| CATEGORII DOCUMENTE |
| Demografie | Ecologie mediu | Geologie | Hidrologie | Meteorologie |
Specificul conditiilor fizico-geografice
1.1. Pozitia geografica, vecini, tarmuri
Desi nu trece spre sud de latitudinea subtropicala Europa se extinde suficient spre nord pentru a consemna in structura sa peisagistica numeroase caractere de o neasemuita frumusete. Prin urmare, Europa este situata in intregime in emisfera nordica, desfasurandu-se pe circa 35 latitudine (aproximativ 4000 km) intre Nordkyn (7108itudine nordica) pana la Capul Tarifa din dreptul stramtorii Gibraltar (36 latitudine nordica) sau Matapan din Grecia. Limitele extreme, estica si vestica, prin urmare in longitudine continentul se desfasoara intre 6730 lontudine vestica, adica promontoriul (capul) Roca din peneinsula Iberica-regiunea Estremadura din Portugalia (la vest de Lisabona, la circa 50 km). Intre aceste extremitati distanta trece de 6000 km.
Intre aceste extremitati Europa se invecineaza cu continentele Africa in Sud daca luam in seama Marea Mediterana, Asia in sud-est (culmile Caucazului) si Est dincolo de Marea Neagra (culmile Uralului). Spre vest si nord Europa este inconjurata de Oceanul Atlantic si Oceanul Arctic, importante cai de legatura si schimburi cu continentele pe care acestea le separa. Europa este o masa continentala, destul de articulata, cu multe posibilitati de patrundere spre interiorul continentului (marile Baltica, Neagra) cu impresionante peninsule (Scandinava, Iberica, Italica), daca nu chiar toata Europa este o peninsula raportata la continentul Asia, de care este strans legat (Eurasia). Etinderea mare a cliamtului temperat, la care se adauga si cel mediteraneean a avut urmari majore in popularea, dar si repartitia si concentrarea populatiei inclusiv a oraselor. In legatura cu tarmurile, au o origine foarte diferita (fjorduri, riass, estuare, dalmatic, delte etc) cu un peisaj corespunzator latitudinii si cu o utilizare diferentiata.
1.2. Cunoasterea continentului.
Se pare ca primele informatii edspre continentul european, respectiv asupra Europei Sudice le avem de la fenicieni. Insula Cipru constituia un refugiu, o escala in periplurile lor din Mediterana, cum la jumatatea mileniului al doilea ii gasim pe fenicieni si in insula Creta in Marea Adriatica. In aceeasi perioada descopera Italia si multe insule din jurul acesteia,l stramtoarea Gibraltar, peninsula Iberica ajungand la Atlantic si probabil in insulele Britanice.
Urmeaza grecii care s-au raspandit mai intai in lumea sudica, tarmul balcanic, italic suprapunandu-se pe alocuri escoperirilor feniciene. Este sigur ca Pyteas reprezinta descoperitorul insulelor Britanice.
Vechii greci descopera, mergand in lungul tarmului Marii Negre gurile Dunarii, Nistrului, Niprului, Crimeea.
Romanii, in afara locurilor cunoscute pana in secolul al II-lea i.e.n., mijlocul secolului I i.e.n. ii consacra drept descoperitori in Galia, Germania (culoarele Rhinului, Elbei), Iutlanda, Polonia (in general regiunea Balticei). Urmeaza la inceputul sec. II e.n. descoperiri in Europa Estica (rasariteana sau Sarmatia) (Volga, marea Caspica).
Catre Marea Nordului si Marea Alba (sec. IX-X), se indreapta normandul Other. El descopera litoralul norvegian, a ajuns pe litoralul peninsulei Kila. In a doua jumatate a sec. IX regele Harold descopera Islanda (Tara de gheata) iar Erik cel Rosu (anul 920) descopera Groenland.
In secolul al X-lea se remarca arabul Masadi care aduce cunostinte despre Europa Rasariteana, Caucaz, apoi Idrisi (1100-1166), Iakut (1179-1229) (bazinul Mediteranei), Ibn al Vardi in al carei mapamond, conturile Europei sunt mai exacte, Ibn Battuta (Calatoriile lui Ibn Battuta).
Secolele XII-XV dau posibilitatea rusilor sa descopere tot ce se afla in partea nordica a Europei (I. P. Maghidorici, 1959) adica regiunea Novgorod, Peciora, Karelia etc (inclusiv Siberia).
Secolul al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea aduce spre cunoasterea omeniriii, prin intermediul exploratorilor rusi a unor insule si arhipelaguri din Arctica euroasiatica (Novaia Zemlea, Novosibirsk, Tara lui Franz Iosef, insule din Marea Kara, Severnaia Zemlea s.a)
Dupa 1955 printre descoperirile importante se numara: descoperirea lantului muntos submarin Lomonosov etc. A urmat o perioada de cautari si descoperiri care au imbogatit treptat patrimoniul cunoasterii geografice a continentului Europa.
1.3. Entitatea tectonica si structurala
Tectonica, matrice
primordiala
Structura si relieful - reflectare a tectonicii
Unitatile morfostructurale
ale Europei (dupa N. Caloianu si colab., 1982) 1 - campii de platforma (1a - Campia cristalina
baltica; 1b - Campia Europei de Est; 1c - Campia Germano-Poloneza); 2 -
sisteme montane paleozoice (2a - masivele caledoniene joase si mijlocii, cu
campii in depresiunile-bazinele intercalate; 2b - masive joase si mijlocii
hercinice, cu campii in depresiunile-bazine intercalate); 3 - sistemul
montan alpin (3a - grupa nordica, integral alpina; 3b - grupa sudica, cu
masive paleozoice persistente)
Europa este un continent, in care coexista structuri vechi de platforma dintre care cele mai vechi, precambriene Scutul Baltic si Sarmatia si structuri noi, de orogen reprezentate de sistemele muntoase apartinand cutarilor alpine.
Unitatile de platforma (Podisurile Suediei, Finlandei, Campia Rusa), nu au mai cunoscut post genetic decat miscari epirogenetice pozitive si negative asociate cu rupturi, insotite nu rareori de vulcanism.
Unitatile de orogen au fost asociate ulterior cu miscari ample provocand intense modificari tectono-structurale insotite de aparitia unor mari bazine de afundare, vulcanism. Langa Scutul Baltic si Sarmatia s-au alaturat treptat structurile caledonice si hercinice si apoi, spre sudul Europei cele alpine. De aceea deseori in structurile mai noi, vom intalni parti din cele anterior consolidate (ex. intre aliniamentele alpine iberice intalnim masive mediane paleozoice). Insasi proportiile diferitelor structuri sunt diferite fie pe directie nord-sud fie vest-est.
Rezulta ca marile unitati morfostructurale se identifica treptelor geomorfologice majore ale continentului, adica campiile deseori etajate, capatand caracter de podis si cea a muntilor.
In general campiile (Campia Rusa, Campiile si podisurile Fenoscandiei, Campiile Daneza si Germano-Polona) au un fundament foarte vechi sau vechi (precambrian, paleozoic) predominant cristalin, cu cuvertura mezoneozoica la suprafata, cu relief predominant glaciar si fluvio-glaciar.
Regiunile muntoase apartin: fie etapelor de formare caledonica si hercinica, prezentandu-se sub forma unor blocuri stabile, consolidate, antrenate in perioada tertiar - cuaternara diferentiat de miscari epirogenetice asociindu-le cu vulcanism, fie geosinclinalului alpin (orogeneza alpina). Sistemul alpin european (Pirinei - Alpi - Carpati - Apenini - Balcano-Dinaric) include si masive paleozoice, rupte mai ales din lumea hercinica, si antrenate in masa acestor noi cutari. Si aici, dar cu deosebire in sistemul alpin formele dominante de relief sunt cele glaciare si fluviatile, cuaternare si actuale. Lor li se adauga relieful litoral (marin, lacustru) dar si cel eolian si antropic.
Test de autoevaluare Studierea
acestui subcapitol v-a dat posibilitatea sa cunoasteti componenta cadrului
natural pe care si asupra careia actioneaza celelalte componente, generand
medii si peisaje. a. Precizati prin ce elemente relieful
diferentiaza si nuanteaza peisajele la aceeasi latitudine. b. Caracterizati pe scurt unitatile
morfostructurale din schita nr. 1. Care
sunt sistemele montane care introduc diferentieri importante in peisaje si
de ce
In subcapitolul parcurs am prezentat importanta asezarii si extinderii in latitudine a continentului, pentru a desprinde mai departe rolul acesteia in distributia climei, vegetatiei si solurilor de la latitudinea polara la cea subtropicala (mediteraneana).
am prezentat zonele biopedoclimatice inscrise in latitudinile respective, in ideea de a le cunoaste locul si continutul;
am dorit sa va informati dar sa realizati si legaturi, conexiuni intre componente, dependenta unora de altele etc.
in aceste conditii va veti deprinde cu analiza peisajelor, expresie spatiala la un moment dat a relatiilor dintre ele.
1.4. Zonalitate biopedoclimatica
. a. Zona biopedoclimatica polara si subpolara
Se desfasoara in lungul litoralului nordic, scandinav, nordul Campiei Est-Europene etc. Se detaseaza printr-o clima cu vara scurta si racoroasa, cu iarna foarte lunga, rece si intunecoasa. Temperatura lunii celei mai calde este cuprinsa intre 10 13 iar cea medie anuala 0 si sub 0. Precipitatiile nu depasesc 500 mm/anual cazand in buna masura sub forma de zapada. In extremitatea nordica zapada poate sa cada 9-11 luni pe an. Permanente sunt masele de aer arctic. In conditiile amintite in regiunea arctica cresc muschii si lichenii (Polytrichum, Cladonia), tufisuri de Betula nana, Salix glauca. Unele elemente de tundra inainteaza spre sud datorita si curentilor reci de aer. Se intalnesc soluri gleice, poligonale, mlastinoase.
b. Zona biopedoclimatica temperata
Se desfasoara sub forma unei fasii pe directia vest-est cu diferentieri regionale:
clima temperata rece (boreala) cuprinde Scandinavia, aproape toata Norvegia, Suedia si Finlanda, jumatatea nordica a Campiei Est-Europene pana la Ural. Limita sudica a acestui subtip climatic trece prin preajma oraselor Oslo, Helsinki, St. Petersburg, Perm. Temperaturile peste 10 sunt intalnite in circa 120 zile pe an. Anotimpul rece are mai mult de 6 luni, cu ierni lungi, veri scurte, relativ umede. Aici se dezvolta padurile de conifere cu molid european care, spre est este inlocuit prin molidul siberian (Picea obovata) si pinul in statiunile mai uscate. Stratul subarbustiv are in componenta si specii de Ledum, Vaccinium. Sub padurile de conifere se gasesc podzoluri si solurile podzolice.
in sudul subzonei climatice amintite se desfasoara subzona climei temperate a padurilor de foioase cu vara racoroasa, iarna nu prea lunga dar rece si precipitatii suficiente tot anul. Pe litoralul norvegian se intalnesc paduri de mesteacan iar in Arhipelagul Britanic, Franta, Belgia si Danemarca paduri de stejar si mesteacan pe soluri lutoase, apoi carpen si fag.
intre 50-60 latitudine nordica apar padurile de amestec, foioase cu pin si molid. In Europa Centrala fagul reprezinta specia padurilor zonale si ocupa in general locurile joase. In partea vestica a Europei Orientale conditiile climatice au inlocuit fagul cu carpenul iar si mai spre est cu stejarul. Tot in Campia Est-Europeana trecerea de la conifere spre foioase se face prin padurile de amestec.
Padurea acopera locurile drenate, mai inalte iar stepa locurile plane pe soluri relativ grele. In diagrama climatica apare o perioada uscata, volumul precipitatiilor fiind depasit de evapotranspiratie. Se intalnesc cernoziomuri, soluri castanii etc.
in acelasi tip al climei temperate este inclusa si clima de stepa cu contraste termice si precipitatii reduse.
Avand in vedere importanta majora a acestor doua componente meteo-climatice asupra vegetatiei, a structurarii acesteia, stepa se diferentiaza in stepa umeda cu iarna rece in sudul Campiei Ruse; stepa uscata cu iarna rece in nordul Marii Caspice si stepa semidesertica cu iarna ece in jurul Caspicei. Dupa asocierea speciilor componente pot fi separate: stepa cu negara, cu negara si paius, cu graminee, pelin si musetel. Dintre speciile frecvent intalnite in aceste asocieri amintim: Stipa, Bromus, Koeleria, Festuca.
In clima de stepa este cuprinsa si cea a semideserturilor din regiunea Marii Caspice. Pe nisipurile mobile si semifixate cresc plante de saratura si de nisip ca: Salicornia, Suaeda, Aristida, Anabasis.
c. Zona biopedoclimaticd mediteraneeana
Cuprinde o parte a Peninsulei Iberice, Insulele Sardinia si Corsica,
Sudul Frantei, jumatatea sudica a
Italiei, Grecia, si sudul Bulgariei, vestul Peninsulei Balcanice.
Cad ploi de iarna aduse de centrele ciclonale, ingheturile sunt episodice dar apar si zapezi uneori abundente (vezi anul 1991). Caracteristice in vegetatie sunt tufisurile de garriga (sudul Frantei), frigana (Grecia), tomillares (Spania). Nu lipsesc padurile sclerofile cu Quercus ilex, Quercus suber, Quercus coccifera. Dintre ierburi si arbusti destul de raspandite sunt: Rosa sempervirens, Olea oleaster, Chamerops humilis (singurul palmier european), Leymus racemosus. In afara solurilor castanii apare pe calcare terra rossa.
In regiunile muntoase exista o etajare a vegetatiei cu diferentieri mai mult sau mai putin importante de la o regiune la alta. Spre exemplu in Muntii Alpi pe versantul nordic etajarea are urmatoarea componenta de la poale spre etajul alpin: stejar, fag, molid, etaj alpin; in Alpii Centrali lipsesc foioasele, etajele fiind alcatuite din: pin, molid, larice si zimbru, urmandu-le etajul alpin. Pe versantul sudic dispar coniferele in favoarea foioaselor, astfel: paduri sclerofile, stejar pufos, fag, etaj alpin. Se constata deci lipsa bradului din Alpii Centrali si a molidului din Pirinei si Apenini, acesta din urma fiind foarte raspandit in Alpii Centrali.
In Scotia, 1/3 din suprafata este ocupata de tufarisurile cu Calluna vulgaris, tufarisuri de tip "heide" (care reprezinta stadii de degradare a padurilor de foioase) folosite azi pentru vanatoare si pasune. Sub aceste tufisuri se intalnesc soluri sarace, acide. La contactul cu stepa, padurile de foioase se asociaza cu elemente ale acesteia alcatuind stepa ierboasa cu paduri izolate, adica silvostepa.
Europa este strabatuta de cateva rauri (fluvii) - Volga, Dunarea, Rhinul, Rhnul, Elba, Vistula s.a. - care, cu unele exceptii, includ in bazinele lor hidrografice cea mai mare parte din suprafata continentului.
Cu un regim hidrologic influentat de conditia climatica in principal, raurile continentului introduc numeroase diferentieri nu numai in peisaj, fie si numai ca sursa de apa (umiditate), ci si in potentialul economic al unor regiuni si tari in care se gasesc sau prin care trec.
Cel putin in activitatile de transport, raurile, dar si lacurile, sunt asociate deseori cu canale, poate al doilea sistem hidrografic important dupa rauri. Cu mici intreruperi, ele leaga estul de vestul Europei sau nordul de sud.
Lacurile, indiferent de geneza cuvetei lor: tectonice (ex. L. Balaton, L. Onega), vulcanice (Sf. Ana, Bolsena), carstice (in Alpii Dinarici) si tectono-carstice (ex. L. Ohrid), glaciare (Como, Garda) etc. reprezinta un suport geografic al peisajului, dar si un potential component in viata economica a unei regiuni.
1.6. Resurse naturale, componente ale mediului si peisajelor
In intregime, componentele cadrului natural reprezinta intr-un fel sau altul resurse pentru societate, fie sub forma naturala, fie prelucrate, fie regenerabile, fie epuizabile (neregenerabile). Ele constituie in buna masura suportul material al societatii. In acelasi timp, ele insele sunt componente ale peisajelor.
Mediile naturale in Europa se succed de la nord la sud dupa cum urmeaza: mediul polar (arctic), mediul temperat si mediul subtropical (mediteraneean).
Transpunerea spatiala a mediului, adica reflectarea lui teritoriala, se realizeaza prin peisaje.
In functie de extinderea in latitudine a Europei si de prezenta unor mari marginale, in spatiul european se diferentiaza o serie de peisaje naturale. Peisajele au trasaturi proprii care le deosebesc unele de altele.
De la nord la sud, se individualizeaza: peisajul arctic, peisajul temperat-oceanic, peisajul temperat-continental, peisajul de semidesert si peisajul mediteraneean.
Peisajul arctic cuprinde insula Islanda, nordul Peninsulei Scandinavice, peninsula Kola si nordul Campiei Europei de Est. S-a dezvoltat in conditiile
zonei de clima rece, vegetatiei de tundra, de silvotundra (tufisuri lemnoase scunde de salcie, mesteacan), a solurilor si faunei specifice.
Peisajul temperat-oceanic se intinde pe fatada vestica a continentului european. Aici este domeniul climatului oceanic si al padurilor de foioase (indeosebi de fag), dezvoltate pe cambisoluri si argiluvisoluri. Defrisarile au redus suprafata forestiera; in locul padurilor au aparut ierburile, iar in zonele de tarm landele.
Peisajul temperat-continental ocupa cea mai mare suprafata a Europei. Climatul prezinta un caracter continental din ce in ce mai accentuat de la vest spre est.
Taigaua, unde traiesc numeroase animale cu blanuri scumpe, spodosoluri, sarace in humus si lipsite de fertilitate, caracterizeaza cea mai mare parte a Peninsulei Scandinavice si aproape jumatate din Campia Europei de Est.
Padurile de foioase alcatuiesc o fasie mai lata in jumatatea vestica a continentului, care se ingusteaza treptat spre Muntii Ural, pe masura ce climatul temperat capata un caracter din ce in ce mai continental. Se dezvolta pe cambisoluri si argiluvisoluri.
Pe masura ce uscaciunea climatului se accentueaza, padurile de conifere si de foioase sunt inlocuite de stepa. Acestea se intalnesc in Europa Centrala si Estica, anume in estul Campiei Romane si in sudul Campiei Europei de Est.
Peisajul de semidesert se continua din Asia pe o mica suprafata a Europei, in campia din nordul Marii Caspice. Aici, unde cantitatea anuala de precipitatii nu depaseste 300 mm, verile sunt foarte calduroase, iar iernile foarte geroase; peisajul are un aspect dezolant, cu o vegetatie alcatuita din plante de saraturi si de nisip, ce cresc pe soluri semidesertice si nisipuri mobile.
Peisajul mediteranean, intalnit in sudul Europei, are climat, vegetatie, fauna si soluri specifice, care il deosebesc de celelalte tipuri de peisaje.
Cresterea numerica a populatiei, dezvoltarea oraselor, a industriei, agriculturii ori a cailor de transport au produs modificari ale peisajelor naturale. Unele din acestea se gasesc in armonie cu elementele naturale, dar altele (defrisarile masive, deversarile de substante toxice in ape, aer sau pe sol, pasunatul intensiv etc.) provoaca mari dezechilibre care duc la degradarea mediului natural in ansamblul sau. Societatea omeneasca are un mare rol in remedierea zonelor degradate si mai ales in preintampinarea unor astfel de dezechilibre in natura.
Peisajele europene reprezinta o reflectare a conditiilor generale ale mediului la nivelul teritoriului iar teritoriul este unul din atributele definitorii ale spatiului geografic. In general, teritoriul este conceput ca suprafata, suport al fenomenelor si proceselor geografice. In aceasta interpretare el nu poate fi identificat cu ceea ce se afla pe el, adica resurse naturale si umane. Principala calitate a teritoriului este de resursa spatiala, pentru amplasarea amenajarilor. Importanta teritoriului este foarte mare, deoarece el este strict limitat, nu poate fi extins si nici inlocuit. In prezent se constata un deficit de teritoriu. Pe langa aspectele globale ale deficitului de teritoriu se numara si deficitele functionale ale acestuia, adica deficienta pentru constructii urbane sau industriale, agricole etc. In legatura cu aceasta, foarte importanta este determinarea potentialului teritorial.
Climatele Europei (dupa
N. Caloianu si Colab., 1982) Zona arctica (1); zona
subarctica: 2 - climat de
tip oceanic; 3 - climat de tip continental; zona temperata: 4 - climat oceanic (atlantic); 5 - climat de
tranzitie; 6 - climat continental; 7 - climat continental excesiv; zona subtropicala (subzona
mediteraneana): 8 - climat de nuanta oceanica; 9 - climat de nuanta
continentala; clima montana din
cuprinsul diferitelor zone (10).
Test de autoevaluare Studierea capitolului de
"Resurse naturale, mediile si peisajele Europei" v-a creat premisele
intelegerii locului potentialului natural prin resursele sale in
intelegerea varietatii si structurii peisajelor dependente de latitudine si
mediul acesteia. a. Puteti localiza si detalia peisajele
temperat-oceanice prin prisma modificarilor introduse de om? b. Cine credeti ca introduce diferentierile
regionale in peisaj? c. De ce unele componente specifice
peisajului mediteraneean au inregistrat modificari extrem de importante?
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 3461
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
