbune, este obiectul transportului la mare distanta. Mult timp, resursele energetice ale statelor dezvoltate au fost mai bine exploatate dar, in ultimele decenii, acestea sufera de pe urma epuizarii unor rezerve. Tarile in curs de dezvoltare detin adesea controlul unor resurse energetice strategice (cazul petrolului).

Resursele energetice se clasifica in doua categorii:

- conventionale: lemn, carbuni, petrol, gaze naturale, hidroenergie;

- neconventionale: energia nucleara, energia solara, energia geotermica, energia mareelor, a valurilor sau curentilor oceanici etc. Primele forme sunt utilizate de multa vreme si constituie inca baza economiei actuale, celelalte sunt abia la inceputul exploatarii lor rationale, cu perspective mari datorita caracterului lor regenerabil.

Productia si consumul energiei electrice prezinta urmatoarele caracteristici:

- imposibilitatea stocarii;

-cresterea rapida a pretului odata cu cresterea distantei. Transportul

energiei electrice ramane un factor esential in localizarea unitatilor de productie, limita de rentabilitate fiind la circa 1000 km. Este motivul pentru care industriile mari consumatoare de energie sunt implantate in apropierea marilor centrale hidroelectrice. Progresele inregistrate in domeniul retelelor de foarte inalta tensiune au permis reducerea acestei dependente. Implantarea unor industrii mari consumatoare de energie in apropierea surselor de energie (metalurgie) este frecventa in Alpii elvetieni, in Scandinavia sau in Siberia.

Figura .1.1 Dinamica productiei de energie electrica (1980-2003)

Repartitia geografica a productiei s-a modificat in ultimele decenii. In

1970, 90 % din energia electrica era obtinuta de Europa, Japonia si America de Nord, dar in anul 2000 aceste regiuni mai detineau doar 63%. Progresele cele mai notabile s-au inregistrat in America Latina si estul Asiei, unde China a ajuns al doilea mare producator mondial de energie electrica dupa S.U.A., urmata fiind de Japonia, Rusia, Germania, Canada si Franta, toate cu minimum 500 Md. kwh (productia Romaniei nu depaseste 55 Md kwh). Cresteri rapide au inregistrat si Brazilia, Coreea de Sud, Turcia, Mexic. Productia mondiala a crescut intre 1975-2003 de la 6260 Md.kwh la 13760 md.kwh.

In ce priveste structura consumului se deosebesc patru tipuri de state :

- state care utilizeaza mai ales hidroenergie - Norvegia, Brazilia,

Columbia si cele mai multe tari din Lumea a Treia ;

- state care utilizeaza mai ales energia nucleara - Franta, Belgia, Bulgaria, Lituania ;

- state care utilizeaza mai ales termoenergie pe baza combustibililor clasici - estul Europei, China, India, Australia, Africa de Sud, statele petroliere. Sunt state care de obicei au un potential hidroenergetic mai redus si care nu si-au dezvoltat pe scara larga activitatile nucleare.

- state care utilizeaza toate filierele, in proportie variabila, state mari de obicei sau cu o industrie dezvoltata - S.U.A., Germania, Rusia, Japonia.

Legatura dintre nivelul de dezvoltare si structura productiei si consumului de energie electrica este vizibila

Figura 1.2 Productia de energie electrica pe cap de locuitor in 2003

Consumul general de energie este in continua crestere (7 Md. tone echivalent petrol in 1970 si peste 9,5 in 2003) dar raportat la cresterea populatiei este in scadere(1.67 tone echivalent petrol/loc in 1980 si 1.45 in 2003). Motivul acestei scaderi este reducerea consumului specific al unor ramuri industriale din tarile dezvoltate.

Exista o diferenta esentiala intre distributia productiei si a consumului energetic pe plan global. Orientul Mijlociu si Europa de Vest sunt singurele arii geografice in care productia este in crestere, ponderea Americii de Nord scazand continuu. Consumul a scazut drastic in Europa de Est dar cunoaste o dinamica ascendenta in Asia de Est si tarile petroliere. Bilantul energetic demonstreaza ca Japonia este cea mai dependenta de materiile prime energetice, Europa satisfacandu-si o parte insemnata din necesitati. Cele mai mari excedente revin Orientului Mijlociu si Africii, dar cele mai mari posibilitati de extindere le are Comunitatea Statelor Independente.

In structura consumului se observa o dominare a petrolului si gazelor naturale (60%). Tendinta actuala este de sporire a ponderii gazului natural si mai ales a energiei nucleare, un usor reviriment inregistrandu-l si carbunele.

Test de autoevaluare 1.

In acest subcapitol a fost prezentata evolutia utilizarii formelor de

energie, sub aspectul productie si consumului :

a) Analizati productia si consumul de energie din judetul de domiciliu sub aspectul localizarii unitatilor de productie si al structurii consumului

b) Comentati figurile 1 si 2

Comentariile la aceasta tema sunt inserate la sfarsitul capitolului

2 ETAPELE DEZVOLTARII ENERGETICII

Inaintea revolutiei industriale, principalele surse de energie utilizata erau de origine vegetala (lemn) sau animala (tractiune). Transporturile pe apa utilizau si energia vantului sau a apelor dar toate resursele comune astazi, desi cunoscute, aveau o utilizare cu totul accidentala.

_{Etapa carbunelui}

Carbunii, au fost sursa de energie care a declansat prima revolutie industriala, secolul al XIX-lea fiind supranumit 'secolul carbunelui'

Apogeul utilizarii lor coincide cu extinderea cailor ferate si dezvoltarea propulsiei cu vapori a navelor, dupa 1830. Punerea in valoare a hidrocarburilor si valorificarea energiei hidraulice a redus cererea de carbune in prima parte a secolului nostru. Tendinta mai rapida de epuizare a petrolului si gazelor a determinat in ultimele decenii o relansare a productiei de carbune, in statele cu rezerve importante : China, S.U.A., India, Australia, Africa de Sud. Producatorii europeni cu traditie in domeniu (Marea Britanie, Germania, Polonia, Cehia) ocupa un loc secundar, avand rezerve mai modeste. Fosta U.R.S.S., mult timp principalul producator, inregistreaza un declin consecutiv crizei economice generalizate, desi aici se afla cantonate cele mai mari rezerve, unele putin accesibile, localizate in regiunile central-estice ale Siberiei.

Utilizarea carbunilor a inregistrat modificari importante. Daca in secolul al XIX-lea domina productia de cocs energetic, destinat siderurgiei si utilizarea bruta, drept combustibil, treptat, cea mai mare parte a productiei a fost dirijata spre obtinerea energiei electrice sau termice, generatoare de grave fenomene de poluare. O utilizare moderna este cea carbochimica : sintetizarea fibrelor chimice (vascoza), a fibrelor carbonice utilizate in optica si electronica moderna, a diamantelor si grafitului artificial etc.

Se poate face o distinctie intre state in privinta formelor de utilizare : tarile dezvoltate il consuma in primul rand sub forma cocsului in siderurgie si pentru carbochimie; statele in curs de dezvoltare (mai ales China, India) sau in tranzitie, il consuma pentru productia de energie termica sau electrica. Repartitia globala a productiei este subordonata mai degraba cererii decat posibilitatilor naturale. Europa furnizeaza inca 1/5 din productia mondiala desi rezervele sale nu depasesc 7-8%.

Petrolul - intrat in uz industrial dupa 1850, a devenit timpuriu sursa unei concurente acerbe intre marile puteri pentru controlul acelor regiuni ce detin rezerve importante

Etapa petrolului

Aceasta valoroasa materie prima, cu o utilizare mai complexa decat carbunele, s-a impus la sfarsitul primei revolutii industriale. Productia a cunoscut o crestere ascendenta, cu toata epuizarea rapida a unor rezerve. Explicatia acestei cresteri rezida in cresterea cererii dar si in utilizarea completa a acestei materii prime (motoare cu ardere interna, propulsia avioanelor, productie de energie, cauciuc, fibre sintetice,

mase plastice etc.). De exemplu, in 1900 se extrageau doar 20 Mil. t,

in 1930 se ajunge la 210 Mil. t, pentru a se depasi

1 000 Mil. t in 1960 si la 3 116 Mil. t in 1973.

Dupa aceasta data, criza petroliera generata de cresterea pretului de extractie de catre O.P.E.C., productia s-a stabilizat la circa 3 Md.t dar cunoaste recent o noua crestere (3,24 in 1996 si 3,6 in 2003). Aportul O.P.E.C. s-a diminuat, noi producatori impunandu-se (Marea Britanie, Norvegia, China), exploatarile off-shore fiind responsabile in buna masura ca si sporirea capacitatii de extractie (in Mexic). O.P.E.C. detinea 55% din productia mondiala in 1972 si numai 34% in 2003.

Economia petroliera are o istorie mai agitata decat cea a carbunelui, implicatiile politice fiind mai pregnante. Printre statele industrializate, doar trei isi pot asigura integral (Rusia) sau partial (S.U.A., Marea Britanie), necesitatile. Cele mai multe state dezvoltate sunt dependente de petrolul provenit din tarile in curs de dezvoltare. Punerea in valoare a unui zacamant necesita investitii masive si o industrie de echipament specializata. Rentabilitatea unor rezerve este conditionata de certitudinea exploatarii lor. Concentrarea financiara devine astfel regula in aceasta ramura, mai ales ca investitiile (prospectiuni, foraje) sunt rapid amortizate.

Stocarea si evacuarea productiei necesita crearea unei infrastructuri speciale (rezervoare, conducte) care implica investitii importante, constituind astfel un al treilea factor de concentrare financiara dar si geografica.

Economia petroliera este extrem de sensibila la implicatiile politice

Rafinarea cere si ea cheltuieli masive devenind al patrulea factor de concentrare a economiei petroliere. Initial, in America cel putin, concentrarea s-a efectuat la nivelul rafinarii si transportului (Standard Oil), astazi concentrarea este completa, de la prospectiuni la consumul produselor derivate.

La scara mondiala exista trei mari concerne care impart controlul productiei, rafinarii, transportului si distributiei : Standard Oil (american), Shell (fost Royal Dutch Shell, anglo-olandez) si British Petroleum (fost Anglo-Iranian).

In evolutia economie petroliere pot fi detasate trei faze :

- faza concesiunilor, de tip semicolonial, in care societatile interesate obtin de la statele posesoare de rezerve dreptul de a efectua prospectiuni, foraje si extractie in schimbul unor venituri (royalties) acordate guvernelor acestor state. Beneficiile obtinute de marile companii petroliere au fost considerabile in aceasta faza (Royal Dutch-Shell, British Petroleum, Exxon, Gulf Texas Oil sunt cateva dintre acestea). Constientizarea valorii petrolului ca resursa a determinat tarile producatoare sa devina treptat mai exigente impunand, dupa exemplul Venezuelei, un partaj de 50% al veniturilor obtinute. Aceasta faza a durat pana spre 1960.

- faza nationalizarii zacamintelor, deschisa de initiativa din 1938 a Mexicului, urmat in 1951 de Iran (prima nationalizare a fost de fapt cea sovietica din 1922). In aceste conditii statele trateaza cu societatile de exploatare plasate sub controlul lor pentru a asigura productia si a vinde petrolul altor societati care devin doar organisme de comert, transport si distributie, functia tehnica principala fiind aceea de rafinare.

- faza deschisa brusc de razboiul de Yom Kippur intre Israel si tarile arabe in 1973, cand fixarea pretului petrolului brut devine atributia tarilor producatoare din cartelul O.P.E.C. (infiintat in 1960 la Bagdad). Aceasta a avut ca efect declansarea celei mai mari crize petroliere din perioada postbelica, consecintele remarcandu-se prin scaderea productiei (Libia, Iran mai ales) dar si o reducere a cererii, in paralel cu cresterea ponderii surselor alternative de energie (cea nucleara indeosebi). O alta consecinta este proliferarea prospectiunilor, mai ales in marile putin adanci, valorificandu-se zacamintele petro- gazeifere din Marea Nordului care au facut din Norvegia o mare putere petroliera si au salvat Marea Britanie dintr-o criza economica inevitabila.