BIZANTUL IN SECOLELE XI-XV

BIZANTUL IN SECOLELE XI-XV

Criza secolului al XI-lea

Imperiul constantinopolitan a ajuns la o maxima extindere

teritoriala, precum si la o inflorire economica si maturizare a

institutiilor sale specifice, clasice, in vremea dinastiei macedonene,

mai cu seama in vremea celui mai de seama reprezentant al acesteia,

Vasile II (976-1025). Dupa moartea acestuia a urmat o prima criza

consistenta, care s-a desfasurat ceva mai mult de o jumatate de veac si

care in interior si la hotare a cuprins practic toate domeniile vietii

sociale si statale. In plan teritorial, anterioara extindere a frontierelor,

de la Dunare si Sava la Caucaz si Eufrat, a fost urmata de o

restrangere importanta a spatiului controlat de imparatii constantinopolitani.

In spatiul Asiei Mici si-au facut aparitia turcii selgiucizi.

Acestia au reusit sa obtina o importanta victorie la Manzikert, la 19

august 1071, impotriva imparatului Roman IV Diogenes. Ca urmare,

turcii seulgiucizi, creandu-si in Anatolia propriul lor stat intrat in

istorie sub denumirea de sultanatul de la Rum, s-au instapanit in cea

mai mare parte a Asiei Mici, ajungand pana la Bosfor, in fata capitalei

bizantine. Ulterior, sub dinastia Comnenilor si cu ajutorul cruciatilor,

Bizantul a reusit sa recupereze o parte din regiunile microasiatice, fara

insa a putea lichida prezenta turceasca din inima podisului anatolian.

In acelasi an 1071 se inregistrau pierderi teritoriale si in

Occident. In partile sudice ale Italiei, precum si in Sicilia, Bizantul era

inca prezent. La mijlocul secolului XI au aparut acolo normanzii.

Acestia au cucerit pe rand posesiunile bizantine (ultima fortareata

bizantina, Bari, a cazut in anul 1071) si au organizat acolo un stat

vasal papalitatii ce a devenit ulterior baza de atac in tentativele

normande de cucerire a spatiului balcanic si chiar a Contantinopolului.

Tot in raporturile cu Occidentul, veacul al XI-lea a adus si alte

realitati legate de existenta imperiului romano-german, ce s-a impus

tot mai mult contestand pretentiile de monarhie universala, precum si

actiunea papalitatii. Intr-un cadru complex, in anul 1054, s-a produs,

cu urmari profunde si durabile atat in plan religios, cat si in plan

politic, asa numita "marea schisma", respectiv separarea comunitatii

crestine in bisericile romano-catolica si bizantino-ortodoxa ce si-au

impus fiecare pecetea lor asupra unei parti a evolutiei istorice a

continentului.

Granita nordica a Imperiului a devenit tinta presiunii crescande a

unor popoare nomade si razboinice apartinand ultimului val de

migratori proveniti din Asia, respectiv pecenezii si uzii. Avandu-si

bazele de plecare in zonele nord-dunarene si nord-pontice, atacurile

pecenege au devenit tot mai frecvente dupa 1028, transformandu-se de

fapt intr-un razboi pecenego-bizantin care a durat mai multe decenii si

care s-a soldat de fapt cu pierderea controlului politic bizantin in

regiunile balcano-dunarene. In acel context, timp de aproape doua

decenii, spatiul dintre Dunare si Mare al Dobrogei istorice s-a

emancipat de sub controlul Bizantului, fiind practic independent si

avand in frunte conducatori, precum Tatos, Sestlav si Satzas. Aceeasi

imparati din dinastia Comnenilor incepand cu Alexis I (1081-1118) au

reusit sa restabileasca pentru circa un veac controlul bizantin in

intregul spatiu balcanic.

Criza interna s-a manifestat in plan politic, social si economic.

Istoricul si omul politic Mihail Pselos constata in "Cronografia" sa ca

imparatii bizantini din secolul al XI-lea au cheltuit nesabuit marile sume

de bani adunate de Vasile al II-lea. Veacuri de-a randul nomisma, moneda

de aur bizantina, fusese etalonul aur al lumii medievale europene. Spre

mijlocul secolului al XI-lea, aceasta a inceput sa se devalorizeze continuu

de la cele 24 de karate constante atatea veacuri. Fenomenul ca atare a fost

ireversibil si locul de etalon a fost preluat de catre monedele comunelor

italiene, in primul rand de ducatul venetian. Atacurile din afara,

razboaiele civile interne, fiscalitatea tot mai opresiva au lovit in viata

urbana, constatandu-se inceputul decaderii mestesugurilor si a comertului

bizantin, fenomen in fapt, atunci si mai tarziu, invers in raport cu ceea ce

se intampla in Europa occidentala unde avantul vietii urbane pe toate

planurile era in evident contrast si contratimp cu declinul vietii orasanesti

din spatiul bizantin.

In cursul secolului al XI-lea, importante transformari cu

consecinte nefaste pentru stat au inceput sa se manifeste in lumea

rurala. Veacuri de-a randul, de la imparatii isaurieni la cei

macedoneni, un element de baza al puterii materiale si militare a

Bizantului il alcatuise taranimea libera organizata in propriile

comunitati rurale. Acesti tarani liberi in calitate de contribuabili au

asigurat o buna parte a finantelor, iar in calitate de stratioti (tarani

soldati) au asigurat succese pe campurile de batalie, stabilitatea si

chiar extensia continua a granitelor pe mai multe directii. Inca in

secolele IX-X in spatiul rural al Bizantului, alaturi de mica proprietate

taraneasca ca si de proprietatea statului, au inceput sa apara si

proprietati funciare tot mai mari. Stapanii si deci beneficiarii acestora

au purtat denumirea de dinati ("puternicii") si ei corespund din multe

puncte de vedere cu ceea ce au fost in apus feudalii. Astfel, si in

Bizant a inceput sa se desfasoare un proces de feudalizare, de aservire

a taranimii libere, proces asemanator prin continutul sau fenomenelor

petrecute in alte parti ale Europei. Incet si in Bizant a inceput sa apara

categoria taranilor dependenti numiti pareci ("vecini").

Fenomenul crearii unei aristocratii provinciale de tip feudal

(numit adeseori si militara in contrast cu aristrocratia birocratica

numita si civila ce se afla in cea mai mare parte in capitala pe langa

imparati) a fost combatut de catre imparatii macedoneni in secolul al

X-lea. Prin legislatia lor, acestia au urmarit mai multe obiective,

precum: pastrarea organizarii militare stratiotice, mentinerea unui

numar cat mai mare de tarani liberi, deci contribuabili, impiedicarea

formarii unei aristocratii provinciale opusa autoritatii centrale etc.

O data cu domnia lui Roman III (1028-1034), legislatia pentru

apararea proprietatii taranimii libere si a stratiotilor a cazut in

desuetitudine, nemaifiind nicicum aplicata, ceea ce a provocat o

ampla afirmare a aristrocratiei provinciale, cu multiple consecinte

nefaste pentru structura traditionala a lumii bizantine. In planul

guvernarii, intre anii 1025-1081 a fost o pronuntata instabilitate,

succedandu-se la tron nu mai putin de 13 basilei. Acestia au facut

parte din doua grupari aristrocratice distincte, cea civila, constantinopolitana

si cea provinciala, militara. In general, majoritatii imparatilor

le-a fost caracteristica pasivitatea fata de problemele vremii,

incapacitatea gasirii unor solutii corespunzatoare noilor imprejurari.

Majoritatea imparatilor au apartinut gruparii civile si ca exponenti ai

acesteia au promovat o fiscalitate excesiva, o restrangere, prin

licentiere, a efectivelor militare, o inmultire a functiilor onorifice

rasplatite dintr-un buget in continua diminuare etc. Au fost o serie de

razboaie civile insotite si de revolte, precum cea a sarbilor si

bulgarilor din anii 1040-1041 ca si a vlahilor si grecilor din Thessalia

din anul 1066.

Perioada comnena

Criza a luat sfarsit prin victoria aristrocratiei provinciale, care l-a

impus pe tron pe capabilul general Alexis Comnenul, intemeietor al

unei dinastii ce a condus destinele statului pana in anul 1185, cand a

fost urmata timp de doua decenii de dinastia Anghelilor ce si-a

incheiat existenta o data cu cucerirea Constantinopolului, de catre

cruciatii occidentali in aprilie 1204. Perioada dinastiei Comnenilor

reprezinta in fapt ultima etapa in care se mai manifesta Bizantul ca

imperiu, factor politic important al lumii de atunci. Ei au reusit sa

stopeze, vremelnic, si relativ, declinul statului bizantin, care ulterior s-a

faramitat, s-a diminuat continuu in favoarea vecinilor, devenind in

veacurile XIV-XV un oras-stat inainte de a fi incorporat in totalitate in

nou aparutul imperiu al sultanilor otomani.

La urcarea sa pe tron in anul 1081, Alexis I avea in fata o

situatie interna si externa deosebit de grava. Fiica sa, Ana Comnena,

ce i-a inchinat o celebra biografie encomiastica, spunea ca atunci:

,,Imperiul se limita de la orasul Adrianopol si pana la tarmurile

Bosforului", ceea ce nu era departe de realitatea istorica. In decurs de

cativa ani, Alexis I a desfasurat actiuni ofensive, recuperatoare pe mai

multe directii. In primul rand a reusit sa stavileasca si sa respinga

ofensiva normanzilor ce urmareau anexarea intregii Peninsule Balcanice

si formarea unui mare stat mediteranean. Si cu ajutorul Republicii

venetiene, ce si-a inceput atunci destinul ei mediteranean, Alexis a

inlaturat prezenta normanda in Balcani, in anul 1085. Al doilea obiectiv

urmarit, de asemenea cu succes, a fost inlaturarea ocupatiei pecenege si

readucerea sub autoritatea bizantina a teritoriilor nord-balcanice si de la

Dunarea de Jos. In anul 1091, cea mai mare parte a pecenegilor si uzilor

a fost zdrobita si eliminata, iar cumanii s-au retras in stanga Dunarii,

fiind incheiat asa-numitul "razboi scitic" prin revenirea efectiva a

Bizantului la Dunare de la Belgrad pana in Delta.

Al treilea obiectiv l-a constituit recuperarea Asiei Mici, fosta

multa vreme principala baza a puterii Bizantului. Recuperarea

teritoriilor asiatice s-a aflat in stransa legatura si cu relatiile cu lumea

catolica occidentala, acolo unde aparuse deja ideea unor cruciade spre

Ierusalim, "tara sfanta". In istoriografie e inca discutata autenticitatea

cererii de ajutor adresata Occidentului de catre imparatii bizantini.

Oricum, prima cruciada, cu cele doua etape ale ei, populara, respectiv

nobiliara, a atins si Bizantul si in primul rand capitala acestuia.

Contactul, pentru prima data pe o scara mai larga, al occidentalilor cu

bizantinii avea sa provoace neintelegeri de tot felul ce au evoluat apoi

in ostilitate si ura reciproca, vizibila de altfel in creatiile istoriografiei

si finalizate in deturnarea cruciadei a patra, soldata cu cucerirea si

jefuirea salbateca de catre aceiasi occidentali a Constantinopolului.

Alexis I s-a implicat amplu in prima cruciada, obtinand chiar o

recunoastere formala a suzeranitatii sale de catre cavalerii occidentali.

Ulterior, acestia au format statele latine din Orient, independente in

raport cu Bizantul, ce si-a restabilit autoritatea doar asupra unei parti a

Asiei Mici, pana la marginile Siriei si la poalele Caucazului. Ioan al

II-lea Comnenul (1118-1143) si Manuel Comnenul (1143-1180) au

continuat si consolidat succesele obtinute de intemeietorul dinastiei,

fara a fi putut impiedica manifestarile declinului. A urmat apoi domnia

sangeroasa, controversata, a lui Andronic I Comnenul (1183-1185),

initiator al unui program de reforme structurale pe care nu a avut timp

a le materializa datorita rasturnarii sale violente de pe tron si uciderii

in anul 1185.

Declinul si decaderea Bizantului

In acelasi an 1185, in spatiul balcanic a debutat o rascoala a

romanilor balcanici (vlahilor) si a bulgarilor condusa de fratii romani

din familia Asanestilor. Aceasta s-a soldat cu crearea statului

romanilor si bulgarilor cunoscut in istorie si sub denumirea de statul

Asanestilor, ce a jucat apoi, timp de cateva decenii, un rol de prima

marime in Europa, mai cu seama in vremea imparatilor Ionita cel

Frumos (1197-1207) si Ioan Asan II (1218-1241).

Aparitia acestui stat a dus la prabusirea dominatiei bizantine in

partile central rasaritene ale Peninsulei. Spre vest, in apropiere, se crea

spre sfarsitul secolului al XII-lea statul sarbesc condus de dinastia

Nemanizilor, in timp ce alte spatii balcanice erau anexate si incorporate

in regatul maghiar al Arpadienilor. In paralel cu diminuarea

substantiala din punct de vedere teritorial a prezentei sale in spatiul

balcanic, Bizantul pierdea consistent si in Asia, unde turcii selgiucizi

redobandeau insemnate teritorii bizantine si lichidau statele latine

create de occidentali. In acest context, o puternica lovitura avea a fi

primita din partea occidentalilor. Acestia au devenit tot mai prezenti in

spatiul bizantin in secolul XII. Astfel, intr-o masura crescanda,

negustorii italieni, venetieni si genovezi si-au impus controlul asupra

comertului, fiind privilegiati in raport cu autohtonii care, nemultumiti,

au actionat nu o data violent impotriva lor. Tendintele expansioniste

ale Occidentului tot mai pronuntate in secolul al XII-lea vizau statul

bizantin, chiar desfiintarea acestuia. Ositilitatea reciproca a celor doua

lumi bizantino-ortodoxa si catolica-occidentala s-a adancit continuu.

In acest context s-a desfasurat cruciada a patra (1202-1204), gandita

initial pe directia Ierusalim si finalizata prin cucerirea

Constantinopolului si a o serie de teritorii bizantine ce au devenit

posesiuni ale occidentalilor, precum: Imperiul latin de Constantinopol,

regatul Thesalonicului, Ducatul de Achaia etc. Trei optimi din

teritoriile cucerite, inclusiv din capitala, au revenit Venetiei.

Prezenta politica conducatoare a latinilor in zonele Bizantului nu

s-a putut consolida, fiind inlaturata datorita loviturilor consecutive,

uneori conjugate, ale Asanestilor, Imperiului Bizantin de la Niceea etc.

Cucerirea latina a fost insotita de o jefuire sistematica, a avut

consecinte negative in plan economic mai consistente decat cele

provocate ulterior de otomani, au fost in felul acesta potentata criza si

declinul lumii bizantine. Nu toate teritoriile bizantine au fost cucerite

de invadatori. Intr-o parte a Peninsulei Balcanice, cu centrul la Epir, s-a

pastrat independent un nucleu statal condus de familia Anghelilor,

care si-au organizat stapanirile sub forma unui despotat, avand chiar

pretentii imperiale de restaurare a statului bizantin. Pe coastele pontice

ale Asiei Mici s-a creat Imperiul de la Trapezunt, care si-a avut apoi,

ca stat bizantin, sub dinastia Marilor Comneni, propria sa existenta

pana la lichidarea sa de catre sultanul Mahomed II in anul 1461. Cel

mai important dintre cele trei state bizantine ce au existat in perioada

faramitarii politice a fost, intr-o parte a Asiei Mici, imperiul de la

Niceea condus de dinastia Lascarizilor. Suveranii de la Niceea,

precum: Teodor I (1205-1222), Ioan III Vatatzes (1222-1254), Teodor

II Lascaris (1254-1258) au fost conducatori de stat eficienti. Ei au

promovat in buna masura o politica interna asemanatoare inaintasilor

lor din dinastia macedoneana. S-au sprijinit pe taranimea libera si au

reusit o vreme sa stavileasca tendintele anarhice ale nobilimii

posesoare de domenii feudale. Au stimulat mestesugurile sau comertul

practicate de bizantini. Principala lor realizare a constituit-o actiunea

de eliberare si de reunificare a teritoriilor bizantine incheiata o data cu

intrarea victorioasa in Constantinopol in anul 1201 a imparatului

Mihail al VIII-lea (1259-1282) intemeietor al unei noi dinastii, a

Paleologilor, aflati apoi in fruntea destinelor constantinopolitane pana

la cucerirea definitiva a Bizantului de catre Mahomed II.

Veacurile XII-XIII s-au caracterizat si prin importante modificari

in planul intern al institutiilor, al vietii materiale si al realitatilor

sociale a unei lumi devenite feudala. Restrangerea teritoriala

continua, ca si numeroasele invazii si razboaie din teritoriul bizantin,

au avut drept urmare accentuarea crizei economice ce a debutat in

secolul XI si a fost doar temporar si partial stopata de unii dintre

imparatii dinastiilor Comnenilor si Lascarizilor. Productia agricola si-a

mutat centrul de greutate dinspre rasarit spre apus, diminuandu-se

continuu. O serie de importante centre urbane au fost pradate si

distruse sau pierdute definitiv. Astfel ca s-au diminuat continuu rolul

si ponderea productiei mestesugaresti bizantine. Din exportator masiv

de produse de lux sau de uz comun, Bizantul a devenit un importator

cu tot mai putine resurse pentru a achizitiona produse costisitoare din

import. Comertul a trecut in mainile negustorilor straini, in principal

ale venetienilor si genovezilor, avand loc astfel o infeudare economica

de catre occidentali. Unele reforme de caracter protectionist au esuat.

Moneda bizantina, odinioara simbol al puterii si stabilitatii din Bizant

si-a diminuat continuu valoarea sa (nomisma de aur a involuat de la 24

la 8 karate si apoi a incetat a mai fi batuta).

Monedele straine, in special cele occidentale, au inlocuit

monedele bizantine, iar sumele dobandite de statul bizantin si de

supusii imparatului erau net inferioare celor dobandite de

intreprinzatorii latini, occidentali, ce se bucurau de regim de

extrateritorialitate si de o serie de privilegii economice, judiciare,

politice etc.

Sub Comneni, si apoi in veacul XIII, s-au cristalizat o serie de

forme si institutii de natura feudala, dintre care unele isi aveau radacini

mai vechi. Specifice Bizantului din acest punct de vedere au fost pronoia,

exkuseia si charisticonul, precum si regimul celor doua categorii sociale

specifice: dinatii si parecii. Pronoria a aparut in cursul veacului XI si a

evoluat continuu apoi in veacurile urmatoare. Ca realitate istorica

specifica Bizantului are si o serie de asemanari cu institutia occidentala a

beneficiului, cu iqta existenta in lumea arabo-musulmana si cu timarul

generalizat mai tarziu de otomani in spatiul balcanic.

La inceput, pronoia era de fapt un sistem de concedare de catre

stat catre unii particulari a unor venituri (munca, produse, bani)

rezultand din activitatea unor producatori directi pe o anumita suprafata

agricola, de dimensiuni variabile, a carei proprietate ramanea in

continuare cea a statului. Asadar, de la inceput pronoia era de fapt un

beneficiu conditionat, temporar si revocabil, depinzand de detinerea

unor demnitati reale sau onorifice si, in ultima instanta, de bunavointa

imparatului. Asa cum s-a aratat, asaltul aristocratiei provinciale asupra

proprietatii stratiotice a diminuat continuu efectivele militare ale

imperiului. Comnenii, ei insisi exponenti ai aristocratiei provinciale,

au extins sistemul, acordarea unei pronoia fiind conditionata in esenta

de serviciul militar in favoarea imparatului. Durata acordarii acesteia a

urmat aceeasi cale ca si beneficiul in Occident in sistemul feudovasalic,

respectiv caracterul vremelnic, apoi viager si in sfarsit ereditar

al unui contract dintre stat si un particular. Cu timpul, in fapt, pronoria

a devenit o proprietate ereditara, iar caracterul ei conditionat de

serviciul militar tindea spre disparitie sau in destule cazuri nu mai era

respectat. Astfel, incepand cu Comnenii, fizionomia raporturilor de

proprietate asupra pamantului in Bizant s-a schimbat in mod radical

asa cum se poate lesne vedea din analiza a o serie de carti cadastrale

(praktika). Proprietatea pronoiara s-a generalizat, devenind predominanta,

iar vechea proprietate de tip stratiotic s-a restrans continuu

fara a fi disparut cu totul pana la disparitia Bizantului.

Acordarea unei pronoia a devenit si o forma de legatura publica

intre stat si supusii sai din partea superioara a societatii, fara a se

ajunge insa la rigurozitatea legaturilor vasalice din apusul Europei,

chiar daca in unele cazuri, incepand cu secolul XII, au fost copiate si

unele modele occidentale privind apanajele, omagiul etc.

Daca pronoia poate fi asemanata intr-o anumita masura cu

institutia apuseana a feudei, charisticonul este caracteristic Bizantului,

o anumita forma de proprietate, mai degraba de uzufruct, pe care nu o

intalnim nicaieri in alta parte in lumea europeana.

Imparatii isaurieni desfiintasera proprietatea funciara a bisericii.

Restabilirea cultului icoanelor in lumea bizantino-ortodoxa dupa 843 a

avut drept rezultat, intre altele, si o refacere a proprietatii bisericesti.

De la o generatie la alta, in mainile patriarhiei si al slujitorilor acesteia

s-au acumulat, prin donatii sau in alte modalitati, intinse suprafete de

pamant, nu putine impreuna cu taranii dependenti ce locuiau acolo.

Spre deosebire de Occident, proprietatile bisericesti din Bizant erau

controlate si de catre stat, iar cei ce traiau acolo trebuiau sa achite

acestuia o serie de obligatii de tot felul. Aceste venituri au fost in

destule cazuri concesionate de catre stat unor particulari, care

vremelnic s-au bucurat de toate avantajele pe care le avea in locurile

respective statul, nu o data stabilindu-se si traind in manastiri si alte

lacasuri ale bisericii, ca in propriile lor lacasuri feudale. Charisticonul

a cunoscut totusi o multa mai mica raspandire decat pronoia de tip

conditionat sau proprietatile depline scutite in genere de obligatii, de

tip alodial.

In Bizantul tarziu, o larga raspandire a cunoscut-o excusia, adica

imunitatea de tip feudal. La inceput, aceasta a fost o scutire partiala

sau totala, astfel ca beneficiarul, un feudal in fond, cu tarani

dependenti, nu mai trebuia sa verse o serie de impozite al caror numar

si valoare varia foarte mult. In Bizant, imunitatea fiscala s-a largit

continuu cu consecinte deloc pozitive pentru finantele statului. Au

aparut cu timpul si forme de imunitate administrativa, dar niciodata de

imunitate juridica, autoritatea tribunalelor imperiale bazate pe normele

dreptului roman, mentinandu-se in Bizant pana la disparitia acestuia.

Situatia taranimii in lumea bizantina tarzie a fost complexa si

este insuficient cunoscuta. Este incontestabil ca incepand cu secolul al

XII-lea majoritatea taranilor liberi contribuabili si soldati (demosiarioi

si stratioti) si-au pierdut statutul de oameni liberi si proprietari

devenind pareci, dependenti de stapanii lor. Oricum, taranimea libera

nu a disparut cu totul, mai ales in zonele montane sau altele mai putin

propice, datorita conditiilor naturale, formarii unor mari proprietati

funciare. Spre deosebire de Apus, taranii dependenti din Bizant, ca de

altfel si din statele sud-slave care au copiat modelul bizantin, au ramas

liberi din punct de vedere personal si nu au fost supusi legarii de glie.

Ei se puteau deplasa, depune marturie in justitie si chiar intenta

procese celor privilegiati sa se adreseze imparatului. Aveau o serie de

drepturi asupra pamantului pe care il ocupau si pe care il puteau testa,

vinde, dona etc. cu conditia ca noul detinator sa respecte obligatiile

contractuale fata de stapan. Astfel, in practica, s-a ajuns la o crestere a

autoritatii stapanului si o diminuare a relativei libertati a taranului

dependent. In lumea rurala s-a mentinut o stratificare, coexistand

alaturi bogati si saraci carora li se adauga si o categorie speciala, cea a

mistotilor (zilieri, muncitori salariati).

Evident ca ritmul feudalizarii raporturilor sociale in Bizant nu a

fost uniform, existand mari deosebiri intre diferitele regiuni. Anumite

zone, precum: Thessalia si Penopolezul au avut un numar mai

insemnat de puternice familii feudale. Acestea isi aveau de regula

resedinta in orase, ceea ce se constituie iarasi intr-o trasatura

caracteristica a organizarii feudale a Bizantului.

Transformarile in domeniul structurilor sociale au determinat si

o serie de modificari ale organizarii de stat. In Bizantul clasic,

institutiei imperiale ii reveneau in mod despotic, asemenea intr-o

anumita masura modelului oriental, toate atributele puterii in stat.

Imparatul intruchipa legea. Era comandantul suprem al armatei,

numea demnitarii ce alcatuiau administratia centrala si locala, controla

biserica. Intreaga aceasta realitate a absolutismului imperial se baza si

pe religie: imparatii bizantini erau socotiti alesi ai lui Dumnezeu pe

pamant, instrumente ale vointei divine. Existau in fapt si anumite

limite. Astfel, spre deosebire de Orient, cel putin formal, imparatul nu

era deasupra legii si era insasi legea, in sensul ca facand legile, el era

obligat sa le respecte. In exercitarea atributelor sale de conducere a

statului, imparatul era ajutat de un aparat de stat riguros organizat,

despre care avem numeroase marturii scrise de natura juridica, literara etc.

In cadrul aparatului central existau trei categorii de functii: onorifice

(demnitati), de stat (oficiile, asemanatoare ministerelor din epoca

moderna), palatine (ce tineau de persoana imparatului la palatul

acestuia). O data cu veacul XII s-au produs o serie de modificari. A

devenit tot mai vizibila ingradirea puterii imperiale. Existasera si mai

inainte senatul si sinodul ca institutii ce isi aveau propriul lor rol in

stat alaturi de imparat. Rolul acestora nu a crescut, ci dimpotriva.

Imparatii au inceput a fi subordonati intr-o masura crescanda

aristocratiei feudale, aparand chiar si anumite forme ale adunarilor de

stari. Autoritatea imperiala a fost diminuata, de asemenea, de starea

endemica de anarhie, de razboaiele civile tot mai frecvente, de

rasturnarile celor aflati pe tron chiar de competitori membrii ai

familiei imperiale etc. Alaturi de imparati exista aparatul central si

local de guvernare. Inmultirea excesiva a demnitatilor si functiilor,

precum si amestecarea lor au fost caracteristice perioadei. S-a

feudalizat sistemul militar asemenea celui al cetelor feudale existente

in Occident. Intre altele, aceasta a determinat o diminuare catastrofala

a efectivelor militare (in vremea macedonenilor, imparatii aveau la

dispozitie efective de cel putin 150.000 osteni, iar sub Andronic al II-lea

(1282-1328) efectivele terestre erau doar de 3.000 osteni, iar flota de

razboi altadata stapana a Mediteranei disparuse cu totul).

Unul dintre succesele politice iconoclaste fusese si aducerea

ierarhiei bisericesti in frunte cu patriarhul constantinopolitan sub un

relativ control al autoritatii imperiale. In Bizantul tarziu, biserica s-a

emancipat in buna masura. Apare chiar un aspect paradoxal. Pe

masura ce Bizantul se restrangea din punct de vedere teritorial, iar

prestigiul monarhilor sai se diminua continuu, crestea peste hotare in o

buna parte a Europei autoritatea patriarhiei constantinopolitane,

considerata simbol si aparatoare a ortodoxiei. O asemenea realitate era

determinata neindoielnic si de dezorganizarea politica generala,

scaderea veniturilor statului, saracia chiar a familiei imperiale ajunsa,

mai mult sau mai putin, sa cerseasca si chiar sa suporte in Occident

umilinte pentru neplata unor datorii insignifiante ca valoare. In fapt,

cu mult inainte de a disparea de pe scena istoriei, imparatii bizantini

nu mai erau altceva decat niste modesti conducatori balcanici, lipsiti

de bogatie si putere si supusi otomanilor a caror vasali erau inca din

anul 1371.

Alungarea latinilor si restaurarea autoritatii imperiale la

Constantinopol in anul 1261 insemna de fapt o reunificare a putinora

dintre teritoriile ce apartinusera odinioara Bizantului. Atunci Mihail al

VIII-lea Paleologul exercita autoritate doar asupra Asiei Mici

occidentale, a Traciei, a Macedoniei, a Thessaliei, a Peloponezului si a

catorva dintre insulele eggene. In deceniile urmatoare, Bizantul a

trebuit sa duca lupte la toate frontierele sale, in egala masura cu turcii

musulmani in Rasarit, cu balcanicii ortodocsi spre Nord si cu catolicii

occidentali. Pe rand sau concomitent, tuturor acestora au fost nevoiti a

le ceda noi si noi teritorii. Dificultatilor externe li s-au adaugat

pustiitoare si dezastruase framantari interne, inclusiv razboaie civile,

precum cel dintre Ioan V Paleologul (1341-1391) si ginerele sau Ioan

VI Cantacuzinul (1341-1354). Situatia Bizantului s-a agravat la

jumatatea veacului, cand turcii s-au instapanit si in spatiul balcanic,

transformand Adrianopolul in principala baza in lupta pentru

instapanirea in toate teritoriile ce facusera parte inainte din Bizant.

Incepea atunci agonia a ceea ce devenise de fapt mai mult un oras stat

in jurul Constantinopolului si un despotat in Peloponezul aflat la sud

de istmul Corint. Cererile adresate Occidentului, inclusiv calatoriile

intreprinse de unii imparati pentru un iluzoriu ajutor, au ramas fara

rezultat. Dupa 1371, cu intermitente, Bizantul a trebuit sa plateasca

tribut, sa furnizeze otomanilor trupe militare in actiunile acestora

impotriva crestinilor, sa trimita ostatici din familia imperiala la turci etc.

Cruciadele tarzii, nu o data prezentate si ca forme de ajutorare a

Bizantului de catre Occident, au fost ineficiente soldandu-se de regula

cu esecuri rasunatoare pentru apuseni. Conditionarea de catre

occidentali a ajutoarelor impotriva paganilor otomani prin renuntarea

la ortodoxie si recunoasterea primatului papal nu au avut darul de a

usura o apropiere dintre Occident si Bizant si salvarea acestuia din

urma. La sfarsitul secolului al XIV-lea chiar au fost cateva planuri si

incercari timide ale turcilor de a ocupa Constantinopolul. Orientarea

otomanilor spre alte fronturi balcanice sau orientale au amanat

destinul fatal al bizantinilor.

In ajunul caderii Bizantului, in lumea bizantina s-au conturat trei

orientari politice reflectate si in literatura istorico-politica, respectiv al

filolatinilor, al filootomanilor si cel "patriotic" filogrecesc.

Tanarul sultan Mehmed II (1451-1481), preluand puterea, si-a

propus ca prim obiectiv lichidarea Bizantului (oras care atunci

cuprindea 50.000 de locuitori, mai putin de o zecime din populatia

epocii clasice). Dupa un asediu de doua luni, cu infruntari dramatice

dintre cei 200.000 militari ai sultanului si cei circa 30.000 osteni

bizantini si occidentali aflati sub comanda ultimului imparat bizantin

Constantin XI (1448-1453), la 29 mai 1453 ostile lui Mehmed II au

patruns in Bizant, care a devenit noua capitala a sultanului. Simbolul

ortodoxiei de pana atunci, catedrala ortodoxiei, Sf. Sofia a devenit

moschee. Ocuparea Constantinopolului de catre turci constituia un

eveniment deosebit de important pe planul istoriei mondiale (unii

istorici au considerat ca Evul Mediu s-a terminat o data cu instalarea

sultanului turc pe malurile Bosforului), ceea ce intre altele consolida

definitiv statul otoman si ca stat european.

Unele teritorii bizantine putin intinse au mai supravietuit cativa

ani. In anul 1456 a fost ocupata Atena, in anul 1460 Moreea, iar

caderea sub turci a Trapezuntului marca momentul in care ultimul

teritoriu bizantin isi pierdea independenta.

In decursul mai multor veacuri, teritorii care alta data intrau in

granitele Imperiului Bizantin au format o serie de state care si ele la

randul lor au disparut apoi, trecand sub regimul dominatiei otomane ca

si Constantinopolul. Astfel, creatia politica si mostenirea pe acest plan

a Bizantului a disparut treptat. Perioada declinului si disparitiei

politice a Bizantului coincide cu o perioada de efervescenta creativa in

domeniul cultural, spiritual. Mostenirea culturala bizantina a

supravietuit. Civilizatia Bizantului nu a disparut in 1453, ci a

continuat sa traiasca si sa se dezvolte, ceea ce justifica pe deplin

afirmatia lui Iorga despre existenta in istorie pana inspre vremurile

moderne a unui adevarat Bizant dupa Bizant.

Lumea sud-slava in secolele XI-XIV

Timp de aproximativ doua secole realitatile social-politice ca si

cele ale vietii materiale ale slavilor sud-dunareni au fost cele

caracteristice lumii bizantine. Distrugerea propriei vieti statale in mare

masura incipiente a slavilor de sud a fost insotita de progrese din cele

mai diverse in domeniile vietii economice ale manifestarilor culturale

si religioase. Slavii de sud au fost incadrati in unitatile teritorialadministrative

bizantine intre care cele mai importante erau themele,

Paristrion (Paradunavon), Bulgaria, Serbia, Macedonia, Dalmatia etc.

A existat o opozitie a elementelor locale fata de autoritatea centrala de

la Constantinopol in contextul general al crizei imperiului bizantin ce

i-a provocat dupa secolul al XI-lea un declin tot mai accentuat urmat

de o criza. In acest context s-a petrecut procesul de emancipare de sub

stapanirea bizantina a unor popoare balcanice, in special a sarbilor si

bulgarilor care si-au creat apoi propriile lor state si au exercitat o

vreme o adevarata hegemonie in spatiul balcanic.

In secolul al XII-lea, sub dinastia comnenilor, Imperiul Bizantin

a trecut prin numeroase framantari interne dublate de presiuni tot mai

puternice la hotare. In acest context a sporit continuu nemultumirea

populatiilor din spatiul balcanic si s-au intensificat manifestarile lor

vizand emanciparea. Spre sfarsitul veacului incercarile de reforme

social-economice si politice, ce urmareau redresarea interna si

ingradirea marilor feudali promovate de Andronic I Comnenul (1183-

1185) ca solutie a crizei, au fost lichidate prin inlaturarea violenta a

acestuia de la tron ca urmare a revoltei feudalilor condusi de cel care,

victorios a fost un intemeietor de dinastie, respectiv Isac II Anghelos

(1185-1195). Preluand puterea la Constantinopol acesta a promovat

intre altele o politica fiscala extrem de opresiva. In acest context a

izbucnit in regiunile muntoase ale Balcanilor o rascoala spre sfarsitul

anului 1185, la care participau in egala masura vlahi (romani

balcanici) si bulgari. In fruntea acestei revolte s-au aflat fratii romani

Asan si Petru, intemeietori de dinastie. Astfel s-a nascut un nou stat

independent, de fapt si apoi de drept in spatiul balcanic condus de o

dinastie romaneasca cu compozitie etnica combinata si care a intrat in

istorie sub denumirea de statul si apoi imperiul Asanestilor sau

imperiul romano-bulgar. Incepand din 1186 impotriva noului stat

bizantinii au intreprins mai multe expeditii ce au esuat. Apoi

conducatorii de la Tarnovo au desfasurat operatiuni militare impotriva

Bizantului adaugandu-si stapanirilor lor noi teritorii mai ales in

vremea lui Ionita cel Frumos, cunoscut si ca Ionita Caloian ce a

condus destinele statului intre anii 1197-1207. El a stapanit atunci o

buna parte a Peninsulei Balcanice. A fost o vreme in relatii politice si

religioase cu pontiful roman Inocentiu IV, care, in corespondenta sa,

i-a recunoscut ascendenta sa, respectiv originea sa romaneasca.

In conditiile complexe ale cruciadei a IV-a (1202-1204) s-a

ajuns la o infruntare intre statul asanestilor si occidentali pentru

hegemonie balcanica. In batalia de la Adrianopole din 14 aprilie 1205,

fortele militare ale nou aparutului Imperiu Latin de Constantinopol au

fost zdrobite si pentru o vreme Ionita a asigurat hegemonia statului sau

in intregul spatiu din dreapta Dunarii. Rolul preponderent al

asanestilor in sud-estul Europei a fost consolidat de catre Ioan Asan al

II-lea (1218-1241) care s-a considerat, in egala masura, imparat al

romanilor (vlahilor) si bulgarilor. Apoi dinastia asanestilor in linie

directa s-a stins. Au urmat o serie de framantari interne. Conducerea

statului a fost acaparata succesiv de elemente de origine tatareasca si

apoi bulgara. La inceputul secolului al XIV-lea in felul acesta exista

un stat condus de o dinastie bulgara intrata in istorie sub denumirea de

al doilea tarat bulgar. Treptat dupa 1330, cel de-al doilea tarat bulgar

s-a scindat in trei parti componente, respectiv: taratul de la Tarnovo,

taratul de la Vidin si despotatul dobrogean, care pe rand, in conditiile

presiunii otomane au disparut spre sfarsitul veacului al XIV-lea. Astfel

taratul de la Tarnovo a fost cucerit de otomani la 1393 si transformat

in pasalac. Dupa trei ani ca urmare a esecului la Nicopole a cruciatilor

a disparut si taratul de la Vidin. Despotatul dobrogean si-a avut

aproape o jumatate de veac propriul sau destin unindu-se apoi in anul

1388 cu Tara Romaneasca sub sceptrul lui Mircea cel Batran inainte

ca sa se generalizeze stapanirea otomana in dreapta Dunarii de Jos in

jurul anului 1420.

Tot in cursul secolului al XII-lea a inceput, alaturi de vlahi si

bulgari si procesul de emancipare al sarbilor, mai intai sub forma unei

autonomii statale si apoi sub forma unui stat independent devenit

ulterior imperiu. Creatorul unei noi vieti statale si intemeietor de

dinastie nationala, sanctificata ulterior a fost Stefan Nemania (cca

1168-1195). Acesta a creat in inima balcanilor un stat care a devenit

practic independent in jurul anului 1180. Urmasul sau a fost Stefan I

intrat in istorie ca fiind Parvovenceani, primul incoronat si care a

domnit intre anii 1196-1227. Noul stat aparut a evoluat in egala

masura, in cursul secolului al XIII-lea, pe doua directii, al feudalizarii

in plan intern si al expansiunii teritoriale in raport cu vecinii. Astfel,

dupa modelul bizantin, au existat acolo o serie de realitati de natura

feudala. A fost copiat acelasi model bizantin in ceea ce priveste

structurile statale in domeniu administrativ, juridic, religios. La

inceputul secolului al XIV-lea, statul sarb a inceput promovarea unei

politici vizand instaurarea hegemoniei sale balcanice. In lupta de la

Velbujd din 28 iulie 1330, alianta bizantinilor, a bulgarilor si a

romanilor lui Basarab I a fost infranta ceea ce a permis pentru o vreme

instaurarea hegemoniei sarbesti in spatiul balcanic. Ea a fost realizata

de catre Stefan Dusan conducator al statului sarb intre anii 1331-1355.

El s-a preocupat de problemele interne alcatuind doua variante

succesive ale unui cod de legi ce-i poarta numele (Zakonicul lui Stefan

Dusan) si care a avut apoi veacuri de-a randul circulatie in intregul

spatiu al Europei bizantino-ortodoxe. El a cucerit importante teritorii

ce apartinusera inainte Bizantului, intitulandu-se "imparat al sarbilor si

al romeilor (bizantinilor)". A incercat fara succes sa se incoroneze la

Constantinopol. Domnia sa a reprezentat apogeul Serbiei medievale,

iar cele realizate de el au ramas ulterior un simbol si ideal in istoria

sarbilor. In intinsul stat, pestrit din punct de vedere etnic, pe care

Stefan Dusan l-a lasat la moartea sa, era insuficient consolidat din

punct de vedere politic si administrativ. Teritoriile cuprinse intre

granitele sale, de la Sava pana in apropiere de Marea Adriatica si

Marea Egee erau foarte deosebite nu numai etnic, ci si in ceea ce

priveste viata economico-sociala, oarecum si traditiile politice. La

moartea sa, Imperiul s-a destramat foarte repede, populatiile de origine

etnica straina (bulgari, albanezi, greci) emancipandu-se, iar sarbii

cunoscand o accentuata anarhie. In acest context s-au manifestat in

mod distinct prima data si conducatori ai macedonenilor, precum

regele Vucasin si despotul Ioan Ugliesa. In paralel s-a detasat un stat

sarbesc distinct ce a intrat in istorie cu numele de Bosnia, dupa raul

ce-l strabatea. In partile nordice s-a impus cneazul Lazar (1371-1389).

Cucerirea otomana

Principala problema cu care s-au confruntat urmasii imediati si

indepartati ai lui Stefan Dusan, a fost problema otomana. Noii veniti

din Asia Mica au obtinut o serie de succese in confruntarile cu

crestinii din Peninsula Balcanica. Pe fluviul Marita la Cirmen la 26

septembrie 1371, victoria lor le-a adus controlul asupra Macedoniei si

a tinuturilor centrale din Peninsula Balcanica. Apoi victoria lor in

celebra batalie de la Rovine de la 15 iunie 1389 cand au pierit pe

campul de lupta atat cneazul Lazar al sarbilor, cat si sultanul Murad I

al otomanilor, le-a adus in stapanire o importanta parte a tinuturilor

sarbesti ce faceau parte din nou aparutele despotat al Serbiei si regat al

Bosniei. Ofensiva otomana in spatiul iugoslav a continuat si in secolul

al XV-lea. Atunci existau mai multe formatiuni statale, precum cea a

Serbiei, a Muntenegrului si a Bosniei. Despotatul Serbiei a fost condus

o vreme de familia Brancovici, care a acceptat vasalitatea in raport cu

regii maghiari. In acest context s-au desfasurat in spatiul sarbesc si

campaniile lui Iancu de Hunedoara, inclusiv apararea de catre acesta a

Belgradului in anul 1456. Cea mai mare parte a Serbiei a fost cucerita

de catre turci pana in anul 1459 (exceptand Belgradul cucerit abia in

anul 1521). Intre anii 1463-1465 s-a extins stapanirea otomana si in

spatiile bosniace, iar ceva mai tarziu in 1499, dupa ce facuse o vreme

parte din statul independent a lui Skanderbeg si Zeta (Muntenegru) a

devenit parte integranta a Imperiului Otoman.

Astfel, treptat, in decurs de peste un veac, intregul spatiu

iugoslav, ca si cel bulgar a fost incorporat in Imperiul Otoman, sub

forma de vasalitate, intr-o faza tranzitorie, de obicei scurta, si apoi in

sistemul denumit in mod obisnuit al pasalacurilor, situatie ce a durat

apoi pana in secolul al XIX-lea. In acest context, un caz aparte este cel

al Dubrovnicului, orasul stat denumit Ragusa in Evul Mediu. Din

multe puncte de vedere istoria Dubrovnicului se aseamana cu istoria

comunelor italiene medievale, respectiv a Venetiei, al carui model l-a

copiat si sub dependenta careia s-a aflat multa vreme. Din punct de

vedere al structurilor politice, al evolutiilor in plan economic sau al

raporturilor interumane, ragusanii au avut o evolutie asemanatoare

oraselor state cu sistem republican din cealalta parte a Marii Adriatice.

Au acceptat o vreme relatii de vasalitate fata de diversi dinasti

balcanici in schimbul unor privilegii comerciale care le-au asigurat un

adevarat monopol al comertului in spatiul balcanic dupa veacul al XII-lea.

O data cu generalizarea stapanirii otomane in spatiul sud-est european,

republica patriciana a racusei a reusit sa-si pastreze, asemenea statelor

nord-dunarene Tara Romaneasca si Moldova, propria organizare

statala, autonoma in schimbul achitarii unui tribut si a altor obligatii

fata de Poarta constituindu-se astfel intr-o realitate politica originala in

acest spatiu european.