Pesteri din CHEILE SOMESULUI CALD

CHEILE SOMESULUI CALD

Avandu-si obarsia intr-o regiune prin excelenta calcaroasa, Somesul Cald a dat nastere imediat dupa constituirea sa intr-un curs de apa organizat, unuia dintre cele mai interesante si mai spectaculoase complexe carstice din Muntii Apuseni. Pe o distanta de numai 3 km se concentreaza aproape intreaga gama de forme legate de evolutia rocilor carbonatate. Ponoare, izbucuri, doline, avene, pesteri active sau fosile si, indeosebi, un canion de o salbaticie rar intalnita se inmanuncheaza aici intr-un veritabil manual de speologie, pe care natura l-a scris in calcare folosind in loc de pana unealta modelatoare a apei.

Exista doua cai importante de acces spre acest reputat complex carstic. Prima dintre ele inlesneste apropierea cu mijloace auto, pornind din orasul Huedin (DN 1) pe ruta Calatea-Margau-Rachitele-Ic Ponor (49 km). La Ic Ponor soseaua se bifurca, ramura sa din dreapta urmand valea Somesului Cald pe o distanta de inca 9 km. La cateva zeci de metri de capatul drumului, valea este intersectata de marcajul traseului turistic care formeaza circuitul cheilor Somesului Cald.

Cea de a doua cale de acces sta la indemana turistilor care prefera drumetia pe cararile muntelui si este reprezentata de doua derivatii care se desprind din traseul Stana de Vale-Padis, pe de o parte la Piatra Arsa (dinspre Stana de Vale), iar pe de alta in Poiana Varasoaia (dinspre Padis). Intreg circuitul Somesului Cald (marcat cu punct rosu) este descris cu lux de amanunte in lucrarile turistice, astfel incat nu vom retine aici decat elementele de interes speologic.

Cu apele abia adunate din palcul de izvoare de sub Magura Vanata, Somesul Cald isi si incepe aventura sa subterana, in peretele de calcar din malul stang al vaii, o deschidere larga dar joasa absoarbe cu totul trupul inca firav al Paraului Radeasa - primul nume sub care isi incepe existenta vigurosul rau de mai tarziu. Drumul pe sub boltile inecate de piatra - inca prea stramt pentru a putea fi urmat si de om - se termina insa curand, caci aceleasi ape razbat din nou la zi dupa numai 70 m, formand Izbucul de la Radeasa. O foarte scurta secventa de curgere sub cerul liber, presarata cu marmite adanci, precede cel de al doilea act al aventurii subterane. Mult mai amplu si mai spectacular, acesta reprezinta o strapungere hidrologica de mari proportii, al carei nume cu rezonante medievale este bine cunoscut de turisti : Cetatea Radesei. Importanta sa deosebita justifica o descriere aparte, mai amanuntita. Iesirea din Cetatea Radesei inseamna o neobisnuita si prelunga ingemanare intre relieful subteran si cel al vaii de suprafata, deoarece apa curge prin fundul unui canion atat de adanc si de ingust incat numai lipsa boltii ne impiedica sa-l adaugam pesterii propriu-zise. Dupa vreo 50 m, cingatoarea de piatra se frange dintr-o data si raul razbate in spatiul larg si luminos din Poiana Radesei.

Ragazul este si de data aceasta scurt. Primind sprijin de la mai multi afluenti si avand de acum o identitate constituita, Somesul Cald se avanta intr-o noua confruntare cu muntele, in trupul caruia a ferastruit un nou canion, mult mai lung decat cel dintai dar nu mai putin impresionant. Raul curge inclestat intre pereti verticali, pe alocuri de 100 m - 150 m inaltime, in lungul carora se amesteca intr-un peisaj haotic stanci golase si tancuri ascutite de calcar, palcuri de copaci agatati de piatra si limbi de grohotis prabusite in adancuri. Jos, nicicand luminat de razele soarelui, patul de roca al apei vadeste o stranie culoare sangerie, care amplifica senzatia puternica de rana adanca despicata in carnea alba a muntelui. Sus, dincolo de muchia versantului stang, abruptul prelung al Cuciulatei sta ca o marturie a istoriei involburate care s-a scurs vreme de milioane de ani peste aceste locuri. In cele din urma, parca obosit dupa incordarea aproape dureroasa la care a fost supus, peisajul isi indulceste trasaturile. Padurea inveleste in desimea ei valea care se deschide tot mai mult iar raul, curgand de-acum intre maluri joase de prundis, isi poarta spre alte plaiuri vestea izbanzii sale asupra scutului de piatra pe care muntele a incercat zadarnic sa i-l ridice in cale.

*** CETATEA RADESEI

( 18 - Cetatea Radesei dupa M. Bleahu si col, 1976)

Cai de acces. Daca intrarea in circuitul Somesului Cald se face din soseaua care vine de la Ic Ponor, drumul pana la Cetatea Radesei va fi continuat pe deasupra versantului stang al canionului. Poteca marcata urca la inceput abrupt prin padure, trece prin fata Pesterii de la Honu (lipsita de interes turistic), depaseste in suisuri si coborasuri repetate intreaga desfasurare a cheilor si, dupa ce traverseaza Valea Alunului Mic, coboara in Poiana Radesei. De aici se urca din nou pieptis pana deasupra canionului Radesei si, dupa cateva sute de metri, se coboara in cele din urma pe o panta rapida de grohotis pana la intrarea in pestera. Lungimea totala a acestei variante de acces este de aproximativ 4 km. Daca se intentioneaza ca vizitarea obiectivului sa se faca pornindu-se din traseul Stana de Vale - Padis (marcaj banda rosie), este recomandabil ca acesta sa fie parasit pentru realizarea circuitului in Poiana Varasoaia, indiferent de directia diin care se vine. Din mijlocul poienii se desprinde spre nord marcajul punct rosu care intra in circuitul Somesului. El urca usor pana in cumpana de ape care margineste bazinul Somesului, coboara apoi spre izvoarele acestuia, urmeaza curba de nivel pe versantul drept al Paraului Radesei si, dupa aproximativ l km de la Varasoaia, ajunge la firul apei, in fata pesterii. Cea mai apropiata baza de cazare o constituie cabana turistica Padis, dar se poate innopta si la cantonul silvic de la Ic Ponor.

Date istorice. Literatura pentru turism atrage atentia asupra valorii pe care o prezinta Cetatea Radesei prin descrierea publicata in 1903 de J. Czaran. E Racovita si R. Jeannel remarca la randul lor importanta complexului carstic de la izvoarele Somesului Cald, pe care il viziteaza in 1921. Harta pesterii nu este publicata insa decat in 1976, sub semnatura lui M. Bloahu.

Descriere. Intrarea amonte in Cetatea Radesei o infatiseaza sub forma unui grandios portal, ale carui contururi neobisnuite au facut sa tacane declansatorul multor aparate fotografice. Masurand 15 m in inaltime si 7 m in latime, impunatoarea deschidere decupeaza in stanca un oval de o regularitate aproape geometrica dar taiat in partea de sus de discontinuitatea unei fete de strat orizontala. Pestera propriu-zisa, a carei lungime insumeaza 260 m, cuprinde spatii subterane neverosimil de mari in comparatie cu forta pinului care le-a excavat. Doar timpul, masurat in sute de mii de ani, este cel care poate lamuri aceasta discrepanta. La mai putin de 15 m dincolo de portal, galeria se largeste intr-o prima sala de pana la 30 m latime, in mijlocul careia torentul curge in patul sau de roca, framantat de praguri si de repezisuri. Un pinten de calcar ce proemineaza din peretele stang ingusteaza putin locul dar, in scurt timp, dupa o arcada rotunjita in bolta, golul subteran se amplifica din nou, imens, ca intr-o lume de giganti. Patru hornuri perforate in tavan lasa sa se cearna lumina zilei si in penumbra care subtiaza intunericul marginile salii par si mai indepartate. Drumul subteran al paraului continua printr-un coridor intunecat, intesat de busteni adusi de viituri, apoi lumina se insinueaza din nou, printr-o a cincea fereastra, larg deschisa in peretele din stanga. Ea se afla la numai cateva zeci de metri de iesirea din pestera, acolo unde bolta se frange in verticala falezei de calcar dar peretii continua sa incatuseze scurgerea apelor, formand canionul care ia sfarsit abia in Poiana Radesei.

Conditii de vizitare. Se recomanda cizmele de cauciuc si mijloacele de iluminat, deoarece lumina care patrunde prin deschiderile naturale ale pesterii nu este suficienta pentru ca traversarea acesteia sa se faca in siguranta, in mod obisnuit, depasirea punctelor mai dificile este inlesnita de punti si scari de lemn, dar acestea se deterioreaza repede si de multe ori lipsesc cu totul.

Bibliografie. R. Jeannel si E. Racovita (1929), M. Bleahu si S. Bordea (1967, 1974), M. Bleahu si col. (1976), L. Valenas si col. (1977).

* PESTERA ZMEILOR DE LA ONCEASA

( 19) Pestera Zmeilor de la Onceasa (dupa R. Jeannel i si E. Racovita, 1929)

Sinonimii. Huda Oncesei.

Localizare si cai de acces. Pestera Zmeilor de la Onceasa se deschide la o altitudine de l 320 m, in versantul drept al Vaii Ponorului, la 4,5 km amonte de confluenta acesteia cu Somesul Cald.

Exista numeroase variante care conduc la pestera, m functie de zona din care se pleaca. Drumul carosabil cel mai apropiat este cel de pe valea Somesului, care se urmeaza de la Huedin pe itinerarul deja precizat pentru vizitarea cheilor si Cetatii Radesei. La 2 km amonte de Ic Ponor se desprinde, prin dreapta, drumul forestier de pe Valea Ponorului, pe care se poate ajunge cu masina pana in dreptul pesterii. Aceasta se afla insa aproape de buza versantului, la picioarele unei faleze calcaroase, astfel incat ramane de urcat prin padure flancul abrupt al vaii, de preferinta in tovarasia unui ghid care sa cunoasca amplasamentul exact al intrarii. Din paienjenisul de marcaje turistice care strabat in toate directiile masivul Bihorului, cel putin doua prezinta interes pentru vizitarea Pesterii Zmeilor. Ele au ca punct comun Poiana Oncesei, situata pe traseul Vladeasa-Piatra Talharului - Ic Ponor (marcaj banda albastra), dar la care se poate ajunge si prin traseul Stana de Vale-Padis (marcaj banda rosie), folosind derivatia din Saua Cumpanatelu (marcaj cruce rosie). Distantele sunt in general mari: 20,5 km de la Cabana Vladeasa, 17 km de la Stana de Vale si tot atat de la Cabana Padis, 7,5 km de la Ic Ponor si 4 km de la Runcul Ars, din Valea Somesului Cald. Traseul care conduce din Poiana Oncesei pana la pestera este marcat tot cu cruce rosie (prelungindu-1 de fapt pe cel oare vine din Saua Cumpanatelu) si insumeaza 3 km. Din capatul vestic ai poienii se urca mai intai usor prin padure, apoi se coboara domol prin cateva luminisuri pana la buza versantului Vaii Ponorului. Aici panta se accentueaza puternic in lungul unui grohotis ce flancheaza peretele la baza caruia se afla pestera. Marcajul traverseaza versantul pe sub acest perete si se opreste in cele din urma in fata intrarii.

Date istorice. Dupa publicarea primei descrieri de catre E. A. Bielz in 1852, Pestera Zmeilor devine curand cunoscuta, indeosebi pentru faptul ca ea constituie un veritabil cimitir de ursi de caverna. Neobositul explorator care a fost A. Schmidl ii detaliaza descrierea, insotind-o de un plan care a ramas practic singurul utilizat pana in zilele noastre. R. Jeannel si E. Racovita viziteaza aceasta pestera in august 1921, insistand in cercetarile lor asupra faunei cavernicole dar efectuand si observatii interesante asupra evolutiei cavitatii.

Descriere. Intrarea care se casca la picioarele peretelui calcaros este de forma aproximativ triunghiulara, cu baza de 7,6 m si inaltimea de 3,8 m. Ea este urmata de o galerie lunga de 67 m, prin care se coboara in panta accentuata, peste daramaturi, pana in Sala Domului. Aceasta este un spatiu de dimensiuni considerabile, a carei latime maxima atinge 38 m si a carei bolta se ridica la 26 m. In partea opusa intrarii se afla un larg diverticol, cu peretii concretionati si cu planseul rascolit de nenumaratele sapaturi facute pentru a se scoate osemintele de urs. In partea dreapta, pestera continua printr-o galerie larga, orizontala, frumos concretionata mai ales in a doua sa jumatate. Cea mai interesanta formatiune o constituie un planseu stalagmitic suspendat in peretele stang - martor al unor trecute faze de colmatare si reactivare a golului subteran. Lungimea totala a cavitatii este de 310 m.

Conditii de vizitare. Cum pestera nu ridica nici o problema de ordin tehnic, nu sunt necesare decat mijloace individuale de iluminat.

Bibliografie. R. Jeannel si E. Racovita (1929), M. Bleahu si S. Bordea (1967, 1974), M. Dleahu si col. (1976), L. Valenas si col. (1977).