Criteriile de potabilitate a apei

Criteriile de potabilitate a apei

1. Indicatorii organoleptici

2. Indicatorii fizici

3. Indicatorii chimici

4. Indicatorii radioactivi

5. Indicatorii bacteriologici

6. Indicatorii biologici

Prin apa potabila se intelege apa care este consumata cu placere, fara a produce riscuri pentru sanatatea consumatorului.

Numeroasele si variatele riscuri de imbolnavire pe care le poate produce poluarea si/sau contaminarea surselor de apa a impus, inca din cele mai vechi timpuri, stabilirea unor conditii igienico-sanitare pe care trebuie sa le indeplineasca apa potabila. Primele criterii, cu caracter empiric, s-au bazat exclusiv pe calitatile organoleptice (decelabile cu ajutorul organelor de simt) ale apei: gust, miros si culoare.

Intrucat numai acestea s-au dovedit a fi insuficiente, pe masura dezvoltarii posibilitatilor de analiza fizica, chimica, bacteriologica, respectiv biologica, si a dobandirii cunostintelor privind riscul pentru sanatatea consumatorilor, a fost extinsa gama criteriilor de potabilitate.

In prezent, indicatorii (sau conditiile) de potabilitate sunt sistematizati in urmatoarele grupe: indicatori organoleptici, indicatori fizici, indicatori chimici, indicatori radioactivi, indicatori bacteriologici si indicatori biologici.

1. Indicatorii organoleptici

1.1. Gustul apei

1.2. Mirosul apei

Indicatorii organoleptici de potabilitate a apei sunt acele calitati ale apei care pot fi determinate cu ajutorul organelor de simt: gustul si mirosul. In trecut, in aceasta grupa au mai fost cuprinse culoarea si turbiditatea apei, dar, in prezent, pentru aprecierea acestor doua calitati se folosesc metode obiective.

Cu toate ca estimarea indicatorilor organoleptici are un pronuntat caracter subiectiv, importanta lor nu este diminuata intrucat prima conditie de potabilitate este ca apa sa fie consumata cu placere.

1.1. Gustul apei este determinat de continutul in elementele minerale si gaze dizolvate, in lipsa lor apa avand un gust fad, neplacut, care nu satisface senzatia de sete.

Gustul de prospetime este conferit in principal de oxigenul dizolvat si in oarecare masura de dioxidul de carbon (gust acidulat, acrisor, intepator).

Poluarea apei cu hidrogen sulfurat ii confera gust respingator, gretos, astfel incat provoaca repulsia consumatorilor.

De asemenea, excesul de elemente minerale poate produce modificari ale gustului apei, care uneori poate deveni de neconsumat:

fierul, manganul - metalic:

calciul - salciu;

magneziul - amar;

clorurile - sarat.

De asemenea, poluarea cu ape reziduale fecaloid-menajere poate modifica gustul apei: sarat determinat de urina sau dulceag, neplacut, gretos produs de fecale.

1.2. Mirosul apei este conditionat de prezenta elementelor naturale sau a unor poluanti (naturali sau antropici) in exces:

mirosul particular de "ou stricat" este datorat hidrogenului sulfurat, care rezulta prin descompunerea bacteriana a substantelor organice. Fenomenul apare cu precadere in sursele de apa de foarte mare adancime sau in cazul stagnarii indelungate a apei in conducte;

mirosul de mucegai, pamantiu, de peste este determinat de inmultirea excesiva a algelor, fenomen intalnit in cadrul eutrofizarii surselor de apa;

mirosul particular-caracteristic, rezultat prin poluarea apei cu pesticide, cu detergenti sau indus de unii sub-produsi ai dezinfectiei cu clor (trihalometanii - miros de iodoform, monocloraminele - de clor).

Atat gustul cat si mirosul apei se exprima in grade conventionale (tabelul 14, conform metodologiei din STAS 6342-61).

Tabelul 14. Indicatorii organoleptici de potabilitate ai apei

Pentru gustul si mirosul apei potabile, normele in vigoare in Romania (STAS 1342-91) prevad urmatoarele valori (la 20^o C):

valori admise - maxim 2 grade;

valori admise exceptional - maxim 2 grade.

2.Indicatorii fizici

2.1. Temperatura apei

2.2. pH-ul apei

2.3. Turbiditatea apei

2.4. Culoarea apei

Conductivitatea electrica a apei

Desi cea mai mare parte a indicatorilor fizici de potabilitate pot fi evidentiati cu ajutorul simturilor noastre, pentru a asigura obiectivitatea rezultatelor, in practica se folosesc aparate sau instrumente.

Principalele conditii fizice de potabilitate a apei sunt: temperatura, pH-ul, turbiditatea, culoarea si conductivitatea electrica.

2.1. Temperatura apei

Temperatura este proprietatea fizica care influenteaza perceptia gustului si mirosului apei apei si, prin aceasta, poate modula senzatia de placere la consum.

De asemenea, prin abaterea de la limitele de potabilitate, poate determina unele efecte nedorite:

ingestia de apa rece, cu temperatura sub 5⁰ C, diminua capacitatea locala oro-faringiana de aparare fata de agresiuni biologice, urmata de cresterea incidentei amigdalitelor, faringitelor sau a laringitelor;

apa a carei temperatura depaseste 17⁰ C are un gust neplacut (datorita diminuarii cantitatii de gaze dizolvate), capacitatea de satisfacere a senzatiei de sete este scazuta, iar la unii consumatori poate determina greturi sau chiar varsaturi.

Pe langa influenta nemijlocita asupra starii de sanatate a consumatorilor, temperatura apei poate constitui un indicator indirect al poluarii surselor subterane. Astfel, apa de profunzime, spre deosebire de cea de suprafata, se caracterizeaza prin constanta temperaturii, indiferent de cea atmosferica. Oscilatia temperaturii apei de profunzime in paralel cu temperatura aerului denota o comunicare a sursei cu exteriorul si, prin urmare, posibilitatea poluarii/contaminarii acesteia.

Pentru temperatura apei potabile, normele sanitare prevad:

valori admise: 7 - 15⁰ C;

valori admise exceptional: temperatura naturala a sursei.

2.2. pH-ul apei

In natura, apa nu se gaseste sub forma moleculara, ci sub forma de ioni: protoni de hidrogen (H⁺) si grupari hidroxil (HO^-). Logaritmul cu semn schimbat al concentratiei ionilor de hidrogen reprezinta pH-ul apei.

pH-ul natural al surselor de apa oscileaza in jurul valorilor de neutralitate, fiind cuprins intre 6 si 8, ceea ce ii permite apei sa-si desfasoare la parametri optimi rolul de catalizator al proceselor biochimice.

Variatiile pH-ului apei sunt datorate unor factori naturali (prezenta dioxidului de carbon, a bicarbonatilor si a carbonatilor) sau poluarii cu ape reziduale (acide sau alcaline).

Cel mai frecvent, scaderea pH-ului apei din bazinele naturale este consecinta precipitatiilor acide. Apa al carei pH este slab acid dispune de o mai mare capacitate de a solubiliza unele minerale din sol sau de a coroda conductele metalice prin care este distribuita la consumatori.

Normele sanitare de potabilitate prevad urmatoarele limite pentru pH-ul apei:

valori admise: 6,5 - 7.4 unitati de pH;

valori admise exceptional: maxim 8,5 unitati de pH.

2.3. Turbiditatea apei

Turbiditatea apei este determinata de prezenta in apa a substantelor insolubile (particule in suspensie sau particule coloidale), provenite din surse naturale si/sau antropice: minerale, argila, azbest, resturi de plante si de animale, biocoloizi (proteine si complexe hidrocarbonate), produsi de coroziune.

Turbiditatea crescuta confera apei un aspect neplacut, iar particulele in suspensie, pe de o parte, pot constitui un suport pentru microorganismele contaminante (crescandu-le astfel viabilitatea), iar pe de alta parte, pot adsorbi diferiti poluanti acvatici, facilitand astfel transportul acestora la mare distanta.

Acest indicator de potabilitate a apei se exprima in grade sau unitati de turbiditate de formazina (STAS 6323-88). Normele sanitare in vigoare sunt:

valori admise: max. 5 grade;

valori admise exceptional: max. 10 grade.

2.4. Culoarea apei

Culoarea apei este consecinta substantelor dizolvate, care pot avea provenienta naturala (saruri minerale, acizi humici, lignina, tanin, compusi flavinici) sau antropica.

Uneori, sursele de apa subterana pot contine cantitati crescute de fier sau mangan in forma redusa, complet dizolvate. In prezenta oxigenului atmosferic, metalele se oxideaza, astfel incat apa (initial aparent clara) in cateva minute devine ruginie (fier) sau negricioasa (mangan).

In apa din puturile de mare adancime sau in aceea care stagneaza timp indelungat in conducte, sub actiunea microflorei acvatice, se poate produce hidrogen sulfurat. Prin combinare cu fierul, acesta genereaza sulfura ferica/feroasa care coloreaza apa in negru.

Modificarea culorii apei poate limita folosinta acesteia prin efectul psihic generat la consumatori, si, totodata, poate constitui un indicator al poluarii acesteia.

Determinarea culorii apei se face prin compararea acesteia cu o scara colorimetrica de platino-cobalt (bicromat-cobalt).

Norme sanitare:

valori admise: max. 15 grade;

valori admise exceptional: max. 30 grade.

Conductivitatea electrica

Conductivitatea electrica a apei este in directa proportionalitate cu gradul de mineralizare. In general, sursele de apa situate la mare adancime au conductivitatea constanta si, de regula, mai mare decat a celor de suprafata. De aceea, modificarea gradului de mineralizare, mai ales a apei subterane, sugereaza poluarea acesteia.

Cresterea cantitatii de elemente minerale din apa (si prin urmare a conductivitatii electrice) poate avea cauze naturale sau antropice. Gradul crescut de mineralizare, in functie de amploare, poate modifica proprietatile organoleptice ale apei si/sau poate amplifica potentialitatile patogene renale, cardio-vasculare sau endocrine.

Conductivitatea apei se exprima in Siemens/cm (S/cm), iar normele de potabilitate acceptate sunt:

valori admise: max. 1 000 S/cm;

valori admise exceptional: max. 3 000 S/cm.

3. Indicatorii chimici

3.1. Substantele cu actiune nociva

3.2. Substantele indezirabile

3.3. Substantele indicatoare ale poluarii

Numarul foarte mare de substante chimice care pot patrunde (natural sau antropic) in compozitia apei, fiecare cu o anumita semnificatie sanitara, a impus expertilor OMS clasificarea acestora in urmatoarele trei grupe: substante cu actiune nociva, substante indezirabile si substante indicatoare ale poluarii.

3.1. Substantele cu actiune nociva

Substantele cu actiune nociva reprezinta grupa de indicatori chimici (elemente sau compusi), de provenienta naturala sau antropica, care pot determina, de cele mai multe ori, efecte toxice specifice la consumatori. De aceea, pe baza cunostintelor experimentale privind toxicitatea acuta sau cronica la diverse animale de laborator, sunt stabilite limite de admisibilitate foarte exacte.

Pentru transpunerea concentratiilor maxime admise in apa potabila, se iau in consideratie dozele toxice experimentale, consumul mediu zilnic de 3 litri de apa si greutatea medie de 70 de kg pentru un adult. Formula de calcul este:

Concentratia in apa potabila < Doza toxica experimentala x 70/3

Limitele maxime admise, ca si numarul substantelor toxice normate la un moment dat sunt in functie de:

cunostintele actuale privind toxicitatea substantei;

posibilitatile tehnice sau acuratetea metodelor de analiza chimica.

Aceste aspecte explica, pe de o parte, variabilitatea standardelor de potabilitate acceptate de diferite tari si, pe de alta parte, revizuirea periodica a normelor sanitare.

Standardul de potabilitate din tara noastra (STAS 1342-91) stabileste concentratiimaxime pentru 15 substante toxice: amine aromatice, arsen, azotati, cadmiu, cianuri libere, crom hexavalent, fluor, hidrocarburi policiclice aromatice, mercur, nichel, pesticide, plumb, seleniu, trihalometani si uraniu (tabelul 15).

Tabelul 15. Indicatorii chimici toxici de potabilitate

3.2. Substantele indezirabile

Substantele indezirabile sunt acele substante chimice, in marea lor majoritate de origine naturala, care nu determina manifestari toxice, dar a caror prezenta in apa potabila poate modifica proprietatile organoleptice si/sau pe cele fizice.

Depasirea anumitor concentratii poate limita consumul apei pentru acoperirea utilitatilor gospodaresti sau industriale sau o poate face improprie pentru consum.

In standardele de calitate, limita acestor substante are doua nivele de concentratie:

de admisibilitate - concentratia pana la care nu produc nici un fel de inconveniente si a carei depasire nu determina efecte nedorite;

exceptionala - concentratia a carei depasire nu este acceptata.

Principalele substante indezirabile sunt sarurile de calciu si magneziu, care determina duritatea totala a apei, formata din:

duritatea temporara - sau carbonatata - datorata bicarbonatilor de calciu si magneziu din apa, care, sub actiunea temperaturii ridicate, precipita sub forma de saruri insolubile;

duritatea permanenta - sau necarbonatata - data de alte saruri de calciu si magneziu: azotati, sulfati, cloruri, fosfati s.a.

Sarurile de calciu si magneziu in exces genereaza unele inconveniente, dintre care mai frecvente sunt:

confera apei un gust amarui-salciu destul de neplacut si propritati laxative;

cresc temperatura de fierbere a apei;

datorita interferarii cu agentii de spalare, cresc consumul de sapun sau detergenti;

pateaza lenjeria si vesela; dupa spalare, parul capata aspect degradat;

reduc durabilitatea tesaturilor;

precipita pe cazane (risc de explozie), pe conducte (cu reducerea debitului) si pe vasele de bucatarie, formand cruste

Numeroase studii au constatat corelatii intre duritatea apei si patologia cardio-vasculara, in sensul ca incidenta acesteia este mai scazuta in teritoriile cu duritate moderata a apei (dar aceste corelatii sunt contestate de studiile efectuate de National Research Council din SUA, ale caror rezultate sunt neconcludente).

In Standardul de potabilitate STAS 1342-91, duritatea apei se exprima in grade germane, normele stabilite fiind:

valoare admisa: max. 20 grade germane;

valoare admisa exceptional: max. 30 grade germane.

Alte substante indezirabile sunt: fier, mangan, cupru, zinc, cloruri, sulfati, fiecare dintre ele determinand modificari organoleptice ale apei sau anumite efecte la consumatori.

Astfel, fierul si manganul in exces pateaza rufaria si favorizeaza dezvoltarea bacteriilor feruginoase si manganoase, a caror proliferare excesiva confera apei aspect gelatinos.

Cresterea concentratiei de cupru si zinc imprima apei un gust amarui-astringent, care la unele persoane poate avea efecte emetizante. De asemenea, determina modificari ale culorii sau ale turbiditatii apei.

In prezenta concentratiilor crescute de cloruri si de sulfati, apa capata un gust sarat-amar. Consumul indelungat suprasolicita functia de filtrare/reabsorbtie renala si modifica aciditatea gastrica.

Valorile admise pentru aceste substante indezirabile (STAS 1342-91) sunt redate in tabelul 16:

Tabelul 16. Normele de potabilitate pentru substantele chimice indezirabile - valori maxime (mg/dm³ de apa)

3.3. Substantele indicatoare ale poluarii

Substantele indicatoare ale poluaarii sunt acele substante chimice care nu determina efecte toxice si nici nu limiteaza utilitatile apei. Semnificatia igienico-sanitara consta in faptul ca prezenta lor indica (semnaleaza) poluarea apei cu alte substante chimice si mai ales cu microorganisme potential patogene.

Indicatorii chimici de poluare a apei sunt: substantele organice, amoniacul si nitritii.

ð      Substantele organice sunt considerate un indicator global al poluarii, intrucat semnaleaza indirect probabilitatea existentei concomitente a microorganismelor de insotire a poluarii organice. Deoarece ele se pot gasi frecvent in sursele de apa, valoarea de indicator sanitar este conferita numai de cresterea brusca a concentratiei.

Determinarea substantelor organice din apa potabila se face prin oxidabilitatea lor care reprezinta cantitatea de oxigen folosita pentru oxidarea lor exclusiv cu oxidanti chimici (permanganat de potasiu sau dicromat de potasiu).

Exprimarea rezultatelor, respectiv a cantitatii de substante organice, se poate face fie prin cantitatea absoluta de oxigen consumat - CCO - (consumul chimic de oxigen), fie prin cantitatea de oxidant chimic care elibereaza oxigenul necesar reactiei.

Normele sanitare de potabilitate sunt:

concentratia admisa CCO max. 2,5 mg/dm³;

KMnO₄ max.10 mg/dm³;

concentratie admisa exceptional CCO max. 3 mg/dm³;

KMnO₄ max.12 mg/dm³.

ð      Amoniacul rezulta din prima etapa de descompunere a substantelor organice azotoase din apa sau poate proveni din sol. Intrucat procesul are loc intr-o perioada relativ scurta (de la cateva ore pana la cateva zile), prezenta amoniacului semnaleaza o poluarea recenta a sursei respective.

Limitele admise in apa potabila sunt:

concentratia admisa: zero;

concentratie admisa exceptional (numai pentru apa din surse subterane mai adanci de 60 de m): max. 0,5 mg/dm³.

ð      Nitritii din apa provin din amoniac, intr-un stadiu mai avansat al descompunerii substantelor organice azotoase de catre bacteriile psihrofile nitrificatoare. Deoarece procesul se produce la cateva zile pana la cateva saptamani de la patrunderea substantelor organice in sursa de apa, nitritii au valoare de indicator al unei poluari mai vechi.

Normele de potabilitate sunt:

concentratia admisa: zero;

concentratie admisa exceptional (numai pentru apa din surse subterane mai adanci de 60 de m): max. 0,3 mg/dm³.

4. Indicatorii radioactivi

Realitatea riscului patogen radioactiv (vezi capitolul 2.4.2.4. Potentialitatile patogene ale apei) a impus elaborarea unor norme pentru diferitii radionuclizi naturali sau antropici care pot contamina sursele de apa.

Valorile maxime admise au fost stabilite pe baza normelor de expunere radioactiva a populatiei de 0,05 mSv/an, la un consum mediu zilnic de 2 dm³ de apa.

In apa potabila, activitatea globala alfa si beta maxim admisa este stabilita in functie de insumarea aportului maxim al radionuclidului radiu-226 alfa-radioactiv si al radionuclidului strontiu-90 beta-radioactiv (tabelul 17).

Tabelul 17. Radioactivitatea apei - norme de potabilitate.

In activitatea globala nu este inclusa radioactivitatea radonului si tritiului; in cazul depasirii concentratiilor admise, standardele de potabilitate impun determinarea activitatii fiecarui radionuclid natural (³H, ⁴⁰K, ²²²Rn, ²²⁶Ra, ²²⁸Ra, ²¹⁰Pb, ²¹⁰Po, ²³⁴U, ²³⁵U, ²³⁸U, ²³²Th) sau antropic (⁵⁸Co, ⁶⁰Co, ⁸⁹Sr, ⁹⁰Sr, ¹²⁹I, ¹³¹I, ¹³⁴Cs, ¹³⁷Cs, ²⁴¹Am, ²³⁹Pu).

5. Indicatorii bacteriologici

Din punct de vedere bacteriologic, cea mai importanta conditie de potabilitate este absenta totala a germenilor patogeni. Intrucat evidentierea acestora este greu de realizat, datorita tehnicilor bacteriologice laborioase, in practica curenta s-a acceptat cercetarea prezentei florei bacteriene de insotire, cu valoare indicatoare (germeni indicatori).

Pentru stabilirea diagnosticului bacteriologic de potabilitate a apei, se folosesc urmatorii indicatori:

Germenii mezofili (germenii care se dezvolta la temperatura de 37⁰ C), proprii omului sau animalelor cu sange cald, sunt in marea lor majoritate saprofiti. Ei constituie un indicator global al contaminarii apei, deoarece, cu cat numarul lor este mai mare, cu atat creste si probabilitatea existentei unor germeni patogeni.

In conditii naturale, intre microflora bacteriana criofila (care cuprinde germenii saprofiti proprii mediului hidric) si cea mezofila (patrunsa in urma contaminarii) exista un raport de 3:1, raport benefic desfasurarii optime a proceselor de autopurificare a apei si viabilitatii ecosistemului acvatic.

Germenii coliformi sunt microorganisme care ajung in sursele de apa prin poluarea acestora cu dejecte umane sau animale. Desi predominant saprofiti, prezenta lor in apa indica posibilitatea existentei unor germeni patogeni de origine intestinala.

Viabilitatea lor in apa, asemanatoare cu cea a germenilor tifo-paratifici, constituie un caracter care amplifica valoarea lor de indicator sanitar.

Enterococii sunt microorganisme de origine intestinala, care se gasesc in apa intr-un raport de 1:10 fata de germenii coliformi. Deoarece prezinta tipuri caracteristice pentru om si animale, fara a prezenta fenomene de variabilitate microbiana, enterococii permit diferentierea sursei de contaminare (umana sau animala). Avand o viabilitate mai redusa in apa, prezenta lor semnaleaza o contaminare recenta si intensa.

Germenii sulfito-reducatori sunt enterobacterii care, in mediul acvatic neprielnic, trec in forme sporulate, cu mare rezistenta. De aceea, prezenta lor denota o contaminare veche, iar absenta lor arata ca sursa de apa nu a fost contaminata de multa vreme. Fata de enterococi, se gasesc intr-un raport de 1:10.

Bacteriofagii enterici constituie un indicator complementar al contaminarii fecale a apei. Determinarea lor face parte din analizele speciale, mai frecvent identificandu-se bacteriofagii antiholerici, antitifici, antidizenterici si anticoli.

Normele sanitare bacteriologice de potabilitate a apei sunt redate in tabelul 18.

Tabelul 18. Indicatorii bacteriologici de potabilitate a apei

6. Indicatorii biologici

Printre factorii care conditioneaza existenta si dezvoltarea comunitatii de macro si microorganisme din ecosistemul acvatic, un rol important il are calitatea apei.

Astfel, in apele curate, care contin oxigen dizolvat in cantitate mare, traiesc si se dezvolta numeroase organisme, mai ales superioare. In apele poluate, bogate in amoniac si hidrogen sulfurat, pot exista doar vietuitoare inferioare, nepretentioase, adaptate mediului sarac in oxigen.

Spre deosebire de microorganisme, care supravietuiesc destul de putin in apa, organismele acvatice au o mare viabilitate si stabilitate, permitand caracterizarea sanitara a sursei de apa pe o mare perioada de timp.

In functie de semnificatia sanitara, organismele acvatice au fost clasificate in oligosaprobe (caracteristice apelor nepoluate), polisaprobe (caracteristice apelor foarte poluate) si mezosaprobe (cu doua subgrupe-si ) care fac trecerea intre cele doua categorii (sisteme):

organisme oligosaprobe, reprezentate de crustacee, moluste, pesti etc., caracteristice apelor curate in care procesele de mineralizare sunt complete;

organisme -mezosaprobe (plantele cu clorofila) care sunt prezente in apele cu poluare redusa, in care predomina procesele oxidative, iar procesul de autopurificare este avansat;

organisme -mezosaprobe sunt reprezentate de alge, celenterate, diatomee, larve de insecte etc., care traiesc in apele moderat poluate; datorita diminuarii cantitatii de oxigen dizolvat, predomina procesele de reducere;

organisme polisaprobe, caracteristice apelor intens poluate, sunt reprezentate de protozoare, ciliate, flagelate, bacterii filamentoase, viermi tubicizi etc.

Sistemul saprob de caracterizare sanitara a surselor de apa este redat sintetic in tabelul 19.

Tabelul 19. Indicatorii biologici de calitate a apei

In functie de mobilitatea lor si sensul de deplasare, organismele acvatice sunt clasificate in:

plancton - sunt organismele care pot trai liber in apa si se deplaseaza in sensul curentului de apa;

necton - sunt organismele care pot trai liber in apa, dar se deplaseaza contrar curentului de apa;

bentos - care este format din organismele imobile, fixate pe diferite suprafete.

Continutul acvatic abiotic, format din detritus organic si/sau mineral, resturi vegetale, fragmente de insecte poarta denumirea de tripton.

Triptonul impreuna cu planctonul formeaza sestonul apei.

Normele biologice de potabilitate a apei sunt redate in tabelul 20.

Tabelul 20. Norme biologice de potabilitate a apei

Pentru diminuarea potentialului infectios al apei, expertii Organizatiei Mondiale a Sanatatii considera utila si analiza virusologica a apei. In acest sens, se estimeaza ca absenta unei unitati formatoare de plaja la 1 dm³ de apa este suficienta pentru inlaturarea oricarui risc virusologic.

Pentru ca apa sa fie potabila, ea trebuie sa indeplineasca concomitent toate conditiile de potabilitate. Nerespectarea chiar si a unui singur indicator sanitar anuleaza folosinta respectivei surse de apa.