Masuri pentru reducerea poluarii din activitatile agro-zootehnice

Masuri pentru reducerea poluarii din activitatile agro-zootehnice

Agricultura a devenit, in timp, o sursa importanta si permanenta de poluare a mediului, si in special, a apelor.

Sursele de poluare din activitatile agro-zootehnice sunt: fertilizantii, atat cei de sinteza, cat si cei organici, pesticidele, sectorul zootehnic (densitate mare a animalelor in raport cu suprafata agricola aferenta sectorului zootehnic; amplasarea necorespunzatoare a fermelor in apropierea apelor de suprafata, sau pe terenuri cu apa freatica de suprafata; modul defectuos de stocare si scurgere a efluentilor; utilizarea in exces a dejectiilor acumulate in fermele zootehnice), ceea ce are ca rezultat contaminarea solului si a apei de suprafata si de adancime cu nutrienti in exces. Printre consecintele nocive ale acestor substante se mentioneaza efectele cancerigene si mutagene, acumularea in verigile lantului trofic, toxicitate mare etc., toate contribuind la perturbarea grava a echilibrului natural. De asemenea, fosfatii si nitratii ajunsi in apele statatoare contribuie la producerea si intensificarea procesului de eutrofizare, care in final determina degradarea si distrugerea partiala sau chiar totala a faunei si florei acvatice prin eliminarea oxigenului si formarea de compusi chimici nocivi.

CLASIFICAREA FERTILIZANTILOR

Ingrasamintele sunt amestecuri de substante simple si/sau compuse, de natura organica sau minerala, care se aplica sub forma lichida, semifluida sau solida in sol, la suprafata, sau foliar in scopul sporirii fertilitatii solului si a productiei vegetale.

Ingrasaminte chimice

1.1.1 Fertilizanti care contin azot

Azotul este un nutrient specific plantelor si se regaseste in cantitati diferite in ingrasamintele chimice si organice naturale. Datorita particularitatilor lui de comportare geochimica, este greu de gestionat atat in monocultura cat si in asolamente. Datorita specificitatii comportamentului azotului in sol, se impune ca fertilizarea cu acest nutrient si, de asemenea, tehnicile de cultura care influenteaza dinamica acestuia in sol sa fie conduse intr-o maniera care sa limiteze la maximum pierderile cu apa, diminuand astfel riscul de contaminare cu nitrati a apelor freatice si a apelor de suprafata.

Transformarea in sol a ingrasamintelor cu azot, cu trecerea azotului dintr-o forma chimica intr-alta, se poate solda de cele mai multe ori cu pierderi de azot mineral asimilabil si cu modificari de reactie a solului de natura sa reduca eficienta acestor ingrasaminte. Datorita stabilitatii reduse a compusilor solubili cu azot in sol, o parte insemnata a azotului aplicat in exces fata de nevoile plantelor nu poate fi asimilat de plante si este expus pierderii din sol catre masele de ape, pe care le polueaza. Riscul de poluare este legat, in principal, de compusii de oxidare ai azotului. Cand nu sunt aplicati ca saruri ale acidului azotic, nitratii si nitritii rezulta prin oxidarea biologica a formei cationice relativ imobila NH₄⁺ intr-o forma anionica mai mobila NO₃^-, respectiv trecerea compusilor cu azot din formele reduse ale azotului in formele oxidate, proces cunoscut in literatura de specialitate sub numele de proces de nitrificare. Acest proces este mediat de catre microorganisme din genurile Nitrosomonas si Nitrobacter, prezente in sol.

O parte din nitrati si nitriti sunt absorbiti sau metabolizati in plantele superioare sau in biomasa microorganismelor, iar o alta parte sunt antrenati cu apa in profunzimea solului prin procesul de levigare (spalare).

Pierderi insemnate de azot pot avea loc si prin procesul de volatilizare a amoniacului din ingrasamintele cu azot amoniacal aplicate la suprafata sau pe solurile nisipoase, sau prin hidroliza enzimatica a ingrasamintelor care contin azot amidic, precum si pierderi sub forma de oxizi inferiori ai azotului (NO si N₂O) si chiar azot molecular in procesul de reducere a nitratilor cunoscut sub numele de proces de denitrificare.

1.1.2 Fertilizanti care contin fosfor

Ingrasamintele cu fosfor sunt substante chimice care contin fosforul sub forma de anioni: mono-, di- sau trifosfat. Formele ionice accesibile plantelor sunt mono- si difosfat.

Aplicarea pe solurile acide (pH<4,5) sau alcaline (pH>8) se soldeaza cu trecere fosfatilor solubili in fosfati insolubili, proces cunoscut sub numele de imobilizare (retrogradare) a fosforului. Pe solurile acide se formeaza fosfati de aluminiu sau fier, iar pe solurile alcaline, fosfati superiori de calciu. Acesti compusi sunt insolubili si, prin urmare, greu accesibili plantelor.

Cantitatea de fosfati solubilizata de catre apa din sol este in mare parte absorbita de catre radacinile plantelor, cantitatea antrenata prin miscarea apei in straturile mai profunde ale solului este foarte redusa.

1.1.3 Ingrasamintele foliare sunt solutii complexe cu macro si microelemente esentiale in nutritia plantelor (N, P, K, Ca, Mg, Fe, Mn, Cu, Zn, S, B, Mo, Co), precum si substante organice care chelatizeaza o serie de elemente si micsoreaza tensiunea superficiala cu influenta pozitiva asupra adeziunii si absorbtiei in frunze. Aceste ingrasaminte contin aminoacizi, enzime, diferiti hormoni vegetali care stimuleaza metabolismul plantelor. Fertilizarea suplimentara pe cale foliara, in timpul vegetatiei plantelor, cu solutii complexe de substante nutritive, se inscrie in agricultura durabila ca o masura principala de ameliorare a nutritiei plantelor in conditii de protectie ecologica.

1.2. Ingrasaminte organice

Tipurile de ingrasaminte organice sunt urmatoarele:

Gunoiul sau balegarul este un ingrasamant organic complet, continand toate elementele nutritive necesare plantei; este considerat un ingrasamant universal, corespunzator pentru toate plantele de cultura si pe toate tipurile de sol. Se foloseste cu precadere pe solurile sarace in humus, pe cele nestructurate sau cu structura degradata, pe cele grele (argiloase) pe care le afaneaza, pe cele usoare (nisipoase) la care le imbunatateste caracteristicile de retinere a apei; procesele de mineralizare a materiei organice nu sunt rapide, datorita aportului de material vegetal folosit la asternut, astfel ca nitratii sunt eliberati treptat; de asemenea, introduse in sol contribuie la imbunatatirea starii structurale, la cresterea capacitatii calorice, a rezervelor accesibile de apa; are o actiune benefica asupra activitatii macro si microorganismelor din sol, stimulandu-le activitatea si dezvoltarea.

Urina este considerata un bun fertilizant organic natural, fiind bogata indeosebi in azot si potasiu. Se utilizeaza urina din adaposturile zootehnice, neretinuta de asternutul folosit, colectata si pastrata cu sau fara fermentare in bazine acoperite, pentru a se evita pierderile de azot.

Mustul de gunoi este colectat in platformele special amenajate pentru stocarea si fermentarea gunoiului, prin acumulare in bazine de colectare inchise.

Dejectiile fluide, numite si tulbureala se obtin prin colectarea materialului rezultat din spalarea grajdurilor folosind cantitati mici de apa (in proportie de 1/2 - 1/3 dejectii fata de apa). Compozitia chimica a dejectiilor lichide difera in functie de specia de la care provine, de tipul si cantitatea asternutului, gradul de dilutie, etc. Pentru utilizare, se indeparteaza corpurile straine solide si se omogenizeaza (periodic si in momentul administrarii). Se poate administra si partea lichida separata de cea solida.

Dejectiile semifluide (pastoase) si fluide sunt colectate de la bateriile de crestere a pasarilor, din fosele adaposturilor. Au un continut de substanta uscata de max. 15% si sunt bogate in fosfor. Pentru a fi utilizate trebuie sa fie libere de corpuri solide si omogenizate in timpul administrarii. Administrate prin incorporare in sol in timpul vegetatiei, au o actiune rapida, fiind disponibile imediat nevoilor plantelor, cu efecte deosebit de favorabile asupra cresterii.

Mranita rezulta din fermentarea aproape completa a gunoiului. Este un ingrasamant foarte eficient care se foloseste in mod deosebit in legumicultura, in rasadnite, sere si in camp. Compoztia chimica medie este urmatoarea: 14% materii organice, 0,98% N, 0,58% P₂O₅, 0,90% K₂O, 0,88% CaO. Cantitatea care se utilizeaza la hectar variaza intre 20 si 60 tone.

Compostul se obtine prin fermentarea diferitelor resturi organice (paie, resturi de coceni, pleava, resturi de buruieni si de leguminoase, nutreturi depreciate, oase, pene, resturi alimenare, etc.), la care se adauga uneori substante minerale (var, cenusa, etc.). Stranse in gramezi, aceste resturi se uda din cand in cand pentru a favoriza procesul fermentarii. Composturile se pot utiliza la toate culturile agricole in cantitati de 15 - 25 tone la hectar. Spre deosebire de gunoi are o actiune rapida, efectul se face simtit numai pentru un an sau doi.

Ingrasamintele verzi sunt constituite din anumite plante care se cultiva in scopul incorporarii lor in sol odata cu lucrarile de baza. Plantele folosite ca ingrasamant verde trebuie sa produca o masa vegetala cat mai bogata, intr-un timp cat mai scurt si sa nu fie pretentioase fata de sol. Plantele utilizate in acest scop sunt in majoritate leguminoase (lupin, mazare, mazariche, sulfina, etc.), insa pot fi folosite si alte plante ca de exemplu secara, floarea soarelui, rapita, mustarul si altele. Aceste plante pot fi utilizate singure sau in amestec de mai multe specii, pentru a produce un ingrasamant mai complex. O modalitate eficienta de obtinere si utilizare a acestora o constituie practicarea culturilor ascunse. Efectele acestui tip de ingrasamant se apropie foarte mult de acel al gunoiului animalier, avand actiune favorabila asupra activitatii florei si faunei solului, pe o perioada de timp de 2-3 ani si in plus ameliorand proprietatile fizico-chimice ale solului. Dupa modul obtinerii lor, ingrasamintele verzi pot fi: ingrasaminte verzi in cultura pura, cand constituie cultura de baza si ocupa terenul intreaga perioada de vegetatie; in cultura intermediara (cultura ascunsa, cultura in miriste si cultura de toamna); ingrasaminte verzi sub forma de masa cosita (ca mulci vegetal). Cele mai importante sunt primele tipuri de culturi. Ingrasamintele verzi se pot aplica pe orice tip de sol, dar au o eficienta mai mare pe soluri sarace in materie organica (soluri podzolice si nisipoase).

Depozitarea si manipularea ingrasamintelor

2.1 Depozitarea si manipularea ingrasamintelor chimice

Pastrarea ingrasamintelor chimice se face in depozite uscate, aerisite, la temperaturi scazute, cu pardoseala impermeabila.

Depozitele trebuie sa fie construite din materiale neinflamabile, situate la 30 - 40 m fata de alte cladiri si departe de orice sursa de apa.

Grosimea stratului de ingrasamant va fi de cel mult 2 m.

Ingrasamintele minerale trebuie livrate si pastrate numai in ambalajele originale, confectionate din materiale impermeabile si durabile, prevazute cu inscriptionari sau etichete rezistente la deteriorare, care sa indice clar tipul de ingrasamant, compozitia chimica, gradul de solubilitate, data fabricatiei, termenul de garantie, alte recomandari specifice privind transportul, depozitarea si manipularea.

Azotatul de amoniu, care prezinta riscul de aprindere la temperaturi ridicate, in special in perioadele calde, trebuie pastrat separat de celelalte ingrasaminte.

La pastrarea ingrasamintelor trebuie asigurata protectia lor fata de umiditate si fata de scurgeri in mediul inconjurator. Nu se va proceda la depozitarea, chiar temporara, sub cerul liber sau soproane, existand pericolul cert de poluare a apei si solului.

Nu este permis ca spalarea masinilor de administrat ingrasaminte sa se faca in rauri, lacuri sau in apropierea puturilor sau fantanilor cu apa potabila.

Trebuie sa se evite stocarea intermediara a ingrasamintelor in camp deschis, fara protectie, fiind posibile procese grave de poluare.

Este necesara adoptarea unor masuri de siguranta maxima in cazul stocarii, manipularii si administrarii ingrasamintelor chimice lichide. Astfel, rezervoarele de stocare trebuie sa fie realizate din materiale rezistente la coroziune, iar la administrarea in camp se vor utiliza dispozitive speciale, ce impiedica dispersia la vant, atunci cand se lucreaza in apropierea unor surse de apa.

2.2 Depozitarea si manipularea ingrasamintelor organice

Se va acorda cea mai mare atentie prevenirii si protectiei apelor si mediului impotriva poluarii, prin urmatoarele masuri: amplasarea in afara zonelor sensibile si departe de sursele de apa; capacitate de stocare suficienta (depozitele trebuie sa aiba o capacitate care sa asigure stocarea pentru o perioada de 4 luni:17-18 saptamani); cai corespunzatoare de acces; protectie impotriva eventualelor scurgeri.

Depozitarea dejectiilor in gropi (bazin) amenajate direct in pamant este inacceptabila din mai multe motive, in primul rand ecologice. Cel mai grav fenomen este impregnarea in timp a solului din zonele invecinate bazinului, solul devine total impermeabil, se degradeaza, apa este retinuta la suprafata, apar mlastini si balti pe suprafete mari, apa freatica este poluata.

Amplasarea depozitelor de dejectii nu trebuie stabilita in apropierea unor ape de suprafata sau pe terenuri cu regim freatic de mica adancime. Se va evita alegerea amplasamentului in apropierea padurilor, deoarece amoniacul degajat in atmosfera este deosebit de toxic pentru arbori, in special pentru speciile rasinoase.

Este o practica gresita depozitarea ingrasamintelor chimice si organice direct in camp sau la marginea parcelei, chiar si pentru perioade scurte de timp, deoarece pot fi surprinse de ploi puternice care vor provoca spalarea acestora si deci o poluare a solului si apelor. Depozitarea balegarului in camp, pe o perioada lunga de timp, pana la imprastierea acestuia pe camp este nejustificata deoarece se produce o pierdere importanta a fertilizantilor datorita spalarii acestora de catre caderile de precipitatii si in plus se produce o incarcare nejustificata cu nitrati a terenului pe care se face depozitarea.

3. Aplicarea ingrasamintelor

3.1 Aplicarea ingrasamintelor chimice

Cea mai corecta administrare a ingrasamintelor chimice este incorporarea directa in sol. Se recomanda evitarea efectuarii fertilizarii pe soluri proaspat lucrate in profunzime (afanare adanca, desfundare), pentru a impiedica penetrarea nitratilor spre apele subterane.

Ingrasamintele chimice solide, sub forma de pulberi sau sub forma de granule, pot fi aplicate pe camp prin imprastiere la suprafata cu ajutorul masinilor de aplicat ingrasaminte.

La aplicarea ingrasamintelor chimice sunt necesare o serie de precautii:

evitarea fertilizarii cu azot toamna;

fertilizarea cu azot primavara sa fie precedata obligatoriu de analize privind rezerva de nitrati din sol pentru a se administra cantitatea strict necesara pentru completarea continutului de azot specific tipului de cultura practicat;

adoptarea unei maxime prudente atunci cand terenul agricol prezinta fenomenul de scurgere de suprafata; riscul este maxim cand terenul este saturat de apa sau inghetat;

adoptarea unor masuri maxime de siguranta in cazul stocarii, manipularii si administrarii ingrasamintelor chimice lichide; la administrarea in camp se vor utiliza pulverizatoare speciale, ce impiedica dispersia in vant, atunci cand se lucreaza in apropierea unor mase de apa;

evitarea efectuarii fertilizarii pe soluri lucrate in profunzime (scarificate, arate in profunzime sau alte araturi adanci), pentru a impiedica penetrarea nitratilor spre apele subterane;

pe terenurile in panta, la culturile pomicole sau viticole, unde sunt frecvente cazurile de eroziune a solului si pericolele de pierdere a nutrientilor prin scurgeri de suprafata, este necesar sa se asigure toate conditiile unei administrari corecte a ingrasamintelor;

se vor utiliza ingrasaminte uscate si cu granulatia optima;

evitarea administrarii atunci cand umiditatea aerului este ridicata: pe timp de ceata, burnita sau ploaie.

3.2 Aplicarea ingrasamintelor organice

In utilizarea gunoiului de grajd ca ingrasamant, momentul de aplicare pe terenul agricol este deosebit de important. Perioadele cand se aplica ingrasaminte organice trebuie stabilite in functie de diferite conditii:

• cat mai devreme posibil, in cadrul perioadei de crestere a culturilor, pentru a maximiza preluarea nutrientilor de culturi si a minimiza riscul poluarii. In fiecare an, cel putin jumatate din cantitatea de gunoi rezultata in timpul iernii, trebuie imprastiata pana la 1 iulie, iar restul pana la 30 septembrie.
• nu se aplica gunoi in perioada cuprinsa intre primul si ultimul inghet.

Gunoiul se administreaza de regula toamna, la lucrarea de baza a solului (prin aratura cu intoarcerea brazdei), in conditii meteorologice favorabile, in special pe timp noros si cu vant slab. Pe masura ce gunoiul se imprastie, terenul este arat cu plugul, care amesteca si incorporeaza bine gunoiul. Incorporarea se face mai adanc, pana la 30 cm, pe terenurile usoare (nisipoase) si in zonele secetoase si mai putin adanc, pana la 18-25 cm pe terenurile grele, reci si in regiuni umede. In zonele mai umede se poate administra si primavara.

Eficienta gunoiului de grajd este mai mare daca se completeaza prin amestec cu ingrasaminte minerale, in special cu cele fosfatice. Aceasta permite si reducerea normelor de aplicare, fara ca sporul de productie sa scada.

In timpul administrarii, trebuie evitat ca materialul administrat sa ajunga in sursele de apa, in acest scop este necesar sa se evite fertilizarea pe portiunile de teren late de 5 - 6 m, aflate in imediata apropiere a canalelor, cursurilor de apa sau a altor mase de apa, sa se aiba in vedere conditiile meteorologice si starea de umiditate a solului.

Descarcarea sau depozitarea gunoiului in apropierea surselor de apa, golirea sau spalarea buncarelor si rezervoarelor utilajelor de administrare a ingrasamintelor de orice fel in apele de suprafata sau in apropierea lor este interzisa, conducand la poluarea mediului si se sanctioneaza potrivit legii.

In timpul administrarii ingrasamintelor organice naturale lichide si pastoase se vor adopta bunele practici in scopul evitarii trecerii acestora in masele de apa:

sa se aiba in vedere conditiile meteorologice si starea solului; astfel se va evita imprastierea pe timp cu vant, cu soare puternic, in timpul ploilor, iar iarna in timpul ninsorilor sau pe solul inghetat sau acoperit cu zapada.

sa se evite orice descarcare accidentala sau intentionata a acestor lichide, din rezervorul sau cisterna utilajului de administrare, in apropierea oricarei surse de apa sau direct in acestea.

3.3 Cazuri speciale

Riscul de poluare cu nitrati a apelor de suprafata si subterane creste foarte mult in anumite situatii de aplicare a ingrasamintelor - pe terenuri in panta, inundate, inghetate sau acoperite cu zapada. Pe aceste terenuri fertilizarea cu azot trebuie facuta cu anumite precautii.

Pentru a reduce riscul de poluare a apelor subterane, ingrasamintele organice de la animale si alte deseuri organice trebuie aplicate la o distanta de 50 m de izvoare, fantani sau foraje din care se alimenteaza cu apa potabila sau pentru uzul fermelor de animale. In anumite situatii aceasta distanta trebuie sa fie mai mare, in special daca izvorul este pe panta sau fantana este putin adanca (la suprafata). Trebuie avute in vedere toate sursele de apa din vecinatatea terenului (proprietatii). Aceste recomandari sunt obligatorii si in cazul depozitarii temporare a ingrasamintelor organice in camp, care oricum trebuie sa fie foarte limitata in timp. Terenurile pe care se aplica ingrasaminte organice trebuie alese cu grija, astfel incat sa nu se produca baltiri sau scurgeri in cursuri de apa. Riscul de producere a scurgerilor de suprafata pe un teren pe care s-a aplicat un ingrasamant organic variaza cu tipul de ingrasamant, fiind mai mare in conditii similare la cele sub forma lichida. Ingrasamintele solide pot produce poluare numai in situatia unor ploi abundente ce intervin imediat dupa aplicare. Ingrasamintele organice lichide, daca nu sunt aplicate corect, pot produce poluare in mod direct. Orice ploaie intervenita curand dupa aplicarea lor va mari riscul de poluare.

Se va evita administrarea gunoiului, ca si a oricarui tip de ingrasamant, pe timp de ploaie, ninsoare si soare puternic si pe terenurile cu exces de apa sau acoperite cu zapada. In plus, nu se recomanda sa fie aplicate daca:

solul este puternic inghetat;

solul este crapat (fisurat) in adancime, sau sapat in vederea instalarii unor drenuri sau pentru a servi la depunerea unor materiale de umplutura;

campul a fost prevazut cu drenuri sau a suportat lucrari de subsolaj in ultimele 12 luni.

Pe terenurile inclinate exista un risc crescut al pierderilor de azot prin scurgeri de suprafata, care depind de o serie de factori cum sunt: panta terenului, caracteristicile solului (in special permeabilitatea pentru apa), sistemul de cultivare, amenajarile antierozionale si in mod deosebit cantitatea de precipitatii. Riscul este maxim cand ingrasamintele sunt aplicate superficial si urmeaza o perioada cu precipitatii abundente.

Pe astfel de terenuri fertilizarea trebuie facuta numai prin incorporarea ingrasamintelor in sol si tinand cont de prognozele meteorologice (nu se aplica ingrasaminte, mai ales dejectii lichide, cand sunt prognozate precipitatii intense).

O atentie deosebita trebuie acordata culturilor pomicole si viticole, situate de regula pe astfel de terenuri, la care procesele de eroziune a solului si, implicit, pericolele de pierdere a nutrientilor prin siroire, sunt mai frecvente si mai intense.

Masuri speciale la aplicarea ingrasamintelor se impun pe terenurile din vecinatatea cursurilor de apa, lacurilor, captarilor de apa potabila, care sunt expuse riscului de poluare cu nitrati (si in unele situatii cu fosfati) transportati cu apele de drenaj si scurgerile de suprafata.

Se impune pastrarea unei fasii de protectie fata de aceste ape, late de minimum 5 - 6 m in cazul cursurilor de apa, cu exceptia dejectiilor lichide, la care banda de protectie trebuie sa fie lata de cel putin 30 m pentru cursuri de apa si de 100 m pentru captari de apa potabila. In zonele de protectie nu se aplica si nu se vehiculeaza ingrasaminte.

4. Utilizarea ingrasamintelor organice

Cu toate ca ingrasamintele organice naturale si in special gunoiul de grajd corect utilizate pot contribui la sporirea si conservarea fertilitatii solul, de-a lungul timpului acestea au fost inlocuite, adesea total cu ingrasamintele minerale.

Astazi, din ce in ce mai multi fermieri au inceput sa realizeze ca aplicarea ingrasamintelor organice pe terenurile agricole, in cantitati corespunzatoare si la momentul potrivit pot reduce cheltuielile si conduce la beneficii importante.

Iata cateva consecinte pozitive:

reducerea cheltuielilor alocate fertilizarii minerale ;

imbunatatirea starii structurale a solului, reducerea riscului degradarii prin diferite procese, imbunatatirea si conservarea in ansamblu a starii de fertilitate a solului si cresterea productivitatii acestuia;

reducerea costurilor pentru gospodarirea deseurilor organice provenite de la cresterea pasarilor si animalelor;

cresterea biomasei vegetale;

reducerea riscului de poluare a apelor.

Trebuie reconsiderata utilizarea ingrasamintelor organice naturale si in special a gunoiului de grajd avand in vedere ca acestea nu sunt deseuri ci surse de fertilizanti si materie organica deosebit de valoroase pentru sol:

• aplicarea ingrasamintelor organice naturale primavara devreme sa fie efectuata numai in perioade optime, utilizand utilaje si echipamente care nu afecteaza solul;
• echipamentele de distribuire ale utilajelor de administrare trebuie reglate la fiecare aplicare;
• cele mai indicate si eficiente metode de aplicare a ingrasamintelor organice naturale sunt: incorporarea in sol imediat dupa administrare, injectarea in sol si imprastierea in benzi. Nu este recomandata imprastierea la suprafata solului intrucat determina pierderi importante de azot sub forma de amoniu conducand la poluarea atmosferei;
• administrarea se va face doar in perioadele optime de aplicare. Ingrasamintele organice de consistenta lichida si semilichida, de exemplu: urina, must de gunoi de grajd, dejectii semifluide-pastoase de la pasari, namol de canalizare etc., care au continuturi ridicate de azot accesibil plantelor vor fi aplicate primavara. Daca aceste ingrasaminte sunt aplicate toamna, in special pe solurile subtiri, pe solurile nisipoase pierd rapid azotul prin spalare. Gunoiul de grajd precum si gunoiul provenit de la asternuturi din grajduri, dar si alte ingrasaminte provenite din diferite materiale si resturi organice, de consistenta solida, pot fi aplicate toamna si chiar iarna, intrucat acestea disponibilizeaza azotul in timp, astfel ca riscul de pierdere prin spalare este redus;
• ingrasamintele care contin azot imediat accesibil se vor administra doar in cantitati reduse care sa acopere strict necesarul culturilor si luand in considerare rezerva din sol. De regula, nu se aplica pe parcursul unui an cantitati mai mari de 250 kg de azot total la hectar;
• nu se vor aplica ingrasaminte daca:

solul este crapat (fisurat) in adancime, daca terenul este pregatit in vederea instalarii drenurilor; lucrarile de drenaj au fost efectuate in ultimele 12 luni; au fost efectuate lucrari de afanare prin subsolaj in ultimele 12 luni;

solul a fost inundat si/sau are exces de apa;

solul a fost inghetat 12 ore sau mai mult in decurs de 24 ore;

solul este acoperit cu zapada.

• ingrasamintele organice naturale, de cele mai multe ori, nu furnizeaza fosforul si potasiul in cantitati suficiente cresterii si dezvoltarii culturilor. De aceea, trebuie sa sa se aiba in vedere acest aspect, atunci cand este necesar sa se suplimenteze prin fertilizarea minerala;
• In zonele vulnerabile la poluarea cu nitrati se vor respecta obligatoriu prevederile privind modul de distributie si cantitatile de ingrasaminte organice naturale.

5. Pesticidele

Protectia plantelor este stiinta care se ocupa cu studiul organismelor daunatoare (fitopatogeni, artropode fitofage, buruieni, rozatoare etc.), in scopul stabilirii de masuri eficiente de combatere a pagubelor/pierderilor economice produse de acestia. Se considera ca circa o treime din recolta potentiala este distrusa de organismele daunatoare, deci protectia plantelor, ca disciplina biologica aplicata, contribuie la cresterea productiilor culturilor agricole si la imbunatatirea calitatii recoltei.

Au fost identificate trei elemente cheie de strategie pentru protectia culturilor:

• prevenirea, utilizand tehnici precum rotatia culturilor, selectia si metode specifice de cultura;
• prognozarea, monitorizarea si controlul atacurilor bolilor, daunatorilor si buruienilor, precum si utilizarea strict restrictionata a pesticidelor, cu aplicari cu tinte precise, in cantitati minime si cu mare precizie a normelor si uniformitatii aplicarilor;
• stimularea pradatorilor si parazitilor daunatorilor si buruienilor, prin restabilirea sau dezvoltarea conditiilor de dezvoltarea a acestora.

Pentru aceasta este necesar:

Utilizarea integrata si strict necesara a pesticidelor alaturi de controlul dezvoltarii bolilor si daunatorilor prin metode de cultura si biologice specifice;

Optimizarea utilizarii pesticidelor, muncii si a carburantilor folosind sfera tehnicilor si metodelor de protectie integrata a plantelor;

Utilizarea cu strictete a pesticidelor, cu aplicari cu tinte precise, in cantitati minime si cu mare precizie a dozelor si uniformitatii aplicarilor, infiintarea si respectarea stricta a zonelor tampon precum si reducerea pierderilor;

Protectia si restabilirea habitatelor florei si faunei salbatice.

Speciile daunatoare pentru culturile agricole nu trebuie eliminate ci trebuie mentinute la un nivel scazut. Este necesar sa se reconsidere intr-un mod radical importanta diferitelor specii daunatoare si/sau patogene. Mai precis, trebuie cunoscuta importanta economica a fiecarei specii si nivelul de pierderi care ar putea fi produs.

Pesticidele sunt mijloace chimice de protctie plantelor, obtinute prin formarea si conditionarea unor ingrediente biologic active. Cu foarte putine exceptii ingredientele bilogic active sunt toxice. In categoria pesticidelor sunt incluse si urmatoarele categorii de substante: regulatorii de crestere, defoliantii, desicantii, activatorii rezistentei manifestate sistemic, substantele de curatire ale legumelor si fructelor, substantele aplicate pentru a preveni caderea fructelor, ca si substantele aplicate inainte sau dupa recoltare pentru combaterea daunatorilor care actioneaza in timpul depozitarii si transportarii recoltei.

Folosirea biopreparatelor constituie o orientare importanta in agricultura actuala datorita avantajelor pe care le prezinta:

reducerea poluarii mediului si a alimentului;

evitarea aparitiei populatiilor de daunatori cu rezistenta la tratamentele de combatere ;

posibilitatea utilizarii de personal necalificat in conditii de totala securitate (atat pentru culturile de plante cat si pentru utilizator);

utilizarea durabila a unei resurse utile din sistemele agricole neexploatate pana in prezent.

Este o practica generalizata in exploatatiile agricole, dar gresita, de a se elimina in mod voluntar deseuri si resturi de pesticide in santuri, canale, ape de suprafata sau pe terenurile agricole. Acestea provin din :

excedentul de lichide de pulverizare;

spalarea utilajelor;

pierderi de lichide de pulverizare in timpul alimentarii acestora sau in timpul operatiilor tehnologice ;

pierderi prin neuniformitatea de distributie;

ambalaje si recipiente care mai contin pesticide si care sunt aruncate sau depozitate necorespunzator;

lichide reziduale provenite de la bai de imersare sau de la imbaierea oilor;

ape ce au servit la spalarea produselor agricole;

scurgeri din ambalaje sau recipiente sparte sau crapate;

pesticide eliminate datorita expirarii termenului de valabilitate.

Cultura legumelor si plantelor ornamentale in sere si solarii este o sursa importanta de poluare locala complexa, cu pesticide si ingrasaminte. Substantele poluante ajung in apele de suprafata prin parcurgerea altor circuite decat in cazul culturilor agricole si anume :

a)      deversari de stresina (apa de condensare sau de ploaie artificiala) care antreneaza fertilizanti si pesticide depuse pe vitrajele din interior;

b)      irigatii care sunt utilizate concomitent cu fertilizarea si pentru administrarea pesticidelor;

c)      apele de spalare a vitrajelor pe ambele fete;

d)      ape reziduale provenite din tratamente speciale ale florilor.

Strategiile de reducere a impactului asupra mediului prin aportul de pesticide pot fi abordate pe diverse cai, de la prevenirea la sursa la tratamentul simptomelor ce privesc efectele ecologice nefaste. Iata cateva dintre acestea :

a)      diminuarea necesitatilor fundamentale de protectie a culturilor cu mijloace chimice prin utilizarea unor practici si metode care reduc imbolnavirile culturilor (rotatia judicioasa a culturilor, cultivarea soiurilor rezistente la boli si daunatori, a semintelor, rasadurilor, puietilor, butasilor liberi de boli si daunatori, masuri de igiena corespunzatoare pentru limitarea extinderii atacurilor de boli si daunatori) precum si prin utilizarea stricta la minimul necesar a substantelor chimice, in scopul combaterii imbolnavirii culturilor ;

b)     alegerea cu mare discernamant numai a pesticidelor autorizate care nu aduc prejudicii mediului, cum ar fi cele selective ;

c)      personalul care utilizeaza aceste produse sa fie instruit, atestat si autorizat;

d)     supraveghere stricta a regimului si a utilizarii pesticidelor ;

e)      interdictia de a utiliza tratamente din aer, mai ales cand terenurile agricole tratate se afla in apropierea maselor de ape ;

f)       limitarea administrarii ingrasamintelor deoarece exista situatia ca anumite boli si daunatori sa fie favorizati de cresterea randamentului si productivitatii culturilor ;

g)      reducerea utilizarii in scop preventiv a pesticidelor tinand cont de faptul ca prezenta organismelor parazitare constituie o situatie normala, problema acestora fiind reconsiderata numai cand exista un pericol estimat sau se depaseste un anumit grad de nocivitate ;

h)      inlocuirea in parte a utilizarii pesticidelor prin mijloace si metode curate ecologic, diferite de cele chimice (metode biologice, metode preventive, capcane, indepartarea manuala a cuiburilor de daunatori, etc.).

Se recomanda urmatoarele masuri complementare pentru reducerea cantitatii de pesticide dispersate in mediu :

o       echiparea dispozitivelor de pulverizare cu ecrane antidispersie care limiteaza imprastierea pesticidelor in afara zonelor strict vizate;

o       pulverizatoarele si in special componenta cea mai importanta a acestora - duza - sa fie mentinute in cea mai buna stare de functionare la parametrii optimi ; in acest scop se vor efectua verificarile periodice cu inlocuirea imediata a pieselor defecte, uzate sau necorespunzatoare; stricta corelare intre capacitatea si randamentul utilajelor de pulverizare si incarcarea de pesticide suportata de mediu;

o       interdictia infiintarii livezilor in imediata apropiere a maselor de ape;

o       infiintarea perdelelor forestiere impotriva vanturilor predominante;

o       infiintarea de zone libere de pesticide de 10 m latime in imediata apropiere a unei mase de apa.

Tratamentele chimice de combatere se aplica curativ sau preventiv, fie in vegetatie, fie prin tratament la samanta, fie prin tratarea solului. Pesticidele se aplica de obicei prin tratamente umede, sub forma de stropiri, pulverizari sau aerosoli (ceata toxica).

Numeroase pesticide larg utilizate (bentazona, atrazinul, simazinul, dinozebul, etc.) sunt cuprinse in categoria substantelor cu inalt risc de poluare a apelor de suprafata cat si a apelor subterane.

In general, toate pesticidele sunt substante biologic active care prezinta efecte secundare asupra mediului si sanatatii omului. Atunci cand exista posibilitatea de alegere se va opta intotdeauna pentru produsul care are cel mai mic impact asupra mediului si prezinta riscul cel mai redus pentru sanatatea omului.

Forma cea mai convenabila de aplicare a pesticidelor din punctul de vedere al mediului este tratamentul la samanta. Desi este preventiva, aceasta forma de tratament trebuie sa fie preferential utilizata in zonele cu ape de suprafata.

Aplicarea pesticidelor trebuie sa se faca numai la avertizare. Avertizarea tratamentelor se face atunci cand un daunator are tendinta de a se dezvolta peste pragul economic de daunare (PED). Pragul economic de daunare reprezinta nivelul populatiei de daunatori care produce o paguba superioarpa costurilor totale (ecologice si economice) ale tratamentului cu mijloace de protectia plantelor (pesticide, biopreparate).

Aplicarea pesticidelor se va face numai in conditii meteorologice optime. Nu se vor face tratamente la temperaturi foarte ridicate si in timpul amiezii. Nu se vor face tratamente pe ploaie (sau inainte si dupa) si nu se vor aplica produse pesticide cand umiditatea amosferica este ridicata. Viteza maxima a vantului pe care se vor face tratamente va fi de 4 m/s. In caz de vant puternic tratamentele se vor efectua dimineata sau seara.

In Romania este insa destul de frecventa practica folosirii de pesticide comercializate ilegal. Aceste pesticide ilegale sunt:

aduse prin micul trafic de frontiera din tarile limitrofe;

provenite din stocurile de pesticide expirate (inclusiv din stocurile de DDT!);

extrase din haldele de deseuri ale unor combinate chimice.

Metodele alternative de protectia plantelor sunt: biologice (prin utilizare de organisme antagoniste si de produse naturale), genetice (prin ameliorarea rezistentiei plantelor la organismele daunatoare), agrotehnice (prin lucrari ale solului, inclusiv prasitul buruienilor) si fizico-mecanice (dezinfectari termice ale semintelor, chirurgie vegetala, descuscutarea semintei etc.).

In cadrul metodelor si practicilor ce inlocuiesc sau reduc utilizarea pesticidelor sunt cuprinse urmatoarele :

masuri agrofitotehnice de prevenire, restrangere si eradicare a bolilor si daunatorilor ;

metode biologice de combatere a daunatorilor (utilizarea entomofagilor paraziti si pradatori, acarofagi pradatori, lansarea indivizilor sterili in timpul perioadelor de inmultire) ;

utilizarea unor mijloace fizice de combatere (tratarea solului cu vapori supraincalziti, tratarea semintelor cu apa calda si aer cald, capcane si momeli cu feromoni, clei sau toxice, omizitul, distrugerea manuala a cuiburilor sau a pupelor, chirurgia si igiena vegetala, vanturarea semintelor, descuscutarea, scuturarea pomilor, etc.)

metode mecanice si biologice de combatere a buruienilor.

6. Sisteme de agricultura

In conditiile intensificarii, a cresterii productiei vegetale, dar si a dezvoltarii rurale, ca verigi de baza ale progresului socio-economic, se pune problema realizarii si mentinerii cresterii productiei agro-zootehnice fara a aduce prejudicii majore mediului inconjurator si respectiv sanatatii oamenilor si celorlalte vietuitoare ale lantului trofic. Aceasta sarcina prioritara trebuie abordata prin prisma conceptului dezvoltarii durabile a agriculturii. Dezvoltarea durabila este conceputa ca o necesitate a reconcilierii dintre economie si mediul inconjurator, pe o noua cale de dezvoltare care sa sustina progresul uman, nu numai in cateva locuri si pentru cativa ani, ci pretutindeni si pentru un viitor indelungat. Aceasta constituie de fapt singura alternativa pe termen lung la criza mediului inconjurator generata de societatea umana.

Directivele Uniunii Europene prevad, pentru politica agrara, importanta si necesitatea ca utilizarea terenurilor si activitatile in fiecare exploatatie agricola sa fie compatibile cu protejarea si conservarea ecosistemelor naturale. De aceea in elaborarea strategiilor pentru promovarea agriculturii durabile trebuie sa se inceapa de la nivelul producatorului agricol si al gospodariei taranesti individuale.

Sistemul de agricultura reprezinta ansamblul de sectoare, tehnologii, masini si agregate tehnologice, pomicole, viticole, legumicole, floricole, precum si cresterea animalelor.

Agricultura conventionala reprezinta sistemul agricol intensiv mecanizat, cu produse competitive, dar care se bazeaza in mod deosebit pe concentrarea si specializarea productiei. Diferitele componente ale sistemului tehnologic sunt intens aplicate. Se practica fertilizarea minerala cu doze mari si foarte mari, monocultura sau cel mult rotatii scurte de 2, 3 ani, tratamente chimice intensive pentru combaterea buruienilor, bolilor si daunatorilor. Acest tip de agricultura a fost larg raspandit in Romania pana in 1989. Astazi, este unanim acceptat ca acest tip de agricultura afecteaza mediul inconjurator, mai ales daca diferitele componente ale sistemului tehnologic agricol sunt aplicate fara a lua in considerare specificul local: climat, sol, relief, conditii sociale si economice, care determina nivelul de vulnerabilitate sau de susceptibilitate fata de diferitele procese de degradare chimica, biologica, fizica a mediului.

Ingrasamintele minerale si pesticidele sunt folosite pe scara larga la culturile de camp, dar si in horticultura, viticultura, legumicultura. Adesea, sectorul zootehnic nu este componenta a activitatii fermei agricole. In asolamente predomina doar anumite plante, cu precadere cele cerealiere si tehnice, cea mai raspandita fiind monocultura.

Este unanim recunoscut ca agricultura intensiva conduce la poluarea solului si apei prin utilizarea excesiva a ingrasamintelor, a pesticidelor, a apei de irigatie necorespunzatoare calitativ si cantitativ.

Agricultura biologica (ecologica, organica, bioorganica, biodinamica): mediu intensiva si astfel mai putin agresiva in raport cu factorii de mediu, cu produse agricole mai putin competitive din punct de vedere economic pe termen scurt, dar care sunt considerate superioare din punct de vedere calitativ. In raport cu mediul inconjurator acest sistem este mai bine armonizat, tratamentele aplicate pentru combaterea bolilor si daunatorilor sunt de preferinta biologice, totusi sunt acceptate si doze reduse de ingrasaminte minerale si pesticide. In organizarea fermei trebuie sa primeze protectia ecosistemelor locale, a biodiversitatii speciilor, a apelor, a solului si a altor elemente ale mediului inconjurator, alaturi de conditiile sociale si economice ale zonelor rurale.

Cresterea animalelor ia in considerare cerintele acestora in armonie cu specificul local (suprafata de pasunat, calitatea pasunilor, a nutreturilor, libertatea de miscare etc.). Costurile pentru ingrijire si hrana nu trebuie sa depaseasca 10% din totalul cheltuielilor. Rata de incarcare (densitatea animalelor in raport cu suprafata terenurilor agricole aferente acestei activitati) nu trebuie sa depaseasca 2 vaci de lapte sau 11 porci reproducatori la hectar.

Sistemele de agricultura biologica competitive se bazeaza pe cele mai recente rezultate ale cercetarii, in scopul obtinerii unor produse agro-alimentare de calitate. Totusi, nivelul productiei este mai mic decat in sistemele de agricultura conventionala si durabila. Pentru fermieri, procesarea si marketingul produselor biologice, sunt deosebit de importante datorita nivelului limitat al productiei.

Agricultura organica: se deosebeste de cea biologica prin utilizarea exclusiva a ingrasamintelor organice in doze relativ ridicate, aplicate in functie de specificul local, cu predilectie in scopul fertilizarii culturilor si refacerii pe termen lung a starii structurale a solurilor, degradate prin activitati antropice intensive si/sau datorita unor procese naturale.

Agricultura de subzistenta. cu o productie slab competitiva. Poate afecta intr-o anumita masura mediul inconjurator, inclusiv calitatea biomasei, mai ales prin dezechilibre de nutritie. Ingrasamintele minerale si alte substante agrochimice (erbicide, insecto-fungicide, amendamente minerale) etc., nu sunt practic utilizate, sau aplicate doar in cantitati foarte mici (cu exceptia sectorului legumicol). De asemenea, hibrizii si soiurile performante nu sunt raspanditi pe scara larga. Acest sistem este practicat in Romania de catre producatorii individuali.

Agricultura durabila (integrata): productie intensiva de produse competitive, avand raporturi armonioase, prietenoase cu mediul inconjurator. Expresia intalnita frecvent de 'sisteme integrate', semnifica utilizarea stiintifica, armonioasa a tuturor componentelor tehnologice: lucrarile solului, rotatia culturilor, fertilizare, irigare, combaterea bolilor si daunatorilor exclusiv prin metode biologice, cresterea animalelor, stocarea, prelucrarea si utilizarea reziduurilor rezultate din activitatile agro-zootehnice etc., pentru realizarea unor productii ridicate si stabile in unitati multisectoriale (vegetale si zootehnice).

Agricultura de precizie: cea mai avansata forma de agricultura, care este practicata in cele mai dezvoltate tari ale Uniunii Europene si SUA, pe suprafete mai restranse avand la baza cele mai moderne metode de control a starii de calitate a diferitelor resurse de mediu, aplicarea in optim a tuturor componentelor tehnologice sj astfel un control riguros asupra posibililor factori care ar determina degradarea mediului ambiental.

Agricultura ecologica se realizeaza in ferme, gospodarii individuale, asociatii familiale si, mai rar, in asociatii si societati agricole si agroindustriale mari sau de tip holding.     Unitatile agricole si agro-industriale ecologice corespund, atat ca amplasament, cat si ca proces de productie tuturor exigentelor privind calitatea si protectia mediului inconjurator.

Fermele si societatile agro-industriale ecologice sunt, in general, de dimensiuni mici si mijlocii. In general, aceste ferme ocupa suprafete mici, cuprinse intre 5 si 50 ha. Uneori, cand terenul agricol este putin, potentialul economic si de forta de munca este scazut si sistemele agricole sunt intensive (sere, solarii, ciupercarii, culturi de legume, flori, pomi si vie) sau speciale (cresterea viermilor de matase, a melcilor, a strutilor etc.) suprafata fermei ecologice este chiar mai mica de 5 ha.

Cu foarte putine exceptii, fermele ecologice sunt mixte (de tip vegetal - animal), pe de o parte pentru a se valorifica superior productia vegetala, iar pe de alta parte, pentru a se folosi ingrasamintele naturale obtinute in ferma proprie.