NEVOIA DE GANDIRE SI PRACTICA ECOLOGICA

In traditiile civilizatiilor europene exista chiar si in prezent o credinta sau o superstitie apocaliptica legata de trecerea de la un mileniu la altul. Este o credinta care postuleaza ca dezastrele naturale si sociale nu se produc in fiecare an, ci la anumite momente ale timpului care marcheaza aniversari insemnate. Asa a fost considerata trecerea de la anul 999 la anul 1000, cand crestinismul primitiv al Europei are cuprins de spaime: se arata ca domnia lui Christos era doar de un mileniu, dupa care va veni Anticristul, care insemna de fapt sfarsitul lumii. Anul 1000 a trecut si sfarsitul lumii nu a avut loc.

Astazi, la un mileniu dupa epoca groazei si a angoasei despre care au vorbit multi specialisti, in mentalitatea oamenilor din Europa si America reapar elementele vechilor spaime, evident nu in forma lor milenara. Notiunea de Anticrist nu mai are insemnatatea de groaza pe care o avea in jurul anului 1000. Lumea este mult evoluata: cunoaste cibernetica si genetica moleculara, zboara in cosmos si exploreaza abisul oceanului universal. Prea putini sunt cei care mai cred in diavol ca realitate fizica. Pentru biserica crestina diavolul este un simbol al raului.

Cu toate acestea, spaimele se raspandesc in mintea omeneasca mai repede decat orice informatie transmisa electronic. Aceasta raspandire se petrece aidoma ca in trecut, pentru ca din punct de vedere psihologic omul si-a pastrat aceeasi structura pe care o avea in jurul anului 1000, iar motivele de spaima exista din belsus si in prezent, in lume. Sa ne gandim la isteriile nationalist sovine sau la razboaiele locale purtate pentru cauze morale indoielnice, la usurinta cu care sunt ucisi nu numai militarii, ci si populatia civila, cum a fost razboiul din Bosnia-Hertegovina, Transnistria, Gruzia, Cecenia, Afganistan, Angola si multe altele. Aceste exemple pot argumenta faptul ca spaima ca fenomen de psihologie nu a trecut, ba dimpotriva s-a dilatat odata cu proliferarea terorismului international.

In acelasi timp, in diverse colturi ale globului au loc numeroase catastrofe naturale: uragane, cutremure, explozii vulcanice, inundatii repetate. Toate acestea fiind imprevizibile, sporesc sentimentul de nesiguranta individuala.

In aceasta suma de situatii apocaliptice, un loc aparte il ocupa degradarea mediului inconjurator, provocata de catre om. Ecologii se plang de multa vreme ca omenirea abordeaza, in mod iresponsabil, problemele legate de modificarea ecosistemelor, fara o intelegere mai profunda a consecintelor. O serie de studii efectuate de cercetatori si specialisti internationali au demonstrat pierderile imense provocate de presiunile crescande fizice si chimice asupra ecosistemelor. Toate analizele si evaluarile conduc la aceeasi concluzie: dac presiunile continua sa se intensifice, atunci ecosistemul se va deteriora si pana la urma se va prabusi.

Daca in ceea ce priveste cauzele deteriorarii mediului inconjurator si ale iminentei prabusiri, comunitatea internationala a ajuns la un consens al intelegerii acestora, in privinta solutiilor practice, insa, raspunsurile clare intarzie.

Tot mai multe probe din domeniul ecologiei, agronomiei, silviculturii si hidrologiei demonstreaza ca suprasolicitarea persistenta a sistemelor biologice poate declansa mutatii, ce se consolideaza in procesul evolutiei proprii. Fiecare etapa a degadarii mediului urgenteaza trecerea la o etapa urmatoare a degradarii, cu consecinte mult mai grave.

Atunci cand schimbarile ecologice ditructive se combina cu un alt factor perturbator si anume cresterea rapida a populatiei in conditii economice de subzistenta, terenul este pregatit pentru declansarea unor mari tragedii umane si ecologice. Asa se cunoaste cazul disparitiilor unor civilizatii, precum cea din Mesopotamia, Antarctida, civilizatia incasa s.a.

Depasirea pragurilor naturale sau, cu alte cuvunte, depasirea pragului de suportabilitate a ecosistemelor reprezinta cauza principala a prabusirilor catastrofice.

Dar ce este capacitatea de sustinere a ecosistemelor?

Conceptul de capacitate de sustinere sau de compatibilitate este folosit de multa vreme de catre biologi, insa pana acum nu a fost luat in serios de catre economisti.

Acest concept exprima interactiunile dintre o anumita populatie, activitatile sale economice si mediul natural in cadrul functioarii normale a sistemelor naturale. Astfel, intr-o padure se gaseste o anumita cantitate de arbori, flori si fructe, intr-o anumita structura, cu animale adecvate si cu posibilitati limitate de exploatare a acestora in interesul omului. Un biolog calificat poate calcula, cu oarecare precizie, capacitatea de sustinere a padurii, ca de altfel a oricarui sistem natural. Opadure poate sustine pe termen nelimitat nevoia de lemne a unei comunitati. Tot asa o pasune naturala poate hrani pe timp nelimitat un numar fix de vite, capre sau oi sau un bazin piscicol poate acoperi nevoia de proteine umane.

Daca numarul de solicitari, respectiv de fiinte solicitante, creste excesiv, peste anumite limite denumite praguri naturale, atunci sistemele naturale vor suferi o distrugere lenta ce va conduce la prabusirea acestora. Taierea padurilor intr-o proportie mai mare decat capacitatea lor de regenerare va conduce la disparitia arborilor, asa dupa cum pescuitul excesiv va goli bazinele de peste, iar pasunatul cu turme prea numeroase va decima pasunile. Deci prin prag natural se intelege limita minima de mentinere a echilibrului ecosistemelor, respectiv limita in care se pot desfasura normal interactiunile dintre o anumita populatie, activitatile sale economice si mediul natural. Depasirea acestui prag atrage dupa sine disfunctionalitati in toate componentele sistemului mediului inconjurator.

Interesul economistilor pentru intelegerea interdependentelor dintre viata economica si mediul natural a crescut odata cu declansarea crizei energetice si de materii prime din anii `70 ai secolului trecut. Pentru economisti a fost evident ca o societate nu poate consuma mai mult decat produce si nu poate produce mai mult dacat suportabilitatea naturala. Este meritul economistului roman de faima mondiala, N. Georgescu-Roegen, care in lucrarea "The Entropy Law and the Economic Process" din 1971 a demonstrat ca bilanturile nu se fac numai in cadrul societatii, ci si intre societate si natura.

Studiind prejudiciile aduse mediului de catre activitatile economice, specialisti din diverse domenii stiintifice au caracterizat realitatea cu ajutorul unor concepte, notiuni si metode comune. Notiuni precum fluxuri, cicluri,entropie, sistem autoreglat etc au fost transferate in viata economica si sociala pentru a intelege mai bine consecintele cresterii si dezvoltarii asupra viitorului in armonie cu mediul natural. Asa cum a remarcat un scriitor francez - Joel de Rosnay in lucrarea "La macroscope - vers une vision global" in 1971, "Criza energetica a pus in evidenta aspectul fizic al societatii umane care nu se poate sustrage legilor implacabile ale naturii. Or societatea umana, ca orice masina sau ca orice organism, este si ea supusa acestor legi".

Studierea interdisciplinara a perturbarilor economice si ecologice a facut posibila evidentierea ansamblului de conexiuni dintre fenomenele multiple care se produc astazi si mai ales gasirea cailor de solutionare. Astfel a aparut economia si protectia mediului ca disciplina de granita intre ecologie si stiintele economice, care studiaza actele, faptele si comportamentele economice ale oamenilor la confluenta cu mediul natural. Dintre abordarile cele mai importante ale problematicii economiei mediului pot fi mentionate: repartitia si utilizarea resurselor naturale, relatia entropie-proces economic, problema externalitatilor, eficienta economica si ecologica, dimensionarea obiectivelor de dezvoltare economica si sociala in convergenta cu protectia mediului etc.

In ciuda faptului ca se ocupa de sectoare diferite ale realitatii, ecologia si economia au mai multe elemente comune. Din punct de vedere etimologic, ambele notiuni provin din cuvantul grecesc "vikos" (sau "oikia) in greaca veche) care inseamna casa, gospodarie, loc de viata, habitat. Etimologic, ecologia ar insemna stiinta fiintelor vii "acasa la ele" ("logos" inseamna stiinta). Economia ar fi stiinta ordinii sau a randuielii casei, stiut fiind ca "nomos" inseamna "a pune randuiala, ordine".

Ecologia si economia sunt inrudite nu numai sub raport lingvistic, ci si prin esenta lor. Ambele domenii se ocupa cu relatiile multiple dintre fiintele cu diverse specializari, care insa constituie elemente ale unor sisteme vii diferite: societatea formata din oameni si biosfera formata din ecosisteme naturale.

In ambele categorii de sisteme se desfasoara patru procese fundamentale, izomorfe in esenta lor: 1. productia; 2. acumularea; 3. circulatia sau distributia; 4. consumul.

Pentru ca aceste procese sa aiba loc este necesara cheltuirea unei anumite cantitati de energie si eliminarea reziduurilor.

Din mecanismul de realizare a "metabolismului bioeconomic" in cauza (productie, acumulare, circulatie si consum) al ecosistemelor naturale, economistii invata cum sa echilibreze cresterea cu descresterea resurselor naturale sau cum un sistem economic si tehnologic poate traversa o perioada de criza prin mutatii succesive ale resuselor energetice neepuizabile si eficiente.

Deosebirile dintre ecologie si economie sunt numeroase, insa cea esentiala consta in faptul ca sistemele naturale desi se dezvolta conform unui plan si unui anumit scop - supravietuirea, nu constientizeaza nici scopul, nici dezvoltarea, nici relatiile cauzale.

Constientizarea faptului ca planeta pe care vietuim nu este o mostenire de la parinti, ci un imprumut de la copiii nostri - asa cum spune un proverb amerindian - a dus la cristalizarea conceptului de dezvoltare durabila, in care se asigura armonia dintre economie si ecologie, dintre prezent si viitor.

O economie pe termen lung va purta din ce in ce mai mult trasaturi ecologice, iar gandirea ecologica va include si economic, dupa cum sustin unii ecologi, precum profesorul G. Schaefer in lucrarea "Umschau in Wissenschatt unt Technik"

Mediul natural se caracterizeaza prin trei tipuri fundamentale de functii:

Suport general al vietii. Mediul natural contine elementele esentiale ale vietii, sanatatii si bunastarii societatii umane. O parte din acestea s-au pierdut, altele au disparut sau au fost modificate prin cursul actual al dezvoltarii (de exemplu, stratul de ozon, compozitia atmosferei, frumusetea peisajelor naturale s.a.), in timp ce o alta parte a ingredientelor suport al vietii sunt pe sfarsite sau constituie subiectul unui proces ireversibil de pierdere (de exemplu biodiversitatea);

Oferta de materii prime si energie. Resursele naturale servsc drept input-uri fizice utilizate in procesul de productie si de consum, fie ca resurse regenarabile sau nereinnoibile. Resursele neregenerabile (petrolul, gazele naturale s.a.) sunt intotdeauna in curs de epuizare atunci cand intra in procesul de valorificare, pe cand resursele regenerabile (solul, padurile etc) pot fi exploatate in mod durabil sau sunt reduse de la folosirea in exces si intretinerea insuficienta;

Functia de asimilare a deseurilor provenite din activitatea economica si sociala. Pana la un anumit nivel, mediul poate asimila reziduurile in siguranta, in orice cantitate. Dincolo de acest nivel, sistemele naturale devin saturate si supraincarcate (de exemplu substante chimice toxice, metale grele, substante radioactive) si nu mai pot asimila deseurile.

Studierea relatiilor dintre activitatile economice si mediul natural este de data recenta. Economia mediului reprezinta un domeniu nou al stiintei, creatie a generatiei de economisti din ultima jumatate a secolului al XX-lea. Insa radacinile sale sunt mai vechi, in teoriile lui Marshall si Pigou, in teoria echilibrului general al lui Walras, in domeniul bunurilor publice, in teoria externalitatilor si in aplicatiile analizei cost-beneficiu.