TIPOLOGIA REGIUNILOR GEOGRAFICE

_{TIPOLOGIA REGIUNILOR GEOGRAFICE}

1. Obiectivele unitatii de invatare nr.

Analiza aspectelor acestei unitati de invatare vizeaza:

- realizarea unei imagini de ansamblu asupra tipurilor de regiuni;

- inregistrarea stadiului actual al tipologizarii acestora;

- descrierea trasaturilor structurale si functionale ale regiunilor.

2. Consideratii generale asupra tipologizarii regiunilor geografice.

Operatiunea tipologizarii se constituie intr-un incitant aspect al demersurilor regionale, datorita faptului ca a oferit un camp larg deschis exprimarii celor mai variate opinii. Inainte de orice, se impun mentionarii factorii luati in considerare la debutul oricarei actiuni de acest tip, respectiv factorii naturali, economici, sociali, tehnologici, geopolitici.

Astfel, factorii naturali s-au constituit, o lunga perioada, intr-un element indispensabil oricarei actiuni de divizare a suprafetei terestre. De la importanta lor primordiala acordata pana la conturarea unor

Tipologizarea-

actiune dificila datorita numarului mare de factori luati in considerare.

regiuni naturale, de diverse tipuri, nu a fost decat un singur pas, pe care teoreticienii domeniului l-au facut cu prisosinta, incepand cu anul

1752, cand Philippe Buache publica un studiu ce imparte teritoriul Frantei in bazine fluviale. Relieful, climatul, vegetatia, in primul rand, devin elemente definitorii ale peisajului, ce sunt implicate direct in operatiunea regionarii. De aici ideea ca regiunile naturale sunt, inainte de oricare alte entitati de acelasi tip, expresia determinismului fizic in geografie. Actualmente rolul lor se mentine la parametrii superiori in teritoriile unde prezenta antropica este limitata (regiunile polare si subpolare, deserturile verzi ale Americii de Sud si Africii, deserturile tropicale ale Asiei, Africii si Australiei, regiunile muntoase ale Eurasiei sau Americii etc). In tara noastra o astfel de regiune poate fi Delta Dunarii.

Factorii economici s-au impus treptat, odata cu tendinta de antropizare a peisajului, cu edificarea unei infrastructuri ce modifica fizionomia sau arhitectura acestuia. Modificarea vegetatiei naturale prin intermediul culturilor agricole larg extinse (vezi monoculturile din America Centrala si de Sud, belturile nord-americane, culturile de citrice din tarile mediteraneene etc) a condus la identificarea unor

Factorii naturali au

individualizat

"regiuni naturale", cei economici si sociali "regiuni umanizate".

regiuni agricole bine conturate. Dezvoltarea industriei a avut ca urmare geneza unui peisaj de mare originalitate, cu o concentrare masiva a populatiei, activitatilor si dotarilor tehnice ale teritoriului (Boswash, Tokio-Osaka-Kobe) ce se delimiteaza adesea de la sine fata de regiunile invecinate, lipsite de astfel de atribute. Regiunea Munteniei centrale este definita in primul rand prin atribute economice induse de prezenta metropolei bucurestene cu o industrie complexa si diversificata.

Factorii sociali intre care standardul de civilizatie al populatiei, particularitatile culturale si etnice, mostenirea spirituala a colectivitatilor, aspectele comportamentale sunt elemente frecvent luate in calcul de promotorii diviziunilor teritoriale. 'Nordul' dezvoltat si 'Sudul' aflat la un standard inferior de afirmare; vestul european catolic si estul ortodox; campiile indo-gangetica sau chineza (ca vetre ale unor vechi civilizatii) in raport cu Siberia recent populata etc., sunt exemple revelatoare ale ponderii crescande a aspectelor sociale in demersurile regionale.

Rolul omului in transformarea si definirea peisajului este astfel recunoscut, fapt datorat scolii franceze patronata spiritual de Vidal de la Blache. Regiunea naturala este substituita astfel, dupa anul 1900, cu regiunea umanizata, reprezentand un spatiu unde o comunitate umana, posesoare a unei culturi proprii, organizeaza un teritoriu, care poate avea o singura sau mai multe trasaturi fizico-geografice. Intervine aici conceptul de posibilism opus determinismului cultivat anterior.

Factorii tehnologici sunt purtatorii unui potential major de restructurare a matricei oricarui peisaj si se materializeaza in spatiu prin modificari fizionomice, functionale, structurale. Caile de comunicatie, urbanizarea, industrializarea intensa isi aduc un aport insemnat la delimitarea spatiului terestru in unitati functionale de diverse ordine.

Aceste elemente se dovedesc a intruni insusirile unor factori de mare influenta teritoriala, de gravitatie si polarizare, ce nu pot fi omisi de nici-o analiza teritoriala complexa. Ca urmare, topicul de regiune umanizata este treptat inlocuit, dupa anul 1950, cu cel de regiune polarizata, functionala (nodala). Expresia sa cea mai elocventa porneste de la conceptul de centralitate, prefigurat cu peste un secol inainte de von Thunen si dezvoltat de W. Christaller in studiile sale. Actualmente, centrul clasic, reprezentat de un oras cu functii de atractie regionala, este inlocuit cu polii industriali sau comerciali (tehnopolii), respectiv cu veritabile axe de dezvoltare si organizare teritoriala.

Factorii geopolitici actioneaza uneori brusc si violent, trasand limite adesea arbitrare din punct de vedere al functionalitatii sistemice (divizarea Germaniei dupa al doilea razboi mondial, desprinderea Basarabiei si Bucovinei de nord de Romania, atasarea de catre Israel a inaltimilor Golan, Kosovo, Nagorno-Karabach. Gagauzia etc). Ei pot interveni insa si in sensul armonizarii unor situatii critice mostenite (intregirea Romaniei dupa primul razboi mondial, unificarea Germaniei in 1989, destramarea imperiului sovietic etc),

_{Criteriile tipologizarii regiunilor geografice}

Criteriile dupa care se realizeaza tipologizarea regiunilor sunt variate.

Scopul demersului stiintific permite clasificarea regiunilor conform domeniului de specializare geografica.

Pentru multi autori, actiunea de regionare este sinonima celei de clasificare, reprezentand o grupare a fenomenelor geografice dupa gradul lor de similaritate. Desfasurarea actiunii in sine este insa dificila, asa cum o releva si Grigg D. (1971), care aseaza la temelia acesteia un mare numar de principii. Dupa opinia noastra, ele reprezinta operatii distincte, clasificarea precede regionarea, subordonandu-i-se. Ea opereaza in interiorul regiunii unde ordoneaza elementele constituente dupa o suma de criterii stabilite de investigator, fara a se preocupa de interrelatiile dintre acestea. Regionarea are in vedere intregul spectru de elemente clasificate, dar mai ales raporturile dintre ele, functionarea sistemului teritoriul alcatuit prin coabitarea lor temporo-spatiala.

Factorii si principiile susmentionate, individual sau in asociere, stau la baza diverselor criterii ale regionarii geografice. Ei joaca, cel mai adesea, rolul elementului de sprijin, fara a fi tinta demersului propriu-zis, intemeiat pe alte considerente. De aici, poate, si numeroasele tipuri de regiuni care nu se pot incadra in criterii precise ori sunt rezultatul aplicarii unor criterii compozite. Avem ca exemplu clasificarea regiunilor propusa de D. Grigg, care distinge, pe de o parte, regiuni generice (incadrabile in diverse tipuri care, in anumite privinte, seamana intre ele) si regiuni specifice (arii singulare, cu o individualitate geografica distincta in raport cu alte unitati). Care este criteriul acestei clasificari este mai greu de decelat, daca nu luam in calcul eventualitatea departajarii unitatilor regionale dupa gradul lor de frecventa si reverberatie. Acelasi autor uziteaza insa si de o alta clasificare, distingand regiuni uniforme (definite prin unicitatea criteriului de selectie) si regiuni nodale (rezultate in urma interrelatiilor dintre lucruri si locuri). Cele din urma, prefigurate inca de Vidal, vor deveni, prin imbogatirea continutului conceptului, actualele regiuni polarizate.

Este momentul de a mentiona, in acelasi context, incercarea din 1937 a Comitetului lui Geographical Association care, intr-un raport asupra fenomenului regional, clasifica regiunile in: regiuni generice (generale, de ansamblu), specifice (axate pe fenomenologia unui singur domeniu), uniforme (areale caracterizate prin uniformitatea criteriului de selectie) si nodale (definite de interrelatii intre lucruri si locuri. Ideea a fost vehiculata inca din 1915 de J. C. Galpin; Vidal o asociaza conceptului de "pays", iar Christaller si Dickinson "locurilor centrale").

Intre criteriile luate in considerare de numeroasele incercari de clasificare a regiunilor, mentionam: scopul demersului stiintific, structura, marimea, trasaturile evolutive, relatia om-mediu, gradul de complexitate si vulnerabilitate etc.

Clasificarea dupa scopul demersului stiintific are in centrul preocuparilor divizarea suprafetei terestre in concordanta cu dezideratul pe care si-l propune cercetatorul la inceputul investigatiei sale. Faptul ca acesta din urma poate imbraca o multitudine de ipostaze, de la analizele unor aspecte ale subramurilor geografice

Structura unui sistem teritorial este relevanta

in tipologizare.

strict specializate (geomorfologie, climatologice, geografia industriei, geografia turismului) la introspectiile asupra peisajului sau sistemului complex de relatii dintre factorii geografici dintr-un teritoriu dat, explica diversitatea tipologica a regiunilor astfel delimitate. Trebuie subliniat insa permanent ca, in toate cazurile unde opereaza criteriul susmentionat, operatiunea de regionare nu este un scop in sine ci un corolar final al demersului stiintific. (Nu studiem regiunea turistica pentru a demonstra ca ea exista, ci fenomenul turistic ale carui trasaturi spatiale conduc la delimitarea unor unitati functionale de tip regional !). Etc. Este ceea ce dealtfel imagineaza cu claritate P. Haggett (1990) cand aseaza sinteza regionala in punctul de bilant al trinitatii geografice (alaturi de localizare si interrelatii).

Acceptand acest criteriu, perspectiva asupra evolutiei Geografiei Regionale in deceniile sapte-noua ale secolului XX, in perioada asa-zisei sale crize, trebuie revizuita. Actiunea de regionare in sine nu a incetat sa fie utilizata in tot intervalul mentionat, singura diferenta constand in transferul ei, cu predilectie, de la nivelul studiilor monografice, la cele strict specializate. A se observa ca in intreaga perioada mentionata, orice analiza pertinenta in toate aceste stiinte se incheia, invariabil, cu o incercare de regionare. Fenomenul are multe similitudini cu ceea ce s-a intreprins in medicina, spre exemplu, cu trecerea atentiei dinspre organismul uman spre organele acestuia, fara a se uita insa nici-o clipa ca ele apartin unui intreg, ale carui functii le slujesc (asa cum, din pacate, unii geografi, supralicitand importanta abordarilor de profunzime, au facut-o).

Structura interna a entitatii spatiale de tip regional se dovedeste a fi criteriul cel mai intens vehiculat si cu atributele cele mai semnificative. El a insotit stiinta regiunilor inca de la conturarea sa, imbogatindu-si permanent semnificatiile. Cele trei tipuri de regiuni, omogene, polarizate si anizotropice (Dauphinė, A., 1979) raspund plenar oricarei analize structuraliste, integrand intreaga fenomenologie ce caracterizeaza astazi domeniul in cauza.

Un alt criteriu este cel care incearca sa surprinda trasaturile evolutive ale spatiului delimitat, conturandu-se patru tipuri de regiuni si anume: naturale, umanizate, functionale, regiuni-sistem (Dov, N.

1990). Observam ca aceasta grupare corespunde unor anumite faze ale dezvoltarii Geografiei Regionale, primele doua tipuri definind etapele initiale si de afirmare a stiintei noastre, iar celelalte doua etapele recente, de consolidare si individualizare pregnanta intre celelalte ramuri geografice.

Evident, nu lipsesc criteriile scarii de reprezentare, de desfasurare a proceselor si fenomenelor studiate. Ordinele de marime sunt impuse de amploarea si gradul de aprofundare a introspectiilor, de scopul demersului si capacitatea intuitiva si interpretativa a investigatorului. Etc. Astfel, vom intalni macro-regiuni (Amazonia, Siberia, Sahara), regiunile de ordinul I, II, III.n (Carpatii -I-, Carpatii Orientali -II-, Grupa de nord a Carpatilor Orientali -III-, Depresiunea Maramures - IV -, Culoarul Izei -V- etc. ). microregiunile (entitati cu insusiri particulare, de mare omogenitate si functii decelabile).

Scopul demersului stiintific

Structura

Morfologice Climatice Pedogeografice

Biogeografice

Rurale Urbane Agricole

Industriale

Turistice

Politico-administrative

Ecologice

Mixte

Omogene Polarizate Anizotrope

Criterii

Trasaturi evolutive

Marime

Nivel de organizare

Relatia om-mediu

Gradul de complexitate

Gradul de vulnerabilitate

Naturale Umanizate Functionale Sistem

Macroregiuni

Regiuni de ord. I, II, III Microregiuni

Active Echilibrate Informatizate Autofinalizante

Inradacinate Fluide Explozive

Elementare

Complexe

Stabile Critice Defavorizate

Criteriile de clasificare a diverselor tipuri de regiuni geografice

Dupa gradul de organizare se individualizeaza regiuni active, echilibrate, informatizate si autofinalizante ( Vallega, A. 1995), iar relatia om-mediu conduce la creionarea unor regiuni inradacinate, fluide si explozive (Fremont, A. 1976). Gradul de complexitate

diferentiaza regiunile elementare (speciale) de cele complexe si

integrate.

Incercand sa surprinda nivelul de dezvoltare, J. Friedmann (citat de G. Wackermann, 2002) distinge patru tipuri de regiuni: centrale (regiuni core), de tranzitie spre dezvoltare, regiuni-frontiere si

de tranzitie spre declin.

Orientarea studiilor actuale inspre domeniile riscurilor si

hazardelor, ca fenomene de maxim impact asupra omului, determina includerea intre criteriile de regionare si a gradului de vulnerabilitate a unitatilor teritoriale regionale. Astfel deosebim regiunile stabile, bine

^{consolidate ca sisteme, de cele critice sau defavorizate.}

Criteriile susmentionate si varietatea entitatilor pe care le

definesc exemplifica revelator complexitatea fenomenului regional. La randul sau, ea explica atat nuantarea extrema a demersurilor cat si inevitabilele abateri de la filonul viguros al interpretarilor pertinente.

_{4. Regiunile omogene}

Regiunile omogene reprezinta idealul demersului regionarii.

Criteriul structurii s-a impus in raport cu celelalte, datorita faptului ca el oferea posibilitatea decelarii componentelor interne ale ansamblului regional, respectiv raporturile fizice si conditionarile reciproce. Din acest punct de vedere, majoritatea geografilor converg inspre delimitarea a doua tipuri de regiuni si anume: omogene si polarizate, carora Andr Dauphin (1979) le asociaza regiunile anizotropice.

Regiunile omogene reflecta, in semnificatia lor, atat idealul actiunii de regionare - de a delimita suprafete aflate intr-un echilibru armonic in raport cu propria lor dinamica, dar si cu spatiile invecinate

- cat si necesitatea orientarii demersurilor geografice inspre evidentierea fenomenelor-etalon. Omogenitatea - raspandirea uniforma a masei, energiei si intereselor intr-un spatiu conturat de ea insasi - devine elementul definitoriu al entitatii in cauza. Este ceea ce Consiliul Europei include dealtfel in propria definitie a regiunii: " un teritoriu de dimensiuni mijlocii susceptibil de a fi determinat geografic si care este considerat omogen" (Dayries J-J, Dayries M., 1978).

Pana la mijlocul secolului XX omogenitatea era considerata ca singurul principiu al unitatii in Geografie. Ulterior, opiniile au evoluat tinzand sa includa si alte elemente, asa cum o dovedeste E. Juillard (1962) care admite doua principii ale unitatii si anume peisajul (generator de uniformizare) si reteaua urbana (producatoare de coeziune). Dupa opinia lui P. Dumolard (1975) "regiunile omogene sunt frecvente la extremitatile scarii" (in tarile sarace regiunile omogene apar la nivelul superior, iar in cele dezvoltate la nivelul subsistemelor spatiale).

Alti autori (Jaqueline Beaujeu-Garnier, citata dupa A. Dauphin, 1979) deosebeste trei forme ale omogenitatii si anume: globala, cand are loc o supraimpunere a activitatilor umane unificatoare pe un cadru fizic omogen - spre exemplu, Delta Dunarii; relativa, generata de actiunea unui element care domina net celelalte

- Amazonia; recurenta derivata din asocierea unitatilor elementare ce se aseamana intre ele - Alsacia.

Regiunile omogene pot avea o origine naturala, cand elementele implicate (relief, clima, hidrografie, soluri, vegetatie, fauna) se suprapun spatial perfect (caz extrem de rar !) sau cand un factor domina decisiv ceilalti factori (cazul Amazoniei unde vegetatia se detaseaza net pe scara conditionarilor). Regiunile omogene antropice corespund de obicei unei faze de tranzitie scurta intre doua stari de heterogenitate. Aceasta deoarece omul specializeaza spatiul si combina complementaritatile. Majoritatea lor se transforma in regiuni polarizate sau anizotrope.

Pentru aprecierea gradului de omogenitate s-au elaborat diverse formule, dintre care am selectat cea propusa de A. Dauphin (1979):

Σ (Xi - X)

V² = --------------------- n - 1

unde: V² - o variabila data

Xi - valorile variabilei in fiecare unitate spatiala

X - media valorilor anterioare n - numarul unitatilor spatiale

Dintre proprietatile sistemice ale regiunilor omogene se retin echilibrul stationar (generat de o dinamica extrem de lenta, cu fluxuri interne simetrice) si puterea de adaptare slaba (orice dereglare in sistem fiind capabila de distrugerea regiunii).

In concluzie, regiunea omogena este un model spatial ideal ce dispare prin transformare si cresterea gradului de complexitate.

_{5. Regiunea polarizata}

Polarizarea este un fenomen ce da coerenta sistemului teritorial si-l evidentiaza in raport cu

spatiile

invecinate.

Sunt entitati teritoriale ale caror vectori converg spre unul sau mai multe puncte de gravitatie, aflate, la randul lor in relatii de conexiune (dependenta, influenta) reciproca. Polarizarea, ca fenomen extrem de raspandit in mediul geografic, a fost intrevazuta inca de von Thunen care elaboreaza, in anul 1826, un prim model al interrelatiilor spatiale ce se nasc intre punctul (centrul de gravitatie) si teritoriul limitrof. Modelul initial elaborat de von Thunen este ideal, presupunand o omogenitate perfecta a elementelor constituente. Observand insa heterogenitatea acestora el revine cu modificari care ilustreaza deformarea modelului primar in contextul interventiei unor factori perturbatori naturali (hidrografici, climatici, morfologici) sau antropici (prezenta unor cai de transport sau a unor centre urbane satelite).

Mult mai cunoscut si mai intens aplicat va fi insa modelul lui Walter Christaller, formulat ulterior, la peste un secol dupa precedentul, in 1933, model derivat din teoria locurilor centrale, intens aplicata si mediatizata si in zilele noastre. Pornind de la efectul gravitational al unui centru de putere, liniile de forta ale

teritoriului se dispun ierarhizat, de la nivelul superior (centrul atractor superior) la cel de minim potential. Evident, odata cu pilonii de rezistenta ai teritoriului, reprezentati de asezarile urbane, va gravita intreaga infrastructura tehnica si de habitat aferenta acestora. Intr-un tabel sintetic, Christaller mentioneaza nu numai ierarhia, dupa marime a locurilor centrale, ci si distantele la care ele isi manifesta influenta, teritoriul si populatia pe care le polarizeaza.

Regiunea polarizata este, inainte de orice, un sistem spatial, asa cum o atesta prin modelul sau von Thunen. La baza explicarii fenomenului de polarizare se afla trei concepte si anume: inovarea, difuzia si dominarea. Exemplele cele mai edificatoare le ofera industria a carei afirmare intr-un teritoriu dat poate imbraca, succesiv, semnificatia tuturor conceptelor mentionate. Un astfel de rol il joaca astazi tehnopolii sau parcurile industriale

Test de autoevaluare

Regiunea polarizata oglindeste cel mai revelator modul de agregare a elementelor teritoriale. Pentru a le putea percepe in adevarata lor interrelatie este imperios necesar a cunoaste structura interna a unei astfel de regiuni. In spatiul alocat reprezentati grafic structura respectiva.

_{Comentarii la test veti gasi la sfarsitul acestei unitati de invatare}

Regiunea polarizata prezinta o ierarhie functionala pornind de la rolul fiecarui pol de atractie in parte si a ariei sale de gravitatie. Ea are proprietati sistemice determinate de echilibrul dinamic instabil intre intrarile (input) si iesirile sale (output). Evolutia sa este ireversibila tinzand spre regiunea urbana considerata ca "faza ultima (de evolutie, n.n.) a unei regiuni polarizate" ( Dauphin, A. 1979).

Disputele legate de definirea "polilor", "centrelor" sau "axelor" de dezvoltare (atractie) sunt numeroase inca din anii '70 ai secolului trecut. Ulterior sunt abordate notiuni precum "ierarhia" si

interdependenta spatiala" ce permit autorilor sa defineasca relatiile spatiale, sa contureze "retelele" . Un ultim concept este "campul spatial" definit de Dauphin ca "un spatiu unde fiecarui punct ii corespunde un scalar sau un vector a carui valoare este in functie de pozitia sa". Ca urmare, regiunea polarizata, in viziunea autorului mentionat, este definita de un triplet strans interconditionat: poli constituiti in retele in jurul carora graviteaza campurile.

Preocuparile recente se axeaza pe explicarea unor fenomene interne ale spatiilor polarizate, cum ar fi raporturile dintre centru si periferie. Centrul devine punctul de sprijin, coloana vertebrala a sistemului regional in vreme ce periferia reprezinta, concomitent, subsistemul dar si oponentul sau. Relatiile sunt biunivoce dar dezechilibrate (cu ponderea decisiva dinspre centru spre periferie), adesea conflictuale, si au ca ferment decalajele existente intre cei doi factori ai interconditionarii. Centrul tinde permanent sa-si subordoneze, prin relatii de dependenta, periferia, iar aceasta sa se despovareze de conditionarile centrului. Parghiile de forta ale centrului pot exercita o actiune totalitara ("centralizatoare") sau una laxa, de descentralizare.

Influenta centrului asupra periferiei descreste intr-un degradeu cantitativ, in stransa corelatie cu "puterea" centrului, distanta pana la fasia periferica si numarul punctelor de disipare intermediare.

Partile componente ale unei regiuni polarizate (dupa Dauphine, A.

1979) sunt urmatoarele: polii, retelele si campurile. Grafic, ele pot fi reprezentate astfel:

_POLII

_RETEAUA

CAMPURILE

7. Bibliografie selectiva

1. Cocean, P. (2005), Geografie Regionala, Editia a II-a, Presa Universitara Clujean,

Cluj Napoca.

2. Dauphin, A. (1979), Espace, region et systeme, Economica, Paris.

Fremont, A. (1976), L'espace vecu et la notion de region, Trav. Inst. Geogr., 41-42, Reims.

4. Haggett, P.(1990) The Geographer's Art, Basil Blackwell, Cambridge, USA.

5. Ianos, I. (2000), Sisteme teritoriale. O abordare geografica, Editura Tehnica, Bucuresti.

6. Mihailescu, V. (1968 ), Geografie teoretica, Editura Academiei RS Romania.

7. Vallega, A.(1995), La regione, sistema territoriale sostenibile, Mursia, Milano.

8. Wackermann, G. (2002, Gographie Regionale, Ellipses, Paris.